luni, 15 septembrie 2014

Cum putem primi despăgubiri dacă am fost victima unui accident auto?

A fi implicat într-un accident auto reprezintă o situaţie deloc de invidiat, dar cu care, din păcate, ne putem confrunta în orice moment în cursul vieţii cotidiene. Astfel, deşi regretabilă, poziţia de parte vătămată ca urmare a producerii unui accident rutier, fie că vorbim de victima însăşi sau de rudele acesteia, presupune o serie de drepturi, drepturi pe care este bine să le cunoaştem şi, la nevoie, să le exercităm. 
Este indiscutabil că producerea unui accident rutier care se soldează cu moartea victimei sau cu vătămarea corporală a acesteia determină începerea cercetărilor împotriva făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192, respectiv art.196 C.P., cu posibilitatea ca partea vătămată (victima însăşi sau aparţinătorii săi în cazul decesului acesteia) să se constituie parte civilă în vederea acoperirii prejudiciului suferit.
În contextul producerii unui accident auto, răspunderea făptuitorului pentru prejudiciul produs rezultă sine die din conţinutul  art. 19 şi următoarele C.P.P., coroborat cu dispoziţiile art. 1349, respectiv art.1357 şi urm. C.C., reprezentând, de fapt, o formă concretă a răspunderii pentru fapta proprie, cu unele particularităţi caracteristice izvorâte din aceea că în ceea ce priveşte automobilul implicat în accident există o poliţă de asigurare civilă obligatorie.
Din această perspectivă, angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate în urma producerii unor accidente rutiere soldate cu decesul sau cu vătămarea corporală a victimei, se circumscrie, pe lângă normelor generale de drept civil şi penal şi legislaţiei specifice din materia asigurărilor, reprezentată de Legea nr. 136/1995 şi Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011.

Ce sume pot fi solicitate cu titlu de despăgubire de la asigurător, în ce situaţii şi în ce limită?

Este bine de ştiut că actele normative susamintite instituie posibilitatea acoperirii prejudiciului prilejuit de producerea unui accident auto de către asigurător, în situaţia existenţei unei poliţe de asigurare valabilă privitoare la automobilul implicat în accident.
Legea nr. 136/1995 condiţionează acordarea de despăgubiri de către asigurător de existenţa unui contract de asigurare (art. 49) şi stabileşte expres că despăgubirile acordate de asigurător cuprind "sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată" (art. 50), despăgubiri care se vor acorda atât în caz de vătămare corporală cât şi de deces.
Reţinând conţinutul art. 26 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011, constatăm că despăgubirile care pot fi acordate vizează atât pierderile cu caracter patrimonial cât şi pierderile cu caracter nepatrimonial (prejudiciul moral). Cât priveşte limita maximă a sumei care poate fi acordată, aceasta va fi menţionată în conţinutul poliţei de asigurare, Ordinul nr. 14/2011 reglementând un plafon maxim general de 5.000.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pietei valutare la data producerii accidentului, pentru unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.
În situaţia în care valoarea prejudiciului depăşeşte plafonul maxim specificat în poliţa de asigurare, diferenţa până la concurenţa valorii pierderii suferite, va fi suportată de către autorul accidentului.
Trebuie menţionat şi că asigurătorul va fi obligat la despăgubiri şi în cazul în care cel care a produs accidentul este o altă persoană decât titlularul poliţei de asigurare referitoare la automobilul implicat în accident, singura excepţie reprezentând-o situaţia în care automobilul respectiv nu este identificat.
În elaborarea Legii nr. 136/1995, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care accidentul auto este produs de un automobil care nu era asigurat.
În raport de prevederile art. 61 din Legea nr. 136/1995, reţinem că în ipoteza menţionată mai sus, cât şi în situaţiile în care autorul accidentului nu este identificat, sumele acordate cu titlu de despăgubiri vor fi plătite de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, un eventual litigiu în acest sens, urmând a fi îndreptat împotriva administratorului Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.
Alte cazuri care exonerează de răspundere asigurătorul sunt regăsite la art. 27 din Ordinul nr. 14/2011 şi vizează forţa majoră, culpa exclusivă a persoanei prejudicate, culpa exclusivă a unei terţe persoane şi, bineînţeles, situaţia în care la data producerii accidentului nu exista încheiată o poliţă de asigurare valabilă.
Reţinând conţinutul aceluiaşi art. 27 din Ordinul nr. 14/2011, observăm că despăgubirile acordate de asigurător nu acoperă "cheltuielile facute in procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului" şi nici "cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului". 

