Renunțarea victimei la judecarea ordinului de protecție. Dezlegare de drept admisă.

Conform prevederilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, cererea pentru emiterea ordinului de protecție poate fi formulată atât de victima faptelor de violență cât și de procuror sau de către reprezentanții autorităților cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice, respectiv ai furnizorilor de servicii sociale în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice, acreditați conform legii.

De la data introducerii procedurii privind emiterea ordinului de protecție, practica în domeniu ne-a arătat că, de multe ori, în fața instanței, victima se răzgândește și nu mai insistă în soluționarea cererii, din varii motive, părțile s-au împăcat, agresorul a fost iertat, etc.

Evident, în ipoteza introducerii cererii privind emiterea ordinului de protecție de către victimă, în situațiile de mai sus, aceasta va arăta în fața instanței de judecată că renunță la judecarea cererii conform dispozițiilor art. 406 C.p.C., instanța urmând să ia act de acest fapt.

În forma sa inițială, la art. 43, Legea nr. 217/2003 prevedea în mod expres posibilitatea ca victima să poată renunța la judecarea cererii privind emiterea ordinului de protecție și în ipoteza în care aceasta a fost promovată de procuror. 

Însă în contextul în care, în decembrie 2025, textul de lege menționat a fost abrogat prin Legea nr. 232/2025, ipoteza renunțării victimei la judecarea cererii atunci când solicitarea de emitere a ordinului de protecție a fost făcută de procuror a rămas practic nereglementată. 

În mod evident, față de lacunele de reglementare, într-o situație precum cea descrisă mai sus, practica instanțelor de judecată a părut să îmbrățișeze două tendințe, antagonice, respectiv una care, în aplicarea principiului disponibilității ce guvernează întreaga sferă a litigiilor civile, permite victimei exercitarea dreptului de a renunța la judecată și una opusă, în sensul restrângerii dreptului victimei de a renunța la judecarea cererii, aceasta neputând să se substituie atribuțiilor și rolului ministerului public.

Față de impedimentele apărute la nivelul soluționării cererilor privind emiterea ordinelor de protecție, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție cu dezlegarea acestor neclarități de interpretare a Legii nr. 217/2003.

Astfel,  prin Decizia nr. 82/22.06.2026, s-a statuat:

"În interpretarea şi aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) şi art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, (...)

Victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003."

Pe de o parte, dezlegarea obligatorie dată de instanța supremă reconfirmă limitele atribuțiilor reprezentantului ministerului public în procesul civil, stabilite de dispozițiile art. 93 C.P.C., în sensul că titularul introdus în proces (victima însăși) se va putea prevala oricând de prevederile art. 406, 408, 409 și art. 438-440 C.P.C., deci și de dreptul de a renunța la judecată. 

Pe de altă parte, posibilitatea victimei de a renunța la judecata ordinului de protecție inclusiv în ipoteza introducerii cererii de către ministerul public, valorifică în mod corespunzător propria manifestare de voință a acesteia, care, exprimată liber și neinfluențată, trebuie să producă efectele juridice corespunzătoare. 

Dreptul la despăgubiri al victimelor indirecte în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane

Posibilitatea acordării de daune morale persoanei căreia, printr-o faptă ilicită, i-a fost afectată sănătatea și integritatea corporală este, indiscutabil, consfințită de prevederile art. 1391 Cod Civil, care în varianta deja consacrată până recent și îmbrățișată de către instanțele de judecată statua:

"(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu."

Din formularea utilizată de legiuitor a textului de lege citat, constatăm că, dacă în ceea ce privește aliniatul 2 al acestuia, întinderea aplicabilității dreptului la despăgubiri morale în cazul decesului victimei este clar definită (ascendenți, descendenți, etc), în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății victimei, beneficiarul unor eventuale despăgubiri morale nu este menționat.

În acest context, instanțele de judecată investite cu dosare având ca obiect acordarea de daune ca urmare a producerii unor accidente au avut o jurisprudență diferită, dând interpretări antagonice textului de lege citat. 

Astfel, unele au apreciat că în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății, dreptul la despăgubiri morale se cuvinte exclusiv victimei însăși, ea fiind singura căreia i s-au restrâns posibilitățile de viață socială și familială.

Altele, mai puțin numeroase, aplicând principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, au acordat despăgubiri morale și victimelor indirecte, membrilor de familie ai persoanei căreia i-a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea. 

