Când putem exercita autoritatea părintească în mod exclusiv?

În materia reglementărilor aplicabile relațiilor matrimoniale, cea mai mare importanță o dețin normele de drept ce tratează situația juridică a copiilor minori rezultat al acestora, urmărindu-se, cu prioritate și dincolo de orice alt obiectiv, satisfacerea interesului lor superior.

Prin prisma efectelor desfacerii căsătoriei sau destrămării unei relații asupra situației minorului născut din aceasta, reținem că în vechea reglementare civilă și a dreptului de familie, divorțul, respectiv separarea părinților, avea drept consecință încredințarea minorului unuia dintre părinți, cu obligarea celuilalt părinte la plata pensiei de întreținere.

Urmare a intervenirii Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, noțiunea de încredințare a minorului a încetat să mai existe, aceasta fiind înlocuită de măsura stabilirii domiciliului minorului (la unul dintre părinți), cu aceeași consecință a obligării părintelui cu care părintele nu locuiește, la plata unei pensii de întreținere în beneficiul minorului. 

În plus față de reglementarea anterioară, legiuitorul a introdus și conceptul de autoritate părintească, definit de art. 483 (1) al actului normativ menționat, ca "ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți".

Cu alte cuvinte, ca regulă, autoritatea părintească privitoare la copil se exercită de către ambii părinți în aceeași măsură, în mod comun, evident în timpul căsătoriei, dar chiar și după divort, după cum stabilește cu claritate art. 397 C.C.

În situații deosebite, legiuitorul a reglementat și posibilitatea exercitării autorității părintești de către un singur părinte, dacă există motive întemeiate sau chiar de către ruda, familia sau persoana la care minorul se află în plasament, în mod excepțional.

În completarea regulii de mai sus, art. 36 (7) Legea nr. 272/2004 privind protecția drepturilor copilului a definit punctual care sunt motivele întemeiate care pot determina exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, acestea fiind alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Față de normele generale și speciale de drept enunțate, în soluționarea diverselor cereri de divorț, jurisprudența în materie s-a cristalizat majoritar în sensul exercitării comune a autorității părintești, autoritatea exclusivă putând fi încuviințată doar în ipoteza probării motivelor întemeiate mai sus citate.

În viața de zi cu zi, exercitarea autorității părintești în mod comun de către ambii părinți după desfacerea căsătoriei este, de multe ori, afectată de situația conflictuală dintre aceștia, care subzistă și după divorț. 

Astfel, de multe ori, se ajunge în situații în care nu pot fi luate decizii importante pentru creșterea, îngrijirea sau educarea minorului, pentru că părintele care nu locuiește cu acesta se opune, nu poate fi contactat, etc.

Deși dispozițiile art. 486 C.C. prevăd că "ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești" , acestea se soluționează de instanța de tutelă, varietatea și numărul situațiilor apărute în practică, împreună cu lipsa de celeritate a soluționării cauzelor în justiție lipsesc de eficiență un astfel de mecanism juridic.

În acest context, cu scopul evitării blocajelor privind exercitarea autorității părintești, legiuitorul a considerat oportun să completeze dispozițiile art. 36 (7) Legea nr. 272/2004, în sensul extinderii sferei motivelor întemeiate pentru exercitarea autorității părintești în mod exclusiv. 

Astfel, prin Legea nr. 123/2024, s-au adăugat la motivele care pot determina exercițiul exclusiv al autorității părintești și înstrăinarea părintească și oricare altă imposibilitate obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil.

Completarea dispozițiilor din materie în sensul celor de mai sus, instituie posibilitatea de a solicita instanței de judecată încuviințarea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte într-un număr nelimitat de cazuri, singurele cerințe imperative fiind probarea unei justificări obiective și urmărirea interesului superior al minorului. 

În altă ordine de idei, reținem și că termenul de imposibilitate obiectivă vizează acele situații, apărute datorită unor circumstanțe independente de voința celui care le invocă și care, cel puțin în sfera noțiunii de autoritate părintească, creează premisele ca exercițiul comun al acesteia să devină irealizabil. 

Față de numărul concret de cazuri ce reclamă exercițiul exclusiv al autorității părintești, motivele enunțate de art. 36 (7) din Legea nr. 272/2004 în varianta sa inițială asimilau o plajă extrem de mică de scenarii, cele mai multe situații care justifică exercițiul autorității părintești de către un singur părinte rămânând nesoluționate, cu consecința afectării interesului superior al minorilor, transformați, de multe ori, în "monedă de schimb"  sau "instrument de șantaj" între foștii soți.

Or scopul reglementării noțiunii de imposibilitate obiectivă a exercitării autorității părintești în comun, drept motiv de exercitare a acesteia în mod exclusiv, este reprezentat tocmai de evitarea unor astfel de situații, aflate în totală antiteză cu conceptul de interes superior al minorului. 

Acestea fiind zise, în mod indiscutabil, extinderea sferei motivelor care pot determina exercițiul exclusiv al autorității părintești constituie un instrument juridic suplimentar pentru crearea unui mediu optim în vederea creșterii, îngrijirii și educării minorului. 

