Când neplata amenzilor de circulație atrage suspendarea dreptului de a mai conduce

O.U.G. nr. 7/2026 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru adoptarea unor măsuri pentru creşterea capacităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 146 din 25 februarie 2026 condiționează exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, de achitarea amenzilor contravenționale aplicate, în termen de 90 de zile de la data înmânării sau comunicării procesului verbal de contravenție. 

Durata perioadei în care titularii de permise vor avea dreptul de a conduce autovehicule suspendat va fi constatată de organul fiscal local, stabilită conform formulei 1 zi de suspendare pentru fiecare 50 de lei datorați și va începe la ora 0:00 a celei de a treia zi lucrătoare următoare împlinirii termenului de 90 de zile, respectiv va înceta la ora 24:00 a ultimei zile a perioadei de suspendare.

Conform art. 2 din Anexa la H.G. nr. 530/2026 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. XVII din O.U.G. nr. 7/2026, organele fiscale locale au obligația de a lua în evidență creanțele bugetare reprezentând amenzi contravenționale, stabilite prin procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor neatacate în termenul legal sau confirmate prin dispozitivul hotărârii judecătorești definitive prin care s-a soluționat plângerea contravențională, comunicate în condițiile dispozițiilor art. 39 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Urmare a luării în evidență, în termen de 30 de zile de la data înregistrării creanței, organul fiscal local va comunica debitorului o somație prin care îi va aduce la cunoștință cuantumul obligației de plată, data la care se va împlini termenul de 90 de zile, faptul că ulterior împlinirii acestui termen se execută o perioadă de suspendare a dreptului de a conduce, durata efectivă a perioadei acesteia, etc.

În situația neachitării creanței datorate, în termen de 2 zile de la data expirării termenului de plată de 90 de zile, se va proceda la introducerea în sistemul informatic PatrimVen a datelor necesare aplicării măsurii suspendării exercitării dreptului de a conduce.

Dacă în intervalul dintre data împlinirii termenului de plată de 90 zile și data încetării suspendării dreptului de a conduce, creanța este achitată, organul fiscal local va introduce în termen de 2 zile lucrătoare, în sistemul informatic PatrimVen, mențiuni privind redobândirea dreptului de a conduce.

Dacă, ulterior luării măsurii suspendării dreptului de a mai conduce, organul fiscal constată că creanța datorată fusese achitată integral anterior expirării termenului de plată de 90 de zile, acesta are obligația, ca, de îndată, să introducă mențiunile în sistemul informatic în vederea revocării suspendării dreptului de a mai conduce.

În ipoteza existenței unei plăți parțiale anterioare împlinirii termenului de plată de 90 de zile și constatată ulterior, se vor opera mențiunile necesare în vederea reducerii perioadei de suspendare.

De reținut și că prevederile legale mai sus enunțate vor intra în vigoare începând cu data de 25.08.2026, iar măsura suspendării dreptului de a mai conduce, motivată de neplata amenzii contravenționale, se va aplica exclusiv în cazul proceselor verbale de contravenție care nu au fost contestate sau cu privire la care plângerile formulate au fost respinse prin sentințe definitive.

Cu alte cuvinte, efectul suspensiv al contestațiilor formulate împotriva proceselor verbale de contravenție subzistă și în ceea ce privește aplicarea măsurii suspendării dreptului de a mai conduce autovehicule pe drumurile publice, ca măsură prevăzută de O.U.G. nr. 7/2026.

Anexa la H.G. nr. 530/2026 stabilește în mod expres că somația de încunoștiințare a debitului și a măsurii suspendării dreptului de a mai conduce va fi transmisă conform prevederilor art. 230 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind C.P.F., ceea ce îi conferă valoarea unui prim act de executare silită a unei creanțe bugetare. 

În acest context, debitorul interesat poate contesta somația respectivă și, implicit, executarea silită a creanței izvorâte din amenda contravențională neachitată, pe calea contestației la executare reglementată de art. 260 și urm. din Legea nr. 205/2015 privind  C.P.F., solicitând, după caz, anularea sau îndreptarea actului în speță, respectiv anularea/încetarea executării silite.

S-a apreciat de către executiv că măsurile prevăzute de O.U.G. nr. 7/2026., precum cea a suspendării dreptului de a mai conduce autovehicule în situația neplății amenzilor contravenționale în termen de 90 de zile de la data înmânării/comunicării procesului verbal de contravenție, au fost justificate de "scăderea veniturilor proprii ale unităților administrativ-teritoriale, de nivelul redus de colectare a impozitelor, taxelor și amenzilor locale, de acumularea de restanțe cronice care afectează grav lichiditatea bugetelor locale și capacitatea acestora de a asigura plata salariilor, a serviciilor publice esențiale și a obligațiilor legale curente, de amploarea fenomenelor de evaziune fiscală și neconformare la nivel local, inclusiv în domeniul construcțiilor neautorizate, al tranzacțiilor imobiliare și al sancțiunilor contravenționale neîncasate".