În materie penală, jurisprudența în domeniu a fost armonizată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, care a stabilit că "dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

Urmare a acestei interpretări, practica judecătorească din domeniu s-a cristalizat în sensul că, în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății unei persoane, dreptul la despăgubiri morale va opera exclusiv în favoarea acesteia și nu și a victimelor indirecte (familie, etc.).

Însă recent, prin Decizia nr. 342/09.07.2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 1000 din 07.10.2024, Curtea Constituțională a sancționat o atare limitare, constatând că "dispozițiile art.1.391 alin.(1) din Codul civil sunt neconstituționale, în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe."

În justificarea unui astfel de raționament, instanța de contencios constituțional a observat că prevederile în speță încalcă dispozițiile art. 22 și art. 26 din Constituție, încălcând dreptul la integritate psihică și la viața privată a victimelor indirecte.

Aceasta deoarece, interacționarea cu un membru al familiei care suferă mari limitări fizice poate determina suferințe psihice și pentru membrii familiei, chiar dacă aceștia nu au suferit consecințe directe ale faptelor produse, fiind doar victime "prin ricoșare".

Mai mult decât atât, lipsirea victimelor indirecte de posibilitatea obținerii de daune morale într-o atare situație, în care relațiile de familie sunt evident afectate, reprezintă și o afectare a exercițiului dreptului la viață privată.

În contextul expus, prin Legea nr. 231/2025, publicată în Monitorul Oficial nr.  1164/16.12.2025, legiuitorul a procedat la armonizarea prevederilor art. 1391 (1) C.C., cu cele dispuse de Curtea Constituțională, în prezent acesta având următoarea formă:

"În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată victimei directe și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Au dreptul la despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială și persoanele prevăzute la alin. (2). La stabilirea acestora, instanța va avea în vedere aspecte precum relația dintre victima directă și persoana care se pretinde indirect vătămată, gravitatea vătămării corporale a victimei directe, caracterul său permanent și iremediabil, care să afecteze sever ori în mod excepțional posibilitățile de viață familială ale victimelor indirecte în interacțiunea lor cu victima directă."

Așadar, actualmente, legiuitorul a recunoscut în mod expres și dreptul victimelor indirecte ale unui accident care a produs unei persoane o afectare a sănătății sau integrității corporale, (ascendenți, descendenți, etc.) de a solicita daune morale pentru prejudiciu moral suferit, exprimat de restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Evaluarea unui astfel de prejudiciu se va realiza prin raportarea la criteriile reglementate de noua formă a art.  1391 (1) C.C., mai sus citate. 

Prin urmare, noua modificare legislativă va permite ca victimele indirecte să solicite acordarea de daune morale, nu numai în cazul decesului unei persoane, pentru durerea încercată prin moartea victimei ci și în ipoteza vătămării integrității corporale sau a sănătății acesteia, datorită limitării posibilităților de viață familială și socială.

Penalități definitive aplicate Comisiei Locale de Fond Funciar pentru neexecutarea obligației de a face care nu poate fi executată decât prin persoana debitorului

În data de 11.03.2026, am obținut pentru clientele noastre obligarea Comisiei Locale de Fond Funciar la plata de penalități pentru neexecutarea titlului executoriu reprezentat de o sentință civilă definitivă, în sensul înaintării către Comisia Județeană de Fond Funciar a documentației necesare în vederea emiterii titlului de proprietate și emiterii proceselor verbale de punere în posesie, pentru niște suprafețe de teren validate.

Conform art. 906 (5) C.P.C., cuantumul penalităților poate fi înlăturat sau redus doar pe calea contestației la executare și doar în ipoteza executării obligațiilor și a probării unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 

Descarcă documentul

Scurt ghid de contestare a impozitului pe proprietate

Anul 2026 a debutat pe fundalul unei preocupări sporite cu privire la valoarea impozitelor pe proprietate, în contextul majorării acestora, datorită măsurilor de creștere a veniturilor bugetare.

Urmare a modificărilor legislative în materie fiscală, nu a mai surprins pe nimeni că, în prezent, impozitele anuale stabilite pentru imobilele deținute în proprietate au o valoare de câteva ori mai mare decât cele aferente anilor precedenți.

Față de această realitate, constatăm că situațiile în care contribuabilii sunt nevoiți să conteste deciziile de impunere emise de autoritățile locale, cu privire la impozitele pe proprietate datorate, sunt din ce în ce mai frecvente.

