miercuri, 20 aprilie 2011

Pro sau contra mediere?



1.Cum ne aflăm din ce în ce mai aproape de momentul intrării în vigoare a noilor « coduri »[1], în cele ce urmează, voi încerca să prezint una dintre instituţiile noi pe care aceste acte normative le vor reglementa, şi anume procedura medierii.
M-am oprit asupra acestei noţiuni, determinată fiind şi de faptul că ea a generat şi încă generează numeroase discuţii atât la nivelul opiniei publice mai mult sau mai puţin specializată în drept cât, mai nou, şi în timpul şedinţelor de judecată, în limita cadrului procesual, cu ocazia dezbaterilor în diferite cauze.
Încă din perioada preaderării României la Uniunea Europeană, începuse să se vorbească de apariţia unei noi profesii, aceea de mediator, profesie care avea să ofere noi modalităţi de soluţionare amiabilă a proceselor şi care, în viziunea unora, avea să « revoluţioneze » întregul sistem juridic.

2. În Europa, conceptul se născuse încă din anul 2002 când Comisia Europeană a publicat un document (numit şi carte verde) care trata posibilele căi alternative de soluţionare a litigiilor. Lucrurile au avut o evoluţie rapidă şi, astfel, în anul 2004 Comisia elaborează şi un Cod de conduită pentru mediatori iar Consiliul European realizează o propunere de directivă cadru pentru activitatea de mediere.
În prezent, la nivel european această profesie este reglementată de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN, act normativ de care voi mai aminti pe parcursul prezentei lucrări.

3. Revenind la scurta şi recenta istorie a instituţiei medierii în România, reţinem că în anul 2006, pe fundalul « febrei » determinate de armonizarea cât mai rapidă a legislaţiei naţionale cu directivele europene, intră în vigoare Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Până în acel moment, medierea nu reprezentase o profesie de sine stătătoare, ea fiind identificată ca o activitate specifică profesiei de avocat, conform Art. 3 (al.1) pct. f din Legea 51/1995.
Deşi intrarea în vigoare a Legii nr.192/2006 anunţa un debut în forţă al noii profesii, problematica instituţiei medierii a fost lăsată într-un plan secund de legiuitor, fiind readusă pe tapet odată cu elaborarea noului Cod de Procedură Cvilă şi a noului Cod de Porcedură Penală.
Din punctul de vedere al legiuitorului, adoptarea unei legi a medierii era reclamată de necesitatea transpunerii reglementărilor comunitare din domeniu în legislaţia română, creându-se în plus şi posiblitatea degrevării instanţelor de judecată de activitatea litigioasă din ce în ce mai voluminoasă, prin introducerea a noi modalităţi legale de soluţionare a conflictelor.

4. Ca formă şi structură, Legea nr. 192/2006 este comparabilă cu actele normative care reglementează celelalte profesii liberale (avocat, notar, executor judecătoresc, etc.), dispoziţiile acesteia făcând referire la definiţia profesiei de mediator, la dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator, la organele care guvernează desfăşurarea profesiei de mediator (Consiliul de mediere), drepturile, obligaţiile şi răspunderea mediatorului, procedura desfăşurării activităţii de mediere în diferite domenii juridice.
Cum lucrarea de faţă nu se doreşte a fi o analiză in extenso a actului normativ amintit mai sus, ne vom limita doar la sintetizarea câtorva aspecte juridice care ţin de caracterizarea şi desfăşurarea activităţii de mediere.

5. Prevederile Art. 1 (al.1) din Legea nr.192/2006 oferă o definiţie destul de abordabilă a ceea ce trebuie înţeles prin mediere – « o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitatea de mediator » –, identificând şi principiile generale care stau la baza desfăşurării acestei activităţi: neutralitatea, imparţialitatea, confidenţialitatea, existenţa consimţământului părţilor.
Cum aceste principii sunt considerate regulile fundamentale care trebuie să guverneze desfăşurarea medierii, ele capătă valenţele unor adevărate garanţii a legalităţii întregii proceduri, scopul final reprezentându-l obţinerea unei soluţii satisfăcătoare pentru toate părţile participante

6. Tot din conţinutul Legii nr.192/2006, aflăm şi care sunt condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a deveni mediator. În conformitate cu prevederile actului normativ amintit, poate deveni mediator persoana care :
“a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi.”[2].
Raportându-ne la conţinutul textului de lege citat mai sus, observăm că sfera de adresabilitate a acestuia este extrem de largă, exigenţele impuse fiind, în opinia noastră, destul de reduse. Practic orice persoană care are studii superioare în orice domeniu şi care are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani în orice domeniu poate deveni mediator autorizat, cu condiţia absolvirii cursurilor pentru formarea mediatorilor sau a unor studii masterale de profil.

7. Reţinând aceste cerinţe, cât şi faptul că durata cursurilor pentru formarea mediatorilor este doar de câteva luni, în mod îndreptăţit, se naşte următoarea întrebare: Este posibil ca un bun inginer sau un bun medic, de exemplu, să deprindă cunoştinţele şi abilităţile de a media conflicte de natură juridică, după doar câteva luni de formare profesională ca mediator?
Din punct de vedere teoretic, vâzând condiţiile impuse de legiuitor pentru accederea în profesia de mediator, răspunsul este, fără posibilitate de tăgadă, afirmativ. Cum însă în România, medierea este încă în primii săi ani de « viaţă », rămâne de văzut dacă practica în domeniu va confirma sau va infirma această abordare, reclamând o « revizuire » a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de acces în profesia de mediator.
De notat şi că, la acest moment există o serie de discuţii susţinând opinia că avocaţii ar trebui să aibă de drept calitatea de mediator. Reţinând dispoziţiile Legii 51/1995, această abordare este mai mult decât justificată.

8. Mergând mai departe cu analizarea instituţiei medierii, considerăm necesar să ne oprim şi asupra obiectului activităţii de mediere. Conform Art. 2 al. (1) din Legea nr. 192/2006, pot fi soluţionate prin procedura medierii « conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege ».
Aşadar, luând în considerare sfera în care se desfaşoară activitatea de mediere – diversele conflicte care s-au născut ca urmare a încălcării unor norme – dar şi finalitatea sa – aceea de a preveni naşterea unui proces sau de a soluţiona amiabil un proces deja existent –, în opinia noastră, medierea apare ca o profesie de natură juridică.
Coroborând acest aspect cu prevederile Art. 7 din Legea nr. 192/2006, identificăm o situaţie inedită, medierea apărând ca singura profesie juridică exercitată şi de persoane fără pregătire juridică, ceea ce atrage din nou atenţia asupra întrebării enunţate mai devreme, la care mai curând sau mai târziu, va trebui să se găsească un răspuns.

9. În ceea ce priveşte finalitatea procedurii medierii, apreciem că scopul acestei etape îl constituie obţinerea acordului de mediere – înţelegerea la care au ajuns părţile participante –, acord care va fi redactat de mediator, care va cuprinde toate clauzele consimţite de părţi şi care va fi prezentat instanţei de judecată sau notarului public pentru a dobândi condiţiile de formă prevăzute de lege.
În lumina prevederilor DIRECTIVEI nr. 52/2008/CE a Parlamentului European, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 192/2006, cu modificările ulterioare, înţelegem că medierea este o procedură alternativă (cu excepţia situaţiilor în care acest demers este impus de judecător), voluntară[3] şi neinferioară etapei judiciare[4]. Caracterul alternativ al medierii este susţinut de posibilitatea părţilor participante de a soluţiona conflictul şi pe cale judiciară, adresându-se instanţei de judecată competente.
Caracterul voluntar al medierii este determinat de faptul că părţile sunt ele însele responsabile de această activitate, având libertatea să o gestioneze, într-o oarecare măsură, după bunul lor plac.
Raţionamentul că procedura medierii nu trebuie considerată cu nimic inferioară procedurii judiciare este confirmat de valoarea executorie conferită acordului de mediere încheiat între părţile participante, ceea ce reclamă în mod imperativ ca medierea să fie realizată de către specialişti cât mai bine pregătiţi.

10.Oprindu-ne asupra cadrului socio-juridic în care se desfăşoară activitatea de mediere în prezent, trebuie reţinută discrepanţa dintre numărul mare de cauze cu care sunt asaltate instanţele de judecată şi incidenţa scăzută a utilizării medierii în soluţionarea acestora.
Din perspectiva legiuitorului, o soluţie de moment pentru rezolvarea situaţiei create o constituie Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[5], act normativ despre care s-a spus că are ca o dublă finalitate, aceea de a creşte celeritatea diverselor proceduri legale în materie civilă şi penală, pe de o parte şi de a realiza o translaţie mai uşoară de la vechile norme de procedură (civilă şi penală) la reglementările noilor coduri.
Printre numeroasele instituţii de drept pe care Legea nr. 202/2010 le abordează, se numără şi procedura medierii, sub acest aspect, reiterându-se de fapt dispoziţiile noilor coduri.

11. Astfel, observăm că actul normativ amintit mai sus reconfirmă caracterul alternativ şi voluntar al procedurii medierii, prin modificarea Art. 131 din Codul de Procedură Civilă – medierea nefiind obligatorie pentru părţi.
În materia soluţionării cererilor de divorţ, a cererilor în materie comercială evaluabile în bani, şi în unele cazuri şi în materie penală (în ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile) se introduce procedura medierii ca un mijloc procedural alternativ pe care părţile îl au la îndemână în vederea soluţionării diferendului sau pe care judecătorul îl poate recomanda. De asemenea, în cauzele penale, existenţa acordului de mediere constituie o cauză de nepunere în mişcare sau de neexercitare a acţiunii penale.

12. O noutate adusă de Legea nr. 202/2010 o constituie modificarea Art .26 din Legea nr. 192/2006 în sensul că mediatorii autorizaţi nu pot pretinde onorarii pentru « activitatea de informare şi consiliere a părţilor îndeplinită anterior încheierii contractului de mediere », regulă care are drept scop asigurarea unor servicii de calitate în domeniul medierii şi care este preluată şi de Art. 614 1 şi Art. 720 7 din Codul de Procedură Civilă .

13. În contextul exitenţei unei necesităţi vădite de degrevare a instanţelor de judecată de numărul mare de cauze cu care sunt investite, au existat şi opinii în sensul transformării procedurii medierii în anumite domenii de drept, dintr-un demers alternativ sau facultativ, într-unul obligatoriu.
Necontrolată, o astfel de abordare ar putea determina apariţia unor situaţii care să exceadă reglementărilor comunitare conţinute de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European – care consacră totuşi caracterul alternativ al activităţii de mediere.
Totodată, este acceptat de către toţi specialiştii în domeniu faptul că realizarea medierii în sine presupune efectuarea anumitor cheltuieli financiare de către participanţi şi curgerea unor termene.
În aceste condiţii, tendinţa de a condiţiona în mod excesiv sesizarea instanţelor de judecată de parcurgerea în prealabil a procedurii medierii de către justiţiabili ar presupune o îngrădire a accesului acestora la justiţie, ajungându-se chiar la încălcarea Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care, cu siguranţă ar fi sancţionată de către instituţiile europene.

14. Conchidem că o dată ce procedura medierii este « oficializată » de Legea nr. 192/2006 şi noile reglementări civile şi penale, cea mai bună metodă de a încetăţeni acest demers ca un mijloc eficient prin care se pot soluţiona unele diferende de ordin juridic, îl reprezintă educarea publicului larg în acest sens, căruia trebuie să îi fie puse la dispoziţie cât mai multe informaţii asupra avantajelor dar şi a dezavantajelor căii amiabile. Durata relativ scurtă faţă de procedura litigioasă şi posibilitatea de a interveni în mod direct şi cert asupra rezultatului final (acordul de mediere) constituie, într-adevăr, nişte plusuri ale procedurii de mediere.
Pe de altă parte, luând în considerare prevederile Legii nr. 192/2006, nu putem trece cu vederea puterile totuşi limitate ale acordului de mediere, care până la momentul confirmării sale de către instanţa de judecată sau de notarul public, după caz, este un înscris sub semnătură privată şi a cărui valoare executorie este în mod clar circumscrisă intenţiei părtilor de a respecta sau nu înţelegerea, fără posibilitatea intervenţiei vreunui terţ.
În ultimă instanţă, apreciem că justiţiabilul – cât mai bine informat în ceea ce priveşte mijloacele legale pe care le are la îndemână – este singurul îndreptăţit să aleagă între rezolvarea litigiului utilizând metoda amiabilă sau procedura litigioasă.

Bibliografie :

[1]Noul Cod de Procedură Civilă şi noul Cod de Procedură Penală, respectiv Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 485/15.07.2010 şi Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486/15.07.2010;

[2]Art.7 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial nr. 441/21.05.2006;

[3]Al. (13) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[4]Al. (19) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[5]Actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178/26.10.2010 şi modifică în principal vechile Coduri de Procedură Civilă şi de Procedură Penală dar şi Legea nr. 4/1953 privind Codul Familiei, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Ordonanţa de urgenţa nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi profesia de mediator, etc.;

www.just.ro;

www.mediere.ro;

www.coe.int .


publicat in Revista Note.Studii juridice www.juridice.ro

Niciun comentariu: