Dreptul la despăgubiri al victimelor indirecte în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane

Posibilitatea acordării de daune morale persoanei căreia, printr-o faptă ilicită, i-a fost afectată sănătatea și integritatea corporală este, indiscutabil, consfințită de prevederile art. 1391 Cod Civil, care în varianta deja consacrată până recent și îmbrățișată de către instanțele de judecată statua:

"(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu."

Din formularea utilizată de legiuitor a textului de lege citat, constatăm că, dacă în ceea ce privește aliniatul 2 al acestuia, întinderea aplicabilității dreptului la despăgubiri morale în cazul decesului victimei este clar definită (ascendenți, descendenți, etc), în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății victimei, beneficiarul unor eventuale despăgubiri morale nu este menționat.

În acest context, instanțele de judecată investite cu dosare având ca obiect acordarea de daune ca urmare a producerii unor accidente au avut o jurisprudență diferită, dând interpretări antagonice textului de lege citat. 

Astfel, unele au apreciat că în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății, dreptul la despăgubiri morale se cuvinte exclusiv victimei însăși, ea fiind singura căreia i s-au restrâns posibilitățile de viață socială și familială.

Altele, mai puțin numeroase, aplicând principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, au acordat despăgubiri morale și victimelor indirecte, membrilor de familie ai persoanei căreia i-a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea. 

În materie penală, jurisprudența în domeniu a fost armonizată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, care a stabilit că "dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

Urmare a acestei interpretări, practica judecătorească din domeniu s-a cristalizat în sensul că, în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății unei persoane, dreptul la despăgubiri morale va opera exclusiv în favoarea acesteia și nu și a victimelor indirecte (familie, etc.).

Însă recent, prin Decizia nr. 342/09.07.2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 1000 din 07.10.2024, Curtea Constituțională a sancționat o atare limitare, constatând că "dispozițiile art.1.391 alin.(1) din Codul civil sunt neconstituționale, în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe."

În justificarea unui astfel de raționament, instanța de contencios constituțional a observat că prevederile în speță încalcă dispozițiile art. 22 și art. 26 din Constituție, încălcând dreptul la integritate psihică și la viața privată a victimelor indirecte.

Aceasta deoarece, interacționarea cu un membru al familiei care suferă mari limitări fizice poate determina suferințe psihice și pentru membrii familiei, chiar dacă aceștia nu au suferit consecințe directe ale faptelor produse, fiind doar victime "prin ricoșare".

Mai mult decât atât, lipsirea victimelor indirecte de posibilitatea obținerii de daune morale într-o atare situație, în care relațiile de familie sunt evident afectate, reprezintă și o afectare a exercițiului dreptului la viață privată.

În contextul expus, prin Legea nr. 231/2025, publicată în Monitorul Oficial nr.  1164/16.12.2025, legiuitorul a procedat la armonizarea prevederilor art. 1391 (1) C.C., cu cele dispuse de Curtea Constituțională, în prezent acesta având următoarea formă:

"În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată victimei directe și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Au dreptul la despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială și persoanele prevăzute la alin. (2). La stabilirea acestora, instanța va avea în vedere aspecte precum relația dintre victima directă și persoana care se pretinde indirect vătămată, gravitatea vătămării corporale a victimei directe, caracterul său permanent și iremediabil, care să afecteze sever ori în mod excepțional posibilitățile de viață familială ale victimelor indirecte în interacțiunea lor cu victima directă."

Așadar, actualmente, legiuitorul a recunoscut în mod expres și dreptul victimelor indirecte ale unui accident care a produs unei persoane o afectare a sănătății sau integrității corporale, (ascendenți, descendenți, etc.) de a solicita daune morale pentru prejudiciu moral suferit, exprimat de restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Evaluarea unui astfel de prejudiciu se va realiza prin raportarea la criteriile reglementate de noua formă a art.  1391 (1) C.C., mai sus citate. 

Prin urmare, noua modificare legislativă va permite ca victimele indirecte să solicite acordarea de daune morale, nu numai în cazul decesului unei persoane, pentru durerea încercată prin moartea victimei ci și în ipoteza vătămării integrității corporale sau a sănătății acesteia, datorită limitării posibilităților de viață familială și socială.

Penalități definitive aplicate Comisiei Locale de Fond Funciar pentru neexecutarea obligației de a face care nu poate fi executată decât prin persoana debitorului

În data de 11.03.2026, am obținut pentru clientele noastre obligarea Comisiei Locale de Fond Funciar la plata de penalități pentru neexecutarea titlului executoriu reprezentat de o sentință civilă definitivă, în sensul înaintării către Comisia Județeană de Fond Funciar a documentației necesare în vederea emiterii titlului de proprietate și emiterii proceselor verbale de punere în posesie, pentru niște suprafețe de teren validate.