În aceste zile, vă urăm tuturor un Crăciun Fericit și un An Nou Minunat!!

 

Plafonarea dobânzilor percepute de la consumatori de instituțiile financiare nebancare și de entitățile care desfășoară activitatea de recuperare de creanțe

Legea nr. 243/2024 privind protecția consumatorilor cu privire la costul total al creditării și la cesiunea de creanțe a fost promulgată de Președintele României și publicată în Monitorul Oficial încă din vara anului curent, respectiv în M.O.nr. 807/13.08.2024, însă intrarea sa în vigoare s-a produs la 90 de zile de data publicării, în data de 11.11.2024.

Actul normativ prezintă un interes sporit pentru consumatori, oferind acestora instrumente de protecție suplimentare în raporturile cu instituțiile financiare nebancare și cu entitățile recuperatoare de creanțe, cu precădere împotriva dobânzilor excesive.

Domeniul de interes abordat este reprezentat atât de creditele de consum cât și de creditele ipotecare, cu privire la care, dobânda anuală efectivă va fi limitată la cel mult 8 puncte procentuale (pentru prima categorie), respectiv 27 de puncte procentuale (pentru cea de-a doua categorie), peste dobânda la facilitatea de creditare practicată de Banca Națională a României pe piața financiar-bancară internă.

Normele amintite, enunțate de art. 5 din Legea nr.243/2024 instituie o regulă generală, care comportă și anumite derogări, în sensul că pentru creditele în valoare maximă de 5.000 lei, costul total al creditării nu poate depăși 1% pe zi, pentru cele cu o valoare cuprinsă între 5.001 lei și 10.000 lei - 0,8% pe zi, respectiv pentru cele cu valoare cuprinsă între 10.001 lei și 25.000 lei -  0,6% pe zi, în toate cazurile, valoarea totală plătibilă de către consumator neputând depăși dublul valorii totale a creditului.

În ipoteza în care plafoanele mai sus citate sunt depășite, consumatorul are posibilitatea solicitării creditorului revizuirea contractului, care va transmite în scris, în termen de maximum 30 de zile de la primirea solicitării, o propunere de revizuire a acestuia.

Această propunere poate conține o serie de soluții, precum reducerea sau ștergerea parțială a unor obligații ale consumatorului, reeșalonarea sau refinanțarea acestora, mergând până la darea în plată a imobilului cu care a fost garantat creditul (în cazul creditelor ce intră sub incidența Legii nr. 77/2016).

În situația în care creditorul refuză explicit să dea curs solicitării debitorului sau în caz de întârziere cu mai mult de 45 de zile a răspunsului la aceasta, debitorul va putea solicita instanței competente adaptarea judiciară a contractului.

De la data depunerii la instanța de judecată a cererii de adaptare a contractului, efectele acestuia asupra consumatorului vor fi suspendate, doar dacă depășirea plafoanelor mai sus citate, prevăzute la art. 4-6 din lege, este constatată printr-o decizie a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului.

În lumina acestor considerente, nu putem trece cu vederea faptul că Legea nr. 243/2024 privind protecția consumatorilor cu privire la costul total al creditării și la cesiunea de creanțe reglementează un instrument suplimentar de adaptare/reechilibrare a convențiilor de credit, alături de cel deja consacrat, instituit de Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile.

Însă spre deosebire de cea din urmă, procedura legiferată de Legea nr. 243/2024 va determina suspendarea efectelor convențiilor de credit de la data formulării cererii judiciare de adaptare a convenției de credit și nu de la data comunicării notificării de adaptare și doar în ipoteza în care depășirea plafoanelor de dobândă va fi constatată printr-o decizie a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului.

În plus, spre deosebire de o adaptare a contractului guvernată de Legea nr.77/2016, care operează atât în raporturile dintre consumatori și instituțiile de credit dar și dintre consumatori și instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor, o eventuală adaptare a contractului realizată sub imperiul Legii nr. 243/2024 va opera exclusiv în raporturile dintre consumatori și instituțiile financiare nebancare/entitățile recuperatoare de creanțe.

Din perspectiva aplicării în timp a Legii nr. 243/2024, menționăm și că art. 10 al acesteia statuează că actul normativ va produce efecte asupra contractelor în derulare, respectiv a celor active la data intrării în vigoare a legii, aflate în maturitate și pentru care întârzierile la plată sunt de cel mult 60 de zile. 

Suplimentar, notăm și că pentru contractele aflate în derulare, plafoanele de dobândă prevăzute de art. 4 - 6  din Legea nr. 243/2024,  se vor aplica exclusiv la valoarea principalului rămas de rambursat la data formulării solicitării de adaptare.

Sintetizând cele analizate, observăm că mecanismul de adaptare a convențiilor de credit instituit de  Legea nr. 243/2024 urmărește finalitatea deja consacrată și de Legea nr. 77/2016, respectiv aceea a restabilirii echilibrului contractual între părțile contractuale, atunci când acesta a fost afectat. 

