sâmbătă, 24 decembrie 2016

Sărbători Fericite!!!

Vă urăm un Crăciun Fericit si un An Nou minunat în care să găsiți rezolvarea tuturor problemelor juridice și nejuridice!!!

marți, 29 noiembrie 2016

Am iniţiat procedura de dare în plată şi banca m-a raportat la Biroul de Credit.Ce este de făcut?

Urmare a intervenirii Legii nr.77/2016, un număr considerabil de consumatori au iniţiat procedura de dare în plată a imobilului cu care s-a garantat convenţia de credit cu finalitatea stingerii creditului contractat.
În acest context, pe lângă contestarea condiţiilor de admisibilitate ale notificării de dare în plată, în ipoteza în care banca nu este de acord cu demersul sus-menţionat, o situaţie frecvent întâlnită este reprezentată de raportarea consumatorilor ca deţinând debite scadente faţă de instituţia de credit respectivă, la S.C. Biroul de Credit S.A.
Acest aspect constituie o chestiune de larg interes, înregistrarea în baza de date a instituţiilor de tipul birourilor de credit având consecinţe deosebit de nefaste asupra situaţiei consumatorilor, aceştia aflându-se practic în imposibilitatea de a mai contracta vreun credit pe toată durata existenţei înregistrării.
Prin raportare la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, iniţierea procedurii de dare în plată are consecinţa imediată a suspendării tuturor plăţilor efectuate de consumator către bancă şi a oricărei proceduri judiciare şi extrajudiciare care a fost iniţiată de către aceasta din urmă împotriva consumatorului.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3) al Deciziei nr. 105/2007 emisă de AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE SUPRAVEGHERE A PRELUCRĂRII DATELOR CU CARACTER PERSONAL, categoria şi tipul datelor care pot fi înregistrate la instituţiile de tipul birourilor de credit sunt limitate la următoarele:
“a) date de identificare a persoanei fizice: numele, prenumele, iniţiala tatălui/mamei, adresa de domiciliu/reşedinţa, numărul de telefon fix/mobil, codul numeric personal;
b) date negative: tipul de produs, termenul de acordare, data acordării, data scadenţei, creditele acordate, sumele datorate, sumele restante, numărul de rate restante, data scadentă a restanţei, numărul de zile de întârziere în rambursarea creditului, starea contului;
c) date pozitive: tipul de produs, termenul de acordare, data acordării, data scadenţei, sumele acordate, sumele datorate, starea contului, data închiderii contului, valuta creditului, frecvenţa plăţilor, suma plătită, rata lunară, denumirea şi adresa angajatorului;
d) date referitoare la fraudulenţi: fapta comisă, numărul şi data hotărârii judecătoreşti/actului administrativ, denumirea emitentului;

