Când neplata amenzilor de circulație atrage suspendarea dreptului de a mai conduce

O.U.G. nr. 7/2026 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru adoptarea unor măsuri pentru creşterea capacităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 146 din 25 februarie 2026 condiționează exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, de achitarea amenzilor contravenționale aplicate, în termen de 90 de zile de la data înmânării sau comunicării procesului verbal de contravenție. 

Durata perioadei în care titularii de permise vor avea dreptul de a conduce autovehicule suspendat va fi constatată de organul fiscal local, stabilită conform formulei 1 zi de suspendare pentru fiecare 50 de lei datorați și va începe la ora 0:00 a celei de a treia zi lucrătoare următoare împlinirii termenului de 90 de zile, respectiv va înceta la ora 24:00 a ultimei zile a perioadei de suspendare.

Conform art. 2 din Anexa la H.G. nr. 530/2026 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. XVII din O.U.G. nr. 7/2026, organele fiscale locale au obligația de a lua în evidență creanțele bugetare reprezentând amenzi contravenționale, stabilite prin procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor neatacate în termenul legal sau confirmate prin dispozitivul hotărârii judecătorești definitive prin care s-a soluționat plângerea contravențională, comunicate în condițiile dispozițiilor art. 39 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Urmare a luării în evidență, în termen de 30 de zile de la data înregistrării creanței, organul fiscal local va comunica debitorului o somație prin care îi va aduce la cunoștință cuantumul obligației de plată, data la care se va împlini termenul de 90 de zile, faptul că ulterior împlinirii acestui termen se execută o perioadă de suspendare a dreptului de a conduce, durata efectivă a perioadei acesteia, etc.

În situația neachitării creanței datorate, în termen de 2 zile de la data expirării termenului de plată de 90 de zile, se va proceda la introducerea în sistemul informatic PatrimVen a datelor necesare aplicării măsurii suspendării exercitării dreptului de a conduce.

Dacă în intervalul dintre data împlinirii termenului de plată de 90 zile și data încetării suspendării dreptului de a conduce, creanța este achitată, organul fiscal local va introduce în termen de 2 zile lucrătoare, în sistemul informatic PatrimVen, mențiuni privind redobândirea dreptului de a conduce.

Dacă, ulterior luării măsurii suspendării dreptului de a mai conduce, organul fiscal constată că creanța datorată fusese achitată integral anterior expirării termenului de plată de 90 de zile, acesta are obligația, ca, de îndată, să introducă mențiunile în sistemul informatic în vederea revocării suspendării dreptului de a mai conduce.

În ipoteza existenței unei plăți parțiale anterioare împlinirii termenului de plată de 90 de zile și constatată ulterior, se vor opera mențiunile necesare în vederea reducerii perioadei de suspendare.

De reținut și că prevederile legale mai sus enunțate vor intra în vigoare începând cu data de 25.08.2026, iar măsura suspendării dreptului de a mai conduce, motivată de neplata amenzii contravenționale, se va aplica exclusiv în cazul proceselor verbale de contravenție care nu au fost contestate sau cu privire la care plângerile formulate au fost respinse prin sentințe definitive.

Cu alte cuvinte, efectul suspensiv al contestațiilor formulate împotriva proceselor verbale de contravenție subzistă și în ceea ce privește aplicarea măsurii suspendării dreptului de a mai conduce autovehicule pe drumurile publice, ca măsură prevăzută de O.U.G. nr. 7/2026.

Anexa la H.G. nr. 530/2026 stabilește în mod expres că somația de încunoștiințare a debitului și a măsurii suspendării dreptului de a mai conduce va fi transmisă conform prevederilor art. 230 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind C.P.F., ceea ce îi conferă valoarea unui prim act de executare silită a unei creanțe bugetare. 

În acest context, debitorul interesat poate contesta somația respectivă și, implicit, executarea silită a creanței izvorâte din amenda contravențională neachitată, pe calea contestației la executare reglementată de art. 260 și urm. din Legea nr. 205/2015 privind  C.P.F., solicitând, după caz, anularea sau îndreptarea actului în speță, respectiv anularea/încetarea executării silite.

S-a apreciat de către executiv că măsurile prevăzute de O.U.G. nr. 7/2026., precum cea a suspendării dreptului de a mai conduce autovehicule în situația neplății amenzilor contravenționale în termen de 90 de zile de la data înmânării/comunicării procesului verbal de contravenție, au fost justificate de "scăderea veniturilor proprii ale unităților administrativ-teritoriale, de nivelul redus de colectare a impozitelor, taxelor și amenzilor locale, de acumularea de restanțe cronice care afectează grav lichiditatea bugetelor locale și capacitatea acestora de a asigura plata salariilor, a serviciilor publice esențiale și a obligațiilor legale curente, de amploarea fenomenelor de evaziune fiscală și neconformare la nivel local, inclusiv în domeniul construcțiilor neautorizate, al tranzacțiilor imobiliare și al sancțiunilor contravenționale neîncasate".

