miercuri, 19 noiembrie 2014

Nu am reusit să votez în străinătate. Ce pot face?

Probabil că toţi dintre dumneavoatră aveţi măcar un prieten sau o cunoştinţă, român plecat în străinătate care cu ocazia desfăşurării recentului scrutin prezidenţial, pentru a putea vota, a fost nevoit să aştepte ore întregi la o secţie de votare din ţara în care este rezident. 
Cei mai norocoşi au reuşit să voteze după o aşteptare de 4-5 ore..Alţii, mai puţin fericiţi, au aşteptat în zadar, constatând neputincioşi cum în faţa lor se închide uşa secţiei de votare, întrucât programul de vot se terminase. 
În acest context, că pentru desfăşurarea atât a turului de scrutin din data de 02.11.2014 cât şi a celui din 16.11.2014, în diaspora, a fost organizat un număr deosebit de scăzut de secţii de votare şi că personalul angrenat în desfăşurarea procesului de vot a fost insuficient, sunt fapte acceptate în unanimitate. 
Trecând peste nemulţumirea şi frustrarea experimentate de cei care s-au deplasat mai multe sute de kilometri, au aşteptat câteva ore şi nu au putut vota, vă propun să vedem cine poartă responsabilitatea pentru situaţia creată şi cum pot fi traşi la răspundere cei responsabili. 
Pentru început, menţionăm că Legea fundamentală a României garantează oricărui cetăţean român dreptul la vot. 
Astfel, dispoziţiile articolului 36 din Constituţie, statuează:
"(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale."
În interpretarea textului legal citat, reţinem că niciun cetăţean român, cu capacitate deplină de excerciţiu nu poate fi privat de exercitarea acestui drept, excepţia reprezentându-i cei care sunt condamnaţi penal printr-o sentinţă definitivă, sentinţă prin care s-a dispus şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, printre care şi dreptul de a vota. 
Cu privire la faptele sau actele care conduc la privarea unui cetăţean de exercitarea dreptului la vot sau la împiedicarea exercitării acestui drept, prevederile art. 385 al. (1) din Codul Penal, stabilesc expressis verbis, următoarele:
"(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani."
Aşadar, din analiza textului legal citat, reţinem că în componenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 385 C.P., intră orice act sau fapt, săvârşit de orice persoană fizică sau juridică, care conduce la împiedicarea exerciţiului dreptului la vot. 
Revenind la cele petrecute în secţiile de votare din străinătate cu ocazia desfăşurării celor două tururi de scrutin, constatăm următoarele:
- un număr foarte mare de români aflaţi în străinătate (aproape covârşitor în primul tur) nu şi-a putut exercita dreptul de vot, prezentându-se totuşi la secţiile de votare, cu intenţia de a vota;
- această situaţie a fost generată de faptul că în străinătate, pentru alegerile prezidenţiale din anul 2014, a fost stabilit un număr foarte mic de secţii de votare, fiecare cu logistică şi personal insuficiente.
În altă ordine de idei, constatăm că numărul scazut al secţiilor de votare din străinătate şi insuficienta dotare a acestora a condus la împiedicarea unui număr foarte mare de cetăţeni români aflaţi în străinătate, să voteze.
În ceea ce priveşte responsabilitatea pentru cele petrecute, opinăm că aceasta planează asupra entităţii implicate în organizarea procesului de votare în străinătate, respectiv Ministerul Afacerilor Externe, şi mai precis Ministrul Afacerilor Externe.
Din această perspectivă, menţionăm că prevederile art. 12 al.(3) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea preşedintelui României stabilesc:
"Organizarea şi numerotarea secţiilor de votare din străinătate se stabilesc de către ministrul afacerilor externe, prin ordin, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, în termen de cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor."
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 66 al. (2) teza finală, art. 67 şi respectiv cele ale art. 23 al. (3) din acelaşi act normativ, atribuie asigurarea sediilor birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, asigurarea personalului de funcţionare a acestora şi a personalului auxiliar în sarcina Ministerului Afacerilor Externe.
Or, raportându-ne la prevederile art. 5 al.(1) din H.G. nr. 8/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, reţinem că întreaga activitate a acestuia (deci inclusiv cea dedicată organizării scrutinului în străinătate) este condusă de Ministrul Afacerilor Externe, ministru care, în lumina art. 1 al. (3) din acelaşi act normativ "apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în conformitate cu legea română şi dreptul internaţional aplicabil..". 
În altă ordine de idei, observăm că deşi Ministrul Afacerilor Externe funcţionează ca un garant al respectării drepturilor cetăţenilor români în străinătate, printre care, bineînţeles, şi a dreptului de a vota, cu ocazia celor două tururi de scrutin, diaspora a avut la dispoziţie un număr extrem de mic de secţii de votare, şi acestea dotate insuficient, ceea ce a pus în imposibilitatea de a vota un număr foarte mare de cetăţeni români.
Prin urmare, este lesne de înţeles că întreaga responsabilitate a celor petrecute revine autorităţii menţionate şi instituţiei pe care o conduce, iar cei care consideră că le-au fost lezate interesele se pot îndrepta împotriva acestora.

luni, 15 septembrie 2014

Cum putem primi despăgubiri dacă am fost victima unui accident auto?

A fi implicat într-un accident auto reprezintă o situaţie deloc de invidiat, dar cu care, din păcate, ne putem confrunta în orice moment în cursul vieţii cotidiene. Astfel, deşi regretabilă, poziţia de parte vătămată ca urmare a producerii unui accident rutier, fie că vorbim de victima însăşi sau de rudele acesteia, presupune o serie de drepturi, drepturi pe care este bine să le cunoaştem şi, la nevoie, să le exercităm. 
Este indiscutabil că producerea unui accident rutier care se soldează cu moartea victimei sau cu vătămarea corporală a acesteia determină începerea cercetărilor împotriva făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192, respectiv art.196 C.P., cu posibilitatea ca partea vătămată (victima însăşi sau aparţinătorii săi în cazul decesului acesteia) să se constituie parte civilă în vederea acoperirii prejudiciului suferit.
În contextul producerii unui accident auto, răspunderea făptuitorului pentru prejudiciul produs rezultă sine die din conţinutul  art. 19 şi următoarele C.P.P., coroborat cu dispoziţiile art. 1349, respectiv art.1357 şi urm. C.C., reprezentând, de fapt, o formă concretă a răspunderii pentru fapta proprie, cu unele particularităţi caracteristice izvorâte din aceea că în ceea ce priveşte automobilul implicat în accident există o poliţă de asigurare civilă obligatorie.
Din această perspectivă, angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate în urma producerii unor accidente rutiere soldate cu decesul sau cu vătămarea corporală a victimei, se circumscrie, pe lângă normelor generale de drept civil şi penal şi legislaţiei specifice din materia asigurărilor, reprezentată de Legea nr. 136/1995 şi Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011.

Ce sume pot fi solicitate cu titlu de despăgubire de la asigurător, în ce situaţii şi în ce limită?

Este bine de ştiut că actele normative susamintite instituie posibilitatea acoperirii prejudiciului prilejuit de producerea unui accident auto de către asigurător, în situaţia existenţei unei poliţe de asigurare valabilă privitoare la automobilul implicat în accident.
Legea nr. 136/1995 condiţionează acordarea de despăgubiri de către asigurător de existenţa unui contract de asigurare (art. 49) şi stabileşte expres că despăgubirile acordate de asigurător cuprind "sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată" (art. 50), despăgubiri care se vor acorda atât în caz de vătămare corporală cât şi de deces.
Reţinând conţinutul art. 26 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011, constatăm că despăgubirile care pot fi acordate vizează atât pierderile cu caracter patrimonial cât şi pierderile cu caracter nepatrimonial (prejudiciul moral). Cât priveşte limita maximă a sumei care poate fi acordată, aceasta va fi menţionată în conţinutul poliţei de asigurare, Ordinul nr. 14/2011 reglementând un plafon maxim general de 5.000.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pietei valutare la data producerii accidentului, pentru unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.
În situaţia în care valoarea prejudiciului depăşeşte plafonul maxim specificat în poliţa de asigurare, diferenţa până la concurenţa valorii pierderii suferite, va fi suportată de către autorul accidentului.
Trebuie menţionat şi că asigurătorul va fi obligat la despăgubiri şi în cazul în care cel care a produs accidentul este o altă persoană decât titlularul poliţei de asigurare referitoare la automobilul implicat în accident, singura excepţie reprezentând-o situaţia în care automobilul respectiv nu este identificat.
În elaborarea Legii nr. 136/1995, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care accidentul auto este produs de un automobil care nu era asigurat.
În raport de prevederile art. 61 din Legea nr. 136/1995, reţinem că în ipoteza menţionată mai sus, cât şi în situaţiile în care autorul accidentului nu este identificat, sumele acordate cu titlu de despăgubiri vor fi plătite de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, un eventual litigiu în acest sens, urmând a fi îndreptat împotriva administratorului Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.
Alte cazuri care exonerează de răspundere asigurătorul sunt regăsite la art. 27 din Ordinul nr. 14/2011 şi vizează forţa majoră, culpa exclusivă a persoanei prejudicate, culpa exclusivă a unei terţe persoane şi, bineînţeles, situaţia în care la data producerii accidentului nu exista încheiată o poliţă de asigurare valabilă.
Reţinând conţinutul aceluiaşi art. 27 din Ordinul nr. 14/2011, observăm că despăgubirile acordate de asigurător nu acoperă "cheltuielile facute in procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului" şi nici "cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului". 

Care sunt mijloacele legale prin care putem solicita acordarea de despăgubiri?

Din analiza normelor de drept comun care reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, coroborate cu legislaţia specifică din materia asigurărilor, constatăm că persoana vătămată ca urmare a producerii unui accident auto are două posibilităţi legale prin care poate solicita acoperirea prejudiciului din partea asigurătorului:
Prima modalitate ar fi formularea unei acţiuni civile împotriva asigurătorului, acţiune întemeiată pe normele de drept comun care guvernează răspunderea pentru fapta proprie şi materia contractului de asigurare, completate cu reglementările regăsite în Legea nr. 136/1995 şi Ordinul nr. 14/2011. În eventualitatea unei astfel de acţiuni, persoana care a cauzat accidentul va fi la rândul său parte în proces, având calitatea de intervenient forţat.
Menţionăm că deşi art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede conceptarea obligatorie într-un astfel de litigiu a persoanei care a produs accidentul, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii, între făptuitor şi asigurător nu este aplicabilă regula solidarităţii, ci mai curând un principiu al subsidiarităţii răspunderii celui dintâi faţă de cel de-al doilea, asigurătorul urmând a răspunde în limitele poliţei de asigurare, iar făptuitorul pentru ce depăşeşte cuantumul acesteia. De altfel, angajarea răspunderii făptuitorului pentru valoarea care depăşeşte limita poliţei de asigurare a constituit raţiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea conceptării acestuia în litigiu.
Sintetizând cele expuse, apreciem că în situaţia formulării unei cereri în justitiţie în vederea acoperirii prejudiciului, persoana vătămată va chema în judecată atât asigurătorul cât şi asiguratul, acesta fiind cadrul procesual corect şi complet. Cu toate acestea, în jurisprudenţa instanţelor de judecată au existat şi situaţii în care litigiul s-a desfăşurat exclusiv împotriva asigurătorului, cauza finalizându-se cu obligarea acestuia din urmă la acoperirea prejudiciului produs, cu condiţia ca valoarea sa să nu depăşească plafonul maxim din poliţă.
Bineînţeles că normele legale permit şi formularea unei acţiuni în răspundere exclusiv împotriva persoanei care a produs accidentul, întemeiată pe prevederile art. 1349, respectiv art.1357 şi urm. C.C. privind răspunderea civilă delictuală. Precizăm că o acţiune formulată împotriva asigurătorului este mult mai eficientă, gradul de solvabilitate al acestuia fiind net superior faţă de cel al făptuitorului.
Notăm şi că în situaţia existenţei unui dosar penal în care a fost pusă în mişcare urmărirea penală împotriva autorului accidentului, partea vătămată care a sesizat instanţa civilă poate să renunţe la judecata în faţa acesteia şi să se constituie parte civilă în dosarul de urmărire penală.
De altfel, o  regulă de bază care guvernează litigiile din materie, consfinţită de dispoziţiile art. 27 C.P.P. este aceea că în situaţia în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva făpturitorului, soluţionarea litigiului civil va fi suspendată până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale.
Precizăm însă că în lumina prevederilor art. 413 C.P.C., demersul suspendării nu constituie o măsură care intervine de drept, ci aceasta are un caracter voluntar şi facultativ, fiind dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţii interesate şi numai în situaţiile în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare.
O altă caracteristică a cererilor în justiţie formulate în vederea perceperii de despăgubiri în materia accidentelor auto o reprezintă scutirea acestora de plata taxei de timbru.
Dispoziţiile art. 29 al.(1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ca şi prevederile fostei Legi nr. 146/1997 stabilesc expressis verbis că sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la: " cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea".
Cu privire la acest aspect, a existat un curent de opinie puternic în sensul că această scutire a plăţii taxei de timbru operează exclusiv în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pe latura civilă a procesului penal şi nu şi în cazul unei acţiuni civile separată.
Cu toate acestea în redactarea textului de lege, observăm că legiuitorul a utilizat termenul de "cauze penale", alături de sintagma "despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din" cauzele penale. În interpretarea logică a formulării utilizate de legiuitor, reţinem că scutirea pentru plata taxei de timbru operează atât în cadrul procesului penal cât şi în ceea ce priveşte acţiunea civilă separată care decurge dintr-o cauză penală, pendinte sau care a fost deja soluţionată fără ca instanţa să rezolve şi latura civilă. O abordare diferită ar eluda nu numai prevederile O.U.G. nr. 80/2013, dar şi normele de drept comunitar, după cum s-a statuat deja chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 13.03.2012, prornunţată în cauza Şega contra României.
O a doua modalitate prin care se poate solicita acoperirea prejudiciului cauzat de accident are un caracter non litigios şi prespupune sesizarea asigurătorului cu o cerere de despăgubire. Procedura este reglementată de prevederile art 35 şi urm. din Ordinul nr. 14/2011.
Astfel, în lumina textelor legale menţionate, persoana prejudiciată va formula o cerere către asigurător sau către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, după caz. Asigurătorul are obligaţia de a soluţiona cererea formulată în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie în sensul aprobării solicitării, printr-o ofertă de despăgubire, fie în sensul notificării motivelor pentru care cererea nu a fost aprobată.
Dacă în termen de 3 luni de la avizarea dosarului, asigurătorul nu a notificat solicitantului motivele respingerii cererii, asigurătorul este obligat la achitarea sumei respective. Menţionăm şi că plata efectivă a despăgubirilor se va realiza în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document justificativ, însă înlăuntrul termenului de 3 luni menţionat mai sus. De asemenea, dacă termenele menţionate de art. 35 şi 36 din Ordinul nr. 14/2011 nu sunt respectate, solicitantul va avea dreptul la penalităţi în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de intârziere.
Reţinând cele expuse, observăm că procedura regăsită la art. 35 şi urm. din Ordinul nr. 14/2011 oferă anumite avantaje persoanei vătămate, în comparaţie cu procedura litigioasă, materializate în durata relativ scurtă a acesteia dar şi în posibilitatea perceperii de penalităţi de întârziere de către solicitant, în situaţia în care asigurătorul nu respectă termenele de soluţionare sau de plată.
Sesizarea instanţei de judecată de către partea vătămată cu o acţiune în răspundere împotriva asigurătorului nu este condiţionată de parcurgerea procedurii expuse mai sus, dreptul la acţiune putând fi exercitat independent de formularea unei cereri către asigurător. Menţionăm că în situaţia în care solicitantul nu a uzat de procedura reglementată de Ordinul nr. 14/2011, acesta nu va mai putea solicita instanţei judecată acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 37 din acelaşi act normativ.
Este necesar şi să avem în vedere că dacă în raporturile născute din contractul de asigurare dintre asigurat şi asigurător operează un termen prescripţie special de 2 ani, regăsit în Decretul nr. 167/1958 şi preluat de dispoziţiile art. 2519 C.C., în ceea ce priveşte dreptul persoanei prejudiciate de a solicita acordarea de despăgubiri pentru accidentul produs operează termenul de prescripţie de 3 ani, regăsit în conţinutul art. 2517 C.C. şi al aceluiaşi Decret nr.167/1958.
http://www.juridice.ro/337008/cum-putem-primi-despagubiri-daca-am-fost-victima-unui-accident-auto.html

joi, 14 august 2014

Efectele deciziilor de neconstituţionalitate pronunţate în materia Legii nr. 165/2013

