Scurt ghid de contestare a impozitului pe proprietate

Anul 2026 a debutat pe fundalul unei preocupări sporite cu privire la valoarea impozitelor pe proprietate, în contextul majorării acestora, datorită măsurilor de creștere a veniturilor bugetare.

Urmare a modificărilor legislative în materie fiscală, nu a mai surprins pe nimeni că, în prezent, impozitele anuale stabilite pentru imobilele deținute în proprietate au o valoare de câteva ori mai mare decât cele aferente anilor precedenți.

Față de această realitate, constatăm că situațiile în care contribuabilii sunt nevoiți să conteste deciziile de impunere emise de autoritățile locale, cu privire la impozitele pe proprietate datorate, sunt din ce în ce mai frecvente.

Punctual, contribuabilul care a primit o decizie de impunere privind impozitele pe proprietate de al cărei cuantum este nemulțumit și care dorește să o conteste are de parcurs următorii pași:

1. Contestarea deciziei la organul local emitent în termen de 45 de zile de la data comunicării acesteia

Această etapă este obligatorie conform prevederilor art. 268 C.P.F., contribuabilul nemulțumit de conținutul deciziei de impunere urmând să se adreseze Direcției Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei emitente.

Reținem că prin contestația formulată, se contestă atât baza de impunere cât și valoarea creanței stabilite în sarcina petentului.

Valoarea creanței din decizia de impunere și baza de impunere pot fi verificate cu ușurință de către contestator, prin utilizarea formulelor de calcul regăsite la art. 457 și urm. C.F., respectiv a cotelor procentuale stabilite prin hotărâri de consiliu local, cu respectarea normelor menționate.

Recomandăm a se acorda atenție sporită modalității în care se determină valoarea impozabilă a imobilelor, respectiv a indicilor și a procentelor aplicate de autoritățile locale, în funcție de categoria rezidențială/nerezidențială a acestora, respectiv amplasarea și categoria de folosință a terenurilor.

Menționăm și că, în practică, autoritățile emitente tind să aplice eronat valorile impozabile fixe enumerate în tabelul prevăzut de art. 457 (2) C.P.F. și indicii de corecție regăsiți la al.(6) al aceluiași text de lege.

De asemenea, în cazul imobilelor apartamente, susținând că dimensiunile acestora nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, organele fiscale locale practică determinarea suprafaței construite desfășurate prin aplicarea în mod abuziv a coeficientului de 1,4, ceea ce, implicit, conduce la stabilirea unei creanțe mai mari.

2. Suspendarea efectelor deciziei contestate până la soluționarea contestației

Conform dispozițiilor art. 278 C.P.F., introducerea contestației administrative împotriva deciziei de impunere la organul fiscal competent nu are ca efect de drept suspendarea executării acesteia.

Însă o atare normă nu afectează dreptul contribuabilului de a solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu condiția achitării unei cauțiuni ce se va stabili în conformitate cu prevederile art. 278 (2) C.P.F.

Este important de observat că suspendarea efectelor deciziei contestate va fi dispusă de instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze fondul cauzei, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii având ca obiect anularea deciziei contestate, a deciziei pronunțate în soluționarea contestației administrative, a refuzului soluționării, etc.

Cu toate acestea, în situația în care contestatorul nu introduce acțiunea mai sus menționată în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației administrative, suspendarea executării actului administrativ încetează de drept.

3. Sesizarea instanței de contencios administrativ

În urma formulării contestației împotriva deciziei de impunere, organul fiscal local va proceda la soluționarea plângerii printr-o decizie de respingere sau de admitere a acesteia, cu consecința anulării/desființării totale sau parțiale a actului atacat.

Decizia astfel emisă împreună cu actele la care aceasta se referă vor putea fi atacate de către contribuabilul nemulțumit la instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv într-un termen de 6 luni de la data comunicării acesteia.

În același termen va putea fi contestat și refuzul nejustificat și exprimat al organului fiscal de soluționare a contestației.

La aceeași instanță se va putea adresa și contribuabilul a cărui contestație administrativă nu a fost soluționată în termen de 6 luni de la data depunerii.

Este important de menționat și că prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ sau, pe cale separată, reclamantul poate solicita și suspendarea efectelor actului contestat, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În situația în care cauțiunea obligatorie a fost deja consemnată definitiv în vederea soluționării cererii de suspendare formulată în etapa contestației administrative, nu se mai impune plata unei noi cauțiuni.