Cu toate acestea, Legea nr. 205/2015 privind  C.P.F. a prevăzut și prevede modalități clare și eficiente de executare silită a creanțelor bugetare (inclusiv a celor născute din amenzile contravenționale aplicate în baza  O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice ), independent de adoptarea unor măsuri suplimentare pentru creşterea capacităţii financiare a unităţilor administrativ-teritoriale. 

Or, atât timp cât procedura de executare silită a creanțelor bugetare cuprinde instrumente juridice, care, aplicate în mod corespunzător, au un grad de coerciție suficient de ridicat pentru a determina debitorul să achite creanța bugetară datorată, utilizarea unor mecanisme suplimentare, precum condiționarea a însuși dreptului de a mai conduce autovehicule de achitarea amenzii într-un anumit termen, capătă caracter cel puțin redundant, dacă nu, de-a dreptul abuziv. 

Aceasta deoarece, față de particularitățile fiecărui caz în parte, interdicția de principiu a exercițiului dreptului de a mai conduce autovehicule pe drumurile publice poate îmbrăca forma încălcării unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la sănătate, dreptul la muncă, dreptul la educație, etc. 

Iar afectarea exercițiului unor astfel de drepturi, justificată exclusiv de existența unor creanțe bugetare izvorâte din amenzi contravenționale neachitate constituie o situație inacceptabilă. 

Faptul că o eventuală colectare a amenzilor contravenționale, necontestate, s-a realizat și se realizează într-un grad scăzut de autoritățile abilitate, nu justifică instituirea unor mecanisme suplimentare, precum cel reglementat de O.U.G. nr. 7/2026, ci, mai curând, reclamă o modificare a procedurilor de lucru și de organizare a activității acestora din urmă.

În concluzie, prin raportare la modificările legislative prevăzute de actul normativ menționat, formularea unei plângeri contravenționale împotriva procesului verbal de contravenție constituie modalitatea cea mai accesibilă, prin care, conducătorul auto sancționat cu o amendă contravențională în baza O.U.G. nr. 195/2002, poate, cel puțin, temporiza aplicarea măsurii suspendării dreptului de a conduce autovehicule în situația neplății amenzii în termen de 90 de zile de la data comunicării/înmânării procesului verbal de contravenție.  

Renunțarea victimei la judecarea ordinului de protecție. Dezlegare de drept admisă.

Conform prevederilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, cererea pentru emiterea ordinului de protecție poate fi formulată atât de victima faptelor de violență cât și de procuror sau de către reprezentanții autorităților cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice, respectiv ai furnizorilor de servicii sociale în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice, acreditați conform legii.

De la data introducerii procedurii privind emiterea ordinului de protecție, practica în domeniu ne-a arătat că, de multe ori, în fața instanței, victima se răzgândește și nu mai insistă în soluționarea cererii, din varii motive, părțile s-au împăcat, agresorul a fost iertat, etc.

Evident, în ipoteza introducerii cererii privind emiterea ordinului de protecție de către victimă, în situațiile de mai sus, aceasta va arăta în fața instanței de judecată că renunță la judecarea cererii conform dispozițiilor art. 406 C.p.C., instanța urmând să ia act de acest fapt.

În forma sa inițială, la art. 43, Legea nr. 217/2003 prevedea în mod expres posibilitatea ca victima să poată renunța la judecarea cererii privind emiterea ordinului de protecție și în ipoteza în care aceasta a fost promovată de procuror. 

Însă în contextul în care, în decembrie 2025, textul de lege menționat a fost abrogat prin Legea nr. 232/2025, ipoteza renunțării victimei la judecarea cererii atunci când solicitarea de emitere a ordinului de protecție a fost făcută de procuror a rămas practic nereglementată. 

În mod evident, față de lacunele de reglementare, într-o situație precum cea descrisă mai sus, practica instanțelor de judecată a părut să îmbrățișeze două tendințe, antagonice, respectiv una care, în aplicarea principiului disponibilității ce guvernează întreaga sferă a litigiilor civile, permite victimei exercitarea dreptului de a renunța la judecată și una opusă, în sensul restrângerii dreptului victimei de a renunța la judecarea cererii, aceasta neputând să se substituie atribuțiilor și rolului ministerului public.

Față de impedimentele apărute la nivelul soluționării cererilor privind emiterea ordinelor de protecție, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție cu dezlegarea acestor neclarități de interpretare a Legii nr. 217/2003.

Astfel,  prin Decizia nr. 82/22.06.2026, s-a statuat:

"În interpretarea şi aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) şi art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, (...)

Victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003."

Pe de o parte, dezlegarea obligatorie dată de instanța supremă reconfirmă limitele atribuțiilor reprezentantului ministerului public în procesul civil, stabilite de dispozițiile art. 93 C.P.C., în sensul că titularul introdus în proces (victima însăși) se va putea prevala oricând de prevederile art. 406, 408, 409 și art. 438-440 C.P.C., deci și de dreptul de a renunța la judecată. 

