Este de notorietate faptul că în ultimii ani, instituțiile de credit au încercat să soluționeze problema creditelor neperformante prin cesionarea acestora către diverse societăți comerciale al căror obiect de activitate îl constituie recuperarea de creanțe.
În plan doctrinar și mai ales la nivelul jurisprudenței în materie, această măsură a generat numeroase polemici, opinia majoritară fiind în sensul că demersul menționat s-ar situa la limita legalității, atât din perspectiva normelor generale de drept cât și prin prisma legislației specifice.
În acest context și reținând numărul mare de debitori ale căror debite au fost cedate către diverse entități, problematica adusă în discuție prezintă interes sporit.
1.Scurtă prezentare a reglementării de drept comun a cesiunii de creanță
Cum o analiză pertinentă asupra noțiunii contractului de cesiune a creditului bancar este condiționată implicit de o scurtă prezentare a instituției cesiunii în sine, cu titlu prealabil, considerăm că este oportun să realizăm o scurtă abordare a chestiunii în lumina Codului Civil 1864 și a Legii nr. 287/2009.
Acestea fiind zise, reținem că în vechiul Codul Civil definiția, condițiile și efectele cesiunii de creanță erau reglementate de dispozițiile art. 1391 - 1398 și respectiv art. 1402 - 1404.
Conform prevederilor menționate, cesiunea de creanță era reprezentată de convenția prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane [1].
În ceea ce privește condițiile de validitate ale cesiunii, din studiul dispozițiilor citate mai sus, reținem că cesiunea de creanță putea fi făcută prin înscris sub semnătură privată, opozabilitatea sa față de terți (și deci și față de debitor) fiind condiționată de notificarea cesiunii către debitor de către cesionar sau de către cedent ori de acceptarea acesteia de către debitorul cedat, realizată în formă autentică. În ipoteza acceptării cesiunii prin înscris sub semnătură privată, opozabilitatea erga omnes a acesteia lipsea, contractul operând exclusiv față de debitor.
Menționăm și că cesiunea de creanță era caracterizată ca fiind un contract cu titlu oneros sau uneori gratuit, consensual, al cărui obiect îl putea constitui orice creanță (nu doar cea reprezentată de o sumă de bani).
Referitor la efectele cesiunii de creanță, menționăm că între părți (cedent și cesionar), aceasta producea efecte de la data realizării acordului de voință, creanța fiind transferată către cesionar, acesta subrogându-se în drepturile și obligațiile creditorului.
Față de debitor, cesiunea de creanță producea efecte de la data acceptării acesteia de către persoana menționată prin înscris sub semnătură privată, iar față de ceilalți terți, convenția devenea opozabilă de la data notificării debitorului cedat sau din momentul în care acesta o accepta prin înscris în formă autentică.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, instituția cesiunii de creanță a fost reconfigurată, comportând o reglementare mai specifică și detaliată.
Astfel, în ceea ce privește efectele cesiunii de creanță, prevederile art. 1570 N.C.C.[2] instituie în mod expres o clauză de inalienabilitate stabilind că cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția cedentului, nu operează față de debitor, decât dacă:
"- debitorul a consimțit la cesiune;
- interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței iar cesionarul nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască existența interdicției la momentul cesiunii;
- cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani."
Ca și în vechea reglementare, conform art. 1573 N.C.C., cesiunea de creanță produce efecte între cedent și cesionar prin simpla realizare a acordului de voință în sensul transmiterii creanței.
Față de debitorul cedat, cesiunea va produce efecte juridice de la data acceptării acesteia prin înscris cu dată certă sau de la data notificării în scris a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic cu referire la identitatea cesionarului și individualizarea creanței alături de precizarea că plata se va face cesionarului.
O dată creanța cedată și formalitățile prevăzute de lege realizate, debitorul se poate apăra împotriva cesionarului prin toate mijoacele legale de care ar fi putut uza împotriva creditorului.