e) date referitoare la inadvertenţe.”
Referitor la prima categorie de date, respectiv cea care vizează informaţiile cu caracter personal, menţionăm că prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 105/2007, orice înregistrare privitoare la acestea trebuie să fie însoţită de acordul consumatorului.
În lipsa unui astfel de acord, o astfel de înregistrare comportă caracter abuziv.
Referitor la cea de-a doua categorie de date care pot fi raportate la instituţiile de tipul birourilor de credit, respectiv datele negative, în contextul în care titularul convenţiei de credit nu deţine nicio datorie scadentă faţă de bancă, o eventuală raportare a acestuia excede textului de lege susmenţionat dar şi cerinţelor reclamate de art. 4 din Legea nr. 667/2001 (care definesc caracteristicile raportărilor la instituţiile de tipul birourilor de credit).
Din această perspectivă, reţinem că în contextul în care plăţile sunt suspendate, datoria nu devine scadentă, nu se constituie în debit şi nu poate fi înregistrată ca eveniment negativ în baza de date a instituţiilor de tipul birourilor de credit.
Ultimele două categorii de date care pot constitui obiectul înregistrărilor la instituţiile de tipul birourilor de credit vizează datele frauduloase şi inadvertenţele, aspecte care nu prezintă interes din perspectiva Legii nr. 77/2016.
Coroborând efectul suspensiv de plată al actului normativ sus-menţionat cu enumerarea limitativă expusă de art. 3 alin. (3) al Deciziei nr. 105/2007, observăm că efectuarea unor raportări referitoare la notificarea de dare în plată şi cu atât mai mult la existenţa unui eventual debit al consumatorului (în situaţia în care plăţile se suspendă) constituie o practică inadmisibilă şi care comportă chiar conotaţii abuzive.
Luând în considerare faptul că de multe ori efectuarea raportărilor este dublată de contestarea condiţiilor de admisibilitate ale notificărilor de dare în plată de către instituţiile de credit în speţă, opinăm că o justificare a acestei conduite este reprezentată de intenţia de a-l intimida pe consumator şi de a efectua presiuni asupra acestuia.
Astfel, este bine de ştiut că, într-o atare situaţie, consumatorul are următoarele drepturi:
– dreptul de a se opune la transmiterea datelor cu caracter personal, care nu pot fi înregistrate în lipsa acordului titlularului – conform art. 8 alin.(1) din Decizia nr. 105/2007;
– dreptul de a fi înştiinţat asupra raportării unor eventuale date pozitive sau negative, prealabil transmiterii acestora – conform art. 8 alin. (2) şi (3) din Decizia nr. 105/2007;
– dreptul de a se opune la orice înregistrare care îl vizează în orice moment, indiferent de natura acesteia, pentru motive legale şi temeinice – conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 677/2001;
– dreptul de a se adresa operatorului economic în vederea remedierii situaţiei produse prin înregistrările efectuate (ştergerea acestora, modificarea acestora, retragerea, anularea şi reevaluarea oricărei decizii care a fost luată pe baza înregistrărilor respective) – conform art. 15 şi 17 din Decizia nr. 105/2007;
– dreptul de a se adresa Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal în vederea ştergerii sau suspendării totale sau parţiale a prelucrărilor datelor, în vederea sesizării organelor de urmărire penală sau cu finalitatea intentării de acţiuni în justiţiei – conform art. 21 alin. (3) lit. d), respectiv art. 25 din Legea nr. 677/2001;
– dreptul de a se adresa justiţiei în vederea remedierii deficienţelor născute din înregistrarea abuzivă a datelor şi eventual cu finalitatea acoperirii prejudiciului suferit – conform art. 18 din Legea nr. 677/2001.
Se impune a menţiona şi că efectuarea de raportări cu încălcarea cerinţelor de legalitate ale acestora este sancţionată contravenţional conform art. 32 din Legea nr. 677/2001.
În concluzie, în ipoteza în care urmare a procedurii de dare în plată, instituţia bancară a efectuat raportări la biroul de credit împotriva consumatorului titular al convenţiei de credit, opinăm că acesta poate contesta cu succes măsura aplicată, uzând de mijloacele expuse mai sus.
 http://www.juridice.ro/481238/despre-raportarile-abuzive-la-biroul-de-credit.html

miercuri, 19 octombrie 2016

A converti sau a nu converti..."that is the question"!