Pe de altă parte, posibilitatea victimei de a renunța la judecata ordinului de protecție inclusiv în ipoteza introducerii cererii de către ministerul public, valorifică în mod corespunzător propria manifestare de voință a acesteia, care, exprimată liber și neinfluențată, trebuie să producă efectele juridice corespunzătoare. 

Dreptul la despăgubiri al victimelor indirecte în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane

Posibilitatea acordării de daune morale persoanei căreia, printr-o faptă ilicită, i-a fost afectată sănătatea și integritatea corporală este, indiscutabil, consfințită de prevederile art. 1391 Cod Civil, care în varianta deja consacrată până recent și îmbrățișată de către instanțele de judecată statua:

"(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu."

Din formularea utilizată de legiuitor a textului de lege citat, constatăm că, dacă în ceea ce privește aliniatul 2 al acestuia, întinderea aplicabilității dreptului la despăgubiri morale în cazul decesului victimei este clar definită (ascendenți, descendenți, etc), în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății victimei, beneficiarul unor eventuale despăgubiri morale nu este menționat.

În acest context, instanțele de judecată investite cu dosare având ca obiect acordarea de daune ca urmare a producerii unor accidente au avut o jurisprudență diferită, dând interpretări antagonice textului de lege citat. 

Astfel, unele au apreciat că în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății, dreptul la despăgubiri morale se cuvinte exclusiv victimei însăși, ea fiind singura căreia i s-au restrâns posibilitățile de viață socială și familială.

Altele, mai puțin numeroase, aplicând principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, au acordat despăgubiri morale și victimelor indirecte, membrilor de familie ai persoanei căreia i-a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea. 

În materie penală, jurisprudența în domeniu a fost armonizată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/16.05.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, care a stabilit că "dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

Urmare a acestei interpretări, practica judecătorească din domeniu s-a cristalizat în sensul că, în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății unei persoane, dreptul la despăgubiri morale va opera exclusiv în favoarea acesteia și nu și a victimelor indirecte (familie, etc.).

Însă recent, prin Decizia nr. 342/09.07.2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 1000 din 07.10.2024, Curtea Constituțională a sancționat o atare limitare, constatând că "dispozițiile art.1.391 alin.(1) din Codul civil sunt neconstituționale, în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială ca urmare a vătămării integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei directe."

În justificarea unui astfel de raționament, instanța de contencios constituțional a observat că prevederile în speță încalcă dispozițiile art. 22 și art. 26 din Constituție, încălcând dreptul la integritate psihică și la viața privată a victimelor indirecte.

Aceasta deoarece, interacționarea cu un membru al familiei care suferă mari limitări fizice poate determina suferințe psihice și pentru membrii familiei, chiar dacă aceștia nu au suferit consecințe directe ale faptelor produse, fiind doar victime "prin ricoșare".

Mai mult decât atât, lipsirea victimelor indirecte de posibilitatea obținerii de daune morale într-o atare situație, în care relațiile de familie sunt evident afectate, reprezintă și o afectare a exercițiului dreptului la viață privată.

În contextul expus, prin Legea nr. 231/2025, publicată în Monitorul Oficial nr.  1164/16.12.2025, legiuitorul a procedat la armonizarea prevederilor art. 1391 (1) C.C., cu cele dispuse de Curtea Constituțională, în prezent acesta având următoarea formă:

"În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată victimei directe și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Au dreptul la despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială și persoanele prevăzute la alin. (2). La stabilirea acestora, instanța va avea în vedere aspecte precum relația dintre victima directă și persoana care se pretinde indirect vătămată, gravitatea vătămării corporale a victimei directe, caracterul său permanent și iremediabil, care să afecteze sever ori în mod excepțional posibilitățile de viață familială ale victimelor indirecte în interacțiunea lor cu victima directă."

Așadar, actualmente, legiuitorul a recunoscut în mod expres și dreptul victimelor indirecte ale unui accident care a produs unei persoane o afectare a sănătății sau integrității corporale, (ascendenți, descendenți, etc.) de a solicita daune morale pentru prejudiciu moral suferit, exprimat de restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

Evaluarea unui astfel de prejudiciu se va realiza prin raportarea la criteriile reglementate de noua formă a art.  1391 (1) C.C., mai sus citate. 

Prin urmare, noua modificare legislativă va permite ca victimele indirecte să solicite acordarea de daune morale, nu numai în cazul decesului unei persoane, pentru durerea încercată prin moartea victimei ci și în ipoteza vătămării integrității corporale sau a sănătății acesteia, datorită limitării posibilităților de viață familială și socială.

Penalități definitive aplicate Comisiei Locale de Fond Funciar pentru neexecutarea obligației de a face care nu poate fi executată decât prin persoana debitorului

În data de 11.03.2026, am obținut pentru clientele noastre obligarea Comisiei Locale de Fond Funciar la plata de penalități pentru neexecutarea titlului executoriu reprezentat de o sentință civilă definitivă, în sensul înaintării către Comisia Județeană de Fond Funciar a documentației necesare în vederea emiterii titlului de proprietate și emiterii proceselor verbale de punere în posesie, pentru niște suprafețe de teren validate.

Conform art. 906 (5) C.P.C., cuantumul penalităților poate fi înlăturat sau redus doar pe calea contestației la executare și doar în ipoteza executării obligațiilor și a probării unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. 

Descarcă documentul

Scurt ghid de contestare a impozitului pe proprietate

Anul 2026 a debutat pe fundalul unei preocupări sporite cu privire la valoarea impozitelor pe proprietate, în contextul majorării acestora, datorită măsurilor de creștere a veniturilor bugetare.

Urmare a modificărilor legislative în materie fiscală, nu a mai surprins pe nimeni că, în prezent, impozitele anuale stabilite pentru imobilele deținute în proprietate au o valoare de câteva ori mai mare decât cele aferente anilor precedenți.

Față de această realitate, constatăm că situațiile în care contribuabilii sunt nevoiți să conteste deciziile de impunere emise de autoritățile locale, cu privire la impozitele pe proprietate datorate, sunt din ce în ce mai frecvente.

Punctual, contribuabilul care a primit o decizie de impunere privind impozitele pe proprietate de al cărei cuantum este nemulțumit și care dorește să o conteste are de parcurs următorii pași:

1. Contestarea deciziei la organul local emitent în termen de 45 de zile de la data comunicării acesteia

Această etapă este obligatorie conform prevederilor art. 268 C.P.F., contribuabilul nemulțumit de conținutul deciziei de impunere urmând să se adreseze Direcției Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei emitente.

Reținem că prin contestația formulată, se contestă atât baza de impunere cât și valoarea creanței stabilite în sarcina petentului.

Valoarea creanței din decizia de impunere și baza de impunere pot fi verificate cu ușurință de către contestator, prin utilizarea formulelor de calcul regăsite la art. 457 și urm. C.F., respectiv a cotelor procentuale stabilite prin hotărâri de consiliu local, cu respectarea normelor menționate.

Recomandăm a se acorda atenție sporită modalității în care se determină valoarea impozabilă a imobilelor, respectiv a indicilor și a procentelor aplicate de autoritățile locale, în funcție de categoria rezidențială/nerezidențială a acestora, respectiv amplasarea și categoria de folosință a terenurilor.

Menționăm și că, în practică, autoritățile emitente tind să aplice eronat valorile impozabile fixe enumerate în tabelul prevăzut de art. 457 (2) C.P.F. și indicii de corecție regăsiți la al.(6) al aceluiași text de lege.

De asemenea, în cazul imobilelor apartamente, susținând că dimensiunile acestora nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, organele fiscale locale practică determinarea suprafaței construite desfășurate prin aplicarea în mod abuziv a coeficientului de 1,4, ceea ce, implicit, conduce la stabilirea unei creanțe mai mari.

2. Suspendarea efectelor deciziei contestate până la soluționarea contestației

Conform dispozițiilor art. 278 C.P.F., introducerea contestației administrative împotriva deciziei de impunere la organul fiscal competent nu are ca efect de drept suspendarea executării acesteia.

Însă o atare normă nu afectează dreptul contribuabilului de a solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu condiția achitării unei cauțiuni ce se va stabili în conformitate cu prevederile art. 278 (2) C.P.F.

Este important de observat că suspendarea efectelor deciziei contestate va fi dispusă de instanța de contencios administrativ competentă să soluționeze fondul cauzei, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii având ca obiect anularea deciziei contestate, a deciziei pronunțate în soluționarea contestației administrative, a refuzului soluționării, etc.

Cu toate acestea, în situația în care contestatorul nu introduce acțiunea mai sus menționată în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației administrative, suspendarea executării actului administrativ încetează de drept.

3. Sesizarea instanței de contencios administrativ

În urma formulării contestației împotriva deciziei de impunere, organul fiscal local va proceda la soluționarea plângerii printr-o decizie de respingere sau de admitere a acesteia, cu consecința anulării/desființării totale sau parțiale a actului atacat.

Decizia astfel emisă împreună cu actele la care aceasta se referă vor putea fi atacate de către contribuabilul nemulțumit la instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv într-un termen de 6 luni de la data comunicării acesteia.

În același termen va putea fi contestat și refuzul nejustificat și exprimat al organului fiscal de soluționare a contestației.

La aceeași instanță se va putea adresa și contribuabilul a cărui contestație administrativă nu a fost soluționată în termen de 6 luni de la data depunerii.

Este important de menționat și că prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ sau, pe cale separată, reclamantul poate solicita și suspendarea efectelor actului contestat, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În situația în care cauțiunea obligatorie a fost deja consemnată definitiv în vederea soluționării cererii de suspendare formulată în etapa contestației administrative, nu se mai impune plata unei noi cauțiuni.

Acțiunea adresată instanței de contencios administrativ va putea fi respinsă, cu consecința confirmării actelor contestate sau admisă, în sensul anulării parțiale sau totale a actelor contestate și repunerii contribuabilului în situația anterioară emiterii acestora.

Așadar, orice contribuabil care apreciază că pe numele său a fost emisă o decizie de impunere incorectă are posibilitatea de a o supune verificării inițial chiar organului emitent și, ulterior, instanței de contencios administrativ, cu finalitatea stabilirii unor impozite pe proprietate calculate în mod corect și cu respectarea legislației din domeniu.

Majoratul online și accesul liber la internet

Context 

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează activitatea furnizorilor de servicii de internet este reprezentat de neutralitatea internetului, adică regula conform căreia aceștia trebuie să trateze în mod egal,  fără discriminare, tot conţinutul, toate site-urile, platformele şi aplicaţiile disponibile.

Ca normă general valabilă, liberul acces la servicii de internet este consfințit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis și care urmărește să garanteze o conexiune la internet în condiții egale, pentru oricine.

Raportându-ne la reglementarea de mai sus, din perspectiva atingerii cerințelor de securitate, integritate și prevenire a congestionării rețelelor, respectiv a gestionării diverselor echipamente, asigurarea unor servicii de internet pe scară largă și ușor accesibile constituie un obiectiv mai mult decât fezabil.

Situația însă devine mai complicată, atunci când dreptul la un internet deschis este abordat prin prisma conținutului de date transferate prin intermediul serviciilor de internet, diverselor aplicații, etc., conținut care contravine dreptului Uniunii sau dreptului național. 

În lumina regulamentului citat, o atare ipoteză permite intervenirea asupra traficului de date, restricționarea și chiar blocarea acestuia, justificat de încălcarea unor norme naționale sau comunitare. 

Însă pe lângă conținutul vădit contrar normelor naționale sau comunitare (de ex. de natură penală, care încalcă normele GDPR, etc.) și care impune aplicarea măsurilor mai sus enunțate, identificăm și o categorie de date așa zis sensibile care nu sunt neapărat contrare legii dar a căror diseminare se impune a fi controlată.

Într-o astfel de categorie sunt asimilate informațiile din spațiul digital la care au acces minorii, acces care reclamă o atenție sporită.

Astăzi, utilizarea internetului de către minori este mai extinsă ca niciodată, din considerente didactice sau pentru pur divertisment. 

Desfășurată sub supravegherea unui adult (părinte, profesor, etc.) o astfel de activitate aduce beneficii indiscutabile minorului care are acces la informație și care chiar poate dobândi noi competențe.

Însă accesul nesupravegheat și nelimitat al minorului la internet constituie o modalitate de expunere a acestuia la o serie de informații nepotrivite cu nivelul său de dezvoltare psiho - emoțională și cognitivă, ajungându-se chiar în situații în care acesta devine subiect al abuzurilor, al bullying-ului sau, în cel mai nefericit caz, chiar al anumitor infracțiuni grave. 

Prin REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI privind o piață unică pentru serviciile digitale, legiuitorul european a stabilit obligațiile minimale care trebuie să fie respectate de furnizorii de servicii digitale din statele membre și de autoritățile implicate, statuându-se prevalența interesului superior al minorului în considerarea activității desfășurate de platformele online foarte mari și de motoarele de căutare online foarte mari [1], indicația luării de măsuri pentru a proteja minorii de conținutul care le poate afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală, oferirea de instrumente care să permită accesul condiționat la astfel de informații, asigurarea unui nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în spațiul digital.

Peste aceste linii călăuzitoare, s-a apreciat că o reglementare punctuală a condițiilor de acces al minorilor la serviciile digitale intermediare [2] constituie atributul fiecărui stat membru.

Despre proiectul de Lege privind majoratul online

În contextul descris și într-o perioadă în care conținutul de pe internet, asaltat de informații false, manipulatoare, abuzive, incitatoare, cu caracter violent sau sexual, vulnerabilizează cel mai mult minorii, legiuitorul național a apreciat că este oportun să reglementeze condițiile de acces ale minorilor la utilizarea traficului de internet.

Astfel, a fost adoptat de Senat proiectul de Lege privind majoratul online [3], în prezent aflat în procedură la Camera Deputaților.

Conform legiuitorului, proiectul de lege menționat are ca finalitate protejarea minorilor de informațiile cu caracter dăunător și, totodată, implementarea anumitor măsuri de punere în aplicare a REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale și a REGULAMENTULUI GDPR.

Proiectul de lege introduce noțiunea de major online definită ca persoana fizică care, la împlinirea vârstei de 16 ani, dobândește capacitate deplină de exercițiu în mediul online. 

O dată cu intrarea în vigoare a Legii privind majoratul digital este interzisă furnizarea de servicii online minorului cu vârsta mai mică de 16 ani, fără validarea prealabilă a acordului parental.

Acordul parental, dar și solicitarea suspendării sau radierii contului minorului se realizează în scris, la cererea reprezentantului legal al acestuia, fiind transmis în format letric sau electronic, Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM).

Detaliile tehnice privind formularea și transmiterea solicitărilor de mai sus vor fi stabilite în termen de 180 de zile de la publicarea legii, prin decizie emisă de ANCOM.

Tot în termen de 180 de zile de la publicarea legii, furnizorii de servicii online au obligația de etichetare a conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor, de obținere a acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România, de instalare de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia, în cazul furnizorilor de platforme de social - media, servicii de streaming, comerț electronic, jocuri de noroc, servicii bancare, aplicații mobile, etc. 

Conturile pentru care nu s-a prezentat acordul parental în termen de 180 de zile de la publicarea legii vor fi blocate, urmând ca în termen de 120 de zile să fie radiate.

Furnizarea de servicii online minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, în lipsa acordului parental, neetichetarea conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor sau neobținerea acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,1% și 0,2% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului. 

Totodată, neinstalarea de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia de către furnizorii de servicii online obligați la aceste măsuri, respectiv neîndeplinirea demersurilor de blocare sau radiere a conturilor pentru care nu s-a prezentat acordul parental se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,2% și 0,4% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului.

Săvârșirea unui număr de 5 sau mai multe abateri de la prevederile legii constatate în cursul unui an calendaristic poate conduce la suspendarea activității furnizorului pe teritoriul național, până la remedierea neregulilor.

Posibilele lacune de reglementare și necesitatea completării acestora 

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că, prin elaborarea unei Legi privind majoratul online, legiuitorul a urmărit să reglementeze niște mecanisme juridice suplimentare care să asigure respectarea interesului superior al minorului și atunci când acesta din urmă interacționează cu mediul online, digital. 

Iar în contextul în care relațiile socio umane se extind din ce în ce mai mult în zona online, digitală, cu efecte juridice concrete în viața de zi cu zi, necesitatea ca un astfel de spațiu să fie cât mai sigur pentru minor este imperativă. 

Din această perspectivă, legiferarea conceptului de "majorat online" și introducerea unor obligații suplimentare în sarcina furnizorilor de servicii online în considerarea utilizatorilor minori pot aduce beneficii sporite pentru această categorie de persoane.

Mai mult decât atât, astfel de norme urmăresc și transpunerea efectivă a prevederilor art. 28 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, text legal care stabilește în sarcina unor furnizori de servicii online obligația de a institui "măsuri adecvate și proporționale pentru a asigura un nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în cadrul serviciului lor."

Cu toate acestea, fără a minimaliza importanța protecției drepturilor minorilor inclusiv în mediul online, comparând proiectul de Lege privind majoratul online cu același REGULAMENT (UE) 2022/2065 dar și cu REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis, constatăm că acesta conține și anumite vulnerabilități peste care nu putem trece cu vederea. 

După cum am arătat mai sus, proiectul de lege permite restricționarea, suspendarea, blocarea accesului utilizatorului minor la anumite platforme sau radierea contului acestuia, în anumite condiții, scopul declarat fiind protejarea minorului de informații dăunătoare. 

Deși severitatea măsurilor merge până la ștergerea anumitor conturi sau blocarea accesului, niciuna dintre situațiile care impun luarea acestora nu sunt definite cu claritate de către legiuitor în conținutul proiectului de lege. 

Or reglementarea lacunară a situațiilor mai sus enunțate va conduce implicit la interpretări defectuoase și chiar la abuzuri săvârșite împotriva utilizatorilor de servicii de internet.

Pe de altă parte, din perspectiva categoriilor de funizori de servicii online ce intră sub incidența actului normativ, textul adoptat nu realizează o distincție clară între furnizorii de platforme online și de motoare de căutare online foarte mari și ceilalți furnizori de servicii online.

Or tocmai prin prisma REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, pe care proiectul de lege dorește să îl transpună, se impunea acordarea unei atenții sporite acestor categorii de furnizori de servicii digitale, datorită pozițiilor dominante pe care le dețin în spațiul online.

Dintr-o perspectivă diferită, constatăm și că proiectul de lege accentuează obligațiile și sancțiunile furnizorilor de servicii online care pot avea drept țintă minorii, fără a face vreo delimitare a categoriilor de servicii oferite, respectiv „simpla transmitere” („mere conduit”), „stocarea în cache” sau "găzduirea".

Aceasta deși, în funcție de categoriile de servicii oferite, art.4- 6 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 stabilesc, în concret și în anumite condiții, anumite cauze de exonerare de răspundere a furnizorului de servicii pentru transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor.

Conform normelor citate, aceste cauze exoneratoare de răspundere se aplică în situații în care transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor, etc. a intervenit din motive independente de conduita furnizorului de servicii, cum ar fi în ipoteza în care un astfel de incident a avut loc, deși furnizorul de servicii nu a inițiat transmiterea, nu a selectat destinatarul acesteia și nu a selectat sau modificat datele ce fac obiectul transmiterii. 

În pofida reglementării detaliate oferite de regulamentul citat, proiectul de Lege privind majoratul online stabilește în sarcina furnizorilor de servicii online, obligația generală de a bloca accesul către anumite sisteme, fără a avea în vedere limitele și excepțiile impuse de legiuitorul european.

Or, din punctul nostru de vedere, o astfel de abordare nu numai că apare contrară REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, însă la rândul său, creează premisele ca, în aplicarea Legii privind majoratul online, furnizorii de servicii digitale să devină ținta unor abuzuri și excese.

Trecând peste aceste considerente, apreciem că vulnerabilitatea cea mai importantă a proiectului de Lege privind majoratul online se concretizează în aceea că deficiențele de interpretare și aplicare născute din caracterul mult prea general al normelor poate conduce nu numai la sancționarea injustă a unor operatori dar și la îngrădirea și chiar blocarea accesului utilizatorilor la servicii de internet, în mod nejustificat.

Însă REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 garantează accesul la un internet deschis, stipulând că: 

"Utilizatorii finali au dreptul de a accesa și distribui informaţii și conţinut, de a utiliza și de a pune la dispoziţie aplicaţii și servicii și de a folosi echipamente terminale la alegere, indiferent de locaţia utilizatorului final sau a furnizorului, ori de locaţia, originea ori destinaţia informaţiilor, conţinutului, aplicaţiilor sau serviciilor, prin intermediul serviciului lor de acces la internet."

În considerarea acestor prevederi, dacă, sub justificarea protecției drepturilor minorilor, proiectul de Lege privind majoratul online  permite restrângerea sau blocarea accesului la anumite sisteme, în situații aleatorii, conchidem că acesta este în totală contradicție și cu principiul instituit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120.  

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că protecția drepturilor minorilor trebuie să reprezinte o prioritate și atunci sau poate mai ales atunci când aceștia interacționează cu mediul online.

Însă la nivel de reglementare, trebuie menținut un just echilibru între cristalizarea unui spațiu online care este sigur pentru minori și dreptul la un internet deschis, cu observația că acesta din urmă reprezintă o componentă a unor garanții juridice fundamentale, precum libertatea de expresie, dreptul la informare, dreptul la educație, libertarea de asociere, etc.

Rămâne de văzut dacă, în timp, lipsurile și disfuncționalitățile proiectului de Lege privind majoratul online vor fi remediate de legiuitor, tocmai cu finalitatea menținerii acestui echilibru. 

[1] platformele online și motoarele de căutare online care au un număr mediu lunar de destinatari activi ai serviciilor în Uniune mai mare sau egal cu 45 de milioane și care sunt desemnate drept platforme online foarte mari sau motoare de căutare online foarte mari în conformitate cu alineatul (4). - art.33(1) din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale;

[2] Conform art.3 lit.(g) din REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, prin „serviciu intermediar” înțelegem unul dintre urmatoarele servicii:

(i) un serviciu de „simplă transmitere” („mere conduit”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la o rețea de comunicații;

(ii) un serviciu de „stocare în cache” („caching”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, implicând stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, singurul scop al efectuării stocării fiind acela de a face mai eficientă transmiterea mai departe a informațiilor către alți destinatari, la cererea acestora;

(iii) un serviciu de „găzduire” („hosting”), care constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, la cererea acestuia;

[3] Proiectul de Lege privind majoratul online este înregistrat la Camera Deputaților sub nr. 356/2025, acesta fiind cameră decizională.

Material publicat și pe https://www.juridice.ro/809773/majoratul-online-si-accesul-liber-la-internet.html#_ftnref1

  

Dreptul de "a fi uitat" și protecția datelor cu caracter personal

În era internetului și a inteligenței artificiale, circularea datelor cu caracter personal se realizează mai rapid ca niciodată, cu consecința creșterii calității serviciilor dar și a riscului divulgării unor informații private aparținând persoanelor implicate.

Garantarea dreptului la viață privată constituie un drept deja consacrat atât în planul legislației interne cât și la nivelul normelor comunitare, însă noul context social a reclamat implementarea unei legislații de nișă care să răspundă noilor cerințe de securitate a datelor cu caracter personal.

Astfel, pe acest fundal, a fost adoptat Regulamentul nr. 679 din 27.04.2016 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Intrat în vigoare în data de 25.05.2016 și aplicabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene din data de 25.05.2018, actul menționat oferă o reglementare de nivel superior și mult mai țintită în materia protecției datelor cu caracter personal, față de normele anterioare, de ordin general - cum ar fi art.8 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care consfințise deja dreptul oricărei persoane la protecția datelor cu caracter personal. 

Unul dintre cele mai importante mecanisme introduse de GDPR o constituie instituirea dreptului oricărei persoane interesate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal, prelucrate în mod automatizat sau prin alte mijloace, care fac parte sau care sunt destinate să facă parte, dintr-un sistem de evidență a datelor. 

Pornind de la premiza că efectele aplicării unui astfel de instrument juridic se concretizează în eliminarea datelor personale ale persoanei interesate din respectivul sistem de evidență, acesta este privit în domeniu și ca dreptul de a fi uitat.