Sintetizând cele expuse, reținem că față de Codul Civil 1864, Legea nr.287/2009 definește mai clar limitele de incidență ale instituției cesiunii de creanță, condițiile de opozabilitate ale acesteia față de debitor și față de terți fiind nu neapărat mai severe (în noua reglementare fiind suficient ca acceptarea debitorului să dețină dată certă și nu formă autentică) dar mai detaliate (noua reglementare stabilind inclusiv conținutul notificării cesiunii).
2. Reglementarea instituției cesiunii convenției de credit bancar din perspectiva legislației specifice anterioare O.U.G. nr. 52/2016
Transpunând aspectele enunțate în sfera contractelor de cesiune a creditelor bancare, constatăm că valabilitatea acestora este condiționată per se de îndeplinirea condițiilor sus-menționate (în funcție de data încheierii convențiilor fiindu-le incidente dispozițiile Codului Civil 1864 sau ale Legii nr.
287/2009) la care se adaugă reglementările specifice.
Abordând segmentul legislației de nișă care vizează chestiunea contractelor de cesiune a unor credite bancare, opinăm că anterior intervenirii O.U.G. nr. 52/2016, conținutul acesteia era destul de superficial, lăsând loc de multe interpretări, ceea ce a creat premizele proliferării fenomenului de cesionare a debitelor către diverși așa ziși recuperatori de creanțe.
Punctual, dispozițiile normelor de drept comun se completează cu prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, cu cele ale O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și eventual cu reglementarea oferită de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, respectiv Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară.
Astfel, din analiza textelor legale citate, constatăm că pe lângă condițiile generale reglementate de normele de drept comun, convențiile de cesiune a unor credite bancare trebuie să îndeplinească cerințe și formalități suplimentare.
În materia cesiunii unei creanțe ipotecare, Legea nr. 190/1999 condiționează valabilitatea convenției de calitatea specială a cesionarului, care conform art. 24 din actul normativ arătat, trebuie să fie o instituție de "același tip" cu cedentul sau o "altă entitate reglementată în acest sens prin legi speciale".
În altă ordine de idei, prin sintagma instituție de "același tip" înțelegem că legiuitorul a avut în vedere o altă instituție bancară, similară din toate punctele de vedere cu banca cedentă sau orice altă entitate care își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006, respectiv cu cele ale Legii nr. 58/1998.
Menționăm și că reglementările conținute de actele normative susmenționate impun tuturor entităților în speță (inclusiv societăților care administrează portofolii de creanțe) deținerea unei autorizății emise de către Banca Națională Română (art. 32 și 45 din O.U.G. nr.99/2006).
Acestea fiind zise, opinăm că numai în condițiile expuse mai sus, activitatea de recuperare unor creanțe îndeplinește cerințele legale, orice altă convenție de cesiune încheiată cu o entitate care nu îndeplinește cerințele reclamate de art. 24 din Legea nr. 190/1999 și respectiv de art. 32 și 45 din O.U.G. nr.99/2006 fiind cel puțin discutabilă, dacă nu chiar anulabilă, datorită lipsei îndeplinirii condițiilor de valabilitate.
Mergând mai departe cu analiza situației speciale a creanțelor ipotecare, prin raportare la art. 25 din Legea nr. 190/1999, constatăm că cesiunea unor astfel de creanțe devine opozabilă terților prin înscrierea acesteia la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, aceasta reprezentând o cerință suplimentară pe care convențiile de acest trebuie să o îndeplinească, față de cerințele din normele de drept comun.
Nu în ultimul rând, conform art. 26 din aceeași Lege nr. 190/1999, opozabilitatea cesiunii unei creanțe ipotecare față de debitor devine operabilă prin notificarea adresată acestuia de către unele dintre părțile contractului de cesiune, trimisă prin scrisoare recomandată în termen de 10 zile de la data încheierii convenției.
Aceeași cerință a notificării debitorului astfel cum aceasta este definită de Legea nr.190/1999 este preluată și de către dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr.50/2010, cu mențiunea introducerii unei cerințe în plus față de reglementările anterioare, în sensul că cesionarul trebuie să aibă o persoană de contact în România pentru rezolvarea eventualelor litigii și pentru a răspunde în fața autorităților.
Suplimentar față de cele arătate, O.U.G. nr.50/2010 reconfirmă dreptul (deja recunoscut) al debitorului cedat de a invoca împotriva cesionarului orice apărare pe care ar fi putut-o opune creditorului decent.
3. Limitele forței executorii a convenției de cesiune a creditului bancar
O dată analizate atât reglementările de drept comun cât și cele din legislația specifică ce vizează instituția cesiunii contractelor de credit bancar, se impune să revenim asupra chestiunii efectelor juridice ale acestui tip de convenție, și mai precis, asupra identificării limitelor acestora față de debitorul cedat.
Este indiscutabil că orice convenție de cesiune legal încheiată produce efecte juridice depline între părțile contractuale, conform principiului forței obligatorii a contractelor, regulă definită de prevederile art. 969 C.C. 1864, respectiv art. 1270 N.C.C.
Faptul că un contract - de cesiune de creanță în cazul de față - are putere de lege între părți consfințește o serie de drepturi și obligații reciproce, care, neîndeplinite conduc la posibilitatea perceperii de daune contractuale și chiar la desființarea actului.
În ipoteza contractului de cesiune, unele dintre efectele principale ale acestuia sunt reprezentate de transferarea creanței în patrimoniul cesionarului, alături de obligația plății prețului către cedent de către cesionar.
Astfel, în contextul în care afluxul de cesiuni de credite bancare din ultima perioadă a determinat inițierea unor forme de executare silită de către cesionari împotriva diverșilor debitori cedați întemeiate pe baza contractelor de cesiune (la care se anexau și contractele de credit bancar), se naște următoarea întrebare: reținând forța obligatorie a contractelor și efectele specifice cesiunilor de creanță, convenția de cesiune a unui credit bancar are sau nu putere executorie față de debitorul cedat?
Opinia instituțiilor bancare și a celor care administrează portofolii de creanțe (îmbrățișată într-o oarecare măsură și de către unele instanțe de judecată) a fost în sensul că cesiunea convențiilor de credit bancar asimilează și transmiterea dreptului cesionarului de a proceda la executarea silită și de a percepe în continuare penalități și dobânzi conform convenției de credit, atât timp cât dispozițiile art. 1396 C.C. 1864, respectiv art. 1568 N.C. stipulează că cesiunea cuprinde și accesoriile creanței.
Apreciem însă că acest raționament comportă largi discuții prin prisma celor prevăzute de art. 632 C.P.C., text legal care limitează sfera titlurilor executorii la hotărârile judecătorești sau la "orice alte hotărâri sau înscrisuri care potrivit legii pot fi puse în executare".
În contextul în care natura executorie a unui înscris este conferită sine die de lege (precum convențiile de credit bancar sau actele notariale, cărora le-a fost atribuită forță executorie de către dispozițiile O.U.G. nr.99/2006 și respectiv de normele procedural civile) un simplu contract de cesiune nu poate constitui titlu executoriu în vederea executării silite a debitorului cedat.
În sprijinul acestui raționament, unele instanțe de judecată sesizate cu acțiuni având ca obiect contestații la executare au apreciat că "cesiunea de creanță reprezintă un contract care poate comporta transformări în planul întinderii dreptului de creanță și care trebuie să fie supus analizei judecătorului în ceea ce privește întinderea creanței pretinse, pe calea unei acțiuni de drept comun, debitorul cedat având, la rândul său, posibilitatea invocării unor apărări, precum inopozabilitatea cesiunii de creanță, aspecte care privesc fondul dreptului, abia, ulterior obținerii unui titlu executoriu, cesionarul creditor putându-se adresa executorului judecătoresc în vederea executării silite" [3].
Din această perspectivă, este oportun să se observe că dispozițiile art. 120 din O.U.G. nr.99/2006 conferă dreptului la executare silită în materia instituțiilor bancare caracter intuitu personae, contractul de credit având la rândul său caracter intuitu personae - în considerarea calității persoanei creditorului care trebuie să fie instituție bancară - și care nu se răsfrânge și asupra convenției de cesiune a creditului bancar.
