luni, 21 noiembrie 2022

Noutăți privind reprezentarea și asistarea minorilor la încheierea actelor juridice de dispoziție



Ultimii 2 ani au adus schimbări deosebit de importante în materia protecției persoanelor lipsite total sau parțial de capacitate de exercițiu, schimbări care au dus la adoptarea Legii nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale, prin care au fost modificate Codul Civil, Codul de Procedură Civilă și Legea nr. 71/2011.
Despre instituția tutelei speciale și respectiv a consilierii judiciare, legiferate ca urmare a intervenirii Deciziei C.C.R. nr. 601/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.164 (1) C.C, atât justițiabilii cât și instanțele de judecată și-au format deja o imagine suficient de clară cu privire la efectele acesteia.
Însă trecând peste procedurile mai sus menționate, ocrotirea persoanei lipsită total sau parțial de capacitate de excercițiu nu vizează doar măsura tutelei speciale sau a consilierii judiciare, un interes sporit fiind reprezentat și de modalitățile prin care, minorul, lipsit total sau parțial de capacitate de exercițiu datorită vârstei, poate încheia diverse acte de dispoziție.
Dispozițiile art. 143, respectiv art. 146 N.C.C. stabilesc fără nicio posibilitate de tăgadă că tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani și că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului.
Pentru ambele categorii de minori, în anumite cazuri prevăzute de lege, precum în cazul actelor de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, de renunțare la drepturile patrimoniale ale acestuia sau orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare este necesară și autorizarea instanței de judecată.
Uneori, în practică există și situații în care între tutorele care îl reprezintă pe minor la încheierea actului și minorul însuși, apare un conflict de interese, într-o atare ipoteză, minorul fiind reprezentat de un curator special.
Referitor la acest aspect, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil, prin art. 229 (3), a stabilit că exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului revin Autorităţii Tutelare.
Prin prisma acestei reglementări, în situația în care notarii publici erau sesizați în vederea încheierii unor acte de dispoziție și în ipoteza în care era identificat un posibil conflict de interese între minor și reprezentanții săi, aceștia solicitau Autorității Tutelare de pe raza domiciliului minorului, emiterea unei dispoziții prin care se numea un curator special care să îl reprezinte sau să îl asiste.
Această procedură a continuat să subziste de la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil până în prezent, când urmare a intervenirii Deciziei C.C.R. nr. 796/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1299 din 28 decembrie 2020, au apărut situații în care, solicitările în sensul celor de mai sus nu mai primesc răspuns favorabil, părțile fiind îndrumate de către Autoritatea Tutelară să se adreseze instanțelor de judecată, în vederea numirii unui curator special care să îl reprezinte/asiste pe minor.
Această situație se explică prin faptul că decizia menționată a constatat ca neconstituțional textul regăsit la art. 229 (3) din Legea nr. 71/2011, text legal care, după cum am arătat mai sus, până la înființarea instanțelor de tutelă, delega în sarcina Autorității Tutelare, atribuții precum numirea unui curator special care să reprezinte interesele minorului.
Pronunțând Decizia nr. 796/2020, instanța de contencios constituțional a concluzionat că delegarea unor astfel de atribuții către autoritatea tutelară până la înființarea instanțelor de tutelă “nu concordă cu scopul noii reglementări în materia ocrotirii persoanei fizice, instituită prin Codul civil din 2009, care a stabilit în sarcina unei instanțe specializate îndeplinirea unor importante atribuții în materia ocrotirii persoanei fizice, precum și luarea unor decizii sau soluționarea unor probleme legate de viața persoanei fizice.”
În plus, s-a observat și că “lipsa de intervenție a legiuitorului, în sensul reglementării, prin legea privind organizarea judiciară, a organizării și funcționării instanței de tutelă, este de natură să contravină dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalității, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum și dispozițiilor art. 124 din Legea fundamentală privind înfăptuirea justiției, dat fiind faptul că nu asigură o bună administrare a justiției, prin lipsa de corelare cu normele de drept substanțial instituite în Codul civil, care reglementează ocrotirea persoanei fizice, permanentizând o situație tranzitorie, respectiv îndeplinirea de către o autoritate administrativă a unor atribuții atribuite prin lege unei instanțe judecătorești.”