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a intrat în vigoare la 20 mai 2013, după un interval de timp destul de îndelungat în care România fusese sancţionată în mod repetat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru nerespectarea dreptului la proprietate privată, situaţia culminând în 2010 cu pronunţarea Hotărârii în cauza Atanasiu contra României. 
În contextul în care prin O.U.G. nr. 62/2010 şi respectiv O.U.G. nr. 4/2012, emiterea titlurilor de plată şi respectiv emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat fuseseră suspendate până în mai 2013, intrarea în vigoare a actului normativ susamintit era aşteptată cu mult interes, cu speranţa că acesta va rezolva o dată pentru totdeauna situaţia foştilor proprietari îndreptăţiţi la măsuri reparatorii. 
Reglementarea defectuoasă şi lacunară prevăzută de Legea nr. 247/2005 concretizată în lipsa de celeritate şi de previziune a procedurii de soluţionare a dosarelor de despăgubire pentru bunurile preluate abuziv de către stat, aspecte constatate şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclama, într-adevăr, intervenţia unei noi legislaţii în domeniu. 
Cu toate acestea, modalitatea în care legiuitorul a înţeles să soluţioneze problematica respectivă prin Legea nr. 165/2013, care a instituit noi termene  în care instituţiile implicate în procesul de retrocedare aveau posibilitatea să soluţioneze dosarele şi o nouă modalitate de stabilire a despăgubirilor băneşti prin compensarea valorii imobilului prin puncte, puncte care pot fi valorificate de abia începând cu data de 1 ianuarie 2016, a fost privită, pe bună dreptate, ca o nouă amânare a soluţionării dosarelor de despăgubire.
În acest context, declararea ca neconstituţională a unui număr de articole din actul normativ a fost, încă de la început, doar o chestiune de timp. 
Astfel, în şedinţa din data de 27.02.2014, Curtea Constituţională a analizat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 prin raportare la dispoziţiile art. 33 din acelaşi act normativ, ridicată de petenţii Eyal Munteanu, Magda Munteanu Tamar, Florica Seceleanu şi Paul Goldenberg în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Reţinem că art. 4 şi respectiv art. 33 al (1) din Legea nr. 165/2013 în varianta adoptată de legislativ, statuau:
"Dispozitiile prezentei legi se aplica cererilor formulate si depuse, in termen legal, la entitatile investite de lege, nesolutionate pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instantelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului suspendate in temeiul Hotararii-pilot din 12 octombrie 2010, pronuntata in Cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei, la data intrarii in vigoare a prezentei legi." 
"(1)Entitatile investite de lege au obligatia de a solutiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, inregistrate si nesolutionate pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi si de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, dupa cum urmeaza: 
a) in termen de 12 luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar de pana la 2.500 de cereri; 
b) in termen de 24 de luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar cuprins intre 2.500 si 5.000 de cereri; 
c) in termen de 36 de luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar de peste 5.000 de cereri." 
În raport de vechea reglementare oferită de Legea nr. 10/2001, care stabilea un interval de timp maxim în care entitatea notificată era obligată să se pronunţe prin dispoziţie/decizie, de 60 de zile, constatăm că termenele introduse de art. 33 din Legea nr. 165/2013, aplicabile atât la nivel de procedură administrativă cât şi dosarelor deja înregistrate pe rolul instanţelor de judecată, tergiversează în mod nejustificat soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de către persoanele îndreptăţite. 
Un efect direct al dispoziţiilor citate se concretizează în pronunţarea unor soluţii de respingere a acţiunilor formulate de către persoanele îndreptăţite împotriva entităţilor investite de lege, ca prematur formulate, în situaţia în care reclamantul se adresează instanţei de judecată înainte de expirarea noilor termene şi chiar în cazul dosarelor deja înregistrate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Contextul juridic creat a generat premisele ca, prin Decizia nr. 88/27.02.2014 [1], Curtea Constituţională să admită excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Eyal Munteanu, Magda Munteanu Tamar, Florica Seceleanu şi Paul Goldenberg şi să constate că "dispoziţiile art.4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii."
Deşi s-a susţinut în repetate rânduri că prevederile Legii nr. 165/2013 sunt de imediată aplicare, Curtea a pornit de la raţionamentul că  aplicarea imediată a legii procesual civile noi, în privința unor efecte juridice consumate, poate da naștere unei încălcări a dispozițiilor constituționale referitoare la principiul neretroactivității legii.. 
Cu privire la principiul neretroactivităţii legii, s-a reţinut expressis verbis că acesta este “valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia”, singura derogare permisă fiind cea privitoare la legea penală sau contravenţională mai favorabilă. O abordare diferită ar periclita însăşi “securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept”.
În acest context şi reţinând situaţia faptică a petenţilor, Curtea a concluzionat că aplicarea termenelor menţionate de art. 33 din Legea nr. 165/2013 dosarelor deja înregistrate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii, are un profund caracter neconstituţional.
Această soluţie tranşează problematica persoanelor îndreptăţite la retrocedarea imobilelor care sesizaseră deja instanţa de judecată cu cereri în justiţie împotriva entităţilor notificate, consfinţind în mod explicit faptul că dreptul acestora la acţiune împotriva autorităţilor amintite este născut, actual şi produce consecinţe juridice. 
Analizând conţinutul art. 4 din Legea nr. 165/2013, notăm că sfera situaţiilor care se află sub incidenţa actului normativ menţionat cuprinde şi categoria persoanelor îndreptăţite care la data intrării în vigoare a actului normativ, sesizaseră entităţile investite de lege cu cereri în vederea restituirii imobilelor, însă acestea nu le fuseseră soluţionate până la data intrării în vigoare a legii. 
Stricto sensu, reţinând dispozitivul Deciziei nr. 88/27.02.2014, conchidem că acesta nu este aplicabil justiţiabililor susmenţionaţi, în cazul aestora prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 producând efecte juridice.
Este evident că raportându-ne la situaţia petenţilor care au investit Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei şi la obiectul dosarului de fond al acestora, instanţa s-a considerat investită să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate exclusiv prin prisma justiţiabililor care formulaseră deja acţiuni în justiţie la data intrării în vigoare a legii. 
Cu toate acestea, în justificarea soluţiei pronunţate, Curtea sancţionează aplicarea retroactivă a legii civile asupra unor efecte juridice deja consumate, în sfera acestor efecte juridice consumate, putând fi asimilată, alături de situaţia persoanelor care sesizaseră deja instanţa de judecată la data intrării în vigoare a legii şi situaţia persoanelor care au sesizat în termen legal entităţile investite de lege, în procedura administrativă.
Că modalitatea de interpretare a principiului neretroactivităţii legii civile este lăsată la latitudinea instanţei investite cu cererea de chemare în judecată, situaţia fiind diferită de la caz la caz, este stabilit chiar de Curtea Constituţională, în considerentele aceleaşi decizii, prin care se statuează: "rezolvarea conflictului in timp a dispozitiilor procesual civile, care din punct de vedere constitutional are ca scop respectarea principiului neretroactivitatii legii, necesita o apreciere diferentiata a acestora.”
În concluzie, în ceea ce priveşte cererile de chemare în judecată aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei este ţinut în mod obligatoriu de cele statuate de Curtea Constituţională. Totodată, în ceea ce priveşte eventualele cereri de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei, în baza rolului activ pe care îl deţine, poate da eficienţă interpretărilor Curţii Constituţionale expuse în conţinutul Deciziei nr. 88/27.02.2014, cu consecinţa analizei punctuale a cazului cu care a fost investit, ceea ce poate creea premisele aprecierii instanţei de fond că în cauza respectivă prevederile Legii nr. 165/2013 nu pot retroactiva, urmarea fiind chiar şi o posibilă admitere a acţiunii.
Mergând mai departe cu prezentarea deciziilor de neconstituţionalitate pronunţate în materia Legii nr. 165/2013, notăm că la data de 08.04.2014, Curtea Constituţională, analizând încă o dată conţinutul art.4 din actul normativ susamintit, a pronunţat Decizia nr. 210 [2], constatând că dispozițiile art.4 teza a doua raportate la cele ale art.1 alin.(2) din Legea nr.165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr.368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr.165/2013, sunt neconstituționale.
Soluţia menţionată mai sus a fost generată de reglementarea iniţială a Legii nr. 165/2013, act normativ care la art. 1 statua:
„În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap.III.”
Astfel, noua reglementare în materia proprietăţilor preluate abuziv de către stat consacra acordarea de puncte în compensare ca singura măsură reparatorie în situaţia în care restituirea imobilului nu mai era posibilă.
Or reglementarea anterioară, respectiv art. 26 al.(1) din Legea nr. 10/2001 stabilea cu titlu imperativ că în situaţia în care restituirea bunului în natură nu mai este posibilă, se vor acorda persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii sau acesteia i se vor propune despăgubiri în condiţiile legii speciale. 
Se constată aşadar două regimuri juridice diferite aplicabile aceleiaşi categorii de persoane, respectiv cel reprezentat de Legea nr. 10/2001 care a produs efecte până în mai 2013 şi cel reprezentat de Legea nr. 165/2013, intrat în vigoare ulterior. 
Prin faptul că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptăţite la retrocedarea imobilelor aveau posibilitatea de a opta între bunuri sau servicii în compensare sau despăgubiri băneşti, iar actul normativ amintit limitase măsurile reparatorii, la acordarea de puncte în compensare, se creează o vădită discriminare între persoanele îndreptăţite, cu consecinţa lipsirii de predictibilitate şi chiar de securitate juridică a procedurii în sine.  
Menţionăm că această "scăpare" a legiuitorului în formularea iniţială a art. 1 al.(2) din Legea nr. 165/2013 a fost înlăturată de Legea nr.368/2013, prin care textul de lege citat a fost modificat în sensul că în situaţia în care o restituire în natură nu mai este posibilă, alături de puncte în compensarea valorii imobilului, se pot acorda şi bunuri în compensare.
Cea mai recentă decizie de neconstituţionalite cu privire la Legea nr. 165/2013 o reprezintă Decizia nr. 269/07.05.2014 [3],  prin care s-a stabilit că "prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in Romania sunt constitutionale in masura in care termenele prevazute la art. 34 alin. (1) din aceeasi lege nu se aplica si cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instantelor la data intrarii in vigoare a legii."
Cauza a fost supusă analizei Curţii Constituţionale prin conexarea a mai multor dosare de fond, introduse în instanţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi având ca obiect obligarea fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor, la îndeplinirea obligaţiilor legale. 
În solicitările formulate către Curte, reclamanţii au invocat neconstituţionalitatea mai multor articole din Legea nr. 165/2013, însă instanţa a admis  parţial doar excepţia neconstituţionalitate a art.4 teza a doua din lege prin raportare la art. 34 al.(1) din acelaşi act normativ.
Reţinând materia dosarelor de fond, Curtea  Constituţională a procedat la analizarea dosarelor referitoare la acţiuni în justiţie aparţinând materiei contenciosului administrativ, având ca obiect refuzul fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluţiona dosarele despăgubire, acţiuni introduse sub imperiul fostei reglementări, respectiv Legea nr. 247/2005. 
Prin prisma reglementării oferite de Legea nr. 247/2005, observăm că acest act normativ nu stabilea în mod expres un termen în care fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor era obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire. 
Astfel, persoanele îndreptăţite aveau posibilitatea să sesizeze instanţele de judecată de contencios administrativ în vederea soluţionării refuzului nejustificat de a soluţiona dosarele de despăgubire în termen rezonabil.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, art. 34 al.(1) din acest act normativ a stabilit următoarele:
"(1) Dosarele inregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor vor fi solutionate in termen de 60 de luni de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, cu exceptia dosarelor de fond funciar, care vor fi solutionate in termen de 36 de luni."
Din coroborarea acestui articol cu conţinutul art. 4 al Legii nr. 165/2013, constatăm că în viziunea legiuitorului, termenul amintit urma să se aplice cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotarârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu si alţii împotriva României.
Ca şi în situaţia analizării constituţionalităţii art. 33 din Legea nr. 165/2013, Curtea a observat că termenul de 60 de zile statuat de art. 34 operează de plano în favoarea instituţiilor statului, cu consecinţa respingerii cererilor de chemare în judecată formulate înlăuntrul intervalului de timp amintit, ca prematur introduse.
Or, cu privire la situaţia creată, s-a reţinut de către Curte că aplicarea termenului de 60 de zile şi în cazul dosarelor înregistrate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii, încalcă egalitatea armelor dintre părţile angrenate în procesul de acordare a măsurilor reparatorii, în dezavantajul persoanelor îndreptăţite şi în avantajul autorităţilor statale, urmarea fiind afectarea vădită a dreptului la un proces echitabil. 
Schimbarea regulilor de desfăşurare a procedurii de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii cu efecte asupra unor dosare pendinte, este inadmisibilă, consecinţa reprezentând-o şi lipsirea de predictibilitate şi chiar de celeritate a procesului de acordare a măsurilor reparatorii.
În ceea ce priveşte dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013,  Curtea statuează expressis verbis că în situaţia în care fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termen rezonabil, soluţia o constituie admiterea cererilor de chemare în judecată, cu obligarea actualei Comisii Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la verificarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, la evaluarea despăgubirilor cuvenite şi la emiterea deciziei de compensare în puncte, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004. 
Ca şi în cazul Deciziei nr. 88/27.02.2014 cu referire la prevederile art. 33 al.(1) din Legea nr. 165/2013, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 269/07.05.2014, termenul stabilit de art. 34 din acelaşi act normativ nu se va mai aplica dosarelor în curs şi nu va mai putea fi invocat în apărarea sa de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Prin urmare, ceea ce a condus la constatarea neconstituţionalităţii aplicării termenelor instituite de art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013 acţiunilor în justiţie pendinte a fost încălcarea de către acestea a principiului neretroactivităţii legii civile (acestea nefiind incidente asupra unor efecte juridice deja consumate) şi a dreptului la un proces echitabil (prin generarea unui dezechilibru vădit între justiţiabili şi instituţiile implicate în procesul de retrocedare). 
După cum am constatat, deocamdată, cele statuate de către Curtea Constituţională vizează în mod direct dosarele de instanţă pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În mod indirect, şi în raport de rolul activ al instanţelor de judecată care pot da o interpretare a celor două decizii individualizată, de la caz la caz, cele stabilite de către Curte pot produce consecinţe juridice şi asupra celorlalte categorii de acţiuni în justiţie aparţinând materiei retrocedării, cum ar fi şi cererile de chemare în judecată formulate ulterior intrării în vigoare a legii.
De altfel, un "efect juridic consumat" asupra căruia în principiu nu se poate acţiona în mod retroactiv îl constituie şi situaţia persoanelor îndreptăţite cărora deja li se emiseseră dispoziţii de către entităţile notificate sau propuneri de acordarea unor despăgubiri în baza legilor funciare la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fără a sesiza instanţele de judecată. Lecturând cele două decizii de neconstituţionalite, observăm că acelaşi raţionament al Curţii putea conduce la constatarea neconstituţionalităţii textelor de lege şi în ceea ce priveşte această categorie de persoane îndreptăţite.
Pe de altă parte, alături de termenele regăsite la art. 33 şi 34, observăm că Legea nr. 165/2013 instituie şi alte reguli cu privire la  stabilirea şi acordarea de măsuri reparatorii, reguli care şi acestea se aplică cu efect retroactiv şi care instituie o procedură mult mai îndelungată şi sinoasă chiar şi decât cea anterioară, prevăzută de Legea nr. 247/2005.
În acest context, constatarea neconstituţionalităţii şi a altor prevederi ale Legii nr. 165/2013 devine doar o problemă de timp.

[1] publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014
[2] publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.418 din 05.06.2014
[3] publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 513 din data de 09.07.2014
http://www.juridice.ro/333809/efectele-deciziilor-de-neconstitutionalitate-pronuntate-in-materia-legii-nr-1652013.html

miercuri, 11 iunie 2014

Tribunalul Arges. Restituire taxă de poluare percepută în baza O.U.G. nr. 50/2008

Dosar nr. 8***/109/2013

                                                                   ROMANIA
                                                         TRIBUNALUL ARGES
                                                             SECTIA CIVILA
                                                  SENTINTA CIVILA Nr. 994/2014
                                                  Sedinta publica de la 14 Aprilie 2014
                                                  Completul compus din: 
                                                  Alina Mateescu PRESEDINTE 
                                                  Grefier Gabriela Georgescu 

S-a luat in examinare pentru solutionare in prima instanta actiunea civila formulata de reclamanta C. M. in contradictoriu cu paratele DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE PLOIESTI si ADMINISTRATIA FONDULUI PENTRU MEDIU, avand ca obiect ,,pretentii".
La apelul nominal facut in sedinta publica au lipsit partile.
Procedura legal indeplinita fara citarea partilor.
S-a facut referatul cauzei de catre grefier care invedereaza ca dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc in sedinta publica din data de 09 Aprilie 2014, sustinerile partilor fiind consemnate in cuprinsul incheierii de sedinta din acea data si care fac parte integranta din prezenta decizie.

                                                         TRIBUNALUL 
Constata ca la data de 30.12.2013 a fost inregistrata pe rol cererea formulata de reclamanta C.M. in contradictoriu cu paratii MINISTERUL FTNATELOR PUBLICE - PRIN ADMINISTRATIA FINATELOR PUBLICE ARGES, ADMINISTRATIA FONDULUI PENTRU MEDIU, prin care s-a solicitat restituirea sumei de 3232 lei, reprezentand taxa pe poluare pentru autovehicule, intrucat este nelegala.
In sustinerea actiunii s-a aratat ca reclamanta a achizitionat autovehiculul Opel Astra, iar pentru inmatricularea in Romania a fost nevoita sa achite taxa de poluare in cuantum de 3232 lei.
Aceasta taxa este lipsita de suport legal, fiind contrara art.90 din TCE (devenit art. 110 TUE), dispozitii obligatorii si Romaniei, ca si stat mcmbru UE.
Parata DGRFP Ploiesti, pentru AJFP Arges, a formulat intampinare, invocand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive. Pe fond, s-a solicitat respingerea actiunii, ca neintemeiata.

Analizand, cu prioritate, exceptia invocata, conform art.248 C.pr.civ., instanta constata ca exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a DGRFP Ploiesti, reprezentand AJFP Arges, nu este intemeiata. Potrivit art. 1 din OUG 50/2008, taxa de poluare constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu si se gestioneaza de Administratia Fondului pentru Mediu, insa calculul si colectarea ei sunt atributii ale autoritatii fiscale teritoriale in a carei evidenta este inregistrat contribuabilul ca platitor de impozite si taxe (art. 5 din acelasi act normativ). Or, aceste prevederi legaie confera legitimare procesuala pasiva organului fiscal in cererea de restituire intemeiata pe prevederile art.21 alin.4 din O.G. nr.92/2003, acesta avand totodata actiune in garantie sau in regres impotriva autoritatii care gestioneaza respectiva taxa. In plus, potrivit art. 5 alin.l din acelasi act normativ, taxa se calculeaza de autoritatea fiscala competenta, astfel ca AFP care intocmeste deciziile de calcul a taxei, are la randul sau calitate procesuala pasiva, ca emitent al actelor fiscale.
Pe fondul cererii de chemare in judecata, tribunalul retine: din actele si probele dosarului rezulta ca reclamanta C. M. a intrat in proprietatea autovehiculului Opel Astra, nr. identificare…………………., achizitionat din Franta si inmatriculat in acest stat . Prin decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr…… /05.09.2008 emisa de AFP ………,i s-a pus in vedere reclamantei sa achite suma de 3232 lei, cu titlu de taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, suma achitata la data de 12.09.2008.
O.U.G. nr.50/2008 a instituit taxa de poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 si N1-N3, astfel cum acestea sunt definite in Reglementarile privind omologarea de tip si eliberarea cartii de identitate a vehiculelor rutiere, precum si omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr.211/2003. Obligatia de plata a taxei de poluare intervine cu ocazia primei inmatriculari a unui autovehicul in Romania (art.4 lit. a) fara ca textul sa faca distinctia intre autoturismele produse in Romania si cele provenite din afara acesteia (noi sau second hand).O.U.G. nr.50/2008 a intrat in vigoare incepand cu data de 01 iulie 2008 (art. 14 alin.l) sj ca atare, taxa de poluare este datorata numai pentru autoturismele pentru care se face prima inmatriculare in Romania, fara ca aceasta taxa sa fie datorata si pentru cele deja aflate in circulate si inmatriculate in tara. Prin O.U.G. nr.208/2008 s-a dispus ca autovehiculele a caror capacitate cilindrica nu depaseste 2000 cmc si care se inmatriculeaza pentru prima data in Romania sau in alte state membre ale U.E. incepand cu data de 15 decembrie 2008, se excepteaza de la obligatia de plata a taxei de poluare pana la data de 31 decembrie 2009, inclusiv. Prevederile O.U.G, nr.208/2008 au fost abrogate prin O.U.G. nr.218/2008 privind modificarea O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule. Conform art. III alin.l autovehiculele Ml, cu norma de poluare Euro 4 a caror capacitate cilindrica nu depaseste 2000 cmc. precum si toate autovehiculele Nl cu norma de poluare Euro 4, care se inmatriculeaza pentru prima data in Romania, sau in alte state membre U.E., in perioada 15 decembrie 2008 - 31 decembrie 2009 inclusiv, se excepteaza de la obligatia de plata a taxei de poluare, stabilita de O.U.G. nr.50/2008.
Reglementarile legale mentionate creeaza asadar, un tratament fiscal diferentiat intre autoturismele noi si cele vechi, inmatriculate in Romania, dupa intrarea in vigoare a O.U.G. nr.50/2008. Dispozitiile art.90 din T.C.E. (art.110 din T.U.E.) interzic discriminarea fiscala intre produsele importate si cele provenind din piata interna si care sunt de natura similara, intrucat , “in niciun stat membru nu aplica direct sau indirect produselor altor state, impozite interne de orice natura mai mari decat cele care se aplica direct sau indirect produselor nationale similare".
Or, prin hotararea din data de 7 aprilie 2011 pronuntata in cauza TATU (C-402/09), Curtea de Justitie a Uniunii Europene a retinut ca taxa pe poluare instituita prin O.U.G. nr.50/2008 incalca dispozitiile art.110 din TFUE, in conditiile in care discrimineaza autovehiculele introduse in tara fata de cele aflate deja pe piata nationala, care nu au fost supuse taxei pe poluare.
Curtea de Justitie a retinut ca art.110 TFUE trebuie interpretat in sensul ca se opune ca un stat membru sa instituie o taxa pe poluare aplicata autovehiculelor cu ocazia primei lor inmatriculari in acest stat membru, daca regimul acestei masuri fiscale este astfel stabilit incat descurajeaza punerea in circulatie, in statul membru mentionat, a unor vehiculc de ocazie cumparate in alte state membre, fara insa a descuraja cumpararea unor vehicule de ocazie avand aceeasi vechime si aceeasi uzura de pe piata nationala.
Citand jurisprudenta din cauzele Comisia/Danemarca, C-47/88, Rec., p. 1-4509, punctul 9, Brzezinski, punctul 27 si Kalinchev, C-2/09, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 37, Curtea de Justice a retinut (par.34, 35) ca articolul are drept obiectiv asigurarea liberei circulatii a marfurilor intre statele membre conditii normale de concurenta. Acesta vizeaza eliminarea oricarei forme de protectic care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii fafa de produsele provenind din alte state membre. In acest sens, primul paragraf al articolului interzice fiecarui stat membru sa aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decat cele care se aplica produselor nationale similare. Aceste dispozitii ale tratatului vizeaza garantarea neutralitatii depline a impozitelor interne fata de concurenta dintre produsele care se afla deja pe piata interna si produsele din import (Hotararea Comisia/Danemarca, punctele 8 si 9, precum si Hotararea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-3 87/01, Rec., p. 1-4981, punctul 66).
Retinand ca, chiar daca nu sunt intrunite conditiile unei discriminari directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotararea Nadasdi si Nemeth. punctul 47), Curtea de Justice a aratat ca, pentru a verifica daca o taxa precum cea in cauza in actiunea principala creeaza o discriminare indirecta intre autovehiculele de ocazie importate si autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul national, este necesar sa se examineze mai intai daca aceasta taxa este neutra fata de concurenta dintre vehiculele de ocazie importate si vehiculele de ocazie similare care au fost inmatriculate anterior pe teritoriul national si au fost supuse, cu ocazia acelei inmatriculari, taxei prevazute de OUG nr. 50/2008.
Examinand neutralitatea aceleiasi taxe intre vehiculele de ocazie importate si vehiculele de ocazie similare care au fost inmatriculate pe teritoriul national anterior intrarii in vigoare a OUG nr. 50/2008, Curtea de Justitie a retinut, ca reglementarea in discutie are ca efect faptul ca vehiculele de ocazie importate si caracterizate printr-o vechime si o uzura importante sunt supuse, in pofida aplicarii unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a tine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piata, in timp ce vehiculele similare puse in vanzare pe piata nationala a vehiculelor de ocazie nu sunt in niciun fel grevate de o astfel de sarcina fiscalfa. Totodata s-a retinut ca nu se poate contesta ca OUG nr.50/2008 are ca efect descurajarea importarii si punerii in circulatie in Romania a unor vehicule de ocazie cumparate in alte state membre (Paragraful 58 al hotararii).
In acelasi sens, la data de 7 iulie 2011, Curtea de Justitie a Uniunii Europene s-a pronuntat in Cauza C-263/10, lulian Nisipeanu impotriva Directiei Generale a Finantelor Publice Gorj, Administratia Finan|elor Publice Targu Carbunesti si Administratia Fondului pentru Mediu, asupra interpretarii aceluiasi art. 110 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene. Prin aceasta hotarare, Curtea a reluat considerentele expuse in Hotararea Tatu, retinand in paragraful 27 ca toate modificarile succesive aduse Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 50/2008 prin Ordonanta de urgenta a Guveniului nr. 208/2008, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 218/2008, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 7/2009 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 117/2009 mentin un regim de impozitare care descurajeaza inmatricularea in Romania a unor autovehicule de ocazie cumparate din alte state membre si care se caracterizeaza printr-o uzura si o vechime importante, in timp ce vehiculele similare puse in vanzare pe piata nationala a vehiculelor de ocazie nu sunt in niciun fel grevate de o astfel de sarcina fiscala. S-a conchis in sensul ca reglementarea nationala are ca efect descurajarea importarii si punerii in circulatie in Romania a unor autovehicule de ocazie cumparate din alte state membre si prin aceasta contravine art. 110 al Tratatului privind functionarea Uniunii Europene.
In aceste conditii, instanta apreciaza ca obligarea reclamantei la plata taxei de poluare impusa de OUG nr.50/2008, pentru inmatricularea in Romania a autovehicului deja inmatriculat intr-un alt stat membru UE, este contrara normelor comunitare si lipsita de suport legal, iar actul administrativ fiscal prin care s-a calculate aceasta taxa este nelegal. Pe cale de consecinta, incasarea sumei reprezentand taxa de poluare, nu este justificata, neexistand temei legal, impunandu-se restituirea ei de catre parata, in conformitate cu disp. art.l17 C.pr.civ.
In temeiul art.art.117 alin.1 lit.d din C.pr.fisc, raportat la art. 110 THE si art. 148 din Constitutia Romaniei,va admite actiunea formulata, in sensul ca va obliga paratele sa restituie reclamantei suma de 3232 lei, in conditiile art.l 17 C.pr.fisc.
In ceea ce priveste cererea de obligare a paratelor la plata dobanzii legale, instanta retine ca prin Hotararea din 18 aprilie 2013 a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, cauza C-565/11, avand ca obiect o cerere de decizie preliminara formulata in temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (Romania), s-a declarat ca dreptul Uniunii trebuie interpretat in sensul ca se opune unui regim national, precum cel in discutie in litigiul principal, care limiteaza dobanzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu incalcarea dreptului Uniunii la cele care curg incepand din ziua care urmeaza datei formularii cererii de restituire a acestei taxe.
Prin urmare, urmeaza ca paratele sa fie obligate si la plata dobanzii legale calculata incepand cu data incasarii nelegale a sumei reprezentand taxa de poluare, data la care a avut loc punerea de drept in intarziere, si pana la restituirea integrala a sumei.
In temeiul art.453 C.pr.civ., paratele vor achita reclamantei cheltuielile de judecata avansate in cauza.