În ultimii ani, a devenit de notorietate faptul că necesitatea creării unui echilibru financiar între titularii de credite bancare şi instituţiile care acordă credite a determinat un aflux nemaîntâlnit de cereri în justiţie având ca obiect constatarea abuzivă a unor clauze din convenţiile de credit.
Astfel, analizând jurisprudenţa recentă în materie, observăm că, alături de solicitările care vizează anularea clauzelor care reglementează modalitatea de calcul a dobânzii, diferitele comisioane nelegale, condiţiile de declarare a creditului scadent anticipat, etc., începe să se discute din ce în ce mai mult asupra obligării instituţiei bancare la reconvertirea creditului în valută la cursul de schimb de la data contractării acestuia.
Ipoteza sus-menţionată este aplicabilă cu precădere creditelor bancare în franci elveţieni şi a fost generată de deprecierea substanţială a monedei naţionale faţă de francul elveţian, ceea ce a dus, practic, la creşterea ratelor bancare dincolo de puterea financiară a consumatorului mediu.
În acest context, din ce în ce mai mulţi titulari de credite în franci elveţieni, se adresează instanţei de judecată solicitând convertirea/denominarea/îngheţarea creditului acordat la cursul de schimb de la data contractării sau obligarea băncii ca la calculul ratelor lunare să utilizeze cursul de schimb de la aceeaşi dată a contractării, finalitatea tuturor acestor cereri reprezentând-o împărţirea riscului contractual în mod echitabil între consumator şi profesionist.
În jurisprudenţa internă, posibilitatea formulării unor astfel de cereri a primit gir juridic urmare a pronunţării în data de 30.04.2014 a unei hotărâri de către Curtea Europeană de Justiţie, în cauza nr. C-26/13, respectiv Arpad Kasler împotriva OJZ, prin care s-a statuat că:
” articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute decât în cazul în care se constată (ceea ce revine în sarcina instanţei naţionale să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederilor contractului, precum şi contextul său juridic şi factual) că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează”.[1]
Astfel, pornindu-se de la raţionamentul că practica de a percepe ratele bancare la cursul de schimb de la data plăţii nu este asimilată obiectului convenţiei de credit, neconstituind o prestaţie esenţială (ceea ce ar excepta-o de la analiza caracterului abuziv în lumina art. 4 al Directivei nr. 93/13 şi respectiv art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000) s-a deschis calea constatării acestei conduite ca fiind abuzivă.
În aceste condiţii, deşi în legislaţia de nişă nu există încă o prevedere care să oblige instituţiile bancare la convertirea creditelor acordate la cursul de schimb de la data contractării per se, un număr semnificativ de consumatori au solicitat cu succes acest demers instanţelor de judecată.
Acestea fiind zise, reţinem că în prezent, la nivel naţional, există un numar total de 151 de sentinţe judecătoreşti prin care s-a dispus reconvertirea/îngheţarea/denominarea cursurilor de schimb ale unor credite bancare, din care 38 sunt definitive.[2]
În ipoteza în care soluţia sus-menţionată începe să fie din ce în ce mai întâlnită în conţinutul sentinţelor judecătoreşti, identificarea raţionamentului juridic care a condus la admiterea unor astfel de cereri de instanţele naţionale prezintă interes sporit.
După cum am mai arătat pe parcursul prezentului articol, din punct de vedere juridic, posibilitatea solicitării pe cale jurisdicţională a convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de schimb de la data contractării este consfinţită expres de Hotărârea pronunţată în cauza nr. C-26/13,  de Curtea Europeană de Justiţie.
În aplicarea art. 267 din Tratatul Uniunii Europene, conform principiului prevalenţei normelor de drept comunitar asupra normelor de drept intern şi reţinând şi faptul că hotărârea sus-menţionată realizează o interpretare punctuală a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, constatăm că soluţia este obligatorie pentru toate instanţele de judecată investite cu cauze similare.
În altă ordine de idei, deşi chestiunea convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de schimb de la data contractării nu era reglementată în dreptul intern la momentul sesizării Curţii (aceasta nefiind reglementată nici în prezent), regula aplicabilităţii directe a normelor de drept comunitar alături de prevalenţa acestor norme asupra dreptului naţional, obligă instanţele de judecată să dea eficienţă  Directivei nr. 93/13/CEE, în maniera stabilită de jurisdicţia europeană.
Astfel, judecătorului investit cu soluţionarea unei acţiuni care are ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea unui credit bancar îi rămâne sarcina de a interpreta şi aplica legislaţia naţională prin prisma directivei amintite mai sus şi  a hotărârii Curţii Europene de Justiţie.
Din perspectiva Legii nr. 193/2000, s-a observat de către instanţele de judecată că de cele mai multe ori, clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului la cursul de schimb de la data plăţii stabileşte riscul deprecierii monedei naţionale faţă de cea a creditului exclusiv în sarcina consumatorului, denaturând practic „raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și în același timp prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporțional, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale”.[3]
Pe de altă parte, este acceptat în unanimitate faptul că sintagma „termeni clari şi inteligibili” referită de prevederile Legii nr. 193/2000 nu are în vedere doar exprimarea corect gramaticală a creditorului, ci vizează informarea debitorului asupra tuturor posibilelor efecte ale unei clauze contractuale.
Punctual, cel puţin în cazul contractelor care au avut ca obiect acordarea de credite bancare în franci elveţieni încheiate  în perioada 2007 – 2008, îndeplinirea acestei cerinţe se concretizează în obligaţia creditorului de a informa consumatorul asupra posibilităţii inevitabile de hipervalorizare a monedei franc elveţian (aceasta fiind la un minim istoric la monentul respectiv), ceea ce va genera costuri suplimentare.
Or, deşi această obligaţie de informare a consumatorului de către creditor este consfinţită în mod expres de normele B.N.R., de cele mai multe ori demersul nu este îndeplinit de către bancă/instituţie bancară, deşi aceasta dispune de specialişti în domeniul financiar, spre deosebire de consumator, care de obicei este o persoană neavizată.
Este netăgăduit că această lipsă de informare a consumatorului asupra evoluţiei monedei în care se acordă creditul şi asupra efectelor acestei evoluţii, alături de transferul riscului deprecierii monedei naţionale faţă de moneda creditului în sarcina exclusivă a consumatorului, fără o negociere prealabilă, creează premisele ca anumite clauze de risc valutar să comporte caracter abuziv, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Unele instanţe de judecată au considerat că soluţiile de admitere a acţiunilor având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditelor bancare la cursul de la data contractării sunt justificate şi de prevederile Codului civil în vigoare la data contractării.
Astfel, reţinând faptul că majoritatea cererilor în justiţie vizează convenţii de credit încheiate sub imperiul vechii reglementări civile, admiterea acestora este susţinută şi de prevederile art. 1578 C.C. 1864, text legal care consfinţeşte principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract și că, întâmplându-se o creştere sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată.
În lumina acestui text legal, opinăm că în contextul deprecierii masive a monedei leu faţă de moneda franc elveţian, respectarea dreptului consumatorului ca „la epoca plăţii” să restituie exact suma împrumutată este cel puţin discutabilă, o hipervalorizare a monedei de creditare creând premisele ca debitorul să se afle în situația de a restitui la data scadență o sumă de bani mult mai mare decât cea contractată.
Aplicarea principiului nominalismului este tranşată cu mai multă minuţiozitate în noua reglementare civilă, art. 1271 alin. (2) N.C.C. statuând expressis verbis că, în ipoteza în care obligaţia contractuală devine excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea acesteia, instanţa poate dispune adaptarea sau chiar încetarea contractului.
Acest articol  este însă aplicabil unui număr restrâns de contracte de credit, respectiv doar celor încheiate după data intrării în vigoare a noului Cod Civil.
În pofida raţionamentului sus-menţionat, în lipsa unei reglementări în legislaţia internă specială care să prevadă punctual posibilitatea convertirii/denominării/îngheţării unui credit bancar la cursul de la data contractării, există şi un număr destul de mare de instanţe care resping ca netemeinice sau nelegale astfel de solicitări, considerând că o astfel de conduită nu comportă caracter abuziv, fiind acceptată de către consumator.
Lipsa unei practici judecătoreşti unitare în domeniu alături de numărul din ce în ce mai mare de credite neperformante (datorită scăderii puterii de cumpărare a unei categorii de consumatori) a determinat necesitatea intervenirii unor noi reglementări în domeniu.
Astfel, la nivel european a fost adoptată Directiva nr. 17/2014 (transpusă recent în dreptul intern prin O.U.G. nr. 52/2016) care legiferează posibilitatea ca titularul unui credit bancar să poată solicita convertirea creditului acordat în monedă străină, conversia urmând însă a se realiza la cursul de la data formulării cererii, demersul fiind aplicabil exclusiv contractelor încheiate ulterior datei de 21.03.2016.
Deşi sunt binevenite şi rezolvă multe dintre problemele ce vizează relaţia consumator/bancă/instituţie bancară, actele normative menţionate sunt practic golite de conţinut pentru un număr mare de titulari de credite bancare, respectiv cei care au încheiat contractele anterior datei arătate şi care nu vor beneficia de măsura conversiei.
Totodată, în ipoteza în care o eventuală conversie se va realiza la cursul de la data solicitării, pentru titularii de credite în franci elveţieni, o astfel de măsură nu comportă nicio justificare atât timp cât, în prezent, această monedă este la o valoare mult mai ridicată decât cea de la data contractării.
Reţinând faptul că, în materia protecţiei consumatorilor, drepturile instituite prin legislaţie în beneficiul acestora comportă caracter minimal, chestiunea reglementării convertirii creditelor bancare la cursul de schimb de la data acordării rămâne în atenţia celor interesaţi, aceasta fiind permisă de Directiva nr. 17/2014.
Cum problema în sine tinde să capete un interes general, opinăm că aceasta putea fi tranşată chiar prin O.U.G. nr. 52/2016, fără a mai fi necesară intervenţia unui nou act normativ care să încarce şi mai mult legislaţia, destul de alambicată.
Reţinând cele expuse, constatăm că, până la apariţia unui act normativ care să reglementeze chestiunea analizată, admiterea unei cereri având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditului bancar la cursul de la data contractării constituie un demers a cărui finalitate depinde în mare măsură de interpretarea dată textelor legale în materie de judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.
 http://www.juridice.ro/473284/a-converti-sau-a-nu-converti-that-is-the-question.html

[1] www.curia.europa.eu
[2] www.contrabănci.com
[3] Decizia nr. 209, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 7202/318/2014.

miercuri, 28 septembrie 2016

Noi obligaţii pentru recuperatorii de creanţe - Noi drepturi pentru consumatori!!

În Monitorul Oficial nr. 727 din data de 20.09.2016 a fost publicată Ordonanţa de Urgenţă nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Actul normativ menţionat reprezintă o mare victorie a consumatorilor titulari de credite bancare în lupta acestora împotriva instituţiilor bancare şi a recuperatorilor de creanţe.
Pe scurt acesta stabileşte noi obligaţii în sarcina băncilor în situaţia în care acestea se confruntă cu credite neperformante, executarea silită a debitorului fiind considerată ultima modalitate de recuperare a datoriei.
Astfel, creditorul va fi obligat să efectueze toate diligenţele în vederea evitării declarării creditului scadent anticipat, printre măsurile pe care acesta este obligat să le aplice numărându-se şi:  
"a)refinanţarea totală sau parţială a contractului de credit utilizând una din ofertele curente ale creditorului;   b)prelungirea duratei contractului de credit; 
c)schimbarea tipului contractului de credit;
d)amânarea plăţii sumei totale sau parţiale a ratei de rambursare pentru o perioadă;
e)schimbarea ratei dobânzii;
f)oferirea unei perioade fără plăţi;
g)reducerea pe perioade scurte a ratei;
h)consolidarea mai multor credite care poate oferi un termen mai lung de creditare şi o rata mai mică;
i)rescadenţarea ratelor;
j)reeşalonarea ratelor;
k)conversia creditelor."(art.48 al.2 din O.U.G.nr.52/2016)
Numai în situaţia în care soluţiile precum cele enumerate nu se dovedesc a fi viabile, se va putea declara creditul scadent anticipat (nu mai devreme de 30 de zile de la data la care debitorul a fost înştiinţat despre acest demers).
Perioada dintre declararea creditului scadent anticipat şi declanşarea executării silite de către creditor nu va putea fi mai scurtă de 3 luni. 
În aplicarea Directivei nr. 17/2014, actul normativ prevede posibilitatea convertirii creditelor în valută, într-o monedă alternativă, care poate fi:
"a)moneda în care, în principal, consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului, astfel cum este indicat la momentul în care a fost realizată cea mai recentă evaluare a bonităţii în raport cu contractul de credit;
b)moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa în prezent." (art.33 al.1 din O.U.G.nr.52/2016).
Cursul de schimb la care se va realiza conversia îl reprezintă cursul de schimb al B.N.R.de la data solicitării.
Refuzul creditorului de a proceda la reconvertire se sancţionează contravenţional.
În ceea ce priveşte cesionarea contractelor de credit sau a creanţelor stabilite în baza acestora, prevederile actului normativ stabilesc expressis verbis că documente precum contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe.
Cesiunea se va notifica de către cedent consumatorului, în termen de 10 zile calendaristice de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. 
O noutate absolută o reprezintă obligaţia imperativă a cesionarilor recuperatori de creanţe de a înştiinţa consumatorul asupra următoarelor aspecte:
"a)termenul în care consumatorul ia legătura cu entitatea care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe" care  nu poate fi mai mic de 5 zile lucrătoare de la data primirii notificării de către consumator; 
"b)dreptul consumatorului de a transmite entităţii de recuperare creanţe o contestaţie a existenţei debitului ori a cuantumului acestuia în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării, precum şi faptul că va primi răspuns în termen de 30 de zile calendaristice la contestaţia formulată;
c)dreptul consumatorului de a se adresa direct instanţei de judecată în cazul în care contestă existenţa debitului ori a cuantumului acestuia;
d)faptul că necontestarea de către consumator, în termenul de 30 de zile calendaristice, a debitului nu reprezintă o recunoaştere a sumei de către acesta şi nu îl privează pe consumator de dreptul de a se adresa instanţei."(art.59 al.6 din O.U.G.nr.52/2016)
Nerespectarea obligaţiilor sus menţionate constituie contravenţie, fiind sancţionate de lege.
Actul normativ interzice în mod expres şi sancţionează contravenţional următoarele practici:
" a)cesionarea contractului de credit şi a accesoriilor, precum şi a creanţei către o entitate care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România; 
b)perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, cu excepţia dobânzilor penalizatoare legale, de către entităţile de recuperare creanţe;
c)perceperea de costuri aferente activităţii de recuperare de către entităţile de recuperare creanţe, cu excepţia costurilor aferente procedurilor de executare silită;
d)derularea activităţilor de recuperare creanţe în perioada celor 30 de zile calendaristice prevăzute la art. 59 alin. (5) lit. b) şi până când este transmis consumatorului răspunsul la contestaţie;
e)utilizarea de tehnici care să hărţuiască sau să abuzeze orice persoană în legătură cu recuperarea creanţelor;
f)utilizarea, în cadrul procesului de recuperare creanţe, de ameninţări sau alte tehnici agresive, cu scopul de a vătăma fizic ori psihic consumatorul ori rude ale acestuia ori de a-i afecta reputaţia;
g)contactarea consumatorului, în cadrul procesului de recuperare creanţe, la locul de muncă al acestuia;
h)contactarea, în legătură cu recuperarea creanţelor, a oricărei alte persoane diferite de consumator, succesorii legali, avocatul sau împuternicitul acestuia, creditorul, avocatul sau împuternicitul creditorului;
i)afişarea la uşa apartamentului/blocului a notificărilor/somaţiilor/adreselor în legătură cu recuperarea creanţelor, cu excepţia actelor de procedură afişate la solicitarea executorului judecătoresc ori a instanţei de judecată;
j)comunicarea entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe cu consumatorul în intervalul orar 20.00- 09.00." (art.60 din  O.U.G.nr.52/2016).
Menţionăm şi că începând cu data de 1 ianuarie 2017 activitatea de recuperare de creanţe va putea fi desfăşurată exclusiv de către entităţi înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
Actul normativ intră în vigoare în 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial şi nu se va aplica convenţiilor de credit aflate în curs de derulare la data intervenirii acestuia, producând totuşi în mod indirect efecte notabile şi asupra situaţiilor pendinte.











marți, 28 iunie 2016

Liber la restituirea timbrului de mediu!


 
Tinând cont de faptul că obligaţia de achitare a timbrului de mediu instituită prin O.U.G.nr. 9/2013 comportă acceaşi natură a taxelor stabilite de legislaţia anterioară (taxă pe poluare, taxă pentru emisiile poluante, taxă specială, etc), taxe declarate contrare prevederilor art. 110 din TFUE, sancţionarea acestuia de către Curtea Europeană de Justiţie a fost numai o chestiune de timp.
Astfel, la data de 09.06.2016, în cauza C-186/2014, sesizată fiind cu cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare asupra concordanţei dintre O.U.G.nr.9/2013 şi conţinutul art. 110 din TFUE, instanţa susmenţionată a statuat următoarele:
" Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că: 
– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă; 
– se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii." 
 Ceea ce prezintă interes este cea de a doua apreciere a Curţii care izvorăşte din regimul fiscal diferit aplicabil proprietarilor de autovehicule la prima înmatriculare în România sau la prima transcriere care sunt obligaţi la achitarea timbrului de mediu şi proprietarilor de autovehicule care au achitat deja taxă specială, taxa pe poluare, sau taxa pentru emisiile poluante, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării şi care sunt scutiţi de la plata unei noi taxe (conform art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013). 
Raţionamentul expus de Curte este susţinut de faptul că valoarea timbrului de mediu (care condiţionează înmatricularea sau transcrierea autovechiculelor) este net superioară valorii reziduale în ipoteza achitării taxelor anterioare, ceea ce generează un preţ de vânzare diferit al autovehiculelor pentru care se plăteşte timbru de mediu faţă de cele pentru care s-a achitat taxă specială, taxa pe poluare  sau taxa pentru emisiile poluante.
Or aplicarea unui regim fiscal diferit unor categorii de vehicule de acelaşi tip, care au aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură  încalcă prevederile art. 110 al TFUE.
Acest aspect, alături de faptul că obligaţia achitării timbrului de mediu comportă aceleaşi caracteristici cu taxele anterioare, declarate contrare tratatului susmenţionat, au determinat Curtea Europeană de Justiţie să sancţioneze O.U.G. nr.9/2013 în sensul că art. 110 al TFUE se opune ca statul membru respectiv să scutească de la obligaţia sus menţionată autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.
Astfel, hotărârea pronunţată deschide calea formulării unor noi cereri în vederea restituirii timbrului de mediu.


Stingere debit bancar pe baza Legii dării în plată

Astăzi, 28.06.2015, am făcut uz cu succes de procedura dării în plată prevăzută de Legea nr. 77/2016, pentru clienţii noştri, titulari ai unui credit bancar ipotecar la RAIFFEISEN BANK ROMÂNIA S.A., în valoare de 36 000 de euro.
Prin notificarea emisă de către cabinetul nostru către RAIFFEISEN BANK ROMÂNIA S.A., titularii convenţiei de credit şi-au manifestat intenţia de a da în plată imobilul cu care s-a garantat convenţia de credit, cu consecinţa stingerii debitului în valoare de 34 000 de euro.
Urmare a comunicării notificării către bancă, aceasta a fost de acord, iar astăzi ne-am întâlnit cu reprezentanţii acesteia la sediul biroului notarial propus de către noi, în vederea încheierii contractului prin care s-a constatat darea în plată şi stingerea debitului.
Încă o dovadă că, în pofida criticilor referitoare la constituţionalitatea actului normativ susmenţionat...legea dării în plată funcţionează şi există instituţii bancare care o aplică corespunzător!!


luni, 9 mai 2016

Scurte consideraţii asupra "legii dării în plată"

Reţinând numărul covârşitor de consumatori titlulari de credite bancare neperformante, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite constituie cu siguranţă cel mai dezbătut act normativ al anului 2016.
Mult aşteptată de către unii, privită cu circumspecţie de către finanţişti, reîntoarsă de la promulgare pe considerentul unor neconcordanţe cu legea fundamentală, după ce a reuşit să treacă de "chinurile naşterii", Legea nr. 77/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 442 din 28.04.2016, urmând să intre în vigoare în termen de 15 zile de la data publicării.
Este de notorietate faptul că afluxul de credite bancare în franci elveţieni din ani 2007 - 2008 a produs consecinţe economice nefaste asupra situaţiei economice a unui număr foarte mare de titulari de credite bancare, în contextul deprecierii masive a monedei naţionale faţă de francul elveţian.
Această realitate nefericită, întâlnită nu doar în România ci şi în alte state europene, a pus forurile legiuitoare în situaţia de a găsi soluţii care, pe de o parte, să "salveze" consumatorii deveniţi insolvabili datorită imposibilităţii rambursării creditului dar care, în acelaşi timp, să evite producerea unui colaps bancar general - ceea ce ar genera consecinţe nefaste în plan economic.
Deşi o lungă perioadă de timp s-a vehiculat adoptarea unui act normativ care să oblige băncile la îngheţarea cursului bancar leu-franc (demers posibil în alte state, acceptat în anumite condiţii de Curtea Europeană de Justiţie, şi deci, acceptat şi de unele instanţe de judecată în plan intern), legiuitorul român a ajuns la concluzia că în România, labilitatea sistemului economico - financiar nu ar suporta o astfel de măsură, existând riscul generării unei crize financiare, pe fundalul unui faliment bancar generalizat.
Astfel, soluţia de compromis aleasă de legiuitor a constituit-o posibilitatea stingerii unui credit bancar neperformant prin cedarea bunului cu care s-a garantat creditul către banca/instituţia financiară nebancară creditoare.
Punctual, domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a căror valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al căror obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile art. 1 al.(4) al Legii nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate conform programului prima casă.
De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 ale actului normativ, reţinem că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.
Astfel, menţionăm că celelalte tipuri de credit bancar, negarantate ipotecar nu intră sub incidenţa legii.
O ultimă condiţie care trebuie îndeplinită de către consumatorul care doreşte să beneficieze de procedura dării în plată este ca acesta să nu fi fost condamant printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul în speţă.
Din perspectiva procedurii dării în plată în sine, constatăm că Legea nr. 77/2016 face distincţia între consumatorii care încă mai deţin în patrimoniu imobilul ipotecat şi care pot încheia acte translative de proprietate asupra acestuia şi consumatorii al căror imobil valorificat ca urmare a executării silite nu a acoperit valoarea datorată, executarea silită împotriva acestora continuând.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din lege, consumatorii titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat pot iniţia procedura dării în plată prin comunicarea unei notificări către banca creditoare, prin intermediul unui executor, avocat sau notar prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit.
Notificarea va cuprinde stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, la care reprezentantul creditoarei este invitat să se prezinte notarul public ales de debitor, în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care se va stinge orice datorie a împrumutatului privitoare la credit (inclusiv dobânzi, penalităţi, etc).
De menţionat că prima zi de convocare nu poate fi stabilită mai devreme de 30 de zile libere de la data emiterii convocării şi că toate costurile acestei proceduri, inclusiv cele notariