Contestația la executare în materia executării silite a convențiilor de credit

Datorită deprecierii monedei naționale față de alte valute de referință și a scăderii puterii de cumpărare a multor titlulari de credite bancare, în ultimii ani, numărul persoanelor împrumutate supuse unor forme de executare silită este în continuă creștere. 

Mijlocul consacrat pus la îndemână de legiuitor tuturor debitorilor împotriva cărora a fost inițiată executarea silită se regăsește în dispozițiile art. 712 și urm. C.p.C., conform cărora, se poate face contestație la executare împotriva executării silite în sine, a încheierilor date de executorul judecătoresc și a oricărui act de executare, în termen de 15 zile de la comunicare.

Reținem și că dispozițiile legale citate mai sus, reglementează și posibilitatea debitorului ca, pe calea contestației la executare, să invoce și aspecte privitoare la fondul titlului executoriu care stă la originea executării silite, adică a convenției de credit.

Astfel de prevederi au deschis calea contestării pe calea contestației la executare nu numai a executării silite în sine, ci și a contractului de credit supus executării silite, cu consecința formulării de solicitări în justiție, în sensul constatării caracterului abuziv și anulării unor clauze ale acestuia.

Particularitatea unor astfel de contestații la executare este reprezentată de faptul că o astfel de procedură reprezintă, practic, o ultimă cale prin care, consumatorul de credite bancare poate supune analizei instanței de judecată, anumite clauze contractuale din perspectiva existenței caracterului abuziv, înainte de a fi executat silit.

Revenind la normele procesuale de drept comun care permit formularea unor astfel de acțiuni, menționăm că acestea e regăsesc în dispozițiille art. 714 (2) C.P.C., text legal care statuează:

"(2) În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun."

Punctual, reținem că textul de lege citat instituie posibilitatea contestării pe calea contestației la executare a fondului oricărui titlu executoriu care nu este o hotărâre judecătorească, dacă legea nu a reglementat o altă procedură de invalidare a acestuia.

Însă în materia convențiilor de credit, Legea nr. 193/2000 deja reglementa posibilitatea anulării ca abuzive a anumitor clauze contractuale, ceea ce a determinat apariția unei jurisprudențe neunitare în privința contestațiilor la executare având și capete de cerere din domeniul clauzelor abuzive.

Necesitatea instituirii unei reglementări care să asigure mijloace eficiente și adecvate pentru cenzurarea unor eventuale clauze abuzive și pentru prevenirea utilizării lor în continuare, alături de cea a înlăturării riscului ca executarea silită să fie terminată înainte de obținerea unei soluții în cadrul procedurii de drept comun, a fost observată de Curtea Europeană de Justiție în cauza C‑75/19, M.F. împotriva BNP Paribas.

Soluționând cauza sus citată, jurisdicția europeană acreditează ideea că în vederea garantării protecției efective a consumatorilor în maniera impusă de normele europene, executarea silită poate și chiar trebuie să fie contestată oricând, atunci când motivul acestui demers este reprezentat de caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit în baza căruia s-a demarat executarea silită.

Acestea au fost premizele care au determinat completarea legislației din materia clauzelor abuzive, prin adoptarea O.U.G. nr. 58/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 456/06.05.2022, care a completat art. 13 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(7) Prin derogare de la prevederile Codului civil ce reglementează prescripția extinctivă, formularea unei acțiuni în constatarea existenței clauzelor abuzive este imprescriptibilă.

(8) Prin derogare de la art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de executare are posibilitatea de a examina în cadrul contestației la executare, la cererea consumatorului sau din oficiu, dacă clauzele dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator ce constituie titlu executoriu au caracter abuziv, o astfel de contestație la executare fiind imprescriptibilă."

Așadar, în ipoteza în care printr-o contestație la executare, se solicită și constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale din convenția supusă executării silite, o astfel de cerere poate fi formulată de creditorul interesat și peste termenul de 15 zile instituit de normele de procedură civilă.

În mod evident, o atare modificare legislativă este mai mult decât binevenită pentru titularii de credite bancare împotriva cărora a fost inițiată executarea silită, aceștia având posibilitatea să conteste executarea silită oricând, singura condiție fiind ca prin acțiunea formulată, să solicite și constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția aflată la originea executării. 

Efectele Deciziei I.C.C.J. nr. 16/2023 în materia plângerilor contravenționale

În contextul în care majoritatea justițiabililor s-a confruntat cel puțin o dată în viață cu o amendă contravențională, unul dintre cele mai frecvente tipuri de acțiuni întâlnite la nivelul instanțelor de judecată este reprezentat de cel al plângerilor contravenționale.

Sediul materiei de drept care reglementează contestarea proceselor verbale de contravenție se regăsește în dispozițiile art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în conformitate cu care, acest demers se realizează în termen de 15 zile de la comunicarea/înmânarea documentelor menționate.

