Art.74 ind.1 din Codul de procedură penală - excepţie de neconstituţionalitate admisă!!

Mai multe informaţii găsiţi la următorul link:
http://www.juridice.ro/149241/conditiile-reducerii-pedepsei-in-cazul-unor-infractiuni-economice-exceptie-de-neconstitutionalitate-admisa.html

Actiune pauliană.Lipsa complicităţii terţului. Aspectul că dobânditoarea este ruda pârâtei nu este de natură să înlăture buna credinţă a acesteia.

Dosar nr. 9821/280/2010
ROMANIA
JUDECATORIA PITESTI SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA Nr. 2515 Sedinta publica de la 15 Martie 2011
Completul compus din:
PRESEDINTE Elena Fodor
Grefier lonela Circiumaru
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant C.S. si pe parat B.N., parat B.F.N., parat L.I, avand ca obiect actiune pauliana.
La apelul nominal facut in sedinta publica au lipsit partile.
Procedura legal indeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefier care invedereaza instantei ca dezbaterile in fond asupra cauzei au avut loc in sedinta publica din data de 08.03.2011, sustinerile partilor fiind consemnate in incheierea de sedinta din acea data, ce face parte integranta din prezenta sentinta.
INSTANTA
Constata ca prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Pitesti la data de 25.05.2010, sub nr. 98218/280/2010, reclamantul C.S. a chemat in judecata pe paratii B.N., B.F.N. si L.I., solicitand instantei ca prin sentinta ce o va pronunta sa dispuna anularea contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr.239/15.02.2010 la BNP Gojgarea Gheorghita, restituirea sumei de 5200 euro respectiv, a contravalorii in lei la data platii, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii reclamantul a aratat ca a imprumutat pe paratul B.N. cu suma de 5200 euro conform contractului de imprumut nr. 4717/2008 autentificat la BNP Alecsoiu Constantin. Paratul avea obligatia sa restituie imprumutul la data de 18.02.2009 si totodata s-a obligat sa garanteze imprumutul cu toate bunurile mobile si imobile, respectiv sa nu instraineze sau sa grefeze de sarcini bunurile pana la rambursarea imprumutului.
A precizat reclamantul ca intrucat paratul nu si-a indeplinit obligatia, a declansat executarea silita, formandu-se dosarul de executare nr. 33/2010 .
Reclamantul a aratat ca paratul i-a restituit suma de 600 euro la 18.02.2009; la 16.03.2010 Primaria Priboieni a comunicat executorului judecatoresc faptul ca paratul nu mai detine bunuri mobile si imobile intrucat in timpul executarii a instrainat imobilele casa si teren situate in Priboieni, creandu-si o stare de insolvabilitate astfel incat nu mai are posibilitatea sa il execute silit in vederea realizarii creantei.
In drept, s-au invocat dispozitiile art. 975 C.pr.civ.
In sedinta publica din 19.10.2010, reclamantul a renuntat la judecata capatului doi de cerere avand ca obiect restituirea sumei de 5200 euro.
Parata L.I. a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii motivat de faptul ca nu a cunoscut situatia invocata de reclamant, a achitat pretul imobilului cumparat.
Paratul B.N. a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii motivat de faptul ca nu este insolvabil, prin probatoriul administrat nu rezulta frauda debitorului sau complicitatea paratei L., nu este de rea-credinta, a instrainat imobilul imediat dupa incheierea contractului de imprumut iar nu mai tarziu, in timpul executarii.
In cauza s-au administrat probele cu interogatoriu, inscrisuri si testimoniale in cadrul careia s-a audiat martorul N. I..
Din probatoriul administrat in cauza, instanta retine urmatoarele:
Reclamantul a incheiat cu paratul B.N. contractul nr. 4717/18.12.2008 autentificat la BNP Alecsoiu Constantin prin care i-a imprumutat suma de 5200 euro.
Prin contract paratul s-a obligat sa restituie imprumutul pana la data de 18.02.2009.
Motivat de faptul ca paratul nu si-a executat obligatia de plata la scadenta, reclamantul a declansat executarea silita.
S-a format dosarul de executare nr. 33/2010 al B.E.J. Varga loan.
Prin somatia emisa la 09.03.2010, executorul judecatoresc a pus in vedere paratului B. sa-si execute obligatia de plata urmand ca in situatia contrara sa treaca la executarea silita.
