Conform prevederilor Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, cererea pentru emiterea ordinului de protecție poate fi formulată atât de victima faptelor de violență cât și de procuror sau de către reprezentanții autorităților cu atribuții în materia protecției victimelor violenței domestice, respectiv ai furnizorilor de servicii sociale în domeniul prevenirii și combaterii violenței domestice, acreditați conform legii.
De la data introducerii procedurii privind emiterea ordinului de protecție, practica în domeniu ne-a arătat că, de multe ori, în fața instanței, victima se răzgândește și nu mai insistă în soluționarea cererii, din varii motive, părțile s-au împăcat, agresorul a fost iertat, etc.
Evident, în ipoteza introducerii cererii privind emiterea ordinului de protecție de către victimă, în situațiile de mai sus, aceasta va arăta în fața instanței de judecată că renunță la judecarea cererii conform dispozițiilor art. 406 C.p.C., instanța urmând să ia act de acest fapt.
În forma sa inițială, la art. 43, Legea nr. 217/2003 prevedea în mod expres posibilitatea ca victima să poată renunța la judecarea cererii privind emiterea ordinului de protecție și în ipoteza în care aceasta a fost promovată de procuror.
Însă în contextul în care, în decembrie 2025, textul de lege menționat a fost abrogat prin Legea nr. 232/2025, ipoteza renunțării victimei la judecarea cererii atunci când solicitarea de emitere a ordinului de protecție a fost făcută de procuror a rămas practic nereglementată.
În mod evident, față de lacunele de reglementare, într-o situație precum cea descrisă mai sus, practica instanțelor de judecată a părut să îmbrățișeze două tendințe, antagonice, respectiv una care, în aplicarea principiului disponibilității ce guvernează întreaga sferă a litigiilor civile, permite victimei exercitarea dreptului de a renunța la judecată și una opusă, în sensul restrângerii dreptului victimei de a renunța la judecarea cererii, aceasta neputând să se substituie atribuțiilor și rolului ministerului public.
Față de impedimentele apărute la nivelul soluționării cererilor privind emiterea ordinelor de protecție, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție cu dezlegarea acestor neclarități de interpretare a Legii nr. 217/2003.
Astfel, prin Decizia nr. 82/22.06.2026, s-a statuat:
"În interpretarea şi aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) şi art. 93 din Codul de procedură civilă şi prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, (...)
Victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție, atunci când cererea este introdusă de către procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003."
Pe de o parte, dezlegarea obligatorie dată de instanța supremă reconfirmă limitele atribuțiilor reprezentantului ministerului public în procesul civil, stabilite de dispozițiile art. 93 C.P.C., în sensul că titularul introdus în proces (victima însăși) se va putea prevala oricând de prevederile art. 406, 408, 409 și art. 438-440 C.P.C., deci și de dreptul de a renunța la judecată.
Pe de altă parte, posibilitatea victimei de a renunța la judecata ordinului de protecție inclusiv în ipoteza introducerii cererii de către ministerul public, valorifică în mod corespunzător propria manifestare de voință a acesteia, care, exprimată liber și neinfluențată, trebuie să producă efectele juridice corespunzătoare.