Referitor la întinderea efectelor contractului de cesiune a creditului bancar, care ar presupune și transmiterea accesoriilor creanței cedate, s-a considerat că acest aspect vizează "substanța, materialitatea dreptului transmis", dreptul de a executa silit ținând de "executorialitatea contractului" [4].
Reținând numărul ridicat de executări silite inițiate de către recuperatorii de creanțe pe baza convențiilor de cesiune, raționamentul expus mai sus a constituit un instrument valoros pentru debitorii cedați supuși formelor de executare, raționament care le-a permis formularea de contestații la executare și obținerea de soluții favorabile, conform considerentelor menționate.
Este de prisos să menționăm că limitarea forței executorii a convenției de cesiune a creditului bancar la posibilitatea inițierii executării silite a debitorului cedat exclusiv în ipoteza obținerii unui titlu executoriu de către creditorul cesionar (o sentință judecătorească definitivă care să consfințească debitul respectiv) a avut drept consecință reechilibrarea intereselor între profesioniștii administratori de portofolii de creanțe și "consumatorii de credite".
Or în ipoteza în care de multe ori convențiile de cesiune încheiate între instituțiile bancare și societățile recuperatoare de creanțe nu au îndeplinit minimul cerințelor de fond și formă impuse de legislația în vigoare, și așa destul de permisivă pentru profesioniști (de exemplu lipsa notificării debitorului care află despre cesiune cu ocazia executării silite), identificarea unor instrumente juridice care să contracareze demersurile creditorului a fost mai mult decât bine venită.
4. Instituția cesiunii creditului bancar în lumina O.U.G. nr.52/2016
În contextul descris mai sus, la data de 20.09.2016, a intervenit O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, act normativ care are finalitatea de a implementa în legislația internă dispozițiile Directivei nr. 2014/17/UE a Parlamentului European, reașezând obligațiile și conduita instituțiilor bancare cu referire la acordarea creditelor și suplimentând cerințele prudențiale în materie.
Fără a realiza o analiză exhaustivă a conținutului actului normativ menționat, conținut care este deosebit de vast și care vizează convențiile de credit bancar și clauzele acestora, reguli specifice privind executarea silită în domeniu, suplimentarea rolului și atribuțiilor Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, formarea profesională a angajaților, etc., vom aborda noutățile pe care O.U.G. nr. 52/2016 le introduce în materia cesiunii convențiilor de credit bancar.
Anterior oricărei discuții cu privire la reglementările instituite de actul normativ menționat, apreciem oportun să menționăm că acestea nu vizează toate tipurile de convenții de credit ci doar: convențiile de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, convențiile de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi convențiile de credit ce implică un drept legat de un bun imobil.
Tot din perspectiva întinderii efectelor O.U.G. nr. 52/2016, ne oprim și asupra limitelor aplicării în timp ale acestui act normativ.
Astfel, este de notorietate faptul că în materia legislației bancare, numărul mare de acte normative care s-au succedat a generat o serie de discuții și interpretări cu privire la respectarea principiului neretroactivității legii civile, ceea ce a creat contextul invocării unei serii de excepții de neconstituționalitate referitoare la normele respective.
Un exemplu în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 50/2010 care în varianta sa inițială era aplicabilă tuturor convențiilor de credit și care sub presiunea băncilor a suferit modificări prin Legea nr.288/2010, nefiind incidentă contractelor în curs de derulare.
Pentru a evita repetarea acestui scenariu și eventual și încărcarea Curții Constituționale cu diverse excepții de neconstituționalitate, prin art. 135 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul a statuat expressis verbis că modificările aduse de actul normativ " nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia".
Sintetizând cele expuse, conchidem că regulile instituite de O.U.G. nr. 50/2010 vizează convențiile de cesiune a unor credite bancare privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, convențiile de credit ce implică un drept legat de un bun imobil și care au fost încheiate anterior datei de 30.09.2016 (momentul intrării în vigoare a actului normativ).
