sâmbătă, 8 februarie 2020

Hipervalorizarea monedei CHF înseamnă impreviziune contractuală!

Decizia nr.731/06.11.2019 pronunțată de Curtea Constituțională soluționează anumite critici de neconstituționalitate privind legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile, fiind clarificate anumite noțiuni ce țin de materia procedurii reglementate de actul normativ menționat precum impreviziunea contractuală, sarcina probei în domeniu și aplicarea principiului nominalismului monetar.
Anterior, necesitatea intervenirii unui caz de impreviziune contractuală care să permită declanșarea procedurii de dare în plată, posibilitatea adaptării convenției chiar de către părțile contractuale sau de către instanța de judecată ca demers care să preceadă ultima etapă, respectiv aceea de dare în plată a imobilului fuseseră consfințite expres prin Decizia C.C.R. nr. 623/2016 [1]. 
Însă în lipsa unor reglementări specifice sau măcar a unor linii călăuzitoare date de către Curtea Constituțională, instanțele de judecată investite cu soluționarea contestațiilor împotriva notificărilor întocmite în aplicarea Legii nr. 77/2016 și implicit cu analiza impreviziunii în cazurile respective au avut o practică total neunitară, cu efecte nefaste în primul rând asupra debitorilor.
În acest context, Decizia nr.731/06.11.2019 aduce lămuriri suplimentare și chiar vine în sprijinul celor care doresc să beneficieze de Legea nr.77/2016.
Astfel, investită să analizeze constituționalitatea anumitor cazuri exprese de impreviziune contractuală, Curtea Constituțională dă o nouă definiție acestei noțiuni, statuând:
"Curtea reţine că impreviziunea în contractul de credit se referă la o clauză/ clauze în curs de executare care, fără a fi abuzivă/ abuzive, dezechilibrează în timp în mod semnificativ prestaţiile contractuale ale părţilor, cu consecinţa afectării utilităţii sociale a contractului."
Curtea Constituțională face, așadar, o diferență clară între materia impreviziunii contractuale și cea a clauzelor abuzive, prima găsindu-și reglementarea în conținutul dispozițiilor art. 970 C.C., respectiv art. 1271 N.C.C., iar cea de-a doua în Directiva Europeană nr.93/13/CEE și în Legea nr.193/2000, prima reprezentând un mijloc de protecție al tuturor contractanților (debitor sau creditor), cea de-a doua -  un mijloc de protecție al consumatorului, exclusiv.
Din perspectiva factorului generator al dezechilibrului contractual, se stabilește că în domeniul impreviziunii contractuale, acesta este produs ca urmare a unei împrejurări "excepţionale ulterioare încheierii contractului", în materia clauzelor abuzive dezechilibrul contractual fiind determinat de clauze contractuale abuzive care îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 4 din Legea nr.193/2000.
Tot din perspectiva caracterizării noțiunii de impreviziune contractuală, față de considerentele anterioare expuse în Decizia nr. 623/2016, Decizia nr. 62/2017[2], etc. în soluționarea recentelor obiecții de neconstituționalitate, prin Decizia nr.731/2019, Curtea Constituțională aduce lămuriri suplimentare.
Astfel, este invalidată modalitatea în care instanțele de judecată procedează la analizarea impreviziunii prin administrarea unui probatoriu care verifică situația financiară și personală a debitorului, considerându-se că impreviziunea contractuală nu se determină "prin raportare la situația patrimonială a debitorului sau la posibilitățile sale financiare de rambursare a împrumutului" ci doar la "conținutul clauzelor contractuale".
Acestea fiind zise, practica instanțelor de judecată care, în vederea constatării stării de impreviziune contractuală, din oficiu, sau la cererea creditorului, efectuau verificări către A.N.A.F., către Primăriile locale, către Oficiul Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară, etc. pentru a identifica evoluția veniturilor debitorilor și bunurile pe care aceștia le au în proprietate devine contrară celor stabilite de Curte.
Altfel spus, indiferent de situația financiară a debitorului, constatarea impreviziunii contractuale este limitată la constatarea existenței unui dezechilibru contractual, existând o diferență substanțială între "ruina debitorului" și "ruina contractuală"[3], din perspectiva impreviziunii prezentând interes ultima. 
Este de notat și că prin Decizia nr.731/2019, Curtea Constituțională stabilește fără nicio posibilitate de tăgadă că o fluctuație de curs valutar de o "consistență valorică și persistență temporală" semnficativă îndeplinește condiția obiectivă a impreviziunii, condiția subiectivă fiind prezentă atunci când se dovedește că debitorul nu a provocat el însuși situația în speță sau nu a a avut intenția "expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului".  
Cum în mod indubitabil valuta cu fluctuația (hipervalorizarea) cea mai semnificativă a fost moneda franc elvețian, atât din punct de vedere al consistenței sale cât și prin prisma duratei, rezultă dincolo de orice posibilitate de tăgadă, că aprecierea fulminantă a acesteia, apreciere care persistă încă din anul 2012 constituie un caz de impreviziune contractuală și poate determina aplicarea Legii nr.77/2016.
Un alt aspect tranșat de Curtea Constituțională prin Decizia nr.731/2019 este sarcina probei în materia procedurii de dare în plată prevăzută de Legea nr.77/2016.
Încă de la primele notificări formulate în temeiul actului normativ menționat și chiar și ulterior intervenirii Deciziei nr. 623/2016, s-a creat un curent majoritar în rândul contestatorilor (instituții bancare, instituții financiare nebancare-cesionari ai convențiilor de credit) în sensul că debitorul notificator ar trebui să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.4 din Legea nr.77/2016 și bineînțeles a stării de impreviziune.
Este evident că acest raționament a fost cenzurat de către instanțele de judecată care au stabilit că în mod corect, în soluționarea constestațiilor împotriva notificărilor formulate, sarcina probei aparține reclamantului, adică creditorului contestator, în conformitate cu prevederile art.249 C.P.C.
Această interpretare este consfințită și de Curtea Constituțională prin Decizia nr.731/2019, stabilindu-se că: "creditorul este cel ce trebuie să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a impreviziunii, având în vedere că prin notificarea depusă într-o procedură pre-judiciară debitorul a indicat întrunirea acestora, prin obligaţia de detaliere impusă de lege."  
Pe de altă parte, din perspectiva debitorului, singurul aspect pe care acesta este ținut a-l dovedi este existența dezechilibrului contractual (determinat strict prin raportare la clauzele contractuale și nu la situația patrimonială, socială sau personală a acestuia), situație în care operează de plano în favoarea sa o prezumție (relativă) de impreviziune contractuală.
În lumina celor statuate de Curtea Constituțională este interesant de văzut ce situații concrecte vor fi asimilate de către instanțele de judecată drept cazuri de impreviziune contractuală care să determine aplicarea procedurii prevăzute de Legea nr.77/2016.

[1] Prin Decizia C.C.R. nr. 623/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18.01.2017 s-a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii și că sintagma "precum și din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din același act normativ este neconstituțională;
[2] Prin Decizia nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial nr.161/03.03.2017, a fost admisă obiecția de constituționalitate, constatându-se că Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituțională, în ansamblul său.
[3] disproporția și dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat - Decizia C.C.R. nr. 731/2019, publicată în Monitorul Oficial nr.59/29.01.2020 prin care s-a admis obiecția de neconstituționalitate formulată, constatându-se că dispozițiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) și (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] și pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite sunt neconstituționale.
https://www.juridice.ro/672393/implicatiile-deciziei-c-c-r-nr-731-2019-in-materia-legii-darii-in-plata-scurte-consideratii.html