Care sunt mijloacele legale prin care putem solicita acordarea de despăgubiri?

Din analiza normelor de drept comun care reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, coroborate cu legislaţia specifică din materia asigurărilor, constatăm că persoana vătămată ca urmare a producerii unui accident auto are două posibilităţi legale prin care poate solicita acoperirea prejudiciului din partea asigurătorului:
Prima modalitate ar fi formularea unei acţiuni civile împotriva asigurătorului, acţiune întemeiată pe normele de drept comun care guvernează răspunderea pentru fapta proprie şi materia contractului de asigurare, completate cu reglementările regăsite în Legea nr. 136/1995 şi Ordinul nr. 14/2011. În eventualitatea unei astfel de acţiuni, persoana care a cauzat accidentul va fi la rândul său parte în proces, având calitatea de intervenient forţat.
Menţionăm că deşi art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede conceptarea obligatorie într-un astfel de litigiu a persoanei care a produs accidentul, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii, între făptuitor şi asigurător nu este aplicabilă regula solidarităţii, ci mai curând un principiu al subsidiarităţii răspunderii celui dintâi faţă de cel de-al doilea, asigurătorul urmând a răspunde în limitele poliţei de asigurare, iar făptuitorul pentru ce depăşeşte cuantumul acesteia. De altfel, angajarea răspunderii făptuitorului pentru valoarea care depăşeşte limita poliţei de asigurare a constituit raţiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea conceptării acestuia în litigiu.
Sintetizând cele expuse, apreciem că în situaţia formulării unei cereri în justitiţie în vederea acoperirii prejudiciului, persoana vătămată va chema în judecată atât asigurătorul cât şi asiguratul, acesta fiind cadrul procesual corect şi complet. Cu toate acestea, în jurisprudenţa instanţelor de judecată au existat şi situaţii în care litigiul s-a desfăşurat exclusiv împotriva asigurătorului, cauza finalizându-se cu obligarea acestuia din urmă la acoperirea prejudiciului produs, cu condiţia ca valoarea sa să nu depăşească plafonul maxim din poliţă.
Bineînţeles că normele legale permit şi formularea unei acţiuni în răspundere exclusiv împotriva persoanei care a produs accidentul, întemeiată pe prevederile art. 1349, respectiv art.1357 şi urm. C.C. privind răspunderea civilă delictuală. Precizăm că o acţiune formulată împotriva asigurătorului este mult mai eficientă, gradul de solvabilitate al acestuia fiind net superior faţă de cel al făptuitorului.
Notăm şi că în situaţia existenţei unui dosar penal în care a fost pusă în mişcare urmărirea penală împotriva autorului accidentului, partea vătămată care a sesizat instanţa civilă poate să renunţe la judecata în faţa acesteia şi să se constituie parte civilă în dosarul de urmărire penală.
De altfel, o  regulă de bază care guvernează litigiile din materie, consfinţită de dispoziţiile art. 27 C.P.P. este aceea că în situaţia în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva făpturitorului, soluţionarea litigiului civil va fi suspendată până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale.
Precizăm însă că în lumina prevederilor art. 413 C.P.C., demersul suspendării nu constituie o măsură care intervine de drept, ci aceasta are un caracter voluntar şi facultativ, fiind dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţii interesate şi numai în situaţiile în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare.
O altă caracteristică a cererilor în justiţie formulate în vederea perceperii de despăgubiri în materia accidentelor auto o reprezintă scutirea acestora de plata taxei de timbru.
Dispoziţiile art. 29 al.(1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ca şi prevederile fostei Legi nr. 146/1997 stabilesc expressis verbis că sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la: " cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea".
