joi, 1 octombrie 2020

Posibilitatea restituirii prestațiilor percepute în baza clauzelor abuzive, confirmată de I.C.C.J.


Prin Decizia nr. 271/2020, pronunțată în soluționarea unui recurs în materia clauzelor abuzive, Înalta Curte de Casație și Justiție confirmă în mod expres legalitatea capetelor de cerere având ca obiect solicitările de restituire a sumelor percepute de către bănci în baza clauzelor anulate. 
În contextul în care nu de puține ori instanțele investite cu soluționarea unor astfel de acțiuni au început să respingă capetele de cerere accesorii vizând restituirea sumelor de bani plătite în baza unor astfel de prevederi, considerentele instanței supreme sunt mai mult decât binevenite pentru consumatori.
În cauza în speță, acțiunea introductivă formulată împotriva unei instituții bancare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, solicitându-se:
"- constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 1.2.2.1 pct. 1 din actul adiţional din 24 septembrie 2010 la contractul de credit, privind rata dobânzii variabile, "compusă din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja băncii în cuantum de 7,965%; rata dobânzii variabile este revizuibilă (…)"
- obligarea pârâtei la întregirea clauzei stipulate la art. 6.1 lit. a) din contract cu menţiunea că dobânda este formată din marja fixă de 5,1550 %, după cum s-a susţinut la semnarea convenţiei de credit;
- constatarea caracterului abuziv şi, implicit, anularea clauzei prevăzute la art. 5 teza finală din contract, în raport cu care "dobânda variabilă (…) pentru restul perioadei de creditare este determinată de nivelul dobânzii variabile practicate de bancă în acel moment"
- constatarea caracterului abuziv şi, implicit, anularea clauzei privind comisionul de administrare, stipulată la art. 5.1 lit. a), în valoare de 2% flat, calculat la creditul acordat;
- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi eliminarea acesteia;
- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale ce se vor constata ca fiind abuzive, respectiv a sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, cu titlu de comision de administrare şi de risc valutar, la care se vor adaugă dobânzile legale aferente, calculate de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective;
- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului şi stabilirea valabilităţii acestuia pe toată perioada derulării contractului;
- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională.." [1]
Prin Sentinţa Civilă nr. 3948 din 23 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acțiunea formulată, a constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare și a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani percepute cu titlu de comision de administrare pentru intervalul dintre data încasării şi data implementării O.U.G. nr. 50/2010, sumă ce urma a fi actualizată cu dobânda legală.
Sentința civilă de mai sus a fost atacată de către reclamantă cu apel, admis prin Decizia Civilă nr. 425/2018 din 23 februarie 2018, prin care aceasta a fost schimbată în parte, în sensul constatării caracterului abuziv şi a nulității absolute parţiale a clauzei stipulate la art. 6.1 lit. a) din contract, respectiv a tezei finale "în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii".
În rest, sentința apelată a fost menținută.
Decizia pronunțată însă a fost atacată și cu recurs de către aceeași reclamantă, solicitându-se casarea sa în parte și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului în sensul constatării caracterului abuziv și al clauzelor regăsite la art. 6 pct. 1, 4, 5 din convenţia de credit şi la art. I, pct. 2.2.1.1 din actul adiţional și a obligării pârâtei la restituirea tuturor sumelor de bani percepute în baza acestora.
Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 al.(6) și (8) C.P.C.
Prin Decizia nr. 271/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în parte recursul formulat, casând în parte decizia atacată şi trimițând cauza spre o nouă judecată în privinţa capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 6 pct. 1 lit. b), pct. 2, pct. 4, pct. 5 şi pct. 9 teza a III-a din contractul de credit bancar  şi art. I.2.2.1 pct. 1 din actul adiţional, precum şi a capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate.
Celelalte dispoziţii ale deciziei atacate au fost menținute.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a analizat criticile "prin care s-a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii pronunţate de prima instanţă sub aspectul caracterului pretins abuziv al clauzelor stipulate la art. 6 pct. 1 lit. b), pct. 2, pct. 4, pct. 5 şi pct. 9 teza a III-a din convenţia de credit şi la art. I 2.2.1 pct. 1 din actul adiţional". 
S-a observat de către Înalta Curte de Casație și Justiție că:
"În absenţa unui examen efectiv al acestor critici, Înalta Curte nu poate verifica, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, deoarece aspectele criticate în recurs, deşi invocate şi prin cererea de apel, nu se regăsesc analizate în considerentele deciziei ce constituie obiectul recursului."
 În contextul expus, s-a apreciat că motivul prevăzut de art. 488 al.(1) pct. 6 C.P.C.este întemeiat.
Totodată, s-a stabilit că și critica vizând respingerea solicitării de restituire a sumelor percepute în baza clauzelor abuzive este întemeiată, 
Astfel, instanța de recurs a observat că justificarea instanței de fond, păstrată și de instanța de apel, în sensul că aceasta "nu poate fixa vreun nivel al dobânzii pentru perioada când dobânda a variat deoarece nu se poate substitui părţilor" contravine principiului retroactivității efectelor nulității absolute și al repunerii părților în situația anterioară.
Acestea fiind zise, s-a reținut că limitarea efectelor restitutorii doar pentru viitor, fără posibilitatea repunerii părților în situația anterioară ar fi în totală contradicție cu practica Curții Europene de Justiție, obligatorie pentru instanțele naționale, exprimată în cauze precum C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C-308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.
Deși Decizia nr.271/2020 nu a fost pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii sau în dezlegarea unor chestiuni de drept, situații în care respectarea acesteia ar fi imperativă conform prevederilor  art 517 al.(4) și 521 al.(3) C.P.C., cele stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție ar trebui să contribuie la crearea unei practici unitare în materie. 
Este interesant de urmărit care vor fi efectele acesteia asupra jurisprudenței în materie, cu atât mai mult cu cât, anterior, însăși instanța supremă a pronunțat decizii  cu un conținut aflat într-o oarecare antiteză cu considerentele celei dintâi
De exemplu, prin Decizia nr. 76/2017, pronunțată tot de Înalta Curtea de Casație și Justiție în soluționare recurs în materia clauzelor abuzive, această instanță a stabilit că nu se impune restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă "întrucât dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE prevede că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității." [2]
Este evident că această decizie a pus în dificultate mulți consumatori care sesizaseră instanțele de judecată cu acțiuni în materia clauzelor abuzive, cărora le-au fost respinse cererile de restituire a prestațiilor achitate în baza clauzelor abuzive, pe considerentele sus-menționate, considerente care erau și sunt contrare practicii consacrate a Curții Europene de Justiție în sensul consfințirii efectului restitutoriu retroactiv al declarării abuzive al clauzelor contractuale.
Astfel că, prin Decizia nr. 271/2020, deși își "invalidează" într-o oarecare măsură propria practică, Înalta Curte de Casație și Justiție își armonizează în mod explicit modalitatea de abordare a chestiunii cu cea a Curții Europene de Justiție.
Or în ipoteza în care respectarea hotărârilor Curții Europene de Justiție este de multe ori trecută cu vederea de către instanțele interne, o hotărâre pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, fie ea și doar în soluționarea unui simplu recurs, reprezintă o justificare în plus pentru o binevenită uniformizare a practicii din materie, cel puțin pentru o perioadă.
Mai mult decât atât, datorită problemei pe care o tratează, decizia în speță constituie un real sprijin pentru consumatorii care sesizează instanțele de judecată cu cereri în materia clauzelor abuzive.

[1]http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=161707

[2]http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=134530