S-au cerut relatii de la Primaria Priboieni cu privire la bunurile detinute de paratul B.
Conform adresei nr.1022/2010, emisa de Primaria Priboieni paratul nu detine bunuri mobile sau imobile pe raza comunei.
Anterior declansarii executarii silite la data de 15.02.2010, reclamantul impreuna cu sotia sa, B. F. au vandut un imobil format din casa si teren paratei L. I. prin contractul autentificat sub nr. 239/15.02.2010 la BNP Gojgarea Gheorghita.
In urma incheierii contractului, in patrimoniul paratului nu au mai ramas bunuri mobile sau imobile conform recunoasterii sale si relatiilor comunicate de Primarie.
La data de 15.01.2011, paratul B. a incheiat contract individual de munca, angajandu-se la S.C. Steliadis Construct 2007 S.R.L., realizand un venit lunar de 800 lei.
Din depozitia martorului N., rezulta faptul ca parata B. F. a avut cunostinta de obligatia sotului sau, paratul B., constand in restituirea sumei imprumutate catre reclamant.
Martorul a invederat faptul ca nu o cunoaste pe parata L., nu a discutat niciodata cu acea persoana si nu a asistat niciodata la vreo discutie la care sa fi fost implicata aceasta .
Situatia de fapt expusa se probeaza cu inscrisurile depuse la dosar coroborate cu raspunsurile la interogatoriu si declaratia martorului.
Conform dispozitiilor art. 975 C.civ. creditorii pot, in numele lor personal, sa atace actele viclene, facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor.
In vederea intentarii actiunii revocatorii este necesara indeplinirea mai multor conditii:
-actul atacat sa fi creat creditorului un prejudiciu, frauda debitorului;
-creditorul sa aiba o creanta certa, lichida, exigibila anterioara actului
atacat;
-complicitatea la frauda tertului cu care debitorul a incheiat actul atacat.
Prin instrainarea imobilului este evident faptul ca paratul debitor si-a micsorat activul patrimonial, cauzandu-se astfel un prejudiciu reclamantului.
Este evident faptul ca in prezent paratul debitor realizeaza venituri din munca, insa proportional cu suma ce trebuie restituita reclamantului, acestea sunt insuficiente.
Din acest punct de vedere se poate aprecia ca este indeplinita prima conditie.
In acelasi timp, instanta retine ca paratul debitor si-a dat seama ca prin incheierea contractului si-a marit starea de insolvabilitate.
Creanta invocata de reclamant este certa, lichida si a devenit exigibila anterior incheierii contractului de vanzare-cumparare.
O a patra conditie ce trebuie indeplinita o constituie complicitatea la frauda a tertului cu care debitorul a incheiat actul atacat.
Din raspunsurile paratei L. la interogatoriu, rezulta ca aceasta nu a avut cunostinta de obligatia paratului vanzator rezultata din contractul de imprumut, insa si-a data seama ca aveau nevoie de bani paratii vanzatori.
Din nicio proba administrata nu rezulta ca parata L. a cunoscut faptul ca prin actul incheiat debitorul si-a creat sau si-a marit starea de insolvabilitate, respectiv faptul ca paratii vanzatori nu mai aveau in patrimoniu alte bunuri mobile sau imobile, sau faptul ca a cunoscut intentia paratului debitor de a frauda interesele reclamantului prin incheierea contractului.
Aspectul ca dobanditoarea este bunica paratei vanzatoare nu este de natura sa inlature buna-credinta a acesteia prevazuta de art. 1899 al. 2 C.civ.
In acelasi timp, nu se poate aprecia faptul ca intre parti a intervenit un pact neserios cu privire la vanzare, neexistand nicio proba care sa conduca la aceasta concluzie.
Avand in vedere aceste aspecte, instanta retine ca in cauza nu s-a facut dovada complicitatii tertului la frauda, nefiind indeplinite astfel toate conditiile prevazute de art. 975 C.civ.
Pentru considerentele expuse, in baza dispozitiilor art. 975 C.civ., instanta va respinge cererea pe care o apreciaza neintemeiata.
PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge actiunea restransa formulata de reclamantul C. S, domiciliat in --------------, in contradictoriu cu paratii B. N. si B.F.N., ambii domiciliati in ----------------------------------si L.I., domiciliata in --------------------.
Obliga pe reclamant sa plateasca suma de 300 lei, reprezentand onorariu avocat din oficiu in favoarea statului.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica de la 15 Martie 2011.