                                                  PENTRU ACESTE MOTIVE,
                                                      IN NUMELE LEGII
                                                           HOTARASTE
Respinge exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a DGRFP Ploiesti, ca neintemeiata.
Admite cererea formulata dc reclamanta C.M., domiciliata in …………jud.Arges., in contradictoriu cu paratele DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE PLOIESTI, cu sediul procesual ales in Pitesti, Bd. Republicii nr.118, jud. Arges, la Administratia Judeteana a Finantelor Publice Arges, si ADMINISTRATIA FONDULUI PENTRU MEDIU, cu sediul in Bucuresti, str.Splaiul Independentei, nr.294, corp A ,sector 6.
Obliga paratele sa restituie reclamantei suma de 3232 lei si dobanda legala aferenta, calculata incepand cu data incasarii si pana la data restituirii integrale .
Obliga paratele la plata catre reclamanta a sumei de 300 lei, chelttiieli de judecata.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare, la Curtea de Apel Pitesti. Cererea de recurs se depune la Tribunalul Arges.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 14.04.2014,

miercuri, 7 mai 2014

Despre protecţia juridică a animalelor

Situaţia animalelor de companie, şi mai ales a celor fără stăpân, alături de eventualul pericol pe care acestea l-ar reprezenta pentru siguranţa omului, constituie un subiect dezbătut în mod paroxistic de către presă în ultimul an, cu consecinţa adâncirii stării conflictuale dintre cele două tabere deja consacrate (iubitori şi neiubitori de animale).
Trecând peste sensibilitatea subiectului în sine dar şi peste comportamentul mass mediei care, pe fundalul unor incidente nefericite, prin modalitatea de relatare a informaţiilor, uneori a instigat la săvârşirea de acte şi fapte de cruzime faţă de animale, prezentul demers reprezintă o abordare a problemei din punct de vedere juridic, cu finalitatea de a identifica care sunt drepturile proprietarilor de animale şi care este protecţia juridică oferită acestora din urmă.
Din punct de vedere ştiinţific, literar sau social, noţiunea de animal reprezintă o entitate vie, care simte, se hrăneşte şi se deplasează. Din aceeaşi perspectivă, s-a apreciat aproape în unanimitate că animalul manifestă anumite sentimente şi chiar anumite niveluri de inteligenţă.
Privită prin prisma reglementărilor civile, noţiunea de animal, şi pe cale de consecinţă şi cea de animal de companie constituie un bun mobil, corporal, individual determinat, bun succeptibil de a reprezenta obiectul exerciţiului dreptului de proprietate, cu consecinţa naşterii drepturilor şi obligaţiilor ce incumbă proprietarului.
Acest raţionament este confirmat atât de dispoziţiile art. 539 ale noului Cod Civil, cât şi de prevederile art. 472 ale vechiului Cod Civil.
Pe lângă reglementarea juridică generală conţinută de normele de drept civil şi penal, fiind entităţi însufleţite, animalelor şi deţinătorilor acestora, cel puţin teoretic, le-a fost oferită şi o protecţie juridică suplimentară, regăsită într-o serie de acte normative speciale.
În acest moment, o serie de aspecte referitoare la protecţia animalelor şi la drepturile deţinătorilor acestora sunt reglementate de Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 531/14.06.2004.
Având ca finalitate asigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstare ale animalelor cu sau fără stăpân, actul normativ susamintit reglementează situaţia tuturor animalelor (inclusiv a celor sălbatice), consfiinţind o serie de drepturi şi obligaţii atât în sarcina deţinătorilor acestora cât şi în sarcina autorităţilor statului. 
Menţionăm că deşi actul în speţă comportă multe lacune şi se impune a fi completat şi îmbunătăţit, dacă prevederile acestuia ar fi aplicate în mod corect, chiar şi în forma actuală, numărul abuzurilor săvârşite împotriva animalelor şi uneori chiar împotriva deţinătorilor acestora ar fi mult mai scăzut.
Dar, după cum ne-am obişnuit deja cu autorităţile statului, deşi la teorie stăm impecabil, practica ne dă bătăi de cap.
Analizând conţinutul Legii nr. 205/2004, notăm că legiuitorul stabileşte următoarele obligaţii în sarcina deţinătorilor de animale: aplicarea corectă "a normelor sanitar veterinare si de zooigiena privind adapostirea, hranirea, ingrijirea, reproductia, exploatarea, protectia si bunastarea animalelor" (art.3 din lege); adoptarea unui "comportament lipsit de brutalitate fata de acestea", asigurarea conditiilor elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, interzicerea imperativă a abandonului sau a izgonirii (art.4 din lege); obligaţia deţinătorilor de animale de a asigura acestora "un adapost corespunzator, hrana si apa suficiente, posibilitatea de miscare suficienta, ingrijire si atentie, asistenta medicala" (art. 5 din lege). Este consacrată în mod expres şi obligaţia deţinătorului de a "ingriji si trata in mod corespunzator un animal bolnav sau ranit".
Pe de altă parte, Legea nr. 205/2004 interzice în mod expres aplicarea de rele tratamente şi cruzimi animalelor, acestea din urmă fiind definite de art. 6 al. (2) ca:
"a) omorarea animalelor, cu intentie;
b) practicarea tirului pe animale domestice sau captive;
c) organizarea de lupte intre animale sau cu animale;
d) folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla agresivitatea;
e) folosirea de animale pentru expozitii, spectacole, publicitate, realizare de filme si in scopuri asemanatoare, daca aceste activitati le provoaca suferinte fizice si psihice, afectiuni sau raniri;
f) abandonarea si/sau alungarea unui animal a carui existenta depinde de ingrijirea omului;
g) administrarea de substante destinate stimularii capacitatilor fizice ale animalelor in timpul competitiilor sportive, sub forma dopajului;
h)maltratarea si schingiuirea animalelor;
i) interventiile chirurgicale destinate modificarii aspectului unui animal sau altor scopuri necurative, cum ar fi codomia, cuparea urechilor, sectionarea corzilor vocale, ablatia ghearelor, coltilotul ciocului si dintilor;
j) provocarea de suferinte fizice si psihice prin orice mijloace;
k) despartirea puilor de mama pana la varsta de minimum opt saptamani de viata;
l) capturarea animalelor prin alte metode decat cele prevazute de lege;
m) folosirea armelor cu tranchilizant in alte situatii decat pentru imobilizarea animalelor."
Menţionăm că faptele prevăzute de art. 6 al. (2) lit. a)-d) şi i) alături de fapta de rănire sau schinguire a unui animal sunt considerate infracţiuni, fiind pedepsite cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, instanţa putând aplica şi pedeapsa complementară de interzicerea deţinerii de animale pentru o perioadă de la 1 la 5 ani.
Pe de altă parte, faptele prevăzute de art. 6 al.(2) lit. e) -g) , k) si m), nerespectarea obligaţiilor enunţate de art. 5 al.(1), provocarea animalului de traume fizice şi psihice sau prejudicierea sănătăţii şi a bunăstării acestuia cu ocazia efectuării dresajului, alături de nerespectarea de către inspectorii Autorităţii Nationale Sanitar Veterinare a obligaţiilor stabilite de art. 26 al.(3) din lege, se sancţionează contravenţional cu amendă de la 1 000 la 3 000 lei. 
Forul constatator al contravenţiilor şi îndreptăţit să aplice amenzile enumerate mai sus îl reprezintă Autoritatea Natională Sanitară Veterinară si pentru Siguranta Alimentelor, prin inspectorii săi, contravenţiilor fiindu-le aplicabile prevederile OG nr. 2/2001.
Actul normativ abordează şi o problemă delicată şi mult polemizată, şi anume posibilitatea eutanasierii unui animal. Pornind de la sensul semantic corect al noţiunii de eutanasiere (metodă de provocare a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea), varianta anterioară a art 7 ind.1 din Legea nr. 205/2004 tranşa problema în mod foarte clar:
" Este interzisa eutanasierea cainilor, a pisicilor si a altor animale, cu exceptia animalelor cu boli incurabile constatate de medicul veterinar."
Ulterior, ca urmare a modificărilor aduse asupra actului normativ de Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Penal, articolul a fost reformulat, căpătând următorul conţinut:
"(1) Este interzisa eutanasierea cainilor, a pisicilor si a altor animale realizata cu nerespectarea procedurii prevazute de lege. 
(2) Prin exceptie, animalele cu boli incurabile constatate in conditiile legii de medicul veterinar vor fi eutanasiate de indata."
Astfel, constatăm că într-o primă reglementare, eutanasierea animalelor (chiar şi a celor fără stăpân) era interzisă în mod imperativ, singura excepţie reprezentând-o animalele bolnave incurabil.
Totodată, reţinem şi că forma actuală a art. 7 din Legea nr. 205/2004 interzice eutanasierea animalelor, realizată cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege. Per a contrario, conchidem că atunci când se realizează cu respectarea procedurii prevăzute de lege, eutanasierea animalelor este permisă.
În ceea ce priveşte procedura la care face trimitere textul de lege citat, menţionăm că aceasta nu este reglementată de prevederile Legii nr. 205/2004 ci se regăseşte (cel puţin în cazul câinilor fără stăpân), în conţinutul Ordonanţei de Urgenţă nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân. 
Respectând acelaşi sens semantic corect al noţiunii de eutanasiere (metodă de provocare a unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și grea), prevederile art. 5 al.(2) şi (3) din O.U.G. nr. 155/2001 stabilesc: 
"Eutanasia este un act de sacrificare prin procedee rapide şi nedureroase a câinilor prevăzuţi la alin. (1).
Eutanasia este singura procedură admisă de suprimare a vieţii animalelor care fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă."
Stricto sensu, din analiza textului de lege citat, constatăm că aplicarea măsurii eutanasierii se circumscrie următoarelor limite imperative:
- obiectul măsurii îl pot constitui numai câinii prevăzuţi la al.1 al articolului citat, adică "doar animalele bolnave incurabil, declarate ca atare, în urma unui examen medical, efectuat de medicul veterinar";
- măsura eutanasierii trebuie să se realizeze prin procedee rapide şi nedureroare;
- măsura eutanasierii trebuie să fie aplicată de un medic veterinar de liberă practică;
- măsura eutanasierii reprezintă singura modalitate permisă de suprimare a vieţii animalelor care fac obiectul O.U.G. nr. 155/2001. 
Mergând mai departe cu analiza conţinutului actului normativ amintit, notăm că prevederile art. 7 statuează:
"(1) În termenul prevăzut la art. 4 alin. (1)" - 14 zile- "câinii capturaţi şi înregistraţi în evidenţele adăposturilor pot fi revendicaţi sau adoptaţi după cum urmează:
a) în primele 7 zile lucrătoare de la data înregistrării în evidenţele adăposturilor, câinii pot fi revendicaţi de către proprietari;
b) după expirarea termenului prevăzut la lit. a) şi până la expirarea termenului de 14 zile lucrătoare, câinii pot fi revendicaţi sau adoptaţi de către persoane fizice sau juridice, din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii;
c) revendicarea şi adopţia sunt gratuite.
(2) Câinii nerevendicaţi sau neadoptaţi vor fi eutanasiaţi, în baza unei decizii emise de către o persoană împuternicită în acest sens de către primar, în termenul stabilit prin această decizie. Termenul va fi stabilit avându-se în vedere capacităţile de cazare şi disponibilităţile bugetare. Acest termen poate fi modificat motivat."
Aşadar, textul de lege amintit aduce în discuţie posibilitatea aplicării măsurii eutanasierii asupra unei noi categorii de animale, şi anume câinii care nu au fost revendicaţi sau adoptaţi în termenul stabilit de persoana abilitată în acest sens.
Or după cum am arătat mai sus, prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 155/2001 stabilesc expressis verbis ce înţelegem prin eutanasie: un act de sacrificare prin procedee rapide şi nedureroase a animalelor bolnave incurabil, declarate ca atare, în urma unui examen medical, efectuat de medicul veterinar.
În acest context, pentru ca măsura prevăzută la art. 7 al.(2) din O.U.G. nr. 155/2001 să poată fi asimilată noţiunii de eutanasie astfel cum aceasta este definită de actul normativ menţionat, apreciem că şi în cazul câinilor nerevendicaţi sau neadoptaţi, aplicarea acesteia trebuie să se circumscrie limitelor impuse de art.5, fiind condiţionată de existenţa unei boli incurabile a animalului, constatată de medicul veterinar. 
Ope legis, reţinem că suprimarea vieţii unui câine neadoptat sau nerevendicat şi care nu suferă de o boală incurabilă nu poate fi asimilată măsurii eutanasiei şi reprezintă o acţiune prohibită de însăşi prevederile O.U.G. nr. 155/2001 şi, dintr-o anumită perspectivă, chiar sancţionată penal de dispoziţiile Legii nr. 205/2004 .
În altă ordine de idei, din coroborarea art. 5 şi a art 7 din O.U.G. nr. 155/2001 se naşte următoarea întrebare:
Cât de legală este decizia de eutanasiere emisă de persoana împuternicită în acest sens de către primar, atât timp cât aceasta excede limitelor impuse de art. 5 al. (2) din O.U.G. nr. 155/2001, în condiţiile în care această măsură se aplică unei categorii de animale care nu se regăseşte în sfera determinată de textul de lege citat?
Opinăm că, în acest caz, o atare decizie care contravine însăşi dispoziţiilor O.U.G. nr. 155/2001 devine anulabilă iar măsura aplicată în baza acesteia capătă valentele unui act ilegal.
Astfel, identificăm o situaţie paradoxală, şi anume că, deşi prin adoptarea actului normativ menţionat, legiuitorul a dorit să soluţioneze problema câinilor fără stăpân cât mai rapid, şi prin orice mijloace, se pare că tocmai prevederile acestuia deschid calea unei posibile anulări a deciziei de eutanasiere de către instanţa de judecată.
Constatăm aşadar că, neoferind o rezolvare viabilă cu privire la gestionarea câinilor fără stăpân, O.U.G. nr. 155/2001 încearcă să legalizeze o eutanasiere de confort - demers discutabil şi care este în mare parte condamnat -, acordând practic putere de decizie deplină autorităţilor locale, autorităţi care, nu de puţine ori, au apelat la soluţii greşite, soldate chiar cu săvârşirea de abuzuri, atât faţă de animale cât şi faţă de proprietarii acestora.
De altfel, această tendinţă, de a delega soluţionarea problemei animalelor fără stăpân în competenţa autorităţilor locale este identificată şi în conţinutul Legii nr. 205/2004.
Totuşi, atât timp cât gestionarea câinilor fără stăpân începe să devină o problemă de interes general, poate că această abordare se impune a fi reevaluată, cu consecinţa luării unor decizii şi aplicării unor măsuri la nivel central şi nu la nivel local.
În concluzie, indiferent dacă ne erijăm în iubitori sau neiubitori de animale, în ceea ce priveşte legislaţia în materia protecţiei animalelor, conchidem următoarele:
- în prezent avem un cadru legal aplicabil în domeniul protecţiei drepturilor animalelor, reprezentat de Legea nr. 205/2004, care se impune însă a fi îmbunătăţit sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor proprietarilor de animale, sub aspectul responsabilizării acestora, sub aspectul înăspririi sancţiunilor pentru abuzurile săvârşite împotriva animalelor şi, bineînţeles şi sub aspectul unei responsabilizări sporite a instituţiilor implicate;
- din păcate legislaţia de care dispunem este aplicată defectuos sau uneori nu este aplicată;
- prevederile O.U.G. nr. 155/2001 ar trebui modificate sau completate cu o dublă finalitate, aceea a eliminării dispoziţiilor contradictorii sau interpretative şi a abordării problemei eutanasierii într-un mod nuanţat şi nu ca singura măsură, general aplicabilă.
http://www.juridice.ro/320948/despre-protectia-juridica-a-animalelor.html



sâmbătă, 12 aprilie 2014

Mai poate fi solicitată taxa de primă înmatriculare?

Obligaţia achitării de către posesorii de automobile second hand sau importate din străinătate a unei taxe către bugetul de stat la înmatricularea autovehicului în România a fost cenzurată de nenumărate ori de către instanţele de judecată, cu consecinţa obligării instituţiilor statului la restituirea sumelor plătite de către contribuabili, considerându-se că perceperea unui astfel de impozit contravine prevederilor art. 110 din T.F.U.E. 
Cronologic, această taxă bugetară a fost reglementată de următoarele texte de lege: art. 214 1 ind.1 şi ind.3 din Legea nr. 571/2003, O.U.G. nr. 80/2008 cu modificările ulterioare, Legea nr. 9/2012 şi O.U.G. nr. 9/2013. 
Excesul de reglementări din materie a fost determinat de soluţiile pronunţate de instanţele de judecată în domeniu, care sesizate fiind de către contribuabili, au constatat că perceperea unor astfel de taxe are caracter ilegal, dispunând restituirea sumelor către plătitori.
În acest context, din dorinţa de a înlătura posibilitatea formulării unor astfel de acţiuni în justiţie de către persoanele interesate, legiuitorul a modificat de mai multe ori legislaţia.
S-au adus însă numai modificări empirice care vizează titulatura acestei taxe sau  modalitatea ei de calcul şi nu schimbări esenţiale.
Astfel, fie că vorbim de taxa pe poluare sau de timbrul de mediu, obligaţia achitării unui astfel de impozit, astfel cum aceasta este reglementată chiar şi în prezent, este în continuare contrară prevederilor art. 110 din T.F.U.E. 
Prin urmare, apreciem că şi în prezent acţiunile care au ca obiect restituirea unei astfel de taxe pot fi admisibile.
În ceea ce priveşte, restituirea efectivă a sumelor de bani de către stat, justiţiabilii trebuie să se înarmeze cu răbdare, pentru că, prin art. XV al O.U.G. nr. 8/2014 s-a stabilit că plata acestor sume cât şi a dobânzilor legale la aceste sume se va realiza "pe parcursul a 5 ani calendaristici, prin plata in fiecare an a 20% din valoarea acestora."

marți, 1 aprilie 2014

O nouă amânare a soluţionării dosarelor de despăgubire ale beneficiarilor Legii nr. 9/1998 şi respectiv Legii nr. 290/2003


În data de 14.03.2014 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.184, Ordonanţa de Urgenţă nr.10/2014 privind unele masuri temporare in vederea consolidarii cadrului normativ necesar aplicarii unor dispozitii din Legea nr. 9/1998 si din Legea nr. 290/2003 .
Acest demers al guvernului intervine după ce, în data de 12.12.2013, Ordonanţa de Urgenţă nr. 10/2013 care reeşalona plata despăgubirilor către beneficiarii actelor normative susmenţionate pe o perioadă de 10 ani, a fost declarată neconstituţională. 
Reproducem mai jos, integral, textul Ordonanţei de Urgenţă nr. 10/2014: 

" Art. 1- (1) Incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta se suspenda, pe o perioada de 6 luni, emiterea hotararilor prevazute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensatii cetatenilor romani pentru bunurile trecute in proprietatea statului bulgar in urma aplicarii Tratatului dintre Romania si Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicata, si la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despagubiri sau compensatii cetatenilor romani pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, retinute sau ramase in Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta, ca urmare a starii de razboi si a aplicarii Tratatului de Pace intre Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificarile si completarile ulterioare
(2) Pe perioada stabilita la alin. (1) se suspenda emiterea de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor a deciziilor de validare sau invalidare a hotararilor comisiilor judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.
   Art. 2. - Incepand cu data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta se suspenda, pe o perioada de 6 luni, plata voluntara a despagubirilor stabilite prin hotararile comisiilor judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de catre seful Cancelariei Primului-Ministru in temeiul Legii nr. 9/1998, si, respectiv, prin deciziile de plata emise de catre vicepresedintele Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor care coordoneaza aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 si Legii nr. 393/2006. 
PRIM-MINISTRU VICTOR-VIOREL PONTA
Contrasemneaza:
Seful Cancelariei Primului-Ministru, Vlad Stefan Stoica
Secretarul general al Guvernului, Ion Moraru Presedintele Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, George Baesu
Ministrul finantelor publice, Ioana-Maria Petrescu
Ministrul delegat pentru buget, Liviu Voinea
Bucuresti, 12 martie 2014.
Nr. 10." 
Din analiza textului legal, reţinem că se dispune suspendarea emiterii hotărârilor prin care se soluţionează cererile formulate de către persoanele îndreptăţite, deciziile de validare sau invalidare emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi plata voluntară a despăgubirilor stabilite. 
Datorită utilizării sintagmei de "plată voluntară", apreciem că această nouă amânare nu va produce efecte asupra unor eventuale acţiuni în instanţă prin care se solicită obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata despăgubirilor stabilite şi nici asupra unor eventuale măsuri de executare silită întreprinse asupra instituţiei amintite, având ca obiect tot plata despăgubirilor. 
Noţiunea de "plată voluntară" condiţionează suspendarea dispusă de modalitatea de realizare a plăţii, măsura vizând doar plăţile benevole. Ope legis, reţinem că reglementarea citată nu împiedică persoana îndreptăţită ca, în situaţia în care instituţia în cauză nu îndeplineşte obligaţia de plată, să obţină un titlu executoriu împotriva acesteia, sau să apeleze la formele de executare silită legale, în aceste cazuri plata efectuându-se prin forţa de contrângere a statului şi nu în mod benevol. 

Sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a mai multor dispoziţii ale Legii nr. 165/2013


Nr. unic (nr. format vechi) *****/302/2013
Data inregistrarii 07.10.2013
Data ultimei modificari :31.03.2014
Sectie:....
Materie:Civil
Obiect:aplicare amendă civilă aplicare penalitati
Stadiu procesual:Fond

Părţi

Nume                                                                                                Calitate parte
******                                                                                                    Reclamant
COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA                                  Pârât
IMOBILELOR-CANCELARIA PRIMULUI MINISTRU

Şedinţe

07.05.2014
Ora estimata: 09:00
Complet: C13-civil
Tip solutie:
Solutia pe scurt:
Document:

26.03.2014
Ora estimata: 09:00
Complet: C13-civil
Tip solutie: Amână cauza
Solutia pe scurt: În temeiul art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de către reclamantă. Acordă termen pentru continuarea judecăţii la 07.05.2014 C13, cu citare părţi.
Document: Încheiere de şedinţă 26.03.2014

Vă ţinem la curent cu se se întâmplă mai departe.










luni, 10 februarie 2014

Avocatul şi dreptul său la muncă

Nu puteam trece cu vederea avalanşa de propuneri legislative în ceea ce priveşte Legea nr. 51/1995 şi a Statutului Profesiei de Avocat, adoptate de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România la sfârşitul anului 2013, respectiv în luna decembrie, aşa, ca un cadou de sărbători pentru avocaţi.
Un cadou însă care nu a adus decât îngrijorare celor care exercită această profesie şi care a făcut ca, pentru avocaţi, anul 2014 să debuteze sub semnul unei întrebări, posibil doar retorică, la care încă se mai încearcă găsirea unui răspuns, şi anume: care este motivaţia forurilor conducătoare în promovarea unor modificări legislative care vizează aspecte fundamentale referitoare la exercitarea profesiei de avocat?
O parte dintre noile reglementări stabilite de către Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România au intrat deja în vigoare şi sunt prevăzute de Hotărârea nr. 852/2013 privind modificarea şi completarea Statutului Profesiei de Avocat, publicată în Monitorul Oficial nr. 33/16.01.2014. Cele mai importante modificări aduse de această hotărâre vizează desfăşurarea publicităţii formelor de exercitare a profesiei de avocat. O altă noutate introdusă de hotărârea amintită o reprezintă stabilirea în sarcina avocatului a obligaţiei de a înregistra actele întocmite, în termen de 3 zile de la emitere, în Registrul Electronic al Actelor Întocmite de Avocat, sub sancţiunea inopozabilităţii acestora faţă de terţi. De asemenea, patrimoniul afectat exercitării profesiei de către avocat, stabilit cu ocazia înfiinţării formei de exercitare a profesiei sau ulterior, va trebui înregistrat în Registrul Electronic de Evidenţă a Patrimoniului de Afectaţiune al Avocaţilor.
Surpinşi de toate aceste noutăţi, avocaţii nici nu au mai dat importanţă Hotărârii nr. 857/2013 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România care a modificat contribuţia individuală obligatorie la Casa de Asigurări a Avocaţilor, aceasta devenind 11% din valoarea venitului brut declarat, suma reprezentând cota individuală minimă de plată fiind de 80 lei pentru avocaţii stagiari şi 250 pentru cei definitivi, iar cea maximă de 1 250 lei.
Şi "vântul schimbării" a început să bată mai tare, tot dinspre Uniune, o dată ce a fost făcută publică Hotarârea nr. 885/2013 a Consiliului, hotărâre care, la punctul A, cu majoritate de voturi, adoptă proiectul de modificare şi completare a Legii nr. 51/1995, prin care se reconfirmă aceleaşi obligaţii ale avocatului de a efectua înregistrări în Registrul Electronic al Actelor Întocmite de Avocat şi Registrul Electronic de Evidenţă a Patrimoniului de Afectaţiune al Avocaţilor, noi atribuţii ale instanţelor de judecată care vor verifica şi se vor pronunţa asupra calităţii de reprezentant al fiecărei persoane care se va prezenta ca avocat, noi atribuţii ale organelor de conducere şi noi obligaţii de ordin deontologic ale avocaţilor. Marea surpriză au reprezentat-o dispoziţiile conţinute de punctul B al acestei hotărâri, prevederi prin care se supunea dezbaterii avocaţilor o nouă serie de modificări privitoare la Legea nr. 51/1995, modificări care fuseseră înaintate Consiliului UNBR în şedinţa din data de 29.06.2013 şi care urmau a fi dezbătute sau respinse de către Consiliu, în funcţie de răspunsurile primite din teritoriu, în şedinţa din 31.01.2014. Modificările vizau articolele 23 şi 24 din Legea nr. 51/1995.

1. Noi reguli privind publicitatea şi nu numai....

Aşadar, acest lanţ al modificărilor a debutat cu Hotărârea nr. 852/2013, act care, după cum am arătat, a fost deja publicat în Monitorul Oficial şi care produce efecte juridice cu precădere în materia publicităţii desfăşurate de formele de exercitare a profesiei de avocat.
Dat fiind specificul şi deontologia profesiei de avocat, este lesne de înţeles că mijloacele de publicitate în acest domeniu trebuie să fie reglementate foarte serios, în spiritul legii, al bunei credinţe şi al moralităţii, prin excluderea unor manevre care să permită racolarea de clienţi, încălcarea secretului profesional, etc. Totuşi, încă de la data intrării în vigoare, Legea nr. 51/1995 şi Statutul Profesiei de Avocat au reglementat foarte strict (uneori chiar prea restrictiv, în opinia noastră) modalităţile în care avocatul poate apela la publicitate.
În raport de actele normative amintite, căile prin care o formă de exercitare a profesiei de avocat se poate face cunoscută sunt: amplasarea unei firme de o anumită dimensiune, editarea de broşuri, pliante de prezentare cu caracter general cu ocazia participării la colocvii şi întruniri de specialitate, anunţuri doar în presa scrisă şi doar cu ocazia începerii activităţii, modificării formei de exercitare, schimbării sediului sau deschiderii unui sediu secundar, corespondenţă profesională, înscrierea în anuare şi cărţi de telefon, adresă proprie de internet care să excludă orice intercalare cu caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un produs sau serviciu diferit de activităţile prevăzute de art. 3 alin. (1) din lege şi care nu poate conţine legături către alte adrese de internet al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale ale profesiei de avocat. 
Hotărârea nr. 852/2013 a Consiliului Uniunii Naţionale al UNBR păstrează aceleaşi modalităţi de publicitate, însă introduce noi reguli în ceea ce priveşte exercitarea acestora, reguli care, deşi la o primă analiză par de bun simţ, la un studiu mai aprofundat, pot da naştere de interpretări, cu consecinţa atingerii principiului autonomiei şi libertăţii care guvernează activitatea avocatului dar şi cu afectarea intereselor justiţiabililor.
Astfel, în completarea Statutului Profesiei de Avocat, Hotărârea nr. 852/2013 enumeră în mod expres care sunt mijloacele de publicitate interzise avocatului, acestea urmând a fi regăsite în conţinutul art. 249 ind. 1 al.(2) din statut, articol nou introdus, cu următorul conţinut:

"Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, sunt interzise: 
a) menţiunile autolaudative sau comparative;
b) nominalizarea clienţilor din portofoliu sau indicarea litigiilor în care forma de exercitare a profesiei a fost sau este implicată;
c) informaţiile privind realizările de ordin financiar, cifra de afaceri sau succesele profesionale;
d) furnizarea de informaţii în vederea includerii în clasamente întocmite pe criterii financiare;
e) menţiunile referitoare la valoarea serviciilor oferite de avocat, la gratuităţi sau la modalitatea de plată şi care constituie politici de dumping;
f) orice afirmaţii contrare demnităţii persoanelor, profesiei sau justiţiei;
g) orice forme de publicitate realizate de către terţi."

Este evident că a utiliza menţiuni autolaudative şi mai ales comparative afectează orice normă de bună credinţă, de concurenţă colegială şi de confraternitate profesională. Este acceptat de toţi profesioniştii că nominalizarea publică a anumitor clienţi conduce (în anumite condiţii) la eludarea confidenţialităţii şi a secretului profesional şi că în activitatea de publicitate nu pot fi acceptate afirmaţii contrare demnităţii persoanei, a unor instituţii sau a profesiei în sine. Aceste reguli nu comportă discuţii şi ar trebui însuşite de orice avocat care îşi respectă profesia.
Pe de altă parte, interdicţia de a indica anumite litigii în care forma de exercitare este sau a fost implicată, sau de a furniza informaţii referitoare la anumite succese profesionale, detalii referitoare la anumite onorarii practicate (cu excluderea onorariilor de dumping) şi chiar furnizarea anumitor menţiuni care permit includerea formei de exercitare a profesiei în anumite clasamente, apar uşor exagerate şi nu îşi găsesc nicio justificare concretă.
Într-o interpretare in extremis a noilor reguli introduse, s-ar putea aprecia că avocatului îi este interzis să mai ofere vreo informaţie (prin orice modalitate de comunicare ), cu privire la practica sa, la onorariile sale, etc.
Or, cum aceste aspecte sunt totuşi o componentă esenţială a activităţii de avocatură în sine, regulile amintite pot creea premisele afectării exerciţiului profesiei de avocat, ceea ce, dintr-o perspectivă diferită, echivalează cu îngrădirea exerciţiului la muncă în cazul acestuia, garanţie impusă de prevederile art. 44 al. (1) din Constituţie, de a cărei protecţie trebuie să beneficieze toţi cetăţenii şi care trebuie respectată de orice instituţie, entitate sau persoană.
Mai mult decât atât, limitarea publicării anumitor informaţii de către formele de exercitare a profesiei este şi în detrimentul justiţiabililor care vor avea acces scăzut la informaţii de natură juridică, la practică judiciară şi chiar la detalii privitoare la valoarea anumitor onorarii orientative.
Totodată, practicarea unor reguli excesiv de restrictive cu privire la publicitatea activităţii avocatului este în totală discrepanţă şi cu caracterul de profesie liberală al avocaturii, în contextul în care avocatul nu are un venit minim garantat, veniturile sale fiind reprezentate exclusiv de onorariile percepute din partea clienţilor aleşi sau din partea Ministerului Justiţiei, pentru clienţii reprezentaţi din oficiu.
Că normele privind publicitatea profesională introduse prin Hotărârea nr. 852/2013 sunt deosebit de interpretabile este dovedit de faptul că, ulterior intrării acestora în vigoare, un număr ridicat de avocaţi au fost ţinta unor mesaje de tip publicitar trimise pe email sau chiar telefonic, prin care diverşi comercianţi care desfăşoară activitatea de web hosting le aduceau la cunoştinţă că utilizarea unor adrese de email pentru corespondenţă de genul yahoo.com, gmail.com ar fi fost interzisă de UNBR, oferindu-şi propriile servicii în vederea creerii unei adrese de email, pagină web, etc. Ofertele făceau trimitere la prevederile art. 244 al.(2) lit. e) şi f) din Statutul Profesiei de Avocat, astfel cum acesta a fost modificat de Hotărârea nr. 852/2013, text legal care interzice utilizarea în scopul prezentării formei de exercitare a profesiei sau în scopul corespondenţei, a unui domeniu de internet rezervat de un operator economic în scopul prezentării sale sau asociat cu numele şi denumirea acestuia. Deşi din fericire este vorba doar de o interpretare exagerată şi greşită a operatorilor de domenii web care doresc să consolideze în rândul avocaţilor o nouă piaţă de desfacere, simplul fapt că reglementările în speţă au permis acest lucru nu trebuie trecut cu vederea.
Trecând peste modificările aduse în materia publicităţii formelor de exercitare a profesiei de avocat, menţionăm că aceeaşi Hotărâre nr. 852/2013 face referire la înfiinţarea Registrului Electronic al Actelor Întocmite de Avocat şi a Registrului Electronic de Evidenţă a Patrimoniului de Afectaţiune al Avocaţilor, în care avocaţii vor avea obligaţia să îşi înregistreze toate actele întocmite (sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi) şi respectiv patrimoniul afectat activităţii formei de exercitare a profesiei.
Această nouă obligaţie stabilită în sarcina avocatului, de ordin birocratic am spune, presupune un efort suplimentar din partea sa (în detrimentul timpului acordat pentru studiul dosarelor sau pentru pregătirea sa profesională) şi posibile taxe suplimentare de plătit, care în cel mai fericit caz se vor oglindi în onorariul perceput de la client
Or în contextul în care avocatul oricum avea obligaţia de a organiza anumite registre care să conţină actele ce comportă dată certă, activităţile cu caracter fiduciar, cesiunile de părţi sociale, etc., introducerea unei noi proceduri de înregistrare, fie ea şi electronică, este de-a dreptul inoportună.
Dacă reţinem principiile care călăuzesc activitatea de avocatură (libertatea şi autonomia profesiei) concluzionăm că atât obligaţia de a efectua înregistrarea actelor emise în noul registru cât şi obligaţia de a înregistra patrimoniul afectat activităţii în Registrul Electronic de Evidenţă a Patrimoniului de Afectaţiune al Avocaţilor contravin chiar dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995 şi sunt în totală antiteză cu caracterul liberal al profesiei în sine.

2. Un an nou, cu cote noi

Mergând mai departe cu analiza modificărilor adoptate de către Consiliul UNBR, cu impact direct asupra activităţii profesionale a avocatului, ne oprim asupra Hotărârii nr. 857/2013 care modifică valoarea contribuţiei individuale obligatorii la Casa de Asigurări a Avocaţilor, aceasta devenind 11% din venitul brut declarat.
Umbrită de importanţa modificărilor legislative referitoare la publicitatea avocatului, această hotărâre a trecut aproape neobservată de avocaţi, deşi este la fel de importantă ca cea comentată anterior.
De menţionat că în contextul în care veniturile avocaţilor au scăzut substanţial (indiferent dacă este vorba de cabinete individuale sau de societăţi mari de avocaţi), o creştere a contribuţiei individuale nu are nicio justificare şi aduce reale deservicii celor care exercită această profesie.
Astfel, pe fundalul scăderii veniturilor avocaţilor, creşterea obligaţiilor pecuniare pe care aceştia le au faţă de corpul profesional din care fac parte, este total inechitabilă, cu atât mai mult cu cât alte categorii de profesionişti dobândesc noi drepturi (onorariile executorilor cresc, notarii dobândesc noi atribuţii, etc).

3. Vrei la Curte? Dai examen...

Seria de "reforme" propuse sau adoptate de UNBR se încheie (sau poate culminează?) cu Hotărârea nr.885/2013 a Consiliului, prin care au fost adoptate spre legiferare anumite modificări la Legea nr. 51/1995 şi prin care a fost adusă la cunoştinţa avocaţilor şi supusă dezbaterii acestora propunerea de modificare a art. 23 şi 24 din Legea nr. 51/1995.
Astfel, prin expunerile conţinute în punctul B din Hotărârea nr.885/2013, Consiliul UNBR propunea modificarea, articolelor de lege susamintite, după cum urmează:

"Art. I - Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 
1. La art. 23, alin (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: 
„(3) Avocatul definitiv are dreptul de a acorda asistenţă juridică, a redacta acte de procedură şi de a pune concluzii la toate instanţele, cu excepţia curţilor de apel, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale a României, unde va putea acorda asistenţă juridică, redacta acte de procedură şi pune concluzii dacă are o vechime neîntrerupta în profesie de cel puţin 3 ani de la dobândirea calităţii de avocat definitiv pentru curţile de apel şi 5 ani pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională a României şi dacă se înscrie şi a fost declarat admis la examenul de dobândire a dreptului de a pune concluzii la aceste instanţe.” 
2. La art. 23, după alin. (3) se introduc 4 noi alineate, 3 ind.1, 3 ind.2, 3 ind.3 şi 3 ind.4, cu următorul cuprins: 
„(3 ind.1) Examenul va fi organizat de Consiliul U.N.B.R., prin I.N.P.P.A. în colaborare cu Institutul Naţional al Magistraturii. Din comisiile de examen vor face parte cel puţin un judecător de la instanţa corespunzătoare, un cadru didactic universitar de la o facultate de drept acreditată să organizeze studii doctorale (conferenţiar sau profesor) şi avocaţi desemnaţi pe baza propunerilor barourilor. 
(3 ind.2 ) Avocaţii care au promovat examenele prevăzute la alin. 3 si (3 ind.1) vor fi înscrişi în tabloul avocaţilor baroului şi vor figura corespunzător în tabloul avocaţilor cu drept de a desfăşura activităţile prevăzute la alin (3), care se întocmeşte distinct pentru curţile de apel si ICCJ/CCR şi care va fi înaintat acestora anual şi după fiecare examen. 
(3 ind.3) Avocaţii care anterior intrării în profesie au exercitat funcţia de judecător au dreptul sa fie înscrişi în tabloul avocaţilor cu menţiunea dreptului de a exercita activităţile prevăzute la alin. (3), corespunzător gradului dobândit în profesie. Dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Lege rămân aplicabile. 
(3 ind.4) Prevederile alin. (3), (3 ind.1), (3 ind.2), (3 ind.3) şi (3 ind.4) se aplică avocaţilor admişi în profesie prin examen după intrarea în vigoare a prezentei legi.”
3. La art. 24, alin (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: 
„(1) Baroul are obligaţia să întocmească anual tabloul avocaţilor definitivi şi stagiari în ordine alfabetică, cu menţionarea numelui, prenumelui, titlului ştiinţific, datei înscrierii în barou, sediului profesional, formei de exercitare a profesiei şi a instanţelor la care au dreptul să desfăşoare activităţile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 23 sunt aplicabile.”

Aşadar, Uniunea Naţională a Barourilor dorea împărţirea avocaţilor în mai multe categorii:
- avocatul stagiar, care a promovat examenul de admitere în profesie, cu drept de a pune concluzii la judecătorii şi la organele de urmărire penală corespunzătoare acestora - categorie care există deja;
- avocatul definitiv care a promovat examenul de definitivare, cu drept de a pune concluzii la judecătorii şi tribunale şi la organele de urmărire penală corespunzătoare acestora;
- avocatul definitiv cu o vechime neîntreruptă în profesie de 3 ani şi care a promovat examenul de dobândire a dreptului de a pune concluzii la curtea de apel, cu drept de a pune concluzii la judecătorii, tribunale şi curţi de apel şi la organele de urmărire penală corespunzătoare acestora;
- avocatul definitiv cu o vechime neîntreruptă în profesie de 5 ani şi care a promovat examenul de dobândire a dreptului de a pune concluzii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau/şi la Curtea Constituţională, cu drept de a pune concluzii la aceste instanţe şi la organele de urmărie penală de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pe de altă parte, este de notorietate faptul că şi în reglementarea deja consacrată a Legii nr. 51/1995, admiterea în profesia de avocat şi exercitarea acesteia sunt deja condiţionate de participarea la anumite examene (admiterea şi definitivatul) şi de îndeplinirea unor cerinţe de vechime (stagiu obligatoriu de 2 ani, o vechime de minim 5 ani pentru a putea pune concluzii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, etc).
Prin urmare, introducerea unor noi tipuri de examene şi împărţirea avocaţilor definitivi în mai multe categorii de avocaţi apare total nejustificată, singurul efect direct al acestei măsuri (probabil şi cel dorit de către susţinători) urmând a se concretiza în descurajarea potenţialilor aspiranţi la profesia de avocat, de a mai îmbrăţişa această meserie.
Cu alte cuvinte, în ipoteza în care aceste noi reglementări ar intra în vigoare, la iniţativa Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor, un număr mare de persoane care ar dori să practice profesia de avocat şi care poate ar deveni buni profesionişti, ar decide să se îndrepte către alte domenii de activitate. Totodată, un număr mare de avocaţi ar rămâne să activeze doar pe lângă judecătorii şi tribunale, pentru simplul motiv că nu au promovat noile examene, care bineînţeles s-ar desfăşura obsesiv pe structura drept civil, drept penal, procedură civilă, procedură penală şi legea de organizare a profesiei.
Nepromovarea unui astfel de examen nu ar inteveni, de plano, datorită lipsei de cunoştinţe a avocatului, ci uneori şi datorită imposibilităţii de a achita taxele de examen (bineînţeles de un cuantum substanţial) sau poate chiar datorită lipsei timpului necesar pentru pregătire - pentru că avocatul definitiv mai şi lucrează şi în general, tinde să se specializeze într-o anumită ramură de drept şi nu în toate, cum visează cei de la Uniune.
Or, prevederile art. 41 al. (1) din Constituţie statuează, fără posibilitate de tăgadă: "Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă". 
În contextul în care Hotărârea nr. 852/2013 a Consiliului Uniunii Naţionale al UNBR deja a introdus noi reguli cu privire la publicitatea profesională şi noi obligaţii în sarcina avocatului cu impact direct asupra activităţii desfăşurate de acesta, în unele cazuri chiar cu posibilitatea afectării dreptului garanţie sus amintit, adoptarea propunerii de modificare a art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 51/1995, în forma în care aceasta a fost prezentată, nu poate fi admisă.
Trecând peste faptul că o aplicare a art. 23 şi 24 din Legea nr. 51/1995, în varianta propusă de UNBR ar eluda indiscutabil exercitarea dreptului la muncă astfel cum acesta este consfiinţit de Constituţie, menţionăm şi că formularea textelor citate (vezi punctul 3 ind 4 al art.23) este de natură să creeze situaţii discriminatorii între persoanele care vor intra în profesie ulterior acestor modificări şi cele care exercitau profesia de avocat la data intrării în vigoare a noilor reguli.
Pe lângă o eventuală discriminare a viitorilor avocaţi faţă de cei deja aflaţi în exerciţiu, reglementările amintite ar conferi formă legală unei proceduri, caracterizată în primul rând, printr-o lipsă de predictibilitate în ceea ce priveşte regulile şi principiile care guvernează desfăşurarea activităţii de avocatură, aspect ce interesează întreg corpul profesional.
Probabil că pentru toate aceste motive, alături de o opoziţie fermă din partea barourilor din teritoriu, recent Uniunea Naţională a Barourilor din România a renunţat la propunerea de modificare a art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 51/1995, cel puţin pentru moment.
Rămân însă în vigoare celelalte modificări legale din domeniu, reglementări care trebuie interpretate şi aplicate în mod echilibrat, cu respectarea deontologiei profesiei dar fără a se transforma în instrumente de control excesiv sau limitare a activităţii desfăşurate de avocat, atribut aflat în primul rând în sarcina forurilor de conducere dar regăsit şi la îndemâna fiecăruia dintre noi.
http://www.juridice.ro/308268/avocatul-si-dreptul-sau-la-munca.html