Mecanismul este descris în detaliu de prevederile art. 17 din GDPR, text legal care permite persoanei vizate să ceară de la operator ştergerea datelor cu caracter personal care o privesc, fără întârzieri nejustificate, cu obligația colaterală a acestuia din urmă de a şterge datele cu caracter personal fără întârzieri nejustificate, care se aplică în umătoarele situații:

"a)datele cu caracter personal nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost colectate sau prelucrate; 

b)persoana vizată îşi retrage consimţământul pe baza căruia are loc prelucrarea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) sau cu articolul 9 alineatul (2) litera (a), şi nu există niciun alt temei juridic pentru prelucrare; 

c)persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (1) şi nu există motive legitime care să prevaleze în ceea ce priveşte prelucrarea sau persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (2); 

d)datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal; 

e)datele cu caracter personal trebuie şterse pentru respectarea unei obligaţii legale care revine operatorului în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern sub incidenţa căruia se află operatorul; 

f)datele cu caracter personal au fost colectate în legătură cu oferirea de servicii ale societăţii informaţionale menţionate la articolul 8 alineatul (1) (datele cu caracter personal ale unui minor)." 

Dreptul oricărei persoane ale cărei date personale au fost prelucrate de către un operator de a solicita înlăturarea acestora constituie, de altfel, o concretizare punctuală a dreptului la viață privată, garantat atât la nivelul legislației interne cât și la nivelul legislației comunitare.

În același registru, reținem că prerogativa persoanei vizate de a uza de procedura instituită de art.17 din GDPR își are originea, de fapt, într-un veritabil drept al său de a gestiona neîngrădit stocarea și ciricuitul datelor sale personale, cu posibilitatea păstrării confidențiale a acestora, utilizării lor în scopul declarat de operator și acceptat de titular, a ștergerii și a rectificării informațiilor în speță.

Prin prisma conținutului efectiv al unui astfel de demers, reținem că dreptul de a solicita ștergerea datelor cu caracter personal este exprimat de măsuri rezonabile care pot fi luate de operator, inclusiv tehnice, reprezentate inclusiv de informarea altor operatori care au difuzat linkuri cu datele respective sau alte copii sau reproduceri ale acestora, că s-a solicitat ștergerea lor. 

Așadar, dreptul de ștergere instituit de GDPR vizează atât datele personale online cât și cele off line, cum ar fi cele deținute în format letric.

Într-un secol în care informațiile, inclusiv cele personale, pot face înconjurul lumii printr-un singur click, probabilitatea utilizării acestora în mod neautorizat cu scopul de a obține diverse beneficii, foloase materiale sau alte avantaje este extrem de ridicată.

Or tocmai într-un astfel de context, dreptul de "a fi uitat" de bazele de date instituit de art. 17 din actul normativ suscitat constituie o modalitate prin care persoana interesată se poate pune la adăpost de astfel de amenințări, obținând eliminarea datelor sale dintr-un sistem.

Deși exercițiul său este esențial în materia protecției datelor cu caracter personal, există și situații în care o persoană nu poate uza de dreptul de ștergere a informațiilor, respectiv:

"-  atunci când prelucrarea este necesară pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare şi la informare, pentru respectarea unei obligaţii legale care prevede prelucrarea în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern care se aplică operatorului sau pentru îndeplinirea unei sarcini executate în interes public sau în cadrul exercitării unei autorităţi oficiale cu care este învestit operatorul;

- din motive de interes public în domeniul sănătăţii publice, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) literele (h) şi (i) şi cu articolul 9 alineatul (3);

- în scopuri de arhivare în interes public, în scopuri de cercetare ştiinţifică sau istorică ori în scopuri statistice, în conformitate cu articolul 89 alineatul (1), în măsura în care dreptul menţionat la alineatul (1) este susceptibil să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea obiectivelor prelucrării respective;

-  pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanţă." 

Punând în balanță interesul particular al persoanei vizate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal dintr-o bază de date, pe de o parte și motive care țin de siguranța publică, garantarea dreptului la liberă exprimare sau înfăpuirea justiției și a ordinii de drept, pe de altă parte, normele GDPR exonerează operatorii de obligația de ștergere a datelor personale în oricare dintre ipotezele mai sus enunțate.

Altfel spus, într-o atare de situație, dreptul de ștergere a datelor cu caracter personal devine inoperant, cu consecința că acestea vor fi în continuare stocate și prelucrate însă numai cu respectarea prevederilor GDPR. 

Natura deosebit de specială a domeniului securității datelor a necesitat o reglementare clară și extinsă, precum  Regulamentul nr. 679/2016 care a instituit expres obligativitatea înștiințării persoanelor fizice asupra faptului că, în anumite condiții, le vor fi prelucrate datele cu caracter personal, cunoașterea de către acestea a datelor care le vor fi prelucrate, destinatarii acestor date, etc.

Toate aceste măsuri obligatorii impuse de actul normativ citat ar fi lipsite de finalitate dacă prevederile acestuia nu ar fi urmărit și instituirea unui drept al persoanei fizice care a furnizat anumite date cu caracter personal, de a solicita ștergerea acestora din sistemele de date. 

Pentru aceste motive, dreptul de "a fi uitat" legiferat de art. 17 din GDPR constituie principalul obiectiv al actului în speță, garantând persoanei care a funizat date cu caracter personal unui anumit operator, putere de decizie asupra circuitului acestor informații.