În situația refuzului Autorității Tutelare de a numi un curator care să îl reprezinte/asiste pe minor la încheierea unor acte de dispoziție, tutorele sau reprezentantul legal al acestuia va solicita instanței de judecată numirea unui curator special în acest sens, conform prevederilor art. 150 (1) C.C., text legal care statuează:
"(1) Ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanța de tutelă va numi un curator special."
Urmare a pronunțării încheierii prin care instanța va numi curatorul special, acesta îl va reprezenta/asista pe minor în fața notarului public la încheierea actului de dispoziție, conform mandatului acordat de cea dintâi.
Până în prezent, instanțele de judecată își cristalizaseră o practică uzuală prin care numeau curator în conformitate cu prevederile art. 178 C.C., respectiv în situația în care din cauza batrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele și, din motive temeinice, nu iși poate numi un reprezentant sau un administrator sau, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare sau, dacă o persoană, lipsind vreme indelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general sau a dispărut fără a exista informații despre ea si nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
Ca și în cazul numirii de către Autoritatea Tutelară a curatorului special pentru minorul pe numele căruia se vor încheia acte de dispoziție, în situațiile de mai sus, se procedează la atribuirea acestei calități unei persoane apropiate celui ce are nevoie de ocrotire, respectiv rudă, afin, prieten, etc.
Reținem însă că instituția curatelei reglementată de art. 178 C.C. și care urmărește ocrotirea majorului în condițiile mai sus menționate nu se confundă cu instituția curatorului special care poate să îl reprezinte/asiste pe minor, conform art. 150 C.C.
Or dacă, prin prisma legislației în vigoare, minorul poate beneficia de reprezentare/asistență sub forma curatelei speciale, rezultă că devin incidente prevederile art. 58 C.C., text legal care reglementează instituția menționată și în conformitate cu care, curatorul special este numit de instanța de judecată dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou.
Acestea fiind zise, conchidem că, dacă până la intervenirea Deciziei C.C.R. nr. 796/2020, Autoritatea Tutelară numea în beneficiul minorului drept curator special pentru încheierea actului de dispoziție o persoană din familia acestuia sau apropiată acestuia, în urma modificărilor generate de actul menționat, curatorul special numit de către instanța de judecată pentru minor, va fi ales din lista avocaților care au această calitate.
Este interesant de urmărit cum va evolua jurisprudența instanțelor de judecată competente să soluționeze cererile în materia ocrotirii persoanelor fizice, în aplicarea reglementării mai sus analizate și care vor fi efectele acesteia.



joi, 4 august 2022

De la calculul ratelor bancare prin raportare la indicele Robor la stabilirea acestora în funcție de I.R.C.C.


Despre creditele bancare, s-a spus în repetate rânduri că este bine să te împrumuți în moneda în care ești plătit, cu scopul eliminării din start a riscului deprecierii valutei în care îți obții venitul, față de cea în care ai contractat creditul și în care ai obligația de a achita ratele.
Riscul contractării unor credite bancare într-o monedă diferită față de cea în care ești remunerat a fost observat de către toată lumea în ultimii ani, când moneda CHF a cunoscut o hiper-valorizare nemaîntâlnită, ceea ce a condus la creșterea cu 100% a ratelor de credit în franci elvețieni.
În mod indiscutabil, spre deosebire de titularii creditelor în monedă străină, care se pot confrunta cu volatilitatea pieței valutare (uneori deosebit de crescută precum cea a monedei CHF), titularii de credite bancare în RON au avut și au o protecție sporită față de evoluția cursurilor de schimb. 
Din nefericire, recent, inflația crescută ca urmare a efectelor economice ale pandemiei de coronavirus a început să pună probleme chiar și titularilor de credite în lei, ale căror rate bancare încep să crească accelerat, datorită evoluției indicelui Robor.