Cu toate acestea, Legea nr. 205/2015 privind  C.P.F. a prevăzut și prevede modalități clare și eficiente de executare silită a creanțelor bugetare (inclusiv a celor născute din amenzile contravenționale aplicate în baza  O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice ), independent de adoptarea unor măsuri suplimentare pentru creşterea capacităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale. 

Or, atât timp cât procedura de executare silită a creanțelor bugetare cuprinde instrumente juridice, care, aplicate în mod corespunzător, au un grad de coerciție suficient de ridicat pentru a determina debitorul să achite creanța bugetară datorată, utilizarea unor mecanisme suplimentare, precum condiționarea a însuși dreptului de a mai conduce autovehicule de achitarea amenzii într-un anumit termen, capătă caracter cel puțin redundant, dacă nu, de-a dreptul abuziv. 

Aceasta deoarece, față de particularitățile fiecărui caz în parte, interdicția de principiu a exercițiului dreptului de a mai conduce autovehicule pe drumurile publice poate îmbrăca forma încălcării unor drepturi fundamentele, cum ar fi dreptul la sănătate, dreptul la muncă, dreptul la educație, etc. 

Iar afectarea exercițiului unor astfel de drepturi, justificată exclusiv de existența unor creanțe bugetare izvorâte din amenzi contravenționale neachitate constituie o situație inacceptabilă. 

Faptul că o eventuală colectare a amezilor contravenționale, necontestate, s-a realizat și se realizează într-un grad scăzut de autoritățile abilitate, nu justifică instituirea unor mecanisme suplimentare, precum cel reglementat de O.U.G. nr. 7/2026, ci, mai curând, reclamă o modificare a procedurilor de lucru și de organizare a activității acestora din urmă.

În concluzie, prin raportare la modificările legislative prevăzute de actul normativ menționat, formularea unei plângeri contravenționale împotriva procesului verbal de contravenție constituie modalitatea cea mai accesibilă, prin care, conducătorul auto sancționat cu o amendă contravențională în baza O.U.G. nr. 195/2002, poate, cel puțin, temporiza aplicarea măsurii suspendării dreptului de a conduce autovehicule în situația neplății amenzii în termen de 90 de zile de la data comunicării/înmânării procesului verbal de contravenție.  

Renunțarea victimei la judecarea ordinului de protecție. Dezlegare de drept admisă.

Conform prevederilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, cererea pentru emiterea ordinului de protecție poate fi formulată atât de victima faptelor de violență cât și de procuror sau de către reprezentanții autorităților cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice, respectiv ai furnizorilor de servicii sociale în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice, acreditați conform legii.

De la data introducerii procedurii privind emiterea ordinului de protecție, practica în domeniu ne-a arătat că, de multe ori, în fața instanței, victima se răzgândește și nu mai insistă în soluționarea cererii, din varii motive, părțile s-au împăcat, agresorul a fost iertat, etc.

Evident, în ipoteza introducerii cererii privind emiterea ordinului de protecție de către victimă, în situațiile de mai sus, aceasta va arăta în fața instanței de judecată că renunță la judecarea cererii conform dispozițiilor art. 406 C.p.C., instanța urmând să ia act de acest fapt.

În forma sa inițială, la art. 43, Legea nr. 217/2003 prevedea în mod expres posibilitatea ca victima să poată renunța la judecarea cererii privind emiterea ordinului de protecție și în ipoteza în care aceasta a fost promovată de procuror. 

Însă în contextul în care, în decembrie 2025, textul de lege menționat a fost abrogat prin Legea nr. 232/2025, ipoteza renunțării victimei la judecarea cererii atunci când solicitarea de emitere a ordinului de protecție a fost făcută de procuror a rămas practic nereglementată. 

În mod evident, față de lacunele de reglementare, într-o situație precum cea descrisă mai sus, practica instanțelor de judecată a părut să îmbrățișeze două tendințe, antagonice, respectiv una care, în aplicarea principiului disponibilității ce guvernează întreaga sferă a litigiilor civile, permite victimei exercitarea dreptului de a renunța la judecată și una opusă, în sensul restrângerii dreptului victimei de a renunța la judecarea cererii, aceasta neputând să se substituie atribuțiilor și rolului ministerului public.

Față de impedimentele apărute la nivelul soluționării cererilor privind emiterea ordinelor de protecție, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție cu dezlegarea acestor neclarități de interpretare a Legii nr. 217/2003.

Astfel,  prin Decizia nr. 82/22.06.2026, s-a statuat:

"În interpretarea şi aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) şi art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, (...)

Victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003."

Pe de o parte, dezlegarea obligatorie dată de instanța supremă reconfirmă limitele atribuțiilor reprezentantului ministerului public în procesul civil, stabilite de dispozițiile art. 93 C.P.C., în sensul că titularul introdus în proces (victima însăși) se va putea prevala oricând de prevederile art. 406, 408, 409 și art. 438-440 C.P.C., deci și de dreptul de a renunța la judecată. 

Pe de altă parte, posibilitatea victimei de a renunța la judecata ordinului de protecție inclusiv în ipoteza introducerii cererii de către ministerul public, valorifică în mod corespunzător propria manifestare de voință a acesteia, care, exprimată liber și neinfluențată, trebuie să producă efectele juridice corespunzătoare. 

Dreptul la despăgubiri al victimelor indirecte în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane

Posibilitatea acordării de daune morale persoanei căreia, printr-o faptă ilicită, i-a fost afectată sănătatea și integritatea corporală este, indiscutabil, consfințită de prevederile art. 1391 Cod Civil, care în varianta deja consacrată până recent și îmbrățișată de către instanțele de judecată statua:

"(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu."

Din formularea utilizată de legiuitor a textului de lege citat, constatăm că, dacă în ceea ce privește aliniatul 2 al acestuia, întinderea aplicabilității dreptului la despăgubiri morale în cazul decesului victimei este clar definită (ascendenți, descendenți, etc), în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății victimei, beneficiarul unor eventuale despăgubiri morale nu este menționat.

În acest context, instanțele de judecată investite cu dosare având ca obiect acordarea de daune ca urmare a producerii unor accidente au avut o jurisprudență diferită, dând interpretări antagonice textului de lege citat. 

Astfel, unele au apreciat că în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății, dreptul la despăgubiri morale se cuvinte exclusiv victimei însăși, ea fiind singura căreia i s-au restrâns posibilitățile de viață socială și familială.

Altele, mai puțin numeroase, aplicând principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, au acordat despăgubiri morale și victimelor indirecte, membrilor de familie ai persoanei căreia i-a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea. 

În materie penală, jurisprudența în domeniu a fost armonizată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, care a stabilit că "dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

Urmare a acestei interpretări, practica judecătorească din domeniu s-a cristalizat în sensul că, în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății unei persoane, dreptul la despăgubiri morale va opera exclusiv în favoarea acesteia și nu și a victimelor indirecte (familie, etc.).

Însă recent, prin Decizia nr. 342/09.07.2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 1000 din 07.10.2024, Curtea Constituțională a sancționat o atare limitare, constatând că "dispozițiile art.1.391 alin.(1) din Codul civil sunt neconstituționale, în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe."

În justificarea unui astfel de raționament, instanța de contencios constituțional a observat că prevederile în speță încalcă dispozițiile art. 22 și art. 26 din Constituție, încălcând dreptul la integritate psihică și la viața privată a victimelor indirecte.

Aceasta deoarece, interacționarea cu un membru al familiei care suferă mari limitări fizice poate determina suferințe psihice și pentru membrii familiei, chiar dacă aceștia nu au suferit consecințe directe ale faptelor produse, fiind doar victime "prin ricoșare".

Mai mult decât atât, lipsirea victimelor indirecte de posibilitatea obținerii de daune morale într-o atare situație, în care relațiile de familie sunt evident afectate, reprezintă și o afectare a exercițiului dreptului la viață privată.

În contextul expus, prin Legea nr. 231/2025, publicată în Monitorul Oficial nr.  1164/16.12.2025, legiuitorul a procedat la armonizarea prevederilor art. 1391 (1) C.C., cu cele dispuse de Curtea Constituțională, în prezent acesta având următoarea formă:

"În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată victimei directe și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Au dreptul la despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială și persoanele prevăzute la alin. (2). La stabilirea acestora, instanța va avea în vedere aspecte precum relația dintre victima directă și persoana care se pretinde indirect vătămată, gravitatea vătămării corporale a victimei directe, caracterul său permanent și iremediabil, care să afecteze sever ori în mod excepțional posibilitățile de viață familială ale victimelor indirecte în interacțiunea lor cu victima directă."

Așadar, actualmente, legiuitorul a recunoscut în mod expres și dreptul victimelor indirecte ale unui accident care a produs unei persoane o afectare a sănătății sau integrității corporale, (ascendenți, descendenți, etc.) de a solicita daune morale pentru prejudiciu moral suferit, exprimat de restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Evaluarea unui astfel de prejudiciu se va realiza prin raportarea la criteriile reglementate de noua formă a art.  1391 (1) C.C., mai sus citate. 

Prin urmare, noua modificare legislativă va permite ca victimele indirecte să solicite acordarea de daune morale, nu numai în cazul decesului unei persoane, pentru durerea încercată prin moartea victimei ci și în ipoteza vătămării integrității corporale sau a sănătății acesteia, datorită limitării posibilităților de viață familială și socială.

Penalități definitive aplicate Comisiei Locale de Fond Funciar pentru neexecutarea obligației de a face care nu poate fi executată decât prin persoana debitorului

În data de 11.03.2026, am obținut pentru clientele noastre obligarea Comisiei Locale de Fond Funciar la plata de penalități pentru neexecutarea titlului executoriu reprezentat de o sentință civilă definitivă, în sensul înaintării către Comisia Județeană de Fond Funciar a documentației necesare în vederea emiterii titlului de proprietate și emiterii proceselor verbale de punere în posesie, pentru niște suprafețe de teren validate.

Conform art. 906 (5) C.P.C., cuantumul penalităților poate fi înlăturat sau redus doar pe calea contestației la executare și doar în ipoteza executării obligațiilor și a probării unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 

Descarcă documentul