Orice alte cesiuni sunt guvernate de celelalte prevederi legale despre care s-a făcut discuție pe parcursul prezentei lucrări.
Referitor la efectele cesiunii de creanță în materia creditelor bancare, ca și legislația anterioară, prevederile art. 58 al. (1) din O.U.G. nr. 52/2016 reconfirmă posibilitatea debitorului cedat de a opune cesionarului, orice mijloc de apărare pe care l-ar fi putut invoca în fața creditorului cedent.
În ceea ce privește calitatea cesionarului, dacă reglementările anterioare impuneau cerințe destul de permisive, dispozițiile art. 58 al. (2), (3) și (4) din actul normativ menționat stabilesc în mod clar care sunt categoriile de entități ce pot constitui subiectul unei astfel de operațiuni.
Astfel, în lumina textului legal citat, reținem că pot avea calitatea de cesionari ai convențiilor de credit:
- creditorii, astfel cum sunt definiţi la art. 3 pct. 2, alţii decât creditorii nonfinanciari ( adică orice persoană juridică, inclusiv sucursala instituţiei de credit şi a instituţiei financiare din străinătate, care acordă credite de tipul celor prevăzute la art. 2 alin. (1) pe teritoriul României potrivit O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare sau prezentei ordonanţe de urgenţă, în cursul exercitării activităţii comerciale sau profesionale);
- entităţile ce au drept obiect de activitate emiterea de instrumente financiare securitizate în baza unui portofoliu de creanţe, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/2006 privind securitizarea creanțelor;
- pentru creanţele rezultate din contractele de credit neperformante, care au fost declarate scadente anticipat ori cu privire la care s-a iniţiat procedura executării silite a consumatorului - entităţile care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe, astfel cum sunt definite la art. 3 pct. 29.
La toate cerințele enumerate, trebuie adăugată obligația (deja existentă în reglementările anterioare, dar evidențiată mai bine de noul act normativ) ca entitatea respectivă să aibă sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România pentru rezolvarea eventualelor litigii şi pentru a răspunde contravenţional şi/sau penal în faţa autorităţilor publice.
Acestea fiind zise reținem că cesionarea unui credit bancar dintre cele vizate de O.U.G. nr. 52/2016 către o entitate care nu se regăsește în enumerarea de mai sus, constituie o conduită abuzivă și va fi sancționată în conformitate.
Una dintre cele mai importante noutăți introduse de O.U.G. nr. 52/2016 o reprezintă regula prevăzută la art. 58 al.(5) care stabilește următoarele:
"Contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe".
Iată așadar că raționamentul instanțelor de judecată în sensul lipsei de putere executorie a convenției de cesiune a unui credit bancar este practic confirmat a priori chiar de către legiuitor care introduce prevederi exprese în acest sens, cu scopul de a elimina orice interpretare sau discuție.
Protejând interesele unei serii importante de consumatori de credite bancare, această modificare este mai mult decât binevenită, însă atât timp cât ea se aplică unui număr limitat de tipuri de convenții de credit, poate da naștere la discriminări.
Astfel, rămâne un număr foarte mare de titulari de convenții de credit (cum ar fi deținătorii de credite pentru nevoi personale, etc) care nu vor putea uza de beneficiul impus de art. 58 al.(5) din O.U.G. nr. 52/2016 și care vor fi în continuare subiecți ai măsurilor de executare.
Revenind la efectele juridice ale instituției abordate, prin raportare la art. 59 al actului normativ menționat, cesiunea de creanță devine opozabilă consumatorului prin notificarea acestuia de către cedent, în același termen de 10 zile calendaristice de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind imperativ ca notificarea să cuprindă date referitoare la creditorul cedent și cesionar, data realizării cesiunii, suma datorată, etc.
