În ultimii ani, a devenit de notorietate faptul că necesitatea
creării unui echilibru financiar între titularii de credite bancare şi
instituţiile care acordă credite a determinat un aflux nemaîntâlnit de
cereri în justiţie având ca obiect constatarea abuzivă a unor clauze din
convenţiile de credit.
Astfel, analizând jurisprudenţa recentă în materie, observăm că,
alături de solicitările care vizează anularea clauzelor care
reglementează modalitatea de calcul a dobânzii, diferitele comisioane
nelegale, condiţiile de declarare a creditului scadent anticipat, etc.,
începe să se discute din ce în ce mai mult asupra obligării instituţiei
bancare la reconvertirea creditului în valută la cursul de schimb de la
data contractării acestuia.
Ipoteza sus-menţionată este aplicabilă cu precădere creditelor
bancare în franci elveţieni şi a fost generată de deprecierea
substanţială a monedei naţionale faţă de francul elveţian, ceea ce a
dus, practic, la creşterea ratelor bancare dincolo de puterea financiară
a consumatorului mediu.
În acest context, din ce în ce mai mulţi titulari de credite în
franci elveţieni, se adresează instanţei de judecată solicitând
convertirea/denominarea/îngheţarea creditului acordat la cursul de
schimb de la data contractării sau obligarea băncii ca la calculul
ratelor lunare să utilizeze cursul de schimb de la aceeaşi dată a
contractării, finalitatea tuturor acestor cereri reprezentând-o
împărţirea riscului contractual în mod echitabil între consumator şi profesionist.
În jurisprudenţa internă, posibilitatea formulării unor astfel de
cereri a primit gir juridic urmare a pronunţării în data de 30.04.2014 a
unei hotărâri de către Curtea Europeană de Justiţie, în cauza nr. C-26/13, respectiv Arpad Kasler împotriva OJZ, prin care s-a statuat că:
” articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat
în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o
clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă
străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a
făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru
calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al
acestei valute decât în cazul în care se constată (ceea ce revine în
sarcina instanţei naţionale să verifice având în vedere natura, economia
generală şi prevederilor contractului, precum şi contextul său juridic
şi factual) că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a
acestui contract care, ca atare, îl caracterizează”.[1]
Astfel, pornindu-se de la raţionamentul că practica de a percepe
ratele bancare la cursul de schimb de la data plăţii nu este asimilată
obiectului convenţiei de credit, neconstituind o prestaţie esenţială
(ceea ce ar excepta-o de la analiza caracterului abuziv în lumina art. 4
al Directivei nr. 93/13 şi respectiv art. 4 alin. (6) al Legii nr.
193/2000) s-a deschis calea constatării acestei conduite ca fiind
abuzivă.
În aceste condiţii, deşi în legislaţia de nişă nu există încă o
prevedere care să oblige instituţiile bancare la convertirea creditelor
acordate la cursul de schimb de la data contractării per se, un număr semnificativ de consumatori au solicitat cu succes acest demers instanţelor de judecată.
Acestea fiind zise, reţinem că în prezent, la nivel naţional, există
un numar total de 151 de sentinţe judecătoreşti prin care s-a dispus
reconvertirea/îngheţarea/denominarea cursurilor de schimb ale unor
credite bancare, din care 38 sunt definitive.[2]
În ipoteza în care soluţia sus-menţionată începe să fie din ce în ce
mai întâlnită în conţinutul sentinţelor judecătoreşti, identificarea
raţionamentului juridic care a condus la admiterea unor astfel de cereri
de instanţele naţionale prezintă interes sporit.
După cum am mai arătat pe parcursul prezentului articol, din punct de
vedere juridic, posibilitatea solicitării pe cale jurisdicţională a
convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de
schimb de la data contractării este consfinţită expres de Hotărârea
pronunţată în cauza nr. C-26/13, de Curtea Europeană de Justiţie.
În aplicarea art. 267 din Tratatul Uniunii Europene, conform
principiului prevalenţei normelor de drept comunitar asupra normelor de
drept intern şi reţinând şi faptul că hotărârea sus-menţionată
realizează o interpretare punctuală a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, constatăm că soluţia este obligatorie pentru toate instanţele de judecată investite cu cauze similare.
În altă ordine de idei, deşi chestiunea
convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de
schimb de la data contractării nu era reglementată în dreptul intern la
momentul sesizării Curţii (aceasta nefiind reglementată nici în
prezent), regula aplicabilităţii directe a normelor de drept comunitar
alături de prevalenţa acestor norme asupra dreptului naţional, obligă
instanţele de judecată să dea eficienţă Directivei nr. 93/13/CEE, în
maniera stabilită de jurisdicţia europeană.
Astfel, judecătorului investit cu soluţionarea unei acţiuni care are
ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea unui credit bancar îi
rămâne sarcina de a interpreta şi aplica legislaţia naţională prin
prisma directivei amintite mai sus şi a hotărârii Curţii Europene de
Justiţie.
Din perspectiva Legii nr. 193/2000, s-a observat de către instanţele
de judecată că de cele mai multe ori, clauza de efectuare a plăţilor în
moneda creditului la cursul de schimb de la data plăţii stabileşte
riscul deprecierii monedei naţionale faţă de cea a creditului exclusiv
în sarcina consumatorului, denaturând practic „raportul juridic
obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și în
același timp prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic
vădit disproporțional, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul
consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei credințe, care
trebuie să guverneze relațiile contractuale”.[3]
Pe de altă parte, este acceptat în unanimitate faptul că sintagma
„termeni clari şi inteligibili” referită de prevederile Legii nr.
193/2000 nu are în vedere doar exprimarea corect gramaticală a
creditorului, ci vizează informarea debitorului asupra tuturor
posibilelor efecte ale unei clauze contractuale.
Punctual, cel puţin în cazul contractelor care au avut ca obiect
acordarea de credite bancare în franci elveţieni încheiate în perioada
2007 – 2008, îndeplinirea acestei cerinţe se concretizează în obligaţia
creditorului de a informa consumatorul asupra posibilităţii inevitabile
de hipervalorizare a monedei franc elveţian (aceasta fiind la un minim
istoric la monentul respectiv), ceea ce va genera costuri suplimentare.
Or, deşi această obligaţie de informare a consumatorului de către
creditor este consfinţită în mod expres de normele B.N.R., de cele mai
multe ori demersul nu este îndeplinit de către bancă/instituţie bancară,
deşi aceasta dispune de specialişti în domeniul financiar, spre
deosebire de consumator, care de obicei este o persoană neavizată.
Este netăgăduit că această lipsă de informare a consumatorului asupra
evoluţiei monedei în care se acordă creditul şi asupra efectelor
acestei evoluţii, alături de transferul riscului deprecierii monedei
naţionale faţă de moneda creditului în sarcina exclusivă a
consumatorului, fără o negociere prealabilă, creează premisele ca
anumite clauze de risc valutar să comporte caracter abuziv, conform art.
4 din Legea nr. 193/2000.
Unele instanţe de judecată au considerat că soluţiile de admitere a
acţiunilor având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditelor
bancare la cursul de la data contractării sunt justificate şi de
prevederile Codului civil în vigoare la data contractării.
Astfel, reţinând faptul că majoritatea cererilor în justiţie vizează
convenţii de credit încheiate sub imperiul vechii reglementări civile,
admiterea acestora este susţinută şi de prevederile art. 1578 C.C. 1864,
text legal care consfinţeşte principiul nominalismului monetar în
cadrul contractelor de împrumut, care prevede că obligația ce rezultă
dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică
arătată în contract și că, întâmplându-se o creştere sau o scădere a
prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să
restituie suma numerică împrumutată.
În lumina acestui text legal, opinăm că în contextul deprecierii
masive a monedei leu faţă de moneda franc elveţian, respectarea
dreptului consumatorului ca „la epoca plăţii” să restituie exact suma
împrumutată este cel puţin discutabilă, o hipervalorizare a monedei de
creditare creând premisele ca debitorul să se afle în situația de a
restitui la data scadență o sumă de bani mult mai mare decât cea
contractată.
Aplicarea principiului nominalismului este tranşată cu mai multă minuţiozitate în noua reglementare civilă, art. 1271 alin. (2) N.C.C. statuând expressis verbis că,
în ipoteza în care obligaţia contractuală devine excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit
injustă obligarea debitorului la executarea acesteia, instanţa poate
dispune adaptarea sau chiar încetarea contractului.
Acest articol este însă aplicabil unui număr restrâns de contracte de credit, respectiv doar celor încheiate după data intrării în vigoare a noului Cod Civil.
Acest articol este însă aplicabil unui număr restrâns de contracte de credit, respectiv doar celor încheiate după data intrării în vigoare a noului Cod Civil.
În pofida raţionamentului sus-menţionat, în lipsa unei reglementări
în legislaţia internă specială care să prevadă punctual posibilitatea
convertirii/denominării/îngheţării unui credit bancar la cursul de la
data contractării, există şi un număr destul de mare de instanţe care
resping ca netemeinice sau nelegale astfel de solicitări, considerând că
o astfel de conduită nu comportă caracter abuziv, fiind acceptată de
către consumator.
Lipsa unei practici judecătoreşti unitare în domeniu alături de
numărul din ce în ce mai mare de credite neperformante (datorită
scăderii puterii de cumpărare a unei categorii de consumatori) a
determinat necesitatea intervenirii unor noi reglementări în domeniu.
Astfel, la nivel european a fost adoptată Directiva nr. 17/2014
(transpusă recent în dreptul intern prin O.U.G. nr. 52/2016) care
legiferează posibilitatea ca titularul unui credit bancar să poată
solicita convertirea creditului acordat în monedă străină, conversia
urmând însă a se realiza la cursul de la data formulării cererii,
demersul fiind aplicabil exclusiv contractelor încheiate ulterior datei
de 21.03.2016.
Deşi sunt binevenite şi rezolvă multe dintre problemele ce vizează
relaţia consumator/bancă/instituţie bancară, actele normative menţionate
sunt practic golite de conţinut pentru un număr mare de titulari de
credite bancare, respectiv cei care au încheiat contractele anterior
datei arătate şi care nu vor beneficia de măsura conversiei.
Totodată, în ipoteza în care o eventuală conversie se va realiza la
cursul de la data solicitării, pentru titularii de credite în franci
elveţieni, o astfel de măsură nu comportă nicio justificare atât timp
cât, în prezent, această monedă este la o valoare mult mai ridicată
decât cea de la data contractării.
Reţinând faptul că, în materia protecţiei consumatorilor, drepturile
instituite prin legislaţie în beneficiul acestora comportă caracter
minimal, chestiunea reglementării convertirii creditelor bancare la
cursul de schimb de la data acordării rămâne în atenţia celor
interesaţi, aceasta fiind permisă de Directiva nr. 17/2014.
Cum problema în sine tinde să capete un interes general, opinăm că
aceasta putea fi tranşată chiar prin O.U.G. nr. 52/2016, fără a mai fi
necesară intervenţia unui nou act normativ care să încarce şi mai mult
legislaţia, destul de alambicată.
Reţinând cele expuse, constatăm că, până la apariţia unui act
normativ care să reglementeze chestiunea analizată, admiterea unei
cereri având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditului
bancar la cursul de la data contractării constituie un demers a cărui
finalitate depinde în mare măsură de interpretarea dată textelor legale
în materie de judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.
http://www.juridice.ro/473284/a-converti-sau-a-nu-converti-that-is-the-question.html
