Cum se calculează numărul punctelor de stabilitate prevăzute de noua lege a pensiilor

Printre numeroasele modificări aduse de Legea nr.360/2023 privind sistemul public de pensii se regăsește și introducerea unui nou principiu care să guverneze domeniul menționat, respectiv principiul stabilității, potrivit căruia pentru stagiul de cotizare contributiv realizat pentru o perioadă mai mare de 25 de ani se acordă un număr suplimentar de puncte.

Acest aspect a fost prezentat ca fiind marele avantaj al noii legi a pensiilor, urmărindu-se, pe bună dreptate, recompensarea celor care au cotizat la bugetul de asigurări sociale o perioadă îndelungată de timp.

Concret, dispozițiile art. 85 (3) din Legea nr. 360/2023 stabilesc:

"Pentru stagiul de cotizare contributiv realizat peste 25 de ani contributivi se acordă un număr de puncte de stabilitate astfel:

a) 0,50 puncte pentru fiecare an realizat peste 25 de ani;

b) 0,75 puncte pentru fiecare an realizat peste 30 de ani;

c) un punct pentru fiecare an realizat peste 35 ani."

Reținem și că stagiul de cotizare (contributiv) ce va fi avut în vedere la acordarea punctelor de stabilitate va trebui realizat în sistemul public de pensii, nefiind luate în considerație perioadele în care se cumulează pensia din sistemul public sau pensia de serviciu cu veniturile asigurate conform legii.

O mare atenție trebuie acordată formulării de stagiu contributiv, noțiune introdusă pentru prima oară de Legea nr. 360/2023 și care a fost definită ca "perioada de timp pentru care s-au datorat contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii, precum și cea pentru care asigurații cu contract de asigurare socială au datorat și plătit contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii."

Aceasta deoarece, formularea de stagiu contributiv este deseori confundată de justițiabili cu cea generală de stagiu de cotizare, care se referă la "perioada de timp constituită din stagiul de cotizare contributiv, precum și perioadele asimilate și perioadele necontributive recunoscute ca stagii de cotizare, conform legii."

Așadar, indiferent de durata stagiului total de cotizare, din perspectiva existenței dreptului la puncte de stabilitate, prezintă interes doar stagiul de cotizare contributiv, care trebuie să fie de peste 25 de ani.

În ceea ce privește modalitatea efectivă de calcul al numărului de puncte de stabilitate, dispozițiile Legii nr. 360/2023 se completează și cu cele ale art. 53 din Anexa la H.G. nr. 181/2024 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 360/2023 care instituie următoarele reguli:

„(1) Numărul de puncte de stabilitate se acordă pentru stagiul de cotizare contributiv de peste 25 de ani contributivi realizați în sistemul public.

(2) Numărul de puncte de stabilitate se acordă și pentru fracțiuni de an astfel:

a) 0,50 puncte pentru fiecare an realizat peste 25 de ani până la 30 de ani inclusiv, 0,04167 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00139 puncte pentru fiecare zi;

b) 0,75 puncte pentru fiecare an realizat peste 30 de ani până la 35 de ani inclusiv, 0,06250 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00208 puncte pentru fiecare zi;

c) un punct pentru fiecare an realizat peste 35 de ani, 0,08333 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00278 puncte pentru fiecare zi.”

Văzând textele de lege mai sus enunțate, constatăm că, la stabilirea numărului punctelor de stabilitate, într-o primă etapă, se va verifica durata stagiului contributiv menționat în decizia de recalculare a pensiei.

În ipoteza în care acesta depășește 25 de ani, perioadele care exced acestui prag vor fi înmulțite cu numărul de puncte aplicabile în funcție de durata totală a stagiului contributiv, conform regulilor de mai sus.

Rezultatul obținut reprezintă numărul punctelor de stabilitate la care este îndreptățită persoana în speță și care se va adăuga la numărul punctelor de pensie stabilite prin decizia de recalculare.

Acestea fiind zise, constatăm că modalitatea de calcul al numărului de puncte de stabilitate prevăzută de Legea nr. 360/2023 reprezintă o operațiune aritmetică extrem de simplă, aflată la îndemâna oricărei persoane înscrisă la pensie pentru limită de vârstă.

În contextul în care, urmare a inițierii activității de recalculare a pensiilor, se observă că un număr covârșitor de decizii de recalculare stabilesc greșit numărul de puncte de stabilitate care li se cuvin titularilor, efectuarea de verificări în acest sens constituie un demers imperativ.

Un alt fel de ordin de protecție

De-a lungul activității desfășurate, o situație frecventă cu care ne-am confruntat a fost aceea în care o persoană agresată ne-a solicitat obținerea unui ordin de protecție împotriva agresorului său.

Până recent, conform dispozițiilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, instituția ordinului de protecție a vizat o sferă limitată de acte de violență, respectiv cele de violență domestică și o categorie restrânsă de persoane, și anume, membrii aceleiași familii. 

Așadar, în ipoeza în care victima a fost supusă unor acte de violență săvârșite asupra sa de un membru al familiei astfel cum este definit de Legea nr. 217/2003, aceasta avea la îndemână posibilitatea solicitării unui ordin de protecție, în procedura prevăzută de actul normativ menționat.

Deși reglementarea citată a fost mai mult decât binevenită, datorită aplicabilității sale restrânse, aceasta a lăsat nerezolvat un număr foarte mare de cazuri de violență, respectiv acelea care nu sunt de natură domestică și care nu intervin între membrii de familie.

Concret, chiar și prin prisma mecanismului reglementat de Legea nr. 217/2003, o cerere de emitere a unui ordin de protecție care are la origine săvârșirea unui act de violență, neâncadrat ca fiind de natură domestică, urma a fi respinsă ca formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. 

Văzând amploarea actelor de violență de orice natură semnalate la nivel social și necesitatea instituirii unor mecanisme de combatere a acestora dincolo de sfera celor caracteristice dreptului penal, prin Legea nr. 26/2024 publicată în Monitorul Oficial nr. 172/04.03.2024, legiuitorul a procedat la instituirea unui ordin de protecție care să se aplice tuturor actelor de violență, indiferent de raporturile victimă - agresor.

Conform actului normativ menționat, cerința principală a cărei îndeplinire condiționează emiterea ordinului de protecție este ca viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea victimei să fie puse în pericol prin actele de violență săvârșite asupra sa de agresor, finalitatea procedurii fiind chiar înlăturarea acestei stări de pericol.

Analizând conținutul procedurii reglementate de Legea nr. 26/2024, constatăm că acesta este structurat urmând aceeași tipologie regăsită și în Legea nr.217/2003, prin enumerarea cazurilor de violență, prin definirea și caracterizarea ordinului de protecție provizoriu, respectiv a ordinului de protecție pronunțat de instanța de judecată.

Pentru mai multe detalii, textul de lege poate fi consultat mai jos

https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/279559 

Minusurile și plusurile reglementării conceptului de înstrăinare părintească instituit prin Legea nr. 123/2024

În sfera relațiilor de familie, desfacerea căsătoriei sau separarea unui cuplu are efecte considerabile asupra situației copiilor minori, acestea pornind de la cele acceptabile și anticipabile, cum ar fi schimbarea domiciliului copilului, separarea temporară a acestuia de un părinte și mergând până la cazuri în care minorul devine un real instrument prin intermediul căruia unul dintre părinți urmărește îndeplinirea unor acte de manipulare, șantaj, reglare de conturi împotriva celuilalt părinte.

De cele mai multe ori, urmarea iminentă a unei astfel de conduite este reprezentată de crearea unei stări de înstrăinare, îndepărtare, alienare între părinte și copil, cu consecința afectării semnificative sau chiar a compromiterii relației dintre cei doi.

Cum la nivel social, astfel de situații, care contravin evident interesului superior al minorului, nu sunt deloc puține, legiuitorul a urmărit crearea unui cadru juridic care să ofere mijloacele legale pentru a descuraja, combate și sancționa actele de alienare parentală.

Concret, prin Legea nr. 123/2024 [1], care modifică Legea nr. 272/2004 privind protecția drepturilor copilului[2], a fost definită noțiunea de înstrăinare părintească, ca fiind acea "formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți", familia extinsă sau familia substitutivă, "în mod intenționat, urmărit sau asumat și apropriat, generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată față de oricare dintre părinți."

Conform modificărilor aduse de Legea nr. 123/2024 în materia legislației privind protecția drepturilor minorilor, înstrăinarea părintească apare ca un criteriu important în aprecierea interesului superior al minorului iar combaterea apariției acesteia reprezintă o obligație a familiei extinse, dar mai ales a părintelui cu care minorul locuiește.