În ipoteza reglementată de actul normativ analizat, dezechilibrul contractual ce se impune a fi remediat este determinat de perceperea sau pretinderea de către instituțiile financiare nebancare sau de către entitățile recuperatoare de creanțe a unor dobânzi extrem de ridicate, cu consecința împovărării excesive a consumatorului și chiar a ruinării acestuia.

Așadar, în gestionarea raporturilor cu entitățile mai sus menționate, debitorii titulari ai unor convenții de credit care se confruntă cu dobânzi de un cuantum excesiv, pot avea în vedere și procedura reglementată de Legea nr. 243/2024 în vederea realizării unei adaptări contractuale.

Cum se calculează numărul punctelor de stabilitate prevăzute de noua lege a pensiilor

Printre numeroasele modificări aduse de Legea nr.360/2023 privind sistemul public de pensii se regăsește și introducerea unui nou principiu care să guverneze domeniul menționat, respectiv principiul stabilității, potrivit căruia pentru stagiul de cotizare contributiv realizat pentru o perioadă mai mare de 25 de ani se acordă un număr suplimentar de puncte.

Acest aspect a fost prezentat ca fiind marele avantaj al noii legi a pensiilor, urmărindu-se, pe bună dreptate, recompensarea celor care au cotizat la bugetul de asigurări sociale o perioadă îndelungată de timp.

Concret, dispozițiile art. 85 (3) din Legea nr. 360/2023 stabilesc:

"Pentru stagiul de cotizare contributiv realizat peste 25 de ani contributivi se acordă un număr de puncte de stabilitate astfel:

a) 0,50 puncte pentru fiecare an realizat peste 25 de ani;

b) 0,75 puncte pentru fiecare an realizat peste 30 de ani;

c) un punct pentru fiecare an realizat peste 35 ani."

Reținem și că stagiul de cotizare (contributiv) ce va fi avut în vedere la acordarea punctelor de stabilitate va trebui realizat în sistemul public de pensii, nefiind luate în considerație perioadele în care se cumulează pensia din sistemul public sau pensia de serviciu cu veniturile asigurate conform legii.

O mare atenție trebuie acordată formulării de stagiu contributiv, noțiune introdusă pentru prima oară de Legea nr. 360/2023 și care a fost definită ca "perioada de timp pentru care s-au datorat contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii, precum și cea pentru care asigurații cu contract de asigurare socială au datorat și plătit contribuții de asigurări sociale la sistemul public de pensii."

Aceasta deoarece, formularea de stagiu contributiv este deseori confundată de justițiabili cu cea generală de stagiu de cotizare, care se referă la "perioada de timp constituită din stagiul de cotizare contributiv, precum și perioadele asimilate și perioadele necontributive recunoscute ca stagii de cotizare, conform legii."

Așadar, indiferent de durata stagiului total de cotizare, din perspectiva existenței dreptului la puncte de stabilitate, prezintă interes doar stagiul de cotizare contributiv, care trebuie să fie de peste 25 de ani.

În ceea ce privește modalitatea efectivă de calcul al numărului de puncte de stabilitate, dispozițiile Legii nr. 360/2023 se completează și cu cele ale art. 53 din Anexa la H.G. nr. 181/2024 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 360/2023 care instituie următoarele reguli:

„(1) Numărul de puncte de stabilitate se acordă pentru stagiul de cotizare contributiv de peste 25 de ani contributivi realizați în sistemul public.

(2) Numărul de puncte de stabilitate se acordă și pentru fracțiuni de an astfel:

a) 0,50 puncte pentru fiecare an realizat peste 25 de ani până la 30 de ani inclusiv, 0,04167 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00139 puncte pentru fiecare zi;

b) 0,75 puncte pentru fiecare an realizat peste 30 de ani până la 35 de ani inclusiv, 0,06250 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00208 puncte pentru fiecare zi;

c) un punct pentru fiecare an realizat peste 35 de ani, 0,08333 puncte pentru fiecare lună, respectiv 0,00278 puncte pentru fiecare zi.”

Văzând textele de lege mai sus enunțate, constatăm că, la stabilirea numărului punctelor de stabilitate, într-o primă etapă, se va verifica durata stagiului contributiv menționat în decizia de recalculare a pensiei.

În ipoteza în care acesta depășește 25 de ani, perioadele care exced acestui prag vor fi înmulțite cu numărul de puncte aplicabile în funcție de durata totală a stagiului contributiv, conform regulilor de mai sus.

Rezultatul obținut reprezintă numărul punctelor de stabilitate la care este îndreptățită persoana în speță și care se va adăuga la numărul punctelor de pensie stabilite prin decizia de recalculare.

Acestea fiind zise, constatăm că modalitatea de calcul al numărului de puncte de stabilitate prevăzută de Legea nr. 360/2023 reprezintă o operațiune aritmetică extrem de simplă, aflată la îndemâna oricărei persoane înscrisă la pensie pentru limită de vârstă.

În contextul în care, urmare a inițierii activității de recalculare a pensiilor, se observă că un număr covârșitor de decizii de recalculare stabilesc greșit numărul de puncte de stabilitate care li se cuvin titularilor, efectuarea de verificări în acest sens constituie un demers imperativ.