marți, 29 martie 2022

Limite privind acordarea măsurilor reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate abuziv de stat, în perioada regimului comunist


Cu minusurile și disfuncționalitățile sale, procedura retrocedării în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat sau a acordării de măsuri reparatorii/bunuri în compensare în situația imposibilității restituirii în natură este clar reglementată de Legea nr.10/2001, Legea nr. 165/2013, respectiv normele de aplicare ale actelor normative menționate.
Astfel, cel puțin la nivel teoretic, conform actelor normative arătate, proprietarii bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat sau moștenitorii acestora vor beneficia de o reparație mai mult sau mai puțin echitabilă pentru pierderea dreptului de proprietate.
Însă din rândul acestor persoane, identificăm o categorie aparte de foști proprietari (moștenitori ai acestora), cărora legiuitorul le-a limitat drastic până și instrumentele puse la dispoziție de Legea nr.10/2001 și Legea nr. 165/2013.
Concret, este vorba de proprietarii cărora, cu prilejul exproprierii imobilului, le-au fost preluate de căre stat și utilajele sau instalațiile existente, aferente acestuia.
Este, bineînțeles, situația foștilor mici industriași, foștilor mici întreprinzători, foștilor mici producători, etc. care, anterior instaurării regimului comunist, au deținut mici întreprinderi industriale sau agricole, cu diverse imobile, utilaje și instalații în proprietate, bunuri preluate în mod abuziv de către stat.
Cu privire la reparația dreptului de proprietate asupra utilajelor și instalațiilor deținute în proprietate, legiuitorul s-a limitat la reglementarea unui drept la măsuri reparatorii/sau la restituirea în natură, mai mult abstract, regăsit în dispozițiile art. 6 din Legea nr.10/2001, text de lege care prevede:
"(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afara de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
(3) În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.
(4) În situația în care utilajele și instalațiile solicitate sunt evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), după stabilirea contravalorii acestora, prin decizia entității implicate în privatizare se va propune acordarea de măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România.
(5) În situația prevăzută la alin. (4), în vederea emiterii deciziei de restituire în echivalent, la solicitarea entității implicate în privatizare, societățile comerciale privatizate vor transmite informațiile privind existenta și valoarea utilajelor și instalațiilor, în termen de maximum 15 zile de la data primirii adresei de solicitare)."
Deși textul de lege citat consacră la nivel principial dreptul foștilor proprietari la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri compensatorii pentru utilajele și instalațiile preluate de stat o dată cu imobilul, exercitarea efectivă a acestuia este supusă unor condiții extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, de îndeplinit.
O primă cerință se desprinde din formularea utilizată de legiuitor, în sensul că măsurile reparatorii pot fi acordate, doar dacă utilajele și instalațiile au fost preluate o dată cu imobilul, ceea ce presupune ca bunurile respective să se regăsească în imobilul preluat la momentul preluării acestuia și, de fapt, echivalează cu o prezumție a întinderii dreptului de proprietate asupra imobilului și asupra instalațiilor și utilajelor găsite în acesta.
O a doua cerință reiese tot din conținutul al.(2) al art. 6 din Legea nr.10/2001 care exceptează de la acordarea măsurilor reparatorii, situațiile în care utilajele și instalațiile au fost înlocuite, casate sau distruse.
Altfel spus, pentru a putea fi acordate măsuri reparatorii persoanei îndreptățite, bunurile respective trebuie să existe în patrimoniul entității deținătoare.
Conform formulării utilizate de legiuitor și conform celor expuse pe larg la art.6.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținem că momentul de referință pentru aprecierea existenței fizice sau a casării, înlocuirii sau distrugerii bunurilor este data la care se naște dreptul la măsuri reparatorii, adică momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
O ultimă chestiune generatoare de dificultăți foștilor proprietari care doresc acordarea de măsuri compensatorii pentru instalațiile și utilajele preluate în mod abuziv de către stat este reprezentată de faptul că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 165/2013 și nici normele de aplicare a acestor acte normative nu stabilesc o modalitate de evaluare clară a bunurilor respective.
Astfel, dacă în cazul imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, evaluarea acestora se va realiza în conformitate cu dispozițiile art. 21 al.(6) din Legea nr. 165/2013, respectiv prin raportare la grila notarială aplicabilă în anul anterior celui emiterii deciziei de compensare, în ipoteza evaluării instalațiilor și utilajelor nu regăsim niciun reper, cu excepția situației menționată la art. 6 al.(4) din Legea nr. 10/2002, aceea în care acestea sunt evidențiate și evaluate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate.
În lipsa unei reglementări specifice cu privire la modalitatea de evaluare a instalațiilor și utilajelor preluate în mod abuziv de către stat, instanțele de judecată investite cu soluționarea unor cereri în domeniu s-au raportat la valoarea de inventar a bunurilor din patrimoniul entității deținătoare sau chiar la valoarea de piață a acestora.
Din conținutul art. 6 al Legii nr. 10/2001, constatăm că, deși fostului proprietar al instalațiilor și utilajelor preluate în mod abuziv de către stat, îi este recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru pierderea proprietății asupra acestor bunuri, în mod concret, acestuia îi va fi aproape imposibil să le obțină.
Aceasta, deoarece, în majoritatea cazurilor, este foarte puțin probabil ca la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în patrimoniul entităților notificate să mai existe instalații și utilaje care au fost preluate de către stat chiar și cu peste 50 de ani în urmă!
În mod evident, într-o atare situație, bunurile în speță fiind pierite, solicitarea formulată de persoana interesată nu va îndeplini condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 10/2001, în sensul existenței instalațiilor și utilajelor la momentul intervenirii actului normativ menționat.
Astfel, persoana solicitantă va fi lipsită de o justă reparație pentru lipsa dreptului de proprietate cu privire la bunurile respective.
În viziunea legiuitorului, condiția existenței efective a utilajelor și instalațiilor în patrimoniul entității notificate la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 este aparent susținută de raționamentul că, spre deosebire de bunurile imobile, care au o durată de exploatare foarte mare, cele dintâi dețin o durată de viață și exploatare mult mai scurtă, în raport cu intervalul îndelungat care s-a scurs de la data preluării abuzive, o eventuală acordare de măsuri compensatorii pentru acestea din urmă fiind total nejustificată.
Totodată, un alt motiv pentru care s-a condiționat soluționarea cererii în mod favorabil de existența bunului respectiv în patrimoniul entității notificate ar ține și de considerente practice, în sensul că, s-a apreciat că existența și valoarea unor astfel de bunuri ar fi foarte dificil de probat, dat fiind același interval lung de timp dintre data preluării abuzive și data formulării cererii.
Însă o astfel de abordare este contrară art. 44 din Constituție, atât timp cât consecința acesteia este lipsirea de exercițiul dreptului de proprietate sau de o justă despăgubire a persoanelor care au deținut în proprietate instalații și utilaje, de cele mai multe ori, de o valoare substanțială și care în mod forțat au intrat în proprietatea statului.
În contextul în care urmarea acestor măsuri a fost reprezentată de posibilitatea utilizării, exploatării și valorificării a bunurilor respective de către entitatea deținătoare timp de ani de zile, garantarea dreptului la proprietate privată ar trebui să se realizeze prin acordarea de măsuri reparatorii care să acopere nu numai valoarea efectivă a bunurilor, ci eventual și beneficiul material de care fostul proprietar a fost lipsit.
Pe de altă parte, constatăm că, din perspectiva posibilității obținerii unor măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile aferente imobilului preluat în mod abuziv de către stat, legiuitorul a divizat sfera fostelor persoane expropriate în două mari categorii, respectiv cele ale căror bunuri mobile mai existau fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intervenirii Legii nr. 10/2001 și cele ale căror bunuri mobile nu mai existau, respectiv fuseseră înlocuite, casate sau distruse.
Cum, conform reglementării oferite de art. 6 al.(2) din Legea nr.10/2001, prima categorie va fi eligibilă să primească despăgubiri pentru bunurile respective, iar cea de-a doua se va afla în imposibilitatea să își exercite acest drept pentru simplul considerent că acestea nu mai există, reținem că ne găsim în ipoteza în care,persoane care se află în situații identice au parte de regimuri juridice diferite, unii putând să își satisfacă pierderea dreptului de proprietate cu privire la bunurile pe care le-au deținut iar alții aflându-se în imposibilitatea de a realiza acest demers.
Pentru aceste motive, în mod evident, dispozițiile aduse în discuție încalcă și art. 16 din Constituție, text care interzice discriminarea.
Așadar, art. 6 al.(2) din Legea nr.10/2010 exclude din sfera procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001 instalațiile și utilajele aferente imobilelor care au fost “înlocuite, casate sau distruse”.
Altfel spus, persoana îndreptățită care va solicita entității deținătoare sau celei investite cu soluționarea notificării restituirea instalațiilor și utilajelor aferente imobilului, va primi o dispoziție/decizie de respingere, aceeași soluție fiind menținută și în faza de contestație în fața instanței de judecată.
Or aceasta înseamnă că ope legis foștii deținători ai unor astfel de bunuri sunt practic lipsiți de posibilitatea de a le mai solicita, atât în procedura administrativă cât și pe calea justiției.
Cum în conținutul dreptului de liber acces la justiție este asimilată și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa unei instanțe de judecată, cu prefigurarea că cererea sa va fi soluționată pe fond, iar formularea utilizată de legiuitor la art. 6 al.(2) din Legea nr.10/2010 exclude fără niciun dubiu o astfel de prefigurare, abordarea textului de lege menționat pune în discuție însuși exercițiul dreptului de liber acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituție, respectiv art. 6 al. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Sintetizând cele mai sus expuse, reținem că este imperativ ca legiuitorul să revizuiască prevederile legale din materia retrocedării proprietăților preluate în mod abuziv de către stat și a acordării de reparații, cu scopul asigurării unor despăgubiri echitabile foștilor proprietari cărora, pe lângă imobilele expropriate, le-au fost preluate de către stat și utilajele și instalațiile aferente acestora.
În caz contrar, singura formulă care sporește șansele foștilor proprietari de a primi despăgubiri pentru utilajele și instalațiile preluate în mod abuziv de către stat, este constatarea neconstituționalității textului de lege menționat.

vineri, 21 ianuarie 2022

Periplul cererilor de punere sub interdicție


Reținând reglementarea lacunară și desuetă a instituției punerii sub interdicție judecătorească oferită de Noul Cod Civil, constatarea neconstituționalității prevederilor art. 164 al.(1) din actul normativ menționat - prin Decizia Curții Constituționale nr. 601/2020 - a reprezentat o măsură anticipată de mulți specialiști.
Decizia sus citată a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 88 din 27 ianuarie 2021, moment de la care, conform art. 147 din Constituție, Parlamentul sau Guvernul aveau obligația ca în termen de 45 de zile să pună în acord textul declarat neconstituțional cu prevederile constituționale, ulterior acesta încetându-și aplicabilitatea.
În forma sa declarată neconstituțională, art. 164 al.(1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil statua:
"(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească."
Constatarea neconstituționalității textului de lege menționat a fost justificată de instanța de control constituțional prin faptul că procedura astfel reglementată "nu este însoțită de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și a libertăţilor fundamentale ale omului", putând "exista diferite grade de incapacitate" și reținându-se că "Orice măsură de ocrotire trebuie să fie proporțională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viața persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să fie revizuită periodic și să țină cont de voința și preferințele persoanelor cu dizabilități."
În plus, s-a observat și că la "reglementarea unei măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să țină cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate, iar deficiența mintală poate varia în timp." și că "o incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exercițiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte".
În mare, ceea ce a condus la sancționarea instituției punerii sub interdicție reglementată de art. 164 al.(1) C.C. a fost caracterul mult prea intruziv al acesteia asupra drepturilor și libertăților persoanei ce urmează a fi ocrotită, fapt ce încalcă art.1 alin.(3), art.16 alin.(1) și art.50 din Constituție, respectiv art.12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.
Urmare a publicării Deciziei C.C.R. nr.601/2020 în Monitorul Oficial al României, la data de 27 ianuarie 2021, și în contextul în care nu s-a procedat la punerea în acord a textului de lege declarat neconstituțional cu prevederile Constituției, timp de 45 de zile aplicarea acestuia a fost suspendată, ulterior, încetând să mai producă efecte.
În contextul expus și urmând liniile călăuzitoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, majoritatea instanțelor de judecată investite cu soluționarea cererilor de punere sub interdicție pendinte la data publicării deciziei C.C.R. au procedat la respingerea acestora ca inadmisibile, motivat de lipsa unui temei de drept.
Din punctul nostru de vedere astfel de soluții sunt cel puțin discutabile, atât timp cât Curtea Constituțională nu a sancționat și prevederile art. 104- 106 C.Civil, care reglementează instituția ocrotirii persoanei fizice și care rămân aplicabile, nemaivorbind de dispozițiile art.936 și urm.C.P.C. care vizează aceeași noțiune și care, de asemenea, sunt în vigoare.
Acestea fiind zise, opinăm că soluțiile instanțelor de judecată în sensul respingerii unor astfel de acțiuni ca lipsite de temei de de drept sunt eronate, atât timp cât temeiul de drept se regăsește în conținutul reglementărilor anterior menționate și care produc efecte juridice.
Mai mult decât atât, respingerea cererilor de chemare în judecată având ca obiect punerea sub interdicție cu motivarea lipsei temeiului în drept constituie o reală denegare de dreptate, ceea ce eludează flagrant prevederile art. 5 C.P.C.
“(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.”
Pentru aceste considerente, în aplicarea Deciziei C.C.R. nr. 601/2020 și dând eficiență corespunzătoare celorlalte dispoziții legale, constatăm că instanțele de judecată pot admite cererile în materia ocrotirii persoanei fizice cu care au fost investite, adoptând măsuri adaptate fiecărui individ, temporare și revizuibile.
Ținând cont de importanța instituției punerii sub interdicție, de cele dispuse de Curtea Constituțională dar și de faptul că, într-adevăr, o reformare a acesteia era absolut necesară, în acest moment a fost adoptat de Guvern, fiind trimis spre dezbatere Parlamentului, proiectul de Lege privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale.
Propunerea legislativă presupune o reconfigurare a măsurilor de ocrotire a persoanelor fizice, fundamentată în principal pe o aplicare graduală a acestora, în funcție de nivelul de dizabilitate al persoanei, de necesitățile acesteia, etc.
Astfel, textul de lege instituie mai multe tipuri de proceduri, respectiv:
- asistența pentru încheierea actelor juridice, aplicabilă majorului care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa, a-şi administra patrimoniul și, în general, pentru a-şi exercita drepturile și libertățile civile și care nu aduce atingere capacității de exercițiu a acestuia și nici nu presupune înheierea de acte în numele său:
- consilierea judiciară aplicabilă dacă deteriorarea facultăților mintale ale unei persoane este parțială, fiind necesar să fie asistată sau consiliată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 ani;
- tutela specială, aplicabilă dacă deteriorarea facultăților mintale ale unei persoane este totală, fiind necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei, pentru o perioadă care nu poate depăși 5 ani, putând fi prelungită pentru cel mult 10 ani.
Conform de proiectului de lege menționat, persoana căreia i s-a aplicat măsura tutelei speciale sau a consilierii judiciare nu va fi supusă unei lipsiri totale a capacității de exercițiu, ci, în funcție de cele dispuse de instanța de tutelă, aceasta va putea încheia personal anumite tranzacții, anumite acte juridice și își va putea exercita personal anumite drepturi cu caracter patrimonial sau nepatrimonial.
De asemenea, în premieră este recunoscut dreptul persoanelor supuse măsurilor de ocrotire de a încheia o căsătorie, vechea reglementare recunoscând în mod expres doar dreptul acestora de a divorța prin intermediul tutorelui, în fața instanței de judecată.
Anticipând și că declararea neconstituțională a art. 164 al.(1) din Codul Civil va produce o adevărată degringoladă legislativă, cu consecințe deosebit de nefaste asupra unei categorii de persoane care deja se află într-o situație defavorizată, autorul proiectului de lege a avut în vedere și dosarele aflate pendinte la data intrării în vigoare a actului normativ.
Referitor la acest aspect, art. 22 al textului de lege stabilește:
"(1) Judecarea cererilor având ca obiect punerea sub interdicție judecătorească aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentei legi se reia, indiferent de stadiul procesual în care acestea se află, în condițiile și cu procedura stabilite de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum acestea au fost modificate și completate prin prezenta lege.
(2) În cazul cererilor prevăzute la alin. (1) aflate în apel, hotărârile prin care acestea au fost soluționate în primă instanță se consideră desființate de plin drept, iar dosarele se transmit de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, primei instanțe competente."
Așadar, litigiile persoanelor care au formulat cereri de punere sub interdicție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a actului normativ, inclusiv cele care au fost soluționate în fond și care sunt în faza apelului, vor fi rejudecate conform noilor reglementări.
Este evident că printr-o astfel de dispoziție s-a urmărit cu precădere remedierea situației persoanelor lipsite de protecție datorită faptului că cererile de punere sub interdicție formulate pe vechea reglementare au fost respinse ca lipsite de temei juridic, singura condiție pentru rejudecarea cauzei fiind ca apelul împotriva sentinței de respingere să fie în curs de soluționare la data intervenirii actului normativ.
În cazul persoanelor pentru care s-a respins procedura definitiv la data intervenirii legii, va fi necesară formularea unei noi cereri de chemare în judecată.
Reținând că de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei C.C.R. nr.601/2020 și până în prezent a trecut aproape un an de zile, interval în care persoanele lipsite de ocrotire au fost private de o legislație coerentă care să le ofere protecția necesară, sperăm că propunerea legislativă analizată va intra cât mai curând în vigoare.