Punctual, contribuabilul care a primit o decizie de impunere privind impozitele pe proprietate de al cărei cuantum este nemulțumit și care dorește să o conteste are de parcurs următorii pași:

1. Contestarea deciziei la organul local emitent în termen de 45 de zile de la data comunicării acesteia

Această etapă este obligatorie conform prevederilor art. 268 C.P.F., contribuabilul nemulțumit de conținutul deciziei de impunere urmând să se adreseze Direcției Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei emitente.

Reținem că prin contestația formulată, se contestă atât baza de impunere cât și valoarea creanței stabilite în sarcina petentului.

Valoarea creanței din decizia de impunere și baza de impunere pot fi verificate cu ușurință de către contestator, prin utilizarea formulelor de calcul regăsite la art. 457 și urm. C.F., respectiv a cotelor procentuale stabilite prin hotărâri de consiliu local, cu respectarea normelor menționate.

Recomandăm a se acorda atenție sporită modalității în care se determină valoarea impozabilă a imobilelor, respectiv a indicilor și a procentelor aplicate de autoritățile locale, în funcție de categoria rezidențială/nerezidențială a acestora, respectiv amplasarea și categoria de folosință a terenurilor.

Menționăm și că, în practică, autoritățile emitente tind să aplice eronat valorile impozabile fixe enumerate în tabelul prevăzut de art. 457 (2) C.P.F. și indicii de corecție regăsiți la al.(6) al aceluiași text de lege.

De asemenea, în cazul imobilelor apartamente, susținând că dimensiunile acestora nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, organele fiscale locale practică determinarea suprafaței construite desfășurate prin aplicarea în mod abuziv a coeficientului de 1,4, ceea ce, implicit, conduce la stabilirea unei creanțe mai mari.

2. Suspendarea efectelor deciziei contestate până la soluționarea contestației

Conform dispozițiilor art. 278 C.P.F., introducerea contestației administrative împotriva deciziei de impunere la organul fiscal competent nu are ca efect de drept suspendarea executării acesteia.

Însă o atare normă nu afectează dreptul contribuabilului de a solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu condiția achitării unei cauțiuni ce se va stabili în conformitate cu prevederile art. 278 (2) C.P.F.

Este important de observat că suspendarea efectelor deciziei contestate va fi dispusă de instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze fondul cauzei, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii având ca obiect anularea deciziei contestate, a deciziei pronunțate în soluționarea contestației administrative, a refuzului soluționării, etc.

Cu toate acestea, în situația în care contestatorul nu introduce acțiunea mai sus menționată în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației administrative, suspendarea executării actului administrativ încetează de drept.

3. Sesizarea instanței de contencios administrativ

În urma formulării contestației împotriva deciziei de impunere, organul fiscal local va proceda la soluționarea plângerii printr-o decizie de respingere sau de admitere a acesteia, cu consecința anulării/desființării totale sau parțiale a actului atacat.

Decizia astfel emisă împreună cu actele la care aceasta se referă vor putea fi atacate de către contribuabilul nemulțumit la instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv într-un termen de 6 luni de la data comunicării acesteia.

În același termen va putea fi contestat și refuzul nejustificat și exprimat al organului fiscal de soluționare a contestației.

La aceeași instanță se va putea adresa și contribuabilul a cărui contestație administrativă nu a fost soluționată în termen de 6 luni de la data depunerii.

Este important de menționat și că prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ sau, pe cale separată, reclamantul poate solicita și suspendarea efectelor actului contestat, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În situația în care cauțiunea obligatorie a fost deja consemnată definitiv în vederea soluționării cererii de suspendare formulată în etapa contestației administrative, nu se mai impune plata unei noi cauțiuni.

Acțiunea adresată instanței de contencios administrativ va putea fi respinsă, cu consecința confirmării actelor contestate sau admisă, în sensul anulării parțiale sau totale a actelor contestate și repunerii contribuabilului în situația anterioară emiterii acestora.

Așadar, orice contribuabil care apreciază că pe numele său a fost emisă o decizie de impunere incorectă are posibilitatea de a o supune verificării inițial chiar organului emitent și, ulterior, instanței de contencios administrativ, cu finalitatea stabilirii unor impozite pe proprietate calculate în mod corect și cu respectarea legislației din domeniu.