Acțiunea adresată instanței de contencios administrativ va putea fi respinsă, cu consecința confirmării actelor contestate sau admisă, în sensul anulării parțiale sau totale a actelor contestate și repunerii contribuabilului în situația anterioară emiterii acestora.

Așadar, orice contribuabil care apreciază că pe numele său a fost emisă o decizie de impunere incorectă are posibilitatea de a o supune verificării inițial chiar organului emitent și, ulterior, instanței de contencios administrativ, cu finalitatea stabilirii unor impozite pe proprietate calculate în mod corect și cu respectarea legislației din domeniu.

Majoratul online și accesul liber la internet

Context 

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează activitatea furnizorilor de servicii de internet este reprezentat de neutralitatea internetului, adică regula conform căreia aceștia trebuie să trateze în mod egal,  fără discriminare, tot conţinutul, toate site-urile, platformele şi aplicaţiile disponibile.

Ca normă general valabilă, liberul acces la servicii de internet este consfințit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis și care urmărește să garanteze o conexiune la internet în condiții egale, pentru oricine.

Raportându-ne la reglementarea de mai sus, din perspectiva atingerii cerințelor de securitate, integritate și prevenire a congestionării rețelelor, respectiv a gestionării diverselor echipamente, asigurarea unor servicii de internet pe scară largă și ușor accesibile constituie un obiectiv mai mult decât fezabil.

Situația însă devine mai complicată, atunci când dreptul la un internet deschis este abordat prin prisma conținutului de date transferate prin intermediul serviciilor de internet, diverselor aplicații, etc., conținut care contravine dreptului Uniunii sau dreptului național. 

În lumina regulamentului citat, o atare ipoteză permite intervenirea asupra traficului de date, restricționarea și chiar blocarea acestuia, justificat de încălcarea unor norme naționale sau comunitare. 

Însă pe lângă conținutul vădit contrar normelor naționale sau comunitare (de ex. de natură penală, care încalcă normele GDPR, etc.) și care impune aplicarea măsurilor mai sus enunțate, identificăm și o categorie de date așa zis sensibile care nu sunt neapărat contrare legii dar a căror diseminare se impune a fi controlată.

Într-o astfel de categorie sunt asimilate informațiile din spațiul digital la care au acces minorii, acces care reclamă o atenție sporită.

Astăzi, utilizarea internetului de către minori este mai extinsă ca niciodată, din considerente didactice sau pentru pur divertisment. 

Desfășurată sub supravegherea unui adult (părinte, profesor, etc.) o astfel de activitate aduce beneficii indiscutabile minorului care are acces la informație și care chiar poate dobândi noi competențe.

Însă accesul nesupravegheat și nelimitat al minorului la internet constituie o modalitate de expunere a acestuia la o serie de informații nepotrivite cu nivelul său de dezvoltare psiho - emoțională și cognitivă, ajungându-se chiar în situații în care acesta devine subiect al abuzurilor, al bullying-ului sau, în cel mai nefericit caz, chiar al anumitor infracțiuni grave. 

Prin REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI privind o piață unică pentru serviciile digitale, legiuitorul european a stabilit obligațiile minimale care trebuie să fie respectate de furnizorii de servicii digitale din statele membre și de autoritățile implicate, statuându-se prevalența interesului superior al minorului în considerarea activității desfășurate de platformele online foarte mari și de motoarele de căutare online foarte mari [1], indicația luării de măsuri pentru a proteja minorii de conținutul care le poate afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală, oferirea de instrumente care să permită accesul condiționat la astfel de informații, asigurarea unui nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în spațiul digital.

Peste aceste linii călăuzitoare, s-a apreciat că o reglementare punctuală a condițiilor de acces al minorilor la serviciile digitale intermediare [2] constituie atributul fiecărui stat membru.

Despre proiectul de Lege privind majoratul online

În contextul descris și într-o perioadă în care conținutul de pe internet, asaltat de informații false, manipulatoare, abuzive, incitatoare, cu caracter violent sau sexual, vulnerabilizează cel mai mult minorii, legiuitorul național a apreciat că este oportun să reglementeze condițiile de acces ale minorilor la utilizarea traficului de internet.

Astfel, a fost adoptat de Senat proiectul de Lege privind majoratul online [3], în prezent aflat în procedură la Camera Deputaților.