Presedinte, Elena Fodor
Grefier, Ionela Carciumaru

Articolul 320 ind.1 Cod Porcedură Penală, un fel de cui al lui Pepelea...

Raportându-ne la modificările aduse de Legea nr. 202/2010, prin completarea Codului de Porcedură Penală cu Art. 320 ind 1, reţinem că posibilitatea simplificării judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege cu o treime, a fost primită cu mult interes, încă din primele zile de ''viaţă'' ale actului normativ sus amintit.
Însă cum în România o minune nu ţine nici măcar trei zile, o dată ce textul de lege sus amintit începe să fie invocat în faţa instanţei de judecată, încep să apară primele ''poticneli''.
Aşadar, pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor Art. 320 ind 1 C.p.p., trebuie îndeplinite două condiţii cumulate:
- inculpatul să recunoască în totalitate fapta astfel cum aceasta este reţinută prin rechizitioriu, până la începerea cercetării judecătoreşti;
-inculpatul să solicite ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, fără a se mai adminstra alte dovezi, cu excepţia probelor în circumstanţiere.
Când aceste două cerinţe sunt îndeplinite, instanţa de judecată va dispune reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru fapta pentru care inculpatul este cercetat, cu o treime.
Când inculpatul nu recunoaşte fapta pentru care este cercetat, când o recunoaşte doar parţial sau când solicită noi dovezi, se va urma procedura de judecată normală.
O situaţie aparte este aceea a persoanelor condamnate definitiv înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, care la vremea când au fost cercetate au recunoscut în totalitate fapta până la începerea cercetării judecătoreşti, şi care au parcurs procedura de judecată normală (pentru că alta nu exista!), nebeneficiind de reducerea prevăzută de Art.320 ind 1 C.p.p., întrucât acest text de lege nu intrase încă în vigoare.
Cum era de aşteptat, majoritatea condamnaţilor aflaţi în această situaţie au sesizat instanţele competente cu contestaţii la executare întemeiate pe Art. 461 al. 1 lit. d) C.p.p., solicitând aplicarea Art. 15 C.p.şi reducerea pedepsei, considerând noile modificări procedurale o lege penală mai favorabilă.
O dată sesizate cu astfel de cereri, interpretând stricto sensu textul de lege prevăzut de Art. 320 ind 1 C.p.p., instanţele de judecată le resping în bloc, pe considerentul că nu sunt îndeplinite condţiile legale de admisibilitate.
Se aplică raţionamentul că dispoziţiile Art. 320 ind 1 C.p.p. nu pot fi considerate o lege penală mai favorabilă, atât timp cât acestea sunt doar nişte norme de procedură penală şi nu de drept penal în sine. Dacă această abordare este constituţională sau nu, rămâne de văzut.
Un singur fapt este evident şi anume că în situaţia în care acest regim sancţionator mai relaxat se aplică ''după ureche'', se creează discriminări vădite între diverşii subiecţi de drept, între cei condamnaţi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi cei condamnaţi ulterior.

Pro sau contra mediere?

1.Cum ne aflăm din ce în ce mai aproape de momentul intrării în vigoare a noilor « coduri »[1], în cele ce urmează, voi încerca să prezint una dintre instituţiile noi pe care aceste acte normative le vor reglementa, şi anume procedura medierii.
M-am oprit asupra acestei noţiuni, determinată fiind şi de faptul că ea a generat şi încă generează numeroase discuţii atât la nivelul opiniei publice mai mult sau mai puţin specializată în drept cât, mai nou, şi în timpul şedinţelor de judecată, în limita cadrului procesual, cu ocazia dezbaterilor în diferite cauze.
Încă din perioada preaderării României la Uniunea Europeană, începuse să se vorbească de apariţia unei noi profesii, aceea de mediator, profesie care avea să ofere noi modalităţi de soluţionare amiabilă a proceselor şi care, în viziunea unora, avea să « revoluţioneze » întregul sistem juridic.