Pe de altă parte, existența suspiciunii de înstrăinare părintească reclamă intervenția personalului de specialitate din cadrul serviciilor publice de asistență socială și respectiv a direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului prin oferirea de activitate de consiliere acordată minorilor și părinților și prin efectuarea de expertize de specialitate.

Cu referire la exercitarea autorității părintești în mod exclusiv, reținem că prevederile Codului Civil oferă o reglementare lacunară, singurele cazuri când aceasta este posibilă fiind atunci când celălalt părinte este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, acesta se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.

Situația a fost abordată mai detaliat de art. 36 (7) din Legea nr. 272/2004, care, încă dintr-o variantă anterioară intervenirii Legii nr. 123/2024, stabilea ipoteze imperative care reclamă exercitarea autorității părintești în mod exclusiv, acestea fiind "alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești."

Ulterior, prin modificările aduse de Legea nr. 123/2024, legiuitorul a reglementat ca motiv întemeiat de exercitare exclusivă a autorității părintești și înstrăinarea părintească, alături de încălcarea gravă sau repetată a autorității părintești a celuilalt părinte sau de oricare altă imposibilitate obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil.

Cu privire la constatarea existenței înstrăinării părintești, singura autoritate competentă și îndreptățită să se pronunțe este instanța de judecată, însă, în cazul unor suspiciuni privind existența unei situații de înstrăinare părintească, orice persoană, și chiar însuși copilul în cauză, poate sesiza direcția generală de asistență socială și protecția copilului pentru a fi luate măsurile legale, angajații instituțiilor și orice persoană care, prin natura profesiei, intră în contact cu copilul având obligația să sesizeze autoritatea respectivă.

Dacă în urma verificării efectuate la domiciliul persoanelor ce au în îngrijire și protecție minorul, reprezentanții direcției de asistență socială constată existența unei stări de înstrăinare părintească (sau altă stare de pericol pentru copil cauzată de abuz sau neglijență), directorul autorității citate va institui măsura plasamentului minorului, sau, atunci când există opoziție, va sesiza la rândul său instanța de judecată solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal ori într-un serviciu de tip rezidențial.

Ordonanța președințială pronunțată în condițiile de mai sus va conduce la solicitarea instituirii măsurii plasamentului cu privire la minor și chiar a decăderii din exercițiul drepturilor părintești.

Constatarea înstrăinării părintești poate fi solicitată instanței de judecată de la domiciliul minorului, pe cale principală sau incidentală în cadrul oricărui litigiu având ca obiect măsuri privitoare la minor, de către unul dintre părinți, de către procuror sau de către direcția generală de asistență socială.

Mai mult decât atât, existența unei stări de înstrăinare părintească creează prezumția relativă că exercitarea autorității părintești de către părintele care înstrăinează, precum și stabilirea locuinței copilului la domiciliul acestui părinte nu sunt în interesul superior al copilului.

Mai multe citiți pe https://www.juridice.ro/748438/minusurile-si-plusurile-reglementarii-conceptului-de-instrainare-parinteasca-instituit-prin-legea-nr-123-2024.html

Contestația la executare în materia executării silite a convențiilor de credit

Datorită deprecierii monedei naționale față de alte valute de referință și a scăderii puterii de cumpărare a multor titlulari de credite bancare, în ultimii ani, numărul persoanelor împrumutate supuse unor forme de executare silită este în continuă creștere. 

Mijlocul consacrat pus la îndemână de legiuitor tuturor debitorilor împotriva cărora a fost inițiată executarea silită se regăsește în dispozițiile art. 712 și urm. C.p.C., conform cărora, se poate face contestație la executare împotriva executării silite în sine, a încheierilor date de executorul judecătoresc și a oricărui act de executare, în termen de 15 zile de la comunicare.

Reținem și că dispozițiile legale citate mai sus, reglementează și posibilitatea debitorului ca, pe calea contestației la executare, să invoce și aspecte privitoare la fondul titlului executoriu care stă la originea executării silite, adică a convenției de credit.

Astfel de prevederi au deschis calea contestării pe calea contestației la executare nu numai a executării silite în sine, ci și a contractului de credit supus executării silite, cu consecința formulării de solicitări în justiție, în sensul constatării caracterului abuziv și anulării unor clauze ale acestuia.

Particularitatea unor astfel de contestații la executare este reprezentată de faptul că o astfel de procedură reprezintă, practic, o ultimă cale prin care, consumatorul de credite bancare poate supune analizei instanței de judecată, anumite clauze contractuale din perspectiva existenței caracterului abuziv, înainte de a fi executat silit.

Revenind la normele procesuale de drept comun care permit formularea unor astfel de acțiuni, menționăm că acestea e regăsesc în dispozițiille art. 714 (2) C.P.C., text legal care statuează:

"(2) În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun."

Punctual, reținem că textul de lege citat instituie posibilitatea contestării pe calea contestației la executare a fondului oricărui titlu executoriu care nu este o hotărâre judecătorească, dacă legea nu a reglementat o altă procedură de invalidare a acestuia.

Însă în materia convențiilor de credit, Legea nr. 193/2000 deja reglementa posibilitatea anulării ca abuzive a anumitor clauze contractuale, ceea ce a determinat apariția unei jurisprudențe neunitare în privința contestațiilor la executare având și capete de cerere din domeniul clauzelor abuzive.

Necesitatea instituirii unei reglementări care să asigure mijloace eficiente și adecvate pentru cenzurarea unor eventuale clauze abuzive și pentru prevenirea utilizării lor în continuare, alături de cea a înlăturării riscului ca executarea silită să fie terminată înainte de obținerea unei soluții în cadrul procedurii de drept comun, a fost observată de Curtea Europeană de Justiție în cauza C‑75/19, M.F. împotriva BNP Paribas.

Soluționând cauza sus citată, jurisdicția europeană acreditează ideea că în vederea garantării protecției efective a consumatorilor în maniera impusă de normele europene, executarea silită poate și chiar trebuie să fie contestată oricând, atunci când motivul acestui demers este reprezentat de caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit în baza căruia s-a demarat executarea silită.

Acestea au fost premizele care au determinat completarea legislației din materia clauzelor abuzive, prin adoptarea O.U.G. nr. 58/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 456/06.05.2022, care a completat art. 13 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(7) Prin derogare de la prevederile Codului civil ce reglementează prescripția extinctivă, formularea unei acțiuni în constatarea existenței clauzelor abuzive este imprescriptibilă.

(8) Prin derogare de la art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de executare are posibilitatea de a examina în cadrul contestației la executare, la cererea consumatorului sau din oficiu, dacă clauzele dintr-un contract încheiat între un profesionist și un consumator ce constituie titlu executoriu au caracter abuziv, o astfel de contestație la executare fiind imprescriptibilă."

Așadar, în ipoteza în care printr-o contestație la executare, se solicită și constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale din convenția supusă executării silite, o astfel de cerere poate fi formulată de creditorul interesat și peste termenul de 15 zile instituit de normele de procedură civilă.

În mod evident, o atare modificare legislativă este mai mult decât binevenită pentru titularii de credite bancare împotriva cărora a fost inițiată executarea silită, aceștia având posibilitatea să conteste executarea silită oricând, singura condiție fiind ca prin acțiunea formulată, să solicite și constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția aflată la originea executării. 

Efectele Deciziei I.C.C.J. nr. 16/2023 în materia plângerilor contravenționale

În contextul în care majoritatea justițiabililor s-a confruntat cel puțin o dată în viață cu o amendă contravențională, unul dintre cele mai frecvente tipuri de acțiuni întâlnite la nivelul instanțelor de judecată este reprezentat de cel al plângerilor contravenționale.

Sediul materiei de drept care reglementează contestarea proceselor verbale de contravenție se regăsește în dispozițiile art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în conformitate cu care, acest demers se realizează în termen de 15 zile de la comunicarea/înmânarea documentelor menționate.

Prevederile citate instituie, așadar, un termen de decădere înlăuntrul căruia contravenientul nemulțumit de sancțiunea aplicată are posibilitatea contestării acesteia, depășirea intervalului imperativ de 15 zile conducând la respingerea plângerii ca tardivă. 

O chestiune care a pus probleme deosebite atât instanțelor de judecată investite cu soluționarea unor astfel de cereri cât și justițiabililor a fost dacă plângerea formulată în termenul legal de 15 zile mai poate fi motivată până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, în conformitate cu norma generală de drept instituită de  art. 204 C.P.C. 

citiți continuarea în https://www.juridice.ro/727223/efectele-deciziei-iccj-nr-16-2023-in-materia-plangerilor-contraventionale.html 

Noi reglementări în materia ordinului de protecție

Anul 2023 a adus modificări importante în materia legislației aplicabile în domeniul ordinelor de protecție, modificări destinate a asigura o ocrotire suplimentară victimelor faptelor de violență în familie.

Astfel, necesitarea existenței unei proceduri cât mai suple și cât mai rapide cu privire la emiterea ordinului de protecție a creat premisele ca încă din anul 2018, legiuitorul să completeze Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, în sensul introducerii ordinului de protecție provizoriu, emis pentru o perioadă de 5 zile, direct de către polițiștii sesizați, care constată că există un risc iminent ca viața, integritatea fizică ori libertatea victimei  să fie pusă în pericol printr-un act de violență domestică.

În situația confirmării ordinului provizoriu de protecție în termen de 48 de ore de la data emiterii, de către parchetul de pe lângă judecătoria în a cărei rază teritorială a fost emis, acesta va fi de îndată înaintat instanței menționate, însoțit de o cerere pentru emiterea ordinului de protecție prevăzut de art. 23 și urm.din Legea nr. 217/2003. 

Altfel spus, legislația consacrată a consfințit două etape în procedura reglementată de actul normativ citat, respectiv o primă fază, pe parcursul căreia intervine ordinul de protecție provizoriu, cu o durată de 5 zile, emis de organele de poliție și confirmat de parchet și cea care se desfășoară la nivelul instanței de judecată, în ipoteza în care aceasta este sesizată de procurorul care a confirmat ordinul provizoriu sau direct de către victimă, cu finalitatea emiterii unui ordin de protecție care, într-o variantă inițială a Legii nr. 217/2003, avea o durată de cel mult 6 luni.  

Însă numărul în continuă creștere a faptelor de violență domestică reclamă revizuirea continuă a legislației incidente în materia combaterii violenței în familie, ceea ce a condus și la modificarea unor prevederi legale aplicabile instituției ordinului de protecție, printre care și cele referitoare la durata acestuia.

Indiscutabil, necesitatea revizuirii duratei maxime pentru care putea fi obținut ordinul de protecție a fost determinată de faptul că, cel puțin în situația producerii de fapte de violență familială cu caracter repetat, termenul de 6 luni este mult prea scurt.

Aceasta deoarece, un astfel de interval nici nu asigură victimei faptelor de violență o protecție suficientă împotriva agresorului, și, mai mult, condiționează accesul celei dintâi la protecție din partea organelor abilitate de reluarea procedurii de emitere a ordinului de protecție, ceea ce presupune timp și eforturi suplimentare.

În acest context, prin Legea nr. 240/2023 a fost modificat art. 39 din Legea nr. 217/2003, stabilindu-se o durată a ordinului de protecție de cel mult 12 luni de la data emiterii acestuia.

Așadar, începând cu data intervenirii Legii nr. 240/2023, (adică 20.07.2023), durata maximă a ordinului de protecție emis de instanța de judecată va putea fi și de 12 luni, și nu de cel mult 6 luni, astfel cum era statuat de varianta inițială a Legii nr. 217/2003.

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că o astfel de măsură sporește gradul de  ocrotire a victimelor faptelor de violență în familie, constituind totodată un instrument important în combaterea și descurajarea producerii acestora.

Prelungirea duratei ordinului de protecție de la 6 luni la 12 luni vine în contextul în care, prin Legea nr. 114/2023, în scopul combaterii faptelor de violență economică împotriva minorilor, fusese modificat art. 38 (1) din Legea nr.217/2003, în sensul completării acestuia cu o nouă literă, respectiv k), în conformitate cu care, prin intermediul ordinului de protecție se poate dispune și:  "interdicția pentru agresor de a încasa alocația de stat pentru copii și încuviințarea încasării acesteia de către părintele/persoana căruia/căreia i s-a încredințat copilul spre creștere și educare sau la care s-a stabilit reședința acestuia."

O astfel de modificare a fost și ea binevenită, reținând realitatea evidentă că minorii constituie categoria cea mai vulnerabilă pe fundalul producerii faptelor de violență domestică, fiind necesare mijloace legale suplimentare care să permită o ocrotire eficientă a acestora.