Prevederile citate instituie, așadar, un termen de decădere înlăuntrul căruia contravenientul nemulțumit de sancțiunea aplicată are posibilitatea contestării acesteia, depășirea intervalului imperativ de 15 zile conducând la respingerea plângerii ca tardivă. 

O chestiune care a pus probleme deosebite atât instanțelor de judecată investite cu soluționarea unor astfel de cereri cât și justițiabililor a fost dacă plângerea formulată în termenul legal de 15 zile mai poate fi motivată până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în conformitate cu norma generală de drept instituită de  art. 204 C.P.C. 

citiți continuarea în https://www.juridice.ro/727223/efectele-deciziei-iccj-nr-16-2023-in-materia-plangerilor-contraventionale.html 

Noi reglementări în materia ordinului de protecție

Anul 2023 a adus modificări importante în materia legislației aplicabile în domeniul ordinelor de protecție, modificări destinate a asigura o ocrotire suplimentară victimelor faptelor de violență în familie.

Astfel, necesitarea existenței unei proceduri cât mai suple și cât mai rapide cu privire la emiterea ordinului de protecție a creat premisele ca încă din anul 2018, legiuitorul să completeze Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, în sensul introducerii ordinului de protecție provizoriu, emis pentru o perioadă de 5 zile, direct de către polițiștii sesizați, care constată că există un risc iminent ca viața, integritatea fizică ori libertatea victimei  să fie pusă în pericol printr-un act de violență domestică.

În situația confirmării ordinului provizoriu de protecție în termen de 48 de ore de la data emiterii, de către parchetul de pe lângă judecătoria în a cărei rază teritorială a fost emis, acesta va fi de îndată înaintat instanței menționate, însoțit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecție prevăzut de art. 23 și urm.din Legea nr. 217/2003. 

Altfel spus, legislația consacrată a consfințit două etape în procedura reglementată de actul normativ citat, respectiv o primă fază, pe parcursul căreia intervine ordinul de protecție provizoriu, cu o durată de 5 zile, emis de organele de poliție și confirmat de parchet și cea care se desfășoară la nivelul instanței de judecată, în ipoteza în care aceasta este sesizată de procurorul care a confirmat ordinul provizoriu sau direct de către victimă, cu finalitatea emiterii unui ordin de protecție care, într-o variantă inițială a Legii nr. 217/2003, avea o durată de cel mult 6 luni.  

Însă numărul în continuă creștere a faptelor de violență domestică reclamă revizuirea continuă a legislației incidente în materia combaterii violenței în familie, ceea ce a condus și la modificarea unor prevederi legale aplicabile instituției ordinului de protecție, printre care și cele referitoare la durata acestuia.

Indiscutabil, necesitatea revizuirii duratei maxime pentru care putea fi obținut ordinul de protecție a fost determinată de faptul că, cel puțin în situația producerii de fapte de violență familială cu caracter repetat, termenul de 6 luni este mult prea scurt.

Aceasta deoarece, un astfel de interval nici nu asigură victimei faptelor de violență o protecție suficientă împotriva agresorului, și, mai mult, condiționează accesul celei dintâi la protecție din partea organelor abilitate de reluarea procedurii de emitere a ordinului de protecție, ceea ce presupune timp și eforturi suplimentare.

În acest context, prin Legea nr. 240/2023 a fost modificat art. 39 din Legea nr. 217/2003, stabilindu-se o durată a ordinului de protecție de cel mult 12 luni de la data emiterii acestuia.

Așadar, începând cu data intervenirii Legii nr. 240/2023, (adică 20.07.2023), durata maximă a ordinului de protecție emis de instanța de judecată va putea fi și de 12 luni, și nu de cel mult 6 luni, astfel cum era statuat de varianta inițială a Legii nr. 217/2003.

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că o astfel de măsură sporește gradul de  ocrotire a victimelor faptelor de violență în familie, constituind totodată un instrument important în combaterea și descurajarea producerii acestora.

Prelungirea duratei ordinului de protecție de la 6 luni la 12 luni vine în contextul în care, prin Legea nr. 114/2023, în scopul combaterii faptelor de violență economică împotriva minorilor, fusese modificat art. 38 (1) din Legea nr.217/2003, în sensul completării acestuia cu o nouă literă, respectiv k), în conformitate cu care, prin intermediul ordinului de protecție se poate dispune și:  "interdicția pentru agresor de a încasa alocația de stat pentru copii și încuviințarea încasării acesteia de către părintele/persoana căruia/căreia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare sau la care s-a stabilit reședința acestuia."

O astfel de modificare a fost și ea binevenită, reținând realitatea evidentă că minorii constituie categoria cea mai vulnerabilă pe fundalul producerii faptelor de violență domestică, fiind necesare mijloace legale suplimentare care să permită o ocrotire eficientă a acestora.