2. În Europa, conceptul se născuse încă din anul 2002 când Comisia Europeană a publicat un document (numit şi carte verde) care trata posibilele căi alternative de soluţionare a litigiilor. Lucrurile au avut o evoluţie rapidă şi, astfel, în anul 2004 Comisia elaborează şi un Cod de conduită pentru mediatori iar Consiliul European realizează o propunere de directivă cadru pentru activitatea de mediere.
În prezent, la nivel european această profesie este reglementată de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN, act normativ de care voi mai aminti pe parcursul prezentei lucrări.

3. Revenind la scurta şi recenta istorie a instituţiei medierii în România, reţinem că în anul 2006, pe fundalul « febrei » determinate de armonizarea cât mai rapidă a legislaţiei naţionale cu directivele europene, intră în vigoare Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Până în acel moment, medierea nu reprezentase o profesie de sine stătătoare, ea fiind identificată ca o activitate specifică profesiei de avocat, conform Art. 3 (al.1) pct. f din Legea 51/1995.
Deşi intrarea în vigoare a Legii nr.192/2006 anunţa un debut în forţă al noii profesii, problematica instituţiei medierii a fost lăsată într-un plan secund de legiuitor, fiind readusă pe tapet odată cu elaborarea noului Cod de Procedură Cvilă şi a noului Cod de Porcedură Penală.
Din punctul de vedere al legiuitorului, adoptarea unei legi a medierii era reclamată de necesitatea transpunerii reglementărilor comunitare din domeniu în legislaţia română, creându-se în plus şi posiblitatea degrevării instanţelor de judecată de activitatea litigioasă din ce în ce mai voluminoasă, prin introducerea a noi modalităţi legale de soluţionare a conflictelor.

4. Ca formă şi structură, Legea nr. 192/2006 este comparabilă cu actele normative care reglementează celelalte profesii liberale (avocat, notar, executor judecătoresc, etc.), dispoziţiile acesteia făcând referire la definiţia profesiei de mediator, la dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator, la organele care guvernează desfăşurarea profesiei de mediator (Consiliul de mediere), drepturile, obligaţiile şi răspunderea mediatorului, procedura desfăşurării activităţii de mediere în diferite domenii juridice.
Cum lucrarea de faţă nu se doreşte a fi o analiză in extenso a actului normativ amintit mai sus, ne vom limita doar la sintetizarea câtorva aspecte juridice care ţin de caracterizarea şi desfăşurarea activităţii de mediere.

5. Prevederile Art. 1 (al.1) din Legea nr.192/2006 oferă o definiţie destul de abordabilă a ceea ce trebuie înţeles prin mediere – « o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitatea de mediator » –, identificând şi principiile generale care stau la baza desfăşurării acestei activităţi: neutralitatea, imparţialitatea, confidenţialitatea, existenţa consimţământului părţilor.
Cum aceste principii sunt considerate regulile fundamentale care trebuie să guverneze desfăşurarea medierii, ele capătă valenţele unor adevărate garanţii a legalităţii întregii proceduri, scopul final reprezentându-l obţinerea unei soluţii satisfăcătoare pentru toate părţile participante

6. Tot din conţinutul Legii nr.192/2006, aflăm şi care sunt condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a deveni mediator. În conformitate cu prevederile actului normativ amintit, poate deveni mediator persoana care :
“a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi.”[2].
Raportându-ne la conţinutul textului de lege citat mai sus, observăm că sfera de adresabilitate a acestuia este extrem de largă, exigenţele impuse fiind, în opinia noastră, destul de reduse. Practic orice persoană care are studii superioare în orice domeniu şi care are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani în orice domeniu poate deveni mediator autorizat, cu condiţia absolvirii cursurilor pentru formarea mediatorilor sau a unor studii masterale de profil.

7. Reţinând aceste cerinţe, cât şi faptul că durata cursurilor pentru formarea mediatorilor este doar de câteva luni, în mod îndreptăţit, se naşte următoarea întrebare: Este posibil ca un bun inginer sau un bun medic, de exemplu, să deprindă cunoştinţele şi abilităţile de a media conflicte de natură juridică, după doar câteva luni de formare profesională ca mediator?
Din punct de vedere teoretic, vâzând condiţiile impuse de legiuitor pentru accederea în profesia de mediator, răspunsul este, fără posibilitate de tăgadă, afirmativ. Cum însă în România, medierea este încă în primii săi ani de « viaţă », rămâne de văzut dacă practica în domeniu va confirma sau va infirma această abordare, reclamând o « revizuire » a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de acces în profesia de mediator.
De notat şi că, la acest moment există o serie de discuţii susţinând opinia că avocaţii ar trebui să aibă de drept calitatea de mediator. Reţinând dispoziţiile Legii 51/1995, această abordare este mai mult decât justificată.

8. Mergând mai departe cu analizarea instituţiei medierii, considerăm necesar să ne oprim şi asupra obiectului activităţii de mediere. Conform Art. 2 al. (1) din Legea nr. 192/2006, pot fi soluţionate prin procedura medierii « conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege ».
Aşadar, luând în considerare sfera în care se desfaşoară activitatea de mediere – diversele conflicte care s-au născut ca urmare a încălcării unor norme – dar şi finalitatea sa – aceea de a preveni naşterea unui proces sau de a soluţiona amiabil un proces deja existent –, în opinia noastră, medierea apare ca o profesie de natură juridică.
Coroborând acest aspect cu prevederile Art. 7 din Legea nr. 192/2006, identificăm o situaţie inedită, medierea apărând ca singura profesie juridică exercitată şi de persoane fără pregătire juridică, ceea ce atrage din nou atenţia asupra întrebării enunţate mai devreme, la care mai curând sau mai târziu, va trebui să se găsească un răspuns.

9. În ceea ce priveşte finalitatea procedurii medierii, apreciem că scopul acestei etape îl constituie obţinerea acordului de mediere – înţelegerea la care au ajuns părţile participante –, acord care va fi redactat de mediator, care va cuprinde toate clauzele consimţite de părţi şi care va fi prezentat instanţei de judecată sau notarului public pentru a dobândi condiţiile de formă prevăzute de lege.
În lumina prevederilor DIRECTIVEI nr. 52/2008/CE a Parlamentului European, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 192/2006, cu modificările ulterioare, înţelegem că medierea este o procedură alternativă (cu excepţia situaţiilor în care acest demers este impus de judecător), voluntară[3] şi neinferioară etapei judiciare[4]. Caracterul alternativ al medierii este susţinut de posibilitatea părţilor participante de a soluţiona conflictul şi pe cale judiciară, adresându-se instanţei de judecată competente.
Caracterul voluntar al medierii este determinat de faptul că părţile sunt ele însele responsabile de această activitate, având libertatea să o gestioneze, într-o oarecare măsură, după bunul lor plac.
Raţionamentul că procedura medierii nu trebuie considerată cu nimic inferioară procedurii judiciare este confirmat de valoarea executorie conferită acordului de mediere încheiat între părţile participante, ceea ce reclamă în mod imperativ ca medierea să fie realizată de către specialişti cât mai bine pregătiţi.

10.Oprindu-ne asupra cadrului socio-juridic în care se desfăşoară activitatea de mediere în prezent, trebuie reţinută discrepanţa dintre numărul mare de cauze cu care sunt asaltate instanţele de judecată şi incidenţa scăzută a utilizării medierii în soluţionarea acestora.
Din perspectiva legiuitorului, o soluţie de moment pentru rezolvarea situaţiei create o constituie Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[5], act normativ despre care s-a spus că are ca o dublă finalitate, aceea de a creşte celeritatea diverselor proceduri legale în materie civilă şi penală, pe de o parte şi de a realiza o translaţie mai uşoară de la vechile norme de procedură (civilă şi penală) la reglementările noilor coduri.
Printre numeroasele instituţii de drept pe care Legea nr. 202/2010 le abordează, se numără şi procedura medierii, sub acest aspect, reiterându-se de fapt dispoziţiile noilor coduri.