Punctual, în conformitate cu dispozițiile art. 37 lit. (a) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, într-o variantă inițială, în cazul creditelor bancare în moneda RON cu dobândă variabilă, dobânda contractuală se calcula în funcție de indicele Robor sau dobânda de referință a B.N.R. și marja fixă a băncii.
Ulterior, această modalitate de calcul a fost reconfirmată și de O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile.
Întrucât încă din timpul crizei financiare din 2008, se constatase că indicele Robor poate avea un grad de fluctuație deosebit de ridicat, cu consecințe economice nefaste asupra titularilor de credite bancare în lei, legiuitorul a urmărit eliminarea acestuia de pe piața bancară.
Astfel, prin art. II și III din O.U.G. nr. 19/2019 pentru modificarea și completarea unor acte normative, începând cu data de 02.05.2019, în cazul creditelor în lei, dobânda contractuală se va determina în funcție de un indice de referință calculat exclusiv pe baza tranzacțiilor interbancare la o anumită perioadă (indicele de referință pentru creditele consumatorilor - I.R.C.C.), la care creditorul poate adăuga o marjă fixă. 
Conform actului normativ menționat, indicele de referință pentru creditele consumatorilor se calculează la finalul fiecărui trimestru, pentru trimestrul următor, ca medie aritmetică a ratelor de dobândă zilnice determinate pentru trimestrul anterior.
Indicele de referință se publică în fiecare zi lucrătoare pe website-ul Băncii Naționale a României, se actualizează permament pe website-urile creditorilor și la toate punctele de lucru ale acestora, valoarea sa putând fi redusă de creditor pe parcursul derulării contractului.
Prin prisma dispozițiilor art. XI din O.U.G. nr. 19/2019, reținem că noul indice de referință se va aplica tuturor convențiilor de credit încheiate după data de 02.05.2019 și refinanțării creditelor contractate anterior acestei date.
În ceea ce privește contractele aflate în derulare la data de mai sus, indicele de referință pentru creditele consumatorilor se va putea aplica numai cu acordul părților, materializat într-un act adițional, creditorii având obligația să răspundă în termen de 60 de zile, cererilor de modificare sau de refinanțare.
Constatăm așadar că în prezent, pe piața bancară există două categorii de titulari de credite bancare în lei, respectiv cea reprezentată de consumatorii care au contractat credite anterior datei de 02.05.2019 și care vor achita o dobândă contractuală calculată în funcție de indicele Robor și cea reprezentată de consumatorii care au contractat credite ulterior datei menționate și care vor achita o dobândă contractuală calculată în funcție de indicele de referință pentru creditele consumatorilor.
În plus față de cele menționate, pentru a nu crea o dicriminare față de cele două categorii de consumatori, legiuitorul a reglementat și posibilitatea ca oricare titular de credit în lei supus indicelui Robor, să formuleze o cerere pentru refinanțarea creditului sau pentru modificarea convenției de credit în vederea înlocuirii indicelui Robor cu I.R.C.C.
În prezent, valoarea indicelui de referință pentru creditele consumatorilor pare mult mai atrăgătoare pentru împrumutați, față de nivelul Robor, care este în continuă creștere.
Cu toate acestea, este greu de spus care dintre cele două repere financiare devine mai avantajos, cu atât mai mult cu cât, în luarea deciziei de a opta pentru înlocuirea indicelui Robor cu I.R.C.C., trebuie avut în vedere că evoluția celor doi parametri este în strânsă corelație, cu mențiunea că în cazul I.R.C.C. există o întârziere de până la 6 luni, față de Robor.


luni, 1 august 2022

Contestație formulată de Eurobank S.A. împotriva notificării de dare în plată, respinsă!

În data de 20.06.2022, Tribunalul Argeș a respins ca nefondat apelul promovat de către Eurobank S.A. împotriva Sentinței Civile nr. 5183/09.10.2020, prin care Judecătoria Pitești a respins ca neîntemeiată contestația la notificarea de dare în plată formulată de instituția bancară mai sus menționată.