În plus față de legislația anterioară, dispozițiile arătate introduc obligația cesionarului - recuperator de creanțe să notifice la rândul său debitorul cedat asupra următoarelor detalii:
"a) termenul în care consumatorul ia legătura cu entitatea care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe. Acest termen nu poate fi mai mic de 5 zile lucrătoare de la data primirii notificării de către consumator;
b) dreptul consumatorului de a transmite entităţii de recuperare creanţe o contestaţie a existenţei debitului ori a cuantumului acestuia în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării, precum şi faptul că va primi răspuns în termen de 30 de zile calendaristice la contestaţia formulată;
c) dreptul consumatorului de a se adresa direct instanţei de judecată în cazul în care contestă existenţa debitului ori a cuantumului acestuia;
d) faptul că necontestarea de către consumator, în termenul de 30 de zile calendaristice, a debitului nu reprezintă o recunoaştere a sumei de către acesta şi nu îl privează pe consumator de dreptul de a se adresa instanţei."
Din lecturarea dispozițiilor enunțate constatăm că față de legislația anterioară, în beneficiul consumatorului titular de credite bancare sunt consfințite noi drepturi, acesta având posibilitatea contestării debitului atât pe cale necontencioasă sau direct în fața instanței de judecată, conform normelor de drept comun.
Tot în sensul suplimentării drepturilor debitorului și a protecției acestuia, vin și prevederile art. 60 din O.U.G. nr. 52/2016, acestea introducând o serie de restricții și interdicții în conduita cesionarului recuperator de creanțe și a instituțiilor bancare.
Astfel vor fi interzise:
- cesionarea contractului de credit şi a accesoriilor, precum şi a creanţei către o entitate care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România;
- perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, cu excepţia dobânzilor penalizatoare legale, de către entităţile de recuperare creanţe;
-perceperea de costuri aferente activităţii de recuperare de către entităţile de recuperare creanţe, cu excepţia costurilor aferente procedurilor de executare silită;
- derularea activităţilor de recuperare creanţe în perioada celor 30 de zile calendaristice prevăzute la art. 59 alin. (5) lit. b) şi până când este transmis consumatorului răspunsul la contestaţie;
- utilizarea de tehnici care să hărţuiască sau să abuzeze orice persoană în legătură cu recuperarea creanţelor;
- utilizarea, în cadrul procesului de recuperare creanţe, de ameninţări sau alte tehnici agresive, cu scopul de a vătăma fizic ori psihic consumatorul ori rude ale acestuia ori de a-i afecta reputaţia;
-contactarea consumatorului, în cadrul procesului de recuperare creanţe, la locul de muncă al acestuia;
-contactarea, în legătură cu recuperarea creanţelor, a oricărei alte persoane diferite de consumator, succesorii legali, avocatul sau împuternicitul acestuia, creditorul, avocatul sau împuternicitul creditorului;
-afişarea la uşa apartamentului/blocului a notificărilor/ somaţiilor/adreselor în legătură cu recuperarea creanţelor, cu excepţia actelor de procedură afişate la solicitarea executorului judecătoresc ori a instanţei de judecată;
-comunicarea entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe cu consumatorul în intervalul orar 20.00- 09.00.
Menționăm că reglementarea aspectelor de mai sus a rezultat sine die din transpunerea Directivei nr. 2014/17/UE însă aceasta a fost reclamată și de realitatea din plan socio juridic, faptele eludate mai sus fiind întâlnite de multe ori în viața cotidiană și reprezentând o problemă reală pentru titularii de credite bancare, aflați în imposibilitatea de a mai plăti ratele.
Rămânând în sfera consecințelor convenției de cesiune asupra debitorului cedat, reținem că scopul final al acesteia este reprezentat de posibilitatea recuperării creanței de la cel dintâi de către cesionar.
În ceea ce privește acest aspect, cel puțin în ceea ce privește recuperarea sumelor provenite din creanțe guvernate de O.U.G. nr. 52/2016, începând cu data de 01.01.2017, actul normativ susmenționat condiționează posibilitatea desfășurării unei astfel de activități de înregistrarea entității recuperatoare de creanțe la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.
Astfel, efectuarea activităților de recuperare de creanțe de către entități care nu sunt înregistrate la autoritatea menționată este prohibită și chiar sancționată contravențional cu amendă de la 30 000 la 100 000 lei.