Conform art. 906 (5) C.P.C., cuantumul penalităților poate fi înlăturat sau redus doar pe calea contestației la executare și doar în ipoteza executării obligațiilor și a probării unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 

Descarcă documentul

Scurt ghid de contestare a impozitului pe proprietate

Anul 2026 a debutat pe fundalul unei preocupări sporite cu privire la valoarea impozitelor pe proprietate, în contextul majorării acestora, datorită măsurilor de creștere a veniturilor bugetare.

Urmare a modificărilor legislative în materie fiscală, nu a mai surprins pe nimeni că, în prezent, impozitele anuale stabilite pentru imobilele deținute în proprietate au o valoare de câteva ori mai mare decât cele aferente anilor precedenți.

Față de această realitate, constatăm că situațiile în care contribuabilii sunt nevoiți să conteste deciziile de impunere emise de autoritățile locale, cu privire la impozitele pe proprietate datorate, sunt din ce în ce mai frecvente.

Punctual, contribuabilul care a primit o decizie de impunere privind impozitele pe proprietate de al cărei cuantum este nemulțumit și care dorește să o conteste are de parcurs următorii pași:

1. Contestarea deciziei la organul local emitent în termen de 45 de zile de la data comunicării acesteia

Această etapă este obligatorie conform prevederilor art. 268 C.P.F., contribuabilul nemulțumit de conținutul deciziei de impunere urmând să se adreseze Direcției Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei emitente.

Reținem că prin contestația formulată, se contestă atât baza de impunere cât și valoarea creanței stabilite în sarcina petentului.

Valoarea creanței din decizia de impunere și baza de impunere pot fi verificate cu ușurință de către contestator, prin utilizarea formulelor de calcul regăsite la art. 457 și urm. C.F., respectiv a cotelor procentuale stabilite prin hotărâri de consiliu local, cu respectarea normelor menționate.

Recomandăm a se acorda atenție sporită modalității în care se determină valoarea impozabilă a imobilelor, respectiv a indicilor și a procentelor aplicate de autoritățile locale, în funcție de categoria rezidențială/nerezidențială a acestora, respectiv amplasarea și categoria de folosință a terenurilor.

Menționăm și că, în practică, autoritățile emitente tind să aplice eronat valorile impozabile fixe enumerate în tabelul prevăzut de art. 457 (2) C.P.F. și indicii de corecție regăsiți la al.(6) al aceluiași text de lege.

De asemenea, în cazul imobilelor apartamente, susținând că dimensiunile acestora nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, organele fiscale locale practică determinarea suprafaței construite desfășurate prin aplicarea în mod abuziv a coeficientului de 1,4, ceea ce, implicit, conduce la stabilirea unei creanțe mai mari.

2. Suspendarea efectelor deciziei contestate până la soluționarea contestației

Conform dispozițiilor art. 278 C.P.F., introducerea contestației administrative împotriva deciziei de impunere la organul fiscal competent nu are ca efect de drept suspendarea executării acesteia.

Însă o atare normă nu afectează dreptul contribuabilului de a solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu condiția achitării unei cauțiuni ce se va stabili în conformitate cu prevederile art. 278 (2) C.P.F.

Este important de observat că suspendarea efectelor deciziei contestate va fi dispusă de instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze fondul cauzei, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii având ca obiect anularea deciziei contestate, a deciziei pronunțate în soluționarea contestației administrative, a refuzului soluționării, etc.

Cu toate acestea, în situația în care contestatorul nu introduce acțiunea mai sus menționată în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației administrative, suspendarea executării actului administrativ încetează de drept.

3. Sesizarea instanței de contencios administrativ

În urma formulării contestației împotriva deciziei de impunere, organul fiscal local va proceda la soluționarea plângerii printr-o decizie de respingere sau de admitere a acesteia, cu consecința anulării/desființării totale sau parțiale a actului atacat.

Decizia astfel emisă împreună cu actele la care aceasta se referă vor putea fi atacate de către contribuabilul nemulțumit la instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv într-un termen de 6 luni de la data comunicării acesteia.

În același termen va putea fi contestat și refuzul nejustificat și exprimat al organului fiscal de soluționare a contestației.

La aceeași instanță se va putea adresa și contribuabilul a cărui contestație administrativă nu a fost soluționată în termen de 6 luni de la data depunerii.

Este important de menționat și că prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ sau, pe cale separată, reclamantul poate solicita și suspendarea efectelor actului contestat, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În situația în care cauțiunea obligatorie a fost deja consemnată definitiv în vederea soluționării cererii de suspendare formulată în etapa contestației administrative, nu se mai impune plata unei noi cauțiuni.

Acțiunea adresată instanței de contencios administrativ va putea fi respinsă, cu consecința confirmării actelor contestate sau admisă, în sensul anulării parțiale sau totale a actelor contestate și repunerii contribuabilului în situația anterioară emiterii acestora.

Așadar, orice contribuabil care apreciază că pe numele său a fost emisă o decizie de impunere incorectă are posibilitatea de a o supune verificării inițial chiar organului emitent și, ulterior, instanței de contencios administrativ, cu finalitatea stabilirii unor impozite pe proprietate calculate în mod corect și cu respectarea legislației din domeniu.

Majoratul online și accesul liber la internet

Context 

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează activitatea furnizorilor de servicii de internet este reprezentat de neutralitatea internetului, adică regula conform căreia aceștia trebuie să trateze în mod egal,  fără discriminare, tot conţinutul, toate site-urile, platformele şi aplicaţiile disponibile.

Ca normă general valabilă, liberul acces la servicii de internet este consfințit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis și care urmărește să garanteze o conexiune la internet în condiții egale, pentru oricine.

Raportându-ne la reglementarea de mai sus, din perspectiva atingerii cerințelor de securitate, integritate și prevenire a congestionării rețelelor, respectiv a gestionării diverselor echipamente, asigurarea unor servicii de internet pe scară largă și ușor accesibile constituie un obiectiv mai mult decât fezabil.

Situația însă devine mai complicată, atunci când dreptul la un internet deschis este abordat prin prisma conținutului de date transferate prin intermediul serviciilor de internet, diverselor aplicații, etc., conținut care contravine dreptului Uniunii sau dreptului național. 

În lumina regulamentului citat, o atare ipoteză permite intervenirea asupra traficului de date, restricționarea și chiar blocarea acestuia, justificat de încălcarea unor norme naționale sau comunitare. 

Însă pe lângă conținutul vădit contrar normelor naționale sau comunitare (de ex. de natură penală, care încalcă normele GDPR, etc.) și care impune aplicarea măsurilor mai sus enunțate, identificăm și o categorie de date așa zis sensibile care nu sunt neapărat contrare legii dar a căror diseminare se impune a fi controlată.

Într-o astfel de categorie sunt asimilate informațiile din spațiul digital la care au acces minorii, acces care reclamă o atenție sporită.

Astăzi, utilizarea internetului de către minori este mai extinsă ca niciodată, din considerente didactice sau pentru pur divertisment. 

Desfășurată sub supravegherea unui adult (părinte, profesor, etc.) o astfel de activitate aduce beneficii indiscutabile minorului care are acces la informație și care chiar poate dobândi noi competențe.

Însă accesul nesupravegheat și nelimitat al minorului la internet constituie o modalitate de expunere a acestuia la o serie de informații nepotrivite cu nivelul său de dezvoltare psiho - emoțională și cognitivă, ajungându-se chiar în situații în care acesta devine subiect al abuzurilor, al bullying-ului sau, în cel mai nefericit caz, chiar al anumitor infracțiuni grave. 

Prin REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI privind o piață unică pentru serviciile digitale, legiuitorul european a stabilit obligațiile minimale care trebuie să fie respectate de furnizorii de servicii digitale din statele membre și de autoritățile implicate, statuându-se prevalența interesului superior al minorului în considerarea activității desfășurate de platformele online foarte mari și de motoarele de căutare online foarte mari [1], indicația luării de măsuri pentru a proteja minorii de conținutul care le poate afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală, oferirea de instrumente care să permită accesul condiționat la astfel de informații, asigurarea unui nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în spațiul digital.

Peste aceste linii călăuzitoare, s-a apreciat că o reglementare punctuală a condițiilor de acces al minorilor la serviciile digitale intermediare [2] constituie atributul fiecărui stat membru.

Despre proiectul de Lege privind majoratul online

În contextul descris și într-o perioadă în care conținutul de pe internet, asaltat de informații false, manipulatoare, abuzive, incitatoare, cu caracter violent sau sexual, vulnerabilizează cel mai mult minorii, legiuitorul național a apreciat că este oportun să reglementeze condițiile de acces ale minorilor la utilizarea traficului de internet.

Astfel, a fost adoptat de Senat proiectul de Lege privind majoratul online [3], în prezent aflat în procedură la Camera Deputaților.