11. Astfel, observăm că actul normativ amintit mai sus reconfirmă caracterul alternativ şi voluntar al procedurii medierii, prin modificarea Art. 131 din Codul de Procedură Civilă – medierea nefiind obligatorie pentru părţi.
În materia soluţionării cererilor de divorţ, a cererilor în materie comercială evaluabile în bani, şi în unele cazuri şi în materie penală (în ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile) se introduce procedura medierii ca un mijloc procedural alternativ pe care părţile îl au la îndemână în vederea soluţionării diferendului sau pe care judecătorul îl poate recomanda. De asemenea, în cauzele penale, existenţa acordului de mediere constituie o cauză de nepunere în mişcare sau de neexercitare a acţiunii penale.

12. O noutate adusă de Legea nr. 202/2010 o constituie modificarea Art .26 din Legea nr. 192/2006 în sensul că mediatorii autorizaţi nu pot pretinde onorarii pentru « activitatea de informare şi consiliere a părţilor îndeplinită anterior încheierii contractului de mediere », regulă care are drept scop asigurarea unor servicii de calitate în domeniul medierii şi care este preluată şi de Art. 614 1 şi Art. 720 7 din Codul de Procedură Civilă .

13. În contextul exitenţei unei necesităţi vădite de degrevare a instanţelor de judecată de numărul mare de cauze cu care sunt investite, au existat şi opinii în sensul transformării procedurii medierii în anumite domenii de drept, dintr-un demers alternativ sau facultativ, într-unul obligatoriu.
Necontrolată, o astfel de abordare ar putea determina apariţia unor situaţii care să exceadă reglementărilor comunitare conţinute de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European – care consacră totuşi caracterul alternativ al activităţii de mediere.
Totodată, este acceptat de către toţi specialiştii în domeniu faptul că realizarea medierii în sine presupune efectuarea anumitor cheltuieli financiare de către participanţi şi curgerea unor termene.
În aceste condiţii, tendinţa de a condiţiona în mod excesiv sesizarea instanţelor de judecată de parcurgerea în prealabil a procedurii medierii de către justiţiabili ar presupune o îngrădire a accesului acestora la justiţie, ajungându-se chiar la încălcarea Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care, cu siguranţă ar fi sancţionată de către instituţiile europene.

14. Conchidem că o dată ce procedura medierii este « oficializată » de Legea nr. 192/2006 şi noile reglementări civile şi penale, cea mai bună metodă de a încetăţeni acest demers ca un mijloc eficient prin care se pot soluţiona unele diferende de ordin juridic, îl reprezintă educarea publicului larg în acest sens, căruia trebuie să îi fie puse la dispoziţie cât mai multe informaţii asupra avantajelor dar şi a dezavantajelor căii amiabile. Durata relativ scurtă faţă de procedura litigioasă şi posibilitatea de a interveni în mod direct şi cert asupra rezultatului final (acordul de mediere) constituie, într-adevăr, nişte plusuri ale procedurii de mediere.
Pe de altă parte, luând în considerare prevederile Legii nr. 192/2006, nu putem trece cu vederea puterile totuşi limitate ale acordului de mediere, care până la momentul confirmării sale de către instanţa de judecată sau de notarul public, după caz, este un înscris sub semnătură privată şi a cărui valoare executorie este în mod clar circumscrisă intenţiei părtilor de a respecta sau nu înţelegerea, fără posibilitatea intervenţiei vreunui terţ.
În ultimă instanţă, apreciem că justiţiabilul – cât mai bine informat în ceea ce priveşte mijloacele legale pe care le are la îndemână – este singurul îndreptăţit să aleagă între rezolvarea litigiului utilizând metoda amiabilă sau procedura litigioasă.

Bibliografie :

[1]Noul Cod de Procedură Civilă şi noul Cod de Procedură Penală, respectiv Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 485/15.07.2010 şi Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486/15.07.2010;

[2]Art.7 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial nr. 441/21.05.2006;

[3]Al. (13) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[4]Al. (19) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[5]Actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178/26.10.2010 şi modifică în principal vechile Coduri de Procedură Civilă şi de Procedură Penală dar şi Legea nr. 4/1953 privind Codul Familiei, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Ordonanţa de urgenţa nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi profesia de mediator, etc.;

www.just.ro;

www.mediere.ro;

www.coe.int .

publicat in Revista Note.Studii juridice www.juridice.ro