Astfel, Sentința Civilă nr. 5183/2020 a rămas definitivă, confirmarea validității notificării de dare în plată întocmită pe numele clientei noastre deschizând calea către constatarea stingerii debitului acesteia față de bancă, în conformitate  cu dispozițiile Legii nr. 77/2016.
Particularitatea cauzei este reprezentată de faptul că ulterior semnării convenției de credit, unul dintre debitori a decedat, ratele lunare fiind achitate ani de zile de codebitor, care în ultimă instanță a înțeles să inițieze procedura prevăzută de Legea nr. 77/2016.
În susținerea cererii de chemare în judecată, contestatoarea a invocat prevederile art. 6 (3) din Legea nr. 77/2016, conform căruia demersurile în sensul inițierii procedurii de dare în plată pot fi "întreprinse și de codebitori, precum și de garanții personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi".
Astfel, a considerat contestatoarea că în aplicarea dispozițiilor art. 6 (3) din Legea nr.77/2016, procedura dării în plată nu poate fi inițiată doar de un singur codebitor, fiind necesar acordul celuilalt debitor sau al moștenitorilor acestuia.
Interpretând textul de lege citat, instanța de judecată a stabilit că "acordul menţionat se circumscrie situaţiei în care notificarea este formulată de garanţii consumatorului principal, nefiind necesar în situaţia în care notificarea este formulată chiar de acesta". 
Pentru mai multe detalii, puteți consulta mai jos motivarea instanței de judecată.









marți, 29 martie 2022

Limite privind acordarea măsurilor reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate abuziv de stat, în perioada regimului comunist


Cu minusurile și disfuncționalitățile sale, procedura retrocedării în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat sau a acordării de măsuri reparatorii/bunuri în compensare în situația imposibilității restituirii în natură este clar reglementată de Legea nr.10/2001, Legea nr. 165/2013, respectiv normele de aplicare ale actelor normative menționate.
Astfel, cel puțin la nivel teoretic, conform actelor normative arătate, proprietarii bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat sau moștenitorii acestora vor beneficia de o reparație mai mult sau mai puțin echitabilă pentru pierderea dreptului de proprietate.
Însă din rândul acestor persoane, identificăm o categorie aparte de foști proprietari (moștenitori ai acestora), cărora legiuitorul le-a limitat drastic până și instrumentele puse la dispoziție de Legea nr.10/2001 și Legea nr. 165/2013.
Concret, este vorba de proprietarii cărora, cu prilejul exproprierii imobilului, le-au fost preluate de căre stat și utilajele sau instalațiile existente, aferente acestuia.
Este, bineînțeles, situația foștilor mici industriași, foștilor mici întreprinzători, foștilor mici producători, etc. care, anterior instaurării regimului comunist, au deținut mici întreprinderi industriale sau agricole, cu diverse imobile, utilaje și instalații în proprietate, bunuri preluate în mod abuziv de către stat.
Cu privire la reparația dreptului de proprietate asupra utilajelor și instalațiilor deținute în proprietate, legiuitorul s-a limitat la reglementarea unui drept la măsuri reparatorii/sau la restituirea în natură, mai mult abstract, regăsit în dispozițiile art. 6 din Legea nr.10/2001, text de lege care prevede:
"(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afara de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
(3) În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.
(4) În situația în care utilajele și instalațiile solicitate sunt evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), după stabilirea contravalorii acestora, prin decizia entității implicate în privatizare se va propune acordarea de măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România.
(5) În situația prevăzută la alin. (4), în vederea emiterii deciziei de restituire în echivalent, la solicitarea entității implicate în privatizare, societățile comerciale privatizate vor transmite informațiile privind existenta și valoarea utilajelor și instalațiilor, în termen de maximum 15 zile de la data primirii adresei de solicitare)."
Deși textul de lege citat consacră la nivel principial dreptul foștilor proprietari la restituirea în natură sau la acordarea de măsuri compensatorii pentru utilajele și instalațiile preluate de stat o dată cu imobilul, exercitarea efectivă a acestuia este supusă unor condiții extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, de îndeplinit.
O primă cerință se desprinde din formularea utilizată de legiuitor, în sensul că măsurile reparatorii pot fi acordate, doar dacă utilajele și instalațiile au fost preluate o dată cu imobilul, ceea ce presupune ca bunurile respective să se regăsească în imobilul preluat la momentul preluării acestuia și, de fapt, echivalează cu o prezumție a întinderii dreptului de proprietate asupra imobilului și asupra instalațiilor și utilajelor găsite în acesta.
O a doua cerință reiese tot din conținutul al.(2) al art. 6 din Legea nr.10/2001 care exceptează de la acordarea măsurilor reparatorii, situațiile în care utilajele și instalațiile au fost înlocuite, casate sau distruse.
Altfel spus, pentru a putea fi acordate măsuri reparatorii persoanei îndreptățite, bunurile respective trebuie să existe în patrimoniul entității deținătoare.
Conform formulării utilizate de legiuitor și conform celor expuse pe larg la art.6.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținem că momentul de referință pentru aprecierea existenței fizice sau a casării, înlocuirii sau distrugerii bunurilor este data la care se naște dreptul la măsuri reparatorii, adică momentul intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
O ultimă chestiune generatoare de dificultăți foștilor proprietari care doresc acordarea de măsuri compensatorii pentru instalațiile și utilajele preluate în mod abuziv de către stat este reprezentată de faptul că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 165/2013 și nici normele de aplicare a acestor acte normative nu stabilesc o modalitate de evaluare clară a bunurilor respective.
Astfel, dacă în cazul imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, evaluarea acestora se va realiza în conformitate cu dispozițiile art. 21 al.(6) din Legea nr. 165/2013, respectiv prin raportare la grila notarială aplicabilă în anul anterior celui emiterii deciziei de compensare, în ipoteza evaluării instalațiilor și utilajelor nu regăsim niciun reper, cu excepția situației menționată la art. 6 al.(4) din Legea nr. 10/2002, aceea în care acestea sunt evidențiate și evaluate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate.
În lipsa unei reglementări specifice cu privire la modalitatea de evaluare a instalațiilor și utilajelor preluate în mod abuziv de către stat, instanțele de judecată investite cu soluționarea unor cereri în domeniu s-au raportat la valoarea de inventar a bunurilor din patrimoniul entității deținătoare sau chiar la valoarea de piață a acestora.
Din conținutul art. 6 al Legii nr. 10/2001, constatăm că, deși fostului proprietar al instalațiilor și utilajelor preluate în mod abuziv de către stat, îi este recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru pierderea proprietății asupra acestor bunuri, în mod concret, acestuia îi va fi aproape imposibil să le obțină.
Aceasta, deoarece, în majoritatea cazurilor, este foarte puțin probabil ca la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în patrimoniul entităților notificate să mai existe instalații și utilaje care au fost preluate de către stat chiar și cu peste 50 de ani în urmă!
În mod evident, într-o atare situație, bunurile în speță fiind pierite, solicitarea formulată de persoana interesată nu va îndeplini condițiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 10/2001, în sensul existenței instalațiilor și utilajelor la momentul intervenirii actului normativ menționat.
Astfel, persoana solicitantă va fi lipsită de o justă reparație pentru lipsa dreptului de proprietate cu privire la bunurile respective.
În viziunea legiuitorului, condiția existenței efective a utilajelor și instalațiilor în patrimoniul entității notificate la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 este aparent susținută de raționamentul că, spre deosebire de bunurile imobile, care au o durată de exploatare foarte mare, cele dintâi dețin o durată de viață și exploatare mult mai scurtă, în raport cu intervalul îndelungat care s-a scurs de la data preluării abuzive, o eventuală acordare de măsuri compensatorii pentru acestea din urmă fiind total nejustificată.
Totodată, un alt motiv pentru care s-a condiționat soluționarea cererii în mod favorabil de existența bunului respectiv în patrimoniul entității notificate ar ține și de considerente practice, în sensul că, s-a apreciat că existența și valoarea unor astfel de bunuri ar fi foarte dificil de probat, dat fiind același interval lung de timp dintre data preluării abuzive și data formulării cererii.
Însă o astfel de abordare este contrară art. 44 din Constituție, atât timp cât consecința acesteia este lipsirea de exercițiul dreptului de proprietate sau de o justă despăgubire a persoanelor care au deținut în proprietate instalații și utilaje, de cele mai multe ori, de o valoare substanțială și care în mod forțat au intrat în proprietatea statului.
În contextul în care urmarea acestor măsuri a fost reprezentată de posibilitatea utilizării, exploatării și valorificării a bunurilor respective de către entitatea deținătoare timp de ani de zile, garantarea dreptului la proprietate privată ar trebui să se realizeze prin acordarea de măsuri reparatorii care să acopere nu numai valoarea efectivă a bunurilor, ci eventual și beneficiul material de care fostul proprietar a fost lipsit.
Pe de altă parte, constatăm că, din perspectiva posibilității obținerii unor măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile aferente imobilului preluat în mod abuziv de către stat, legiuitorul a divizat sfera fostelor persoane expropriate în două mari categorii, respectiv cele ale căror bunuri mobile mai existau fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intervenirii Legii nr. 10/2001 și cele ale căror bunuri mobile nu mai existau, respectiv fuseseră înlocuite, casate sau distruse.
Cum, conform reglementării oferite de art. 6 al.(2) din Legea nr.10/2001, prima categorie va fi eligibilă să primească despăgubiri pentru bunurile respective, iar cea de-a doua se va afla în imposibilitatea să își exercite acest drept pentru simplul considerent că acestea nu mai există, reținem că ne găsim în ipoteza în care,persoane care se află în situații identice au parte de regimuri juridice diferite, unii putând să își satisfacă pierderea dreptului de proprietate cu privire la bunurile pe care le-au deținut iar alții aflându-se în imposibilitatea de a realiza acest demers.
Pentru aceste motive, în mod evident, dispozițiile aduse în discuție încalcă și art. 16 din Constituție, text care interzice discriminarea.
Așadar, art. 6 al.(2) din Legea nr.10/2010 exclude din sfera procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001 instalațiile și utilajele aferente imobilelor care au fost “înlocuite, casate sau distruse”.
Altfel spus, persoana îndreptățită care va solicita entității deținătoare sau celei investite cu soluționarea notificării restituirea instalațiilor și utilajelor aferente imobilului, va primi o dispoziție/decizie de respingere, aceeași soluție fiind menținută și în faza de contestație în fața instanței de judecată.
Or aceasta înseamnă că ope legis foștii deținători ai unor astfel de bunuri sunt practic lipsiți de posibilitatea de a le mai solicita, atât în procedura administrativă cât și pe calea justiției.
Cum în conținutul dreptului de liber acces la justiție este asimilată și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa unei instanțe de judecată, cu prefigurarea că cererea sa va fi soluționată pe fond, iar formularea utilizată de legiuitor la art. 6 al.(2) din Legea nr.10/2010 exclude fără niciun dubiu o astfel de prefigurare, abordarea textului de lege menționat pune în discuție însuși exercițiul dreptului de liber acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituție, respectiv art. 6 al. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Sintetizând cele mai sus expuse, reținem că este imperativ ca legiuitorul să revizuiască prevederile legale din materia retrocedării proprietăților preluate în mod abuziv de către stat și a acordării de reparații, cu scopul asigurării unor despăgubiri echitabile foștilor proprietari cărora, pe lângă imobilele expropriate, le-au fost preluate de către stat și utilajele și instalațiile aferente acestora.
În caz contrar, singura formulă care sporește șansele foștilor proprietari de a primi despăgubiri pentru utilajele și instalațiile preluate în mod abuziv de către stat, este constatarea neconstituționalității textului de lege menționat.

vineri, 21 ianuarie 2022

Periplul cererilor de punere sub interdicție


Reținând reglementarea lacunară și desuetă a instituției punerii sub interdicție judecătorească oferită de Noul Cod Civil, constatarea neconstituționalității prevederilor art. 164 al.(1) din actul normativ menționat - prin Decizia Curții Constituționale nr. 601/2020 - a reprezentat o măsură anticipată de mulți specialiști.
Decizia sus citată a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 88 din 27 ianuarie 2021, moment de la care, conform art. 147 din Constituție, Parlamentul sau Guvernul aveau obligația ca în termen de 45 de zile să pună în acord textul declarat neconstituțional cu prevederile constituționale, ulterior acesta încetându-și aplicabilitatea.
În forma sa declarată neconstituțională, art. 164 al.(1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil statua:
"(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească."
Constatarea neconstituționalității textului de lege menționat a fost justificată de instanța de control constituțional prin faptul că procedura astfel reglementată "nu este însoțită de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și a libertăţilor fundamentale ale omului", putând "exista diferite grade de incapacitate" și reținându-se că "Orice măsură de ocrotire trebuie să fie proporțională cu gradul de capacitate, să fie adaptată la viața persoanei, să se aplice pentru cea mai scurtă perioadă de timp, să fie revizuită periodic și să țină cont de voința și preferințele persoanelor cu dizabilități."
În plus, s-a observat și că la "reglementarea unei măsuri de ocrotire, legiuitorul trebuie să țină cont de faptul că pot exista diferite grade de incapacitate, iar deficiența mintală poate varia în timp." și că "o incapacitate nu trebuie să conducă la pierderea exercițiului tuturor drepturilor civile, ci trebuie analizată în fiecare caz în parte".
În mare, ceea ce a condus la sancționarea instituției punerii sub interdicție reglementată de art. 164 al.(1) C.C. a fost caracterul mult prea intruziv al acesteia asupra drepturilor și libertăților persoanei ce urmează a fi ocrotită, fapt ce încalcă art.1 alin.(3), art.16 alin.(1) și art.50 din Constituție, respectiv art.12 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități.
Urmare a publicării Deciziei C.C.R. nr.601/2020 în Monitorul Oficial al României, la data de 27 ianuarie 2021, și în contextul în care nu s-a procedat la punerea în acord a textului de lege declarat neconstituțional cu prevederile Constituției, timp de 45 de zile aplicarea acestuia a fost suspendată, ulterior, încetând să mai producă efecte.
În contextul expus și urmând liniile călăuzitoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, majoritatea instanțelor de judecată investite cu soluționarea cererilor de punere sub interdicție pendinte la data publicării deciziei C.C.R. au procedat la respingerea acestora ca inadmisibile, motivat de lipsa unui temei de drept.
Din punctul nostru de vedere astfel de soluții sunt cel puțin discutabile, atât timp cât Curtea Constituțională nu a sancționat și prevederile art. 104- 106 C.Civil, care reglementează instituția ocrotirii persoanei fizice și care rămân aplicabile, nemaivorbind de dispozițiile art.936 și urm.C.P.C. care vizează aceeași noțiune și care, de asemenea, sunt în vigoare.
Acestea fiind zise, opinăm că soluțiile instanțelor de judecată în sensul respingerii unor astfel de acțiuni ca lipsite de temei de de drept sunt eronate, atât timp cât temeiul de drept se regăsește în conținutul reglementărilor anterior menționate și care produc efecte juridice.
Mai mult decât atât, respingerea cererilor de chemare în judecată având ca obiect punerea sub interdicție cu motivarea lipsei temeiului în drept constituie o reală denegare de dreptate, ceea ce eludează flagrant prevederile art. 5 C.P.C.
“(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.”
Pentru aceste considerente, în aplicarea Deciziei C.C.R. nr. 601/2020 și dând eficiență corespunzătoare celorlalte dispoziții legale, constatăm că instanțele de judecată pot admite cererile în materia ocrotirii persoanei fizice cu care au fost investite, adoptând măsuri adaptate fiecărui individ, temporare și revizuibile.
Ținând cont de importanța instituției punerii sub interdicție, de cele dispuse de Curtea Constituțională dar și de faptul că, într-adevăr, o reformare a acesteia era absolut necesară, în acest moment a fost adoptat de Guvern, fiind trimis spre dezbatere Parlamentului, proiectul de Lege privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale.
Propunerea legislativă presupune o reconfigurare a măsurilor de ocrotire a persoanelor fizice, fundamentată în principal pe o aplicare graduală a acestora, în funcție de nivelul de dizabilitate al persoanei, de necesitățile acesteia, etc.
Astfel, textul de lege instituie mai multe tipuri de proceduri, respectiv:
- asistența pentru încheierea actelor juridice, aplicabilă majorului care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa, a-şi administra patrimoniul și, în general, pentru a-şi exercita drepturile și libertățile civile și care nu aduce atingere capacității de exercițiu a acestuia și nici nu presupune înheierea de acte în numele său:
- consilierea judiciară aplicabilă dacă deteriorarea facultăților mintale ale unei persoane este parțială, fiind necesar să fie asistată sau consiliată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 ani;
- tutela specială, aplicabilă dacă deteriorarea facultăților mintale ale unei persoane este totală, fiind necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei, pentru o perioadă care nu poate depăși 5 ani, putând fi prelungită pentru cel mult 10 ani.
Conform de proiectului de lege menționat, persoana căreia i s-a aplicat măsura tutelei speciale sau a consilierii judiciare nu va fi supusă unei lipsiri totale a capacității de exercițiu, ci, în funcție de cele dispuse de instanța de tutelă, aceasta va putea încheia personal anumite tranzacții, anumite acte juridice și își va putea exercita personal anumite drepturi cu caracter patrimonial sau nepatrimonial.
De asemenea, în premieră este recunoscut dreptul persoanelor supuse măsurilor de ocrotire de a încheia o căsătorie, vechea reglementare recunoscând în mod expres doar dreptul acestora de a divorța prin intermediul tutorelui, în fața instanței de judecată.
Anticipând și că declararea neconstituțională a art. 164 al.(1) din Codul Civil va produce o adevărată degringoladă legislativă, cu consecințe deosebit de nefaste asupra unei categorii de persoane care deja se află într-o situație defavorizată, autorul proiectului de lege a avut în vedere și dosarele aflate pendinte la data intrării în vigoare a actului normativ.
Referitor la acest aspect, art. 22 al textului de lege stabilește:
"(1) Judecarea cererilor având ca obiect punerea sub interdicție judecătorească aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentei legi se reia, indiferent de stadiul procesual în care acestea se află, în condițiile și cu procedura stabilite de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum acestea au fost modificate și completate prin prezenta lege.
(2) În cazul cererilor prevăzute la alin. (1) aflate în apel, hotărârile prin care acestea au fost soluționate în primă instanță se consideră desființate de plin drept, iar dosarele se transmit de îndată, din oficiu, pe cale administrativă, primei instanțe competente."
Așadar, litigiile persoanelor care au formulat cereri de punere sub interdicție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a actului normativ, inclusiv cele care au fost soluționate în fond și care sunt în faza apelului, vor fi rejudecate conform noilor reglementări.
Este evident că printr-o astfel de dispoziție s-a urmărit cu precădere remedierea situației persoanelor lipsite de protecție datorită faptului că cererile de punere sub interdicție formulate pe vechea reglementare au fost respinse ca lipsite de temei juridic, singura condiție pentru rejudecarea cauzei fiind ca apelul împotriva sentinței de respingere să fie în curs de soluționare la data intervenirii actului normativ.
În cazul persoanelor pentru care s-a respins procedura definitiv la data intervenirii legii, va fi necesară formularea unei noi cereri de chemare în judecată.
Reținând că de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei C.C.R. nr.601/2020 și până în prezent a trecut aproape un an de zile, interval în care persoanele lipsite de ocrotire au fost private de o legislație coerentă care să le ofere protecția necesară, sperăm că propunerea legislativă analizată va intra cât mai curând în vigoare.