Conform legiuitorului, proiectul de lege menționat are ca finalitate protejarea minorilor de informațiile cu caracter dăunător și, totodată, implementarea anumitor măsuri de punere în aplicare a REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale și a REGULAMENTULUI GDPR.

Proiectul de lege introduce noțiunea de major online definită ca persoana fizică care, la împlinirea vârstei de 16 ani, dobândește capacitate deplină de exercițiu în mediul online. 

O dată cu intrarea în vigoare a Legii privind majoratul digital este interzisă furnizarea de servicii online minorului cu vârsta mai mică de 16 ani, fără validarea prealabilă a acordului parental.

Acordul parental, dar și solicitarea suspendării sau radierii contului minorului se realizează în scris, la cererea reprezentantului legal al acestuia, fiind transmis în format letric sau electronic, Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM).

Detaliile tehnice privind formularea și transmiterea solicitărilor de mai sus vor fi stabilite în termen de 180 de zile de la publicarea legii, prin decizie emisă de ANCOM.

Tot în termen de 180 de zile de la publicarea legii, furnizorii de servicii online au obligația de etichetare a conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor, de obținere a acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România, de instalare de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia, în cazul furnizorilor de platforme de social - media, servicii de streaming, comerț electronic, jocuri de noroc, servicii bancare, aplicații mobile, etc. 

Conturile pentru care nu s-a prezentat acordul parental în termen de 180 de zile de la publicarea legii vor fi blocate, urmând ca în termen de 120 de zile să fie radiate.

Furnizarea de servicii online minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, în lipsa acordului parental, neetichetarea conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor sau neobținerea acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,1% și 0,2% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului. 

Totodată, neinstalarea de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia de către furnizorii de servicii online obligați la aceste măsuri, respectiv neîndeplinirea demersurilor de blocare sau radiere a conturilor pentru care nu s-a prezentat acordul parental se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,2% și 0,4% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului.

Săvârșirea unui număr de 5 sau mai multe abateri de la prevederile legii constatate în cursul unui an calendaristic poate conduce la suspendarea activității furnizorului pe teritoriul național, până la remedierea neregulilor.

Posibilele lacune de reglementare și necesitatea completării acestora 

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că, prin elaborarea unei Legi privind majoratul online, legiuitorul a urmărit să reglementeze niște mecanisme juridice suplimentare care să asigure respectarea interesului superior al minorului și atunci când acesta din urmă interacționează cu mediul online, digital. 

Iar în contextul în care relațiile socio umane se extind din ce în ce mai mult în zona online, digitală, cu efecte juridice concrete în viața de zi cu zi, necesitatea ca un astfel de spațiu să fie cât mai sigur pentru minor este imperativă. 

Din această perspectivă, legiferarea conceptului de "majorat online" și introducerea unor obligații suplimentare în sarcina furnizorilor de servicii online în considerarea utilizatorilor minori pot aduce beneficii sporite pentru această categorie de persoane.

Mai mult decât atât, astfel de norme urmăresc și transpunerea efectivă a prevederilor art. 28 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, text legal care stabilește în sarcina unor furnizori de servicii online obligația de a institui "măsuri adecvate și proporționale pentru a asigura un nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în cadrul serviciului lor."

Cu toate acestea, fără a minimaliza importanța protecției drepturilor minorilor inclusiv în mediul online, comparând proiectul de Lege privind majoratul online cu același REGULAMENT (UE) 2022/2065 dar și cu REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis, constatăm că acesta conține și anumite vulnerabilități peste care nu putem trece cu vederea. 

După cum am arătat mai sus, proiectul de lege permite restricționarea, suspendarea, blocarea accesului utilizatorului minor la anumite platforme sau radierea contului acestuia, în anumite condiții, scopul declarat fiind protejarea minorului de informații dăunătoare. 

Deși severitatea măsurilor merge până la ștergerea anumitor conturi sau blocarea accesului, niciuna dintre situațiile care impun luarea acestora nu sunt definite cu claritate de către legiuitor în conținutul proiectului de lege. 

Or reglementarea lacunară a situațiilor mai sus enunțate va conduce implicit la interpretări defectuoase și chiar la abuzuri săvârșite împotriva utilizatorilor de servicii de internet.

Pe de altă parte, din perspectiva categoriilor de funizori de servicii online ce intră sub incidența actului normativ, textul adoptat nu realizează o distincție clară între furnizorii de platforme online și de motoare de căutare online foarte mari și ceilalți furnizori de servicii online.

Or tocmai prin prisma REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, pe care proiectul de lege dorește să îl transpună, se impunea acordarea unei atenții sporite acestor categorii de furnizori de servicii digitale, datorită pozițiilor dominante pe care le dețin în spațiul online.

Dintr-o perspectivă diferită, constatăm și că proiectul de lege accentuează obligațiile și sancțiunile furnizorilor de servicii online care pot avea drept țintă minorii, fără a face vreo delimitare a categoriilor de servicii oferite, respectiv „simpla transmitere” („mere conduit”), „stocarea în cache” sau "găzduirea".

Aceasta deși, în funcție de categoriile de servicii oferite, art.4- 6 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 stabilesc, în concret și în anumite condiții, anumite cauze de exonerare de răspundere a furnizorului de servicii pentru transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor.

Conform normelor citate, aceste cauze exoneratoare de răspundere se aplică în situații în care transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor, etc. a intervenit din motive independente de conduita furnizorului de servicii, cum ar fi în ipoteza în care un astfel de incident a avut loc, deși furnizorul de servicii nu a inițiat transmiterea, nu a selectat destinatarul acesteia și nu a selectat sau modificat datele ce fac obiectul transmiterii. 

În pofida reglementării detaliate oferite de regulamentul citat, proiectul de Lege privind majoratul online stabilește în sarcina furnizorilor de servicii online, obligația generală de a bloca accesul către anumite sisteme, fără a avea în vedere limitele și excepțiile impuse de legiuitorul european.

Or, din punctul nostru de vedere, o astfel de abordare nu numai că apare contrară REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, însă la rândul său, creează premisele ca, în aplicarea Legii privind majoratul online, furnizorii de servicii digitale să devină ținta unor abuzuri și excese.

Trecând peste aceste considerente, apreciem că vulnerabilitatea cea mai importantă a proiectului de Lege privind majoratul online se concretizează în aceea că deficiențele de interpretare și aplicare născute din caracterul mult prea general al normelor poate conduce nu numai la sancționarea injustă a unor operatori dar și la îngrădirea și chiar blocarea accesului utilizatorilor la servicii de internet, în mod nejustificat.

Însă REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 garantează accesul la un internet deschis, stipulând că: 

"Utilizatorii finali au dreptul de a accesa și distribui informaţii și conţinut, de a utiliza și de a pune la dispoziţie aplicaţii și servicii și de a folosi echipamente terminale la alegere, indiferent de locaţia utilizatorului final sau a furnizorului, ori de locaţia, originea ori destinaţia informaţiilor, conţinutului, aplicaţiilor sau serviciilor, prin intermediul serviciului lor de acces la internet."

În considerarea acestor prevederi, dacă, sub justificarea protecției drepturilor minorilor, proiectul de Lege privind majoratul online  permite restrângerea sau blocarea accesului la anumite sisteme, în situații aleatorii, conchidem că acesta este în totală contradicție și cu principiul instituit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120.  

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că protecția drepturilor minorilor trebuie să reprezinte o prioritate și atunci sau poate mai ales atunci când aceștia interacționează cu mediul online.

Însă la nivel de reglementare, trebuie menținut un just echilibru între cristalizarea unui spațiu online care este sigur pentru minori și dreptul la un internet deschis, cu observația că acesta din urmă reprezintă o componentă a unor garanții juridice fundamentale, precum libertatea de expresie, dreptul la informare, dreptul la educație, libertarea de asociere, etc.

Rămâne de văzut dacă, în timp, lipsurile și disfuncționalitățile proiectului de Lege privind majoratul online vor fi remediate de legiuitor, tocmai cu finalitatea menținerii acestui echilibru. 

[1] platformele online și motoarele de căutare online care au un număr mediu lunar de destinatari activi ai serviciilor în Uniune mai mare sau egal cu 45 de milioane și care sunt desemnate drept platforme online foarte mari sau motoare de căutare online foarte mari în conformitate cu alineatul (4). - art.33(1) din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale;

[2] Conform art.3 lit.(g) din REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, prin „serviciu intermediar” înțelegem unul dintre urmatoarele servicii:

(i) un serviciu de „simplă transmitere” („mere conduit”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la o rețea de comunicații;

(ii) un serviciu de „stocare în cache” („caching”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, implicând stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, singurul scop al efectuării stocării fiind acela de a face mai eficientă transmiterea mai departe a informațiilor către alți destinatari, la cererea acestora;

(iii) un serviciu de „găzduire” („hosting”), care constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, la cererea acestuia;

[3] Proiectul de Lege privind majoratul online este înregistrat la Camera Deputaților sub nr. 356/2025, acesta fiind cameră decizională.

Material publicat și pe https://www.juridice.ro/809773/majoratul-online-si-accesul-liber-la-internet.html#_ftnref1