Cu privire la acest aspect, a existat un curent de opinie puternic în sensul că această scutire a plăţii taxei de timbru operează exclusiv în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pe latura civilă a procesului penal şi nu şi în cazul unei acţiuni civile separată.
Cu toate acestea în redactarea textului de lege, observăm că legiuitorul a utilizat termenul de "cauze penale", alături de sintagma "despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din" cauzele penale. În interpretarea logică a formulării utilizate de legiuitor, reţinem că scutirea pentru plata taxei de timbru operează atât în cadrul procesului penal cât şi în ceea ce priveşte acţiunea civilă separată care decurge dintr-o cauză penală, pendinte sau care a fost deja soluţionată fără ca instanţa să rezolve şi latura civilă. O abordare diferită ar eluda nu numai prevederile O.U.G. nr. 80/2013, dar şi normele de drept comunitar, după cum s-a statuat deja chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 13.03.2012, prornunţată în cauza Şega contra României.
O a doua modalitate prin care se poate solicita acoperirea prejudiciului cauzat de accident are un caracter non litigios şi prespupune sesizarea asigurătorului cu o cerere de despăgubire. Procedura este reglementată de prevederile art 35 şi urm. din Ordinul nr. 14/2011.
Astfel, în lumina textelor legale menţionate, persoana prejudiciată va formula o cerere către asigurător sau către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, după caz. Asigurătorul are obligaţia de a soluţiona cererea formulată în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie în sensul aprobării solicitării, printr-o ofertă de despăgubire, fie în sensul notificării motivelor pentru care cererea nu a fost aprobată.
Dacă în termen de 3 luni de la avizarea dosarului, asigurătorul nu a notificat solicitantului motivele respingerii cererii, asigurătorul este obligat la achitarea sumei respective. Menţionăm şi că plata efectivă a despăgubirilor se va realiza în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document justificativ, însă înlăuntrul termenului de 3 luni menţionat mai sus. De asemenea, dacă termenele menţionate de art. 35 şi 36 din Ordinul nr. 14/2011 nu sunt respectate, solicitantul va avea dreptul la penalităţi în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de intârziere.
Reţinând cele expuse, observăm că procedura regăsită la art. 35 şi urm. din Ordinul nr. 14/2011 oferă anumite avantaje persoanei vătămate, în comparaţie cu procedura litigioasă, materializate în durata relativ scurtă a acesteia dar şi în posibilitatea perceperii de penalităţi de întârziere de către solicitant, în situaţia în care asigurătorul nu respectă termenele de soluţionare sau de plată.
Sesizarea instanţei de judecată de către partea vătămată cu o acţiune în răspundere împotriva asigurătorului nu este condiţionată de parcurgerea procedurii expuse mai sus, dreptul la acţiune putând fi exercitat independent de formularea unei cereri către asigurător. Menţionăm că în situaţia în care solicitantul nu a uzat de procedura reglementată de Ordinul nr. 14/2011, acesta nu va mai putea solicita instanţei judecată acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 37 din acelaşi act normativ.
Este necesar şi să avem în vedere că dacă în raporturile născute din contractul de asigurare dintre asigurat şi asigurător operează un termen prescripţie special de 2 ani, regăsit în Decretul nr. 167/1958 şi preluat de dispoziţiile art. 2519 C.C., în ceea ce priveşte dreptul persoanei prejudiciate de a solicita acordarea de despăgubiri pentru accidentul produs operează termenul de prescripţie de 3 ani, regăsit în conţinutul art. 2517 C.C. şi al aceluiaşi Decret nr.167/1958.
http://www.juridice.ro/337008/cum-putem-primi-despagubiri-daca-am-fost-victima-unui-accident-auto.html