De altfel, conform prevederilor art. 121 al.l (1) lit. c) din O.U.G. nr. 52/2016 și eludarea cerințelor cerințelor regăsite la art. 58, 59 alin. (1)-(4) și 60 lit. a) se pedepsește cu o amendă între 20 000 la 100 000 lei.
Acestea fiind zise, prin comparație cu perioada anterioară intervenirii O.U.G. nr. 52/2016, constatăm că în lumina acestui act normativ, cel puțin în ceea ce privește categoria convențiilor de credit guvernate de aceasta, instituția cesiunii de creanță a unui credit bancar este reglementată mult mai punctual, cu cerințe suplimentare și cu obligații suplimentare atât pentru creditorul cedent cât și pentru cesionar.
Faptul că începând cu momentul intervenirii actului normativ și în unele situații începând cu data de 01.01.2017, în domeniul respectiv cerințele care vizează forma contractului de cesiune și calitatea cesionarului s-au înăsprit a fost determinat și de ponderea nemaiîntâlnită a cesiunilor diverselor convenții de credit din ultimii ani, de multe ori realizate prin mijloace și în considerarea unor entități cesionare cel puțin dubioase.
Pe de altă parte, noua reglementare a fost reclamată și de necesitatea transpunerii Directivei nr. 2014/17/UE în dreptul intern, termenul pentru acest demers fiind deja depășit.
Este de netăgăduit că actul normativ vine să echilibreze interesele dintre consumatorii titulari ai convențiilor de credit și cesionarii creditorilor principali, cei dintâi beneficiind de căi suplimentare prin care se pot apăra, cum ar fi posibilitatea contestării creanței în fața cesionarului sau a instanței de judecată, dreptul de a fi notificați atât de către creditorul cedent cât și de către cesionar, dreptul de a fi supuși procedurilor de recuperare a sumelor datorate exclusiv de către entitățile înregistrate la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în acest scop.
Observăm însă că reglementarea instituită de O.U.G. nr. 52/2016 comportă anumite lipsuri, fiind oportun ca aceasta să fie revizuită de legiuitor.
Astfel, după cum am arătat pe parcursul prezentei lucrări, actul normativ menționat vizează o categorie limitată de contracte, respectiv convențiile de cesiune a creditelor pentru consumatori privind vânzarea - cumpărarea unor bunuri imobile, a creditelor garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi a creditelor ce implică un drept legat de un bun imobil.
Reținând aceste aspecte, constatăm că beneficiarii altor tipuri de credite (cum ar fi creditele pentru nevoi personale, de exemplu) nu sunt asimilați sferei reglementate de O.U.G. nr. 52/2016, situația acestora fiind guvernată de reglementările anterioare, inclusiv în ceea ce privește instituția cesiunii de creanță.
Apreciem că situația descrisă mai sus este de natură să genereze ipoteze discriminatorii între diferitele categorii de titulari de contracte de credit (cei care se încadrează în categoriile guvernate de O.U.G. nr. 52/2016 și cei ale căror convenții vor fi supuse vechilor reglementări), aspect care poate da naștere la discuții și polemici și care nu poate aduce decât deservicii consumatorilor.
Sperăm că această chestiune va fi avută în vedere de către legiuitor într-un viitor apropiat.
Cu toate acestea, chiar și în forma actuală, ordonanța menționată constituie un important pas înainte în materia legislației bancare, pentru că aceasta caracterizează poziția creditorilor, a debitorilor convențiilor de credit și a cesionarilor acestor credite mult mai bine decât reglementarea anterioară.
[1] Teoria generală a obligațiilor, Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Ed. All, pag. 341;
[2] Noul Cod Civil - Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009;
[3] Decizia nr. 146/19.01.2016, pronunțată de Tribunalul Argeș în soluționarea unei contestații la executare - apel;
[4] Decizia civilă nr.96/2014, pronunțată de Tribunalul Cluj în soluționarea contestației la executare - apel.
https://www.juridice.ro/489867/cesiunea-contractului-de-credit-bancar-reglementata-anterior-si-ulterior-intervenirii-o-u-g-nr-522016.html