Conform legiuitorului, proiectul de lege menționat are ca finalitate protejarea minorilor de informațiile cu caracter dăunător și, totodată, implementarea anumitor măsuri de punere în aplicare a REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale și a REGULAMENTULUI GDPR.

Proiectul de lege introduce noțiunea de major online definită ca persoana fizică care, la împlinirea vârstei de 16 ani, dobândește capacitate deplină de exercițiu în mediul online. 

O dată cu intrarea în vigoare a Legii privind majoratul digital este interzisă furnizarea de servicii online minorului cu vârsta mai mică de 16 ani, fără validarea prealabilă a acordului parental.

Acordul parental, dar și solicitarea suspendării sau radierii contului minorului se realizează în scris, la cererea reprezentantului legal al acestuia, fiind transmis în format letric sau electronic, Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM).

Detaliile tehnice privind formularea și transmiterea solicitărilor de mai sus vor fi stabilite în termen de 180 de zile de la publicarea legii, prin decizie emisă de ANCOM.

Tot în termen de 180 de zile de la publicarea legii, furnizorii de servicii online au obligația de etichetare a conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor, de obținere a acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România, de instalare de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia, în cazul furnizorilor de platforme de social - media, servicii de streaming, comerț electronic, jocuri de noroc, servicii bancare, aplicații mobile, etc. 

Conturile pentru care nu s-a prezentat acordul parental în termen de 180 de zile de la publicarea legii vor fi blocate, urmând ca în termen de 120 de zile să fie radiate.

Furnizarea de servicii online minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, în lipsa acordului parental, neetichetarea conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor sau neobținerea acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,1% și 0,2% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului. 

Totodată, neinstalarea de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia de către furnizorii de servicii online obligați la aceste măsuri, respectiv neîndeplinirea demersurilor de blocare sau radiere a conturilor pentru care nu s-a prezentat acordul parental se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,2% și 0,4% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului.

Săvârșirea unui număr de 5 sau mai multe abateri de la prevederile legii constatate în cursul unui an calendaristic poate conduce la suspendarea activității furnizorului pe teritoriul național, până la remedierea neregulilor.

Posibilele lacune de reglementare și necesitatea completării acestora 

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că, prin elaborarea unei Legi privind majoratul online, legiuitorul a urmărit să reglementeze niște mecanisme juridice suplimentare care să asigure respectarea interesului superior al minorului și atunci când acesta din urmă interacționează cu mediul online, digital. 

Iar în contextul în care relațiile socio umane se extind din ce în ce mai mult în zona online, digitală, cu efecte juridice concrete în viața de zi cu zi, necesitatea ca un astfel de spațiu să fie cât mai sigur pentru minor este imperativă. 

Din această perspectivă, legiferarea conceptului de "majorat online" și introducerea unor obligații suplimentare în sarcina furnizorilor de servicii online în considerarea utilizatorilor minori pot aduce beneficii sporite pentru această categorie de persoane.

Mai mult decât atât, astfel de norme urmăresc și transpunerea efectivă a prevederilor art. 28 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, text legal care stabilește în sarcina unor furnizori de servicii online obligația de a institui "măsuri adecvate și proporționale pentru a asigura un nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în cadrul serviciului lor."

Cu toate acestea, fără a minimaliza importanța protecției drepturilor minorilor inclusiv în mediul online, comparând proiectul de Lege privind majoratul online cu același REGULAMENT (UE) 2022/2065 dar și cu REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis, constatăm că acesta conține și anumite vulnerabilități peste care nu putem trece cu vederea. 

După cum am arătat mai sus, proiectul de lege permite restricționarea, suspendarea, blocarea accesului utilizatorului minor la anumite platforme sau radierea contului acestuia, în anumite condiții, scopul declarat fiind protejarea minorului de informații dăunătoare. 

Deși severitatea măsurilor merge până la ștergerea anumitor conturi sau blocarea accesului, niciuna dintre situațiile care impun luarea acestora nu sunt definite cu claritate de către legiuitor în conținutul proiectului de lege. 

Or reglementarea lacunară a situațiilor mai sus enunțate va conduce implicit la interpretări defectuoase și chiar la abuzuri săvârșite împotriva utilizatorilor de servicii de internet.

Pe de altă parte, din perspectiva categoriilor de funizori de servicii online ce intră sub incidența actului normativ, textul adoptat nu realizează o distincție clară între furnizorii de platforme online și de motoare de căutare online foarte mari și ceilalți furnizori de servicii online.

Or tocmai prin prisma REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, pe care proiectul de lege dorește să îl transpună, se impunea acordarea unei atenții sporite acestor categorii de furnizori de servicii digitale, datorită pozițiilor dominante pe care le dețin în spațiul online.

Dintr-o perspectivă diferită, constatăm și că proiectul de lege accentuează obligațiile și sancțiunile furnizorilor de servicii online care pot avea drept țintă minorii, fără a face vreo delimitare a categoriilor de servicii oferite, respectiv „simpla transmitere” („mere conduit”), „stocarea în cache” sau "găzduirea".

Aceasta deși, în funcție de categoriile de servicii oferite, art.4- 6 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 stabilesc, în concret și în anumite condiții, anumite cauze de exonerare de răspundere a furnizorului de servicii pentru transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor.

Conform normelor citate, aceste cauze exoneratoare de răspundere se aplică în situații în care transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor, etc. a intervenit din motive independente de conduita furnizorului de servicii, cum ar fi în ipoteza în care un astfel de incident a avut loc, deși furnizorul de servicii nu a inițiat transmiterea, nu a selectat destinatarul acesteia și nu a selectat sau modificat datele ce fac obiectul transmiterii. 

În pofida reglementării detaliate oferite de regulamentul citat, proiectul de Lege privind majoratul online stabilește în sarcina furnizorilor de servicii online, obligația generală de a bloca accesul către anumite sisteme, fără a avea în vedere limitele și excepțiile impuse de legiuitorul european.

Or, din punctul nostru de vedere, o astfel de abordare nu numai că apare contrară REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, însă la rândul său, creează premisele ca, în aplicarea Legii privind majoratul online, furnizorii de servicii digitale să devină ținta unor abuzuri și excese.

Trecând peste aceste considerente, apreciem că vulnerabilitatea cea mai importantă a proiectului de Lege privind majoratul online se concretizează în aceea că deficiențele de interpretare și aplicare născute din caracterul mult prea general al normelor poate conduce nu numai la sancționarea injustă a unor operatori dar și la îngrădirea și chiar blocarea accesului utilizatorilor la servicii de internet, în mod nejustificat.

Însă REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 garantează accesul la un internet deschis, stipulând că: 

"Utilizatorii finali au dreptul de a accesa și distribui informaţii și conţinut, de a utiliza și de a pune la dispoziţie aplicaţii și servicii și de a folosi echipamente terminale la alegere, indiferent de locaţia utilizatorului final sau a furnizorului, ori de locaţia, originea ori destinaţia informaţiilor, conţinutului, aplicaţiilor sau serviciilor, prin intermediul serviciului lor de acces la internet."

În considerarea acestor prevederi, dacă, sub justificarea protecției drepturilor minorilor, proiectul de Lege privind majoratul online  permite restrângerea sau blocarea accesului la anumite sisteme, în situații aleatorii, conchidem că acesta este în totală contradicție și cu principiul instituit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120.  

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că protecția drepturilor minorilor trebuie să reprezinte o prioritate și atunci sau poate mai ales atunci când aceștia interacționează cu mediul online.

Însă la nivel de reglementare, trebuie menținut un just echilibru între cristalizarea unui spațiu online care este sigur pentru minori și dreptul la un internet deschis, cu observația că acesta din urmă reprezintă o componentă a unor garanții juridice fundamentale, precum libertatea de expresie, dreptul la informare, dreptul la educație, libertarea de asociere, etc.

Rămâne de văzut dacă, în timp, lipsurile și disfuncționalitățile proiectului de Lege privind majoratul online vor fi remediate de legiuitor, tocmai cu finalitatea menținerii acestui echilibru. 

[1] platformele online și motoarele de căutare online care au un număr mediu lunar de destinatari activi ai serviciilor în Uniune mai mare sau egal cu 45 de milioane și care sunt desemnate drept platforme online foarte mari sau motoare de căutare online foarte mari în conformitate cu alineatul (4). - art.33(1) din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale;

[2] Conform art.3 lit.(g) din REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, prin „serviciu intermediar” înțelegem unul dintre urmatoarele servicii:

(i) un serviciu de „simplă transmitere” („mere conduit”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la o rețea de comunicații;

(ii) un serviciu de „stocare în cache” („caching”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, implicând stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, singurul scop al efectuării stocării fiind acela de a face mai eficientă transmiterea mai departe a informațiilor către alți destinatari, la cererea acestora;

(iii) un serviciu de „găzduire” („hosting”), care constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, la cererea acestuia;

[3] Proiectul de Lege privind majoratul online este înregistrat la Camera Deputaților sub nr. 356/2025, acesta fiind cameră decizională.

Material publicat și pe https://www.juridice.ro/809773/majoratul-online-si-accesul-liber-la-internet.html#_ftnref1

  

Dreptul de "a fi uitat" și protecția datelor cu caracter personal

În era internetului și a inteligenței artificiale, circularea datelor cu caracter personal se realizează mai rapid ca niciodată, cu consecința creșterii calității serviciilor dar și a riscului divulgării unor informații private aparținând persoanelor implicate.

Garantarea dreptului la viață privată constituie un drept deja consacrat atât în planul legislației interne cât și la nivelul normelor comunitare, însă noul context social a reclamat implementarea unei legislații de nișă care să răspundă noilor cerințe de securitate a datelor cu caracter personal.

Astfel, pe acest fundal, a fost adoptat Regulamentul nr. 679 din 27.04.2016 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Intrat în vigoare în data de 25.05.2016 și aplicabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene din data de 25.05.2018, actul menționat oferă o reglementare de nivel superior și mult mai țintită în materia protecției datelor cu caracter personal, față de normele anterioare, de ordin general - cum ar fi art.8 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care consfințise deja dreptul oricărei persoane la protecția datelor cu caracter personal. 

Unul dintre cele mai importante mecanisme introduse de GDPR o constituie instituirea dreptului oricărei persoane interesate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal, prelucrate în mod automatizat sau prin alte mijloace, care fac parte sau care sunt destinate să facă parte, dintr-un sistem de evidență a datelor. 

Pornind de la premiza că efectele aplicării unui astfel de instrument juridic se concretizează în eliminarea datelor personale ale persoanei interesate din respectivul sistem de evidență, acesta este privit în domeniu și ca dreptul de a fi uitat.

Mecanismul este descris în detaliu de prevederile art. 17 din GDPR, text legal care permite persoanei vizate să ceară de la operator ştergerea datelor cu caracter personal care o privesc, fără întârzieri nejustificate, cu obligația colaterală a acestuia din urmă de a şterge datele cu caracter personal fără întârzieri nejustificate, care se aplică în umătoarele situații:

"a)datele cu caracter personal nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost colectate sau prelucrate; 

b)persoana vizată îşi retrage consimţământul pe baza căruia are loc prelucrarea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) sau cu articolul 9 alineatul (2) litera (a), şi nu există niciun alt temei juridic pentru prelucrare; 

c)persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (1) şi nu există motive legitime care să prevaleze în ceea ce priveşte prelucrarea sau persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (2); 

d)datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal; 

e)datele cu caracter personal trebuie şterse pentru respectarea unei obligaţii legale care revine operatorului în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern sub incidenţa căruia se află operatorul; 

f)datele cu caracter personal au fost colectate în legătură cu oferirea de servicii ale societăţii informaţionale menţionate la articolul 8 alineatul (1) (datele cu caracter personal ale unui minor)." 

Dreptul oricărei persoane ale cărei date personale au fost prelucrate de către un operator de a solicita înlăturarea acestora constituie, de altfel, o concretizare punctuală a dreptului la viață privată, garantat atât la nivelul legislației interne cât și la nivelul legislației comunitare.

În același registru, reținem că prerogativa persoanei vizate de a uza de procedura instituită de art.17 din GDPR își are originea, de fapt, într-un veritabil drept al său de a gestiona neîngrădit stocarea și ciricuitul datelor sale personale, cu posibilitatea păstrării confidențiale a acestora, utilizării lor în scopul declarat de operator și acceptat de titular, a ștergerii și a rectificării informațiilor în speță.

Prin prisma conținutului efectiv al unui astfel de demers, reținem că dreptul de a solicita ștergerea datelor cu caracter personal este exprimat de măsuri rezonabile care pot fi luate de operator, inclusiv tehnice, reprezentate inclusiv de informarea altor operatori care au difuzat linkuri cu datele respective sau alte copii sau reproduceri ale acestora, că s-a solicitat ștergerea lor. 

Așadar, dreptul de ștergere instituit de GDPR vizează atât datele personale online cât și cele off line, cum ar fi cele deținute în format letric.

Într-un secol în care informațiile, inclusiv cele personale, pot face înconjurul lumii printr-un singur click, probabilitatea utilizării acestora în mod neautorizat cu scopul de a obține diverse beneficii, foloase materiale sau alte avantaje este extrem de ridicată.

Or tocmai într-un astfel de context, dreptul de "a fi uitat" de bazele de date instituit de art. 17 din actul normativ suscitat constituie o modalitate prin care persoana interesată se poate pune la adăpost de astfel de amenințări, obținând eliminarea datelor sale dintr-un sistem.

Deși exercițiul său este esențial în materia protecției datelor cu caracter personal, există și situații în care o persoană nu poate uza de dreptul de ștergere a informațiilor, respectiv:

"-  atunci când prelucrarea este necesară pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare şi la informare, pentru respectarea unei obligaţii legale care prevede prelucrarea în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern care se aplică operatorului sau pentru îndeplinirea unei sarcini executate în interes public sau în cadrul exercitării unei autorităţi oficiale cu care este învestit operatorul;

- din motive de interes public în domeniul sănătăţii publice, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) literele (h) şi (i) şi cu articolul 9 alineatul (3);

- în scopuri de arhivare în interes public, în scopuri de cercetare ştiinţifică sau istorică ori în scopuri statistice, în conformitate cu articolul 89 alineatul (1), în măsura în care dreptul menţionat la alineatul (1) este susceptibil să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea obiectivelor prelucrării respective;

-  pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanţă." 

Punând în balanță interesul particular al persoanei vizate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal dintr-o bază de date, pe de o parte și motive care țin de siguranța publică, garantarea dreptului la liberă exprimare sau înfăpuirea justiției și a ordinii de drept, pe de altă parte, normele GDPR exonerează operatorii de obligația de ștergere a datelor personale în oricare dintre ipotezele mai sus enunțate.

Altfel spus, într-o atare de situație, dreptul de ștergere a datelor cu caracter personal devine inoperant, cu consecința că acestea vor fi în continuare stocate și prelucrate însă numai cu respectarea prevederilor GDPR. 

Natura deosebit de specială a domeniului securității datelor a necesitat o reglementare clară și extinsă, precum  Regulamentul nr. 679/2016 care a instituit expres obligativitatea înștiințării persoanelor fizice asupra faptului că, în anumite condiții, le vor fi prelucrate datele cu caracter personal, cunoașterea de către acestea a datelor care le vor fi prelucrate, destinatarii acestor date, etc.

Toate aceste măsuri obligatorii impuse de actul normativ citat ar fi lipsite de finalitate dacă prevederile acestuia nu ar fi urmărit și instituirea unui drept al persoanei fizice care a furnizat anumite date cu caracter personal, de a solicita ștergerea acestora din sistemele de date. 

Pentru aceste motive, dreptul de "a fi uitat" legiferat de art. 17 din GDPR constituie principalul obiectiv al actului în speță, garantând persoanei care a funizat date cu caracter personal unui anumit operator, putere de decizie asupra circuitului acestor informații. 

Noile criterii de evaluare a imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist diminuează drastic și inacceptabil valoarea despăgubirilor!

În contextul numeroaselor pachete de reglementări care au ca scop strângerea cât mai multor sume de bani la buget, pe site-ul Ministerului Finanțelor a apărut un proiect de ordonanță de urgență, prin care se se aduc modificări modalității de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Astfel, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, stabilește redistribuirea plății sumei stabilite prin deciziile de compensare în 7 tranșe anuale (de la 5 tranșe, cum este reglementat în prezent).

Modificarea în speță se va aplica inclusiv deciziilor de compensare aflate în plată, numărul tranșelor rămase de valorificat recalculându-se astfel încât, prin includerea tranșelor deja emise, numărul total al acestora să fie de 7.

Cu privire la posibilitatea retrocedării imobilelor în natură, legiuitorul reglementează noțiunea de "spor de valoare" adus imobilelor, pe care beneficiarul va fi obligat să îl restituie, dacă dorește să redobândească imobilul respectiv.

Însă modificarea cea mai semnificativă o constituie introducerea unor Criterii pentru stabilirea valorii imobilelor potrivit art. 21 alin.(6) (din Legea nr. 165/2013, prevăzute în anexa proiectului ordonanței de urgență.

Prin aceste norme, profitând de conținutul lacunar al art. 21 alin.(6) (din Legea nr. 165/2013 dar și al normelor de aplicare a actului normativ menționat și sub pretextul necesității eficientizării cheltuielilor bugetare, guvernul nu face altceva decât să lipsească de finalitate întregul proces de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Punctual, normele în speță legiferează așa zise criterii care vor sta la baza evaluării imobilelor constituind obiectul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie evaluate pe baza unor coeficienți de corecție, care în cazul construcțiilor oscilează între 0,1 pentru imobilele ce nu au destinație de spații de locuit și 0,7 pentru locuințele construite înainte de 1977, iar în cazul terenurilor situate în intravilan, în funcție de categoria de folosință, între 0,1 pentru terenurile neproductive/alte categorii și 0,8 pentru terenurile curți construcții ce depășesc 1000 mp.

Față de reglementarea precedentă, care oferea drept criterii de evaluare grila notarială aferentă anului anterior emiterii deciziei de compensare, caracteristicile și categoria de folosință a imobilelor, utilizarea criteriilor stabilite de legiuitor va duce la acordarea unor despăgubiri de-a dreptul derizorii.

Pentru a înțelege mai bine mecanismul de funcționare al noii modalități de calcul, ne raportăm la un caz concret.

Pretindem măsuri compensatorii pentru un imobil compus din teren intravilan în suprafață de peste 14 000 mp (parțial curți construcții, respectiv parțial alte terenuri) și construcții din cărămidă, în prezent demolate, în suprafață de cca 140 mp., situat în zonă urbană, reședință de județ.

Conform unei evaluări efectuate prin aplicarea art. 21 (6) din Legea nr. 165/2013, utilizând grila notarială aferentă anului 2024, persoana beneficiară ar avea dreptul la o valoare totală a despăgubirilor de peste 3 600 000 lei ( din care numai terenul ar valora peste 3.400 000 lei, iar restul construcțiile).

Reținem și că din terenul menționat, suprafața curți construcții se ridică la circa 840 000 lei iar cea clasificată alte categorii valorează peste 2 500 000 lei.

Conform evaluării efectuate utilizând aceeași grilă notarială, din anul 2024, alături de coeficienții de corecție propuși în proiectul citat, pentru același imobil, am obține o despăgubire totală de circa 1 120 000 lei, din care terenul curți construcții + alte categorii valorează 930 000 lei, iar restul construcțiile.

Pe categorii de folosință, suma respectivă se va compune din 670.000 lei pentru terenul curți construcții și circa 260 000 lei pentru terenul alte categorii, adică aproape cu 20% mai puțin, respectiv de 10 ori mai puțin, față de valorile calculate în condiții similare conform reglementării anterioare.

Această diferență uriașă se explică prin faptul că noile criterii propuse prin proiectul de ordonanță, care, de exemplu, în cazul terenurilor intravilane alte categorii, aplică un coeficient de corecție de 0,1 din valoarea pe mp., impun calcularea unor despăgubiri extrem de scăzute (cel puțin în cazul bunurilor imobile terenuri).

Acest nou "algoritm" de calcul se va aplica tuturor deciziilor de compensare emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, inclusiv în dosarele având ca obiect contestarea unor astfel de decizii și aflate pe rolul instanțelor de judecată.

În mod evident, un atare simulacru de reglementare, pe de o parte, are drept consecință crearea de situații discriminatorii între beneficiarii Legii nr. 165/2013 pe numele cărora s-au stabilit despăgubiri sub imperiul legii vechi și cei pe numele cărora se vor stabilii despăgubiri conform noilor norme.

Pe de altă parte, prin faptul că algoritmul de calcul conduce la stabilirea unor valori cu mult sub nivelul celor de piață și chiar cu mult al celor din grilele notariale, reglementarea în speță echivalează cu o lipsire a exercițiului dreptului de proprietate.

Ținând cont de parcursul sinuos al legislației din domeniu, conchidem că măsurile propuse nu reprezintă altceva decât o reală încununare a eforturilor continue și susținute ale instituțiilor statului, de a stopa sau temporiza soluționarea oricărui dosar de despăgubire, cu pierderi incomensurabile suferite de persoanele beneficiare. 

O dată cu intrarea în vigoare a actului normativ, cu siguranță că toți ochii se vor îndrepta spre Curtea Constituțională, care, indiscutabil, va fi sesizată cu analizarea constituționalității normelor respective.