În sfera relațiilor de familie, desfacerea căsătoriei sau separarea unui cuplu are efecte considerabile asupra situației copiilor minori, acestea pornind de la cele acceptabile și anticipabile, cum ar fi schimbarea domiciliului copilului, separarea temporară a acestuia de un părinte și mergând până la cazuri în care minorul devine un real instrument prin intermediul căruia unul dintre părinți urmărește îndeplinirea unor acte de manipulare, șantaj, reglare de conturi împotriva celuilalt părinte.De cele mai multe ori, urmarea iminentă a unei astfel de conduite este reprezentată de crearea unei stări de înstrăinare, îndepărtare, alienare între părinte și copil, cu consecința afectării semnificative sau chiar a compromiterii relației dintre cei doi.
Cum la nivel social, astfel de situații, care contravin evident interesului superior al minorului, nu sunt deloc puține, legiuitorul a urmărit crearea unui cadru juridic care să ofere mijloacele legale pentru a descuraja, combate și sancționa actele de alienare parentală.
Concret, prin Legea nr. 123/2024 [1], care modifică Legea nr. 272/2004 privind protecția drepturilor copilului[2], a fost definită noțiunea de înstrăinare părintească, ca fiind acea "formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți", familia extinsă sau familia substitutivă, "în mod intenționat, urmărit sau asumat și apropriat, generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată față de oricare dintre părinți."
Conform modificărilor aduse de Legea nr. 123/2024 în materia legislației privind protecția drepturilor minorilor, înstrăinarea părintească apare ca un criteriu important în aprecierea interesului superior al minorului iar combaterea apariției acesteia reprezintă o obligație a familiei extinse, dar mai ales a părintelui cu care minorul locuiește.
Pe de altă parte, existența suspiciunii de înstrăinare părintească reclamă intervenția personalului de specialitate din cadrul serviciilor publice de asistență socială și respectiv a direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului prin oferirea de activitate de consiliere acordată minorilor și părinților și prin efectuarea de expertize de specialitate.
Cu referire la exercitarea autorității părintești în mod exclusiv, reținem că prevederile Codului Civil oferă o reglementare lacunară, singurele cazuri când aceasta este posibilă fiind atunci când celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, acesta se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
Situația a fost abordată mai detaliat de art. 36 (7) din Legea nr. 272/2004, care, încă dintr-o variantă anterioară intervenirii Legii nr. 123/2024, stabilea ipoteze imperative care reclamă exercitarea autorității părintești în mod exclusiv, acestea fiind "alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești."
Ulterior, prin modificările aduse de Legea nr. 123/2024, legiuitorul a reglementat ca motiv întemeiat de exercitare exclusivă a autorității părintești și înstrăinarea părintească, alături de încălcarea gravă sau repetată a autorității părintești a celuilalt părinte sau de oricare altă imposibilitate obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil.
Cu privire la constatarea existenței înstrăinării părintești, singura autoritate competentă și îndreptățită să se pronunțe este instanța de judecată, însă, în cazul unor suspiciuni privind existența unei situații de înstrăinare părintească, orice persoană, și chiar însuși copilul în cauză, poate sesiza direcția generală de asistență socială și protecția copilului pentru a fi luate măsurile legale, angajații instituțiilor și orice persoană care, prin natura profesiei, intră în contact cu copilul având obligația să sesizeze autoritatea respectivă.
Dacă în urma verificării efectuate la domiciliul persoanelor ce au în îngrijire și protecție minorul, reprezentanții direcției de asistență socială constată existența unei stări de înstrăinare părintească (sau altă stare de pericol pentru copil cauzată de abuz sau neglijență), directorul autorității citate va institui măsura plasamentului minorului, sau, atunci când există opoziție, va sesiza la rândul său instanța de judecată solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal ori într-un serviciu de tip rezidențial.
Ordonanța președințială pronunțată în condițiile de mai sus va conduce la solicitarea instituirii măsurii plasamentului cu privire la minor și chiar a decăderii din exercițiul drepturilor părintești.
Constatarea înstrăinării părintești poate fi solicitată instanței de judecată de la domiciliul minorului, pe cale principală sau incidentală în cadrul oricărui litigiu având ca obiect măsuri privitoare la minor, de către unul dintre părinți, de către procuror sau de către direcția generală de asistență socială.
Mai mult decât atât, existența unei stări de înstrăinare părintească creează prezumția relativă că exercitarea autorității părintești de către părintele care înstrăinează, precum și stabilirea locuinței copilului la domiciliul acestui părinte nu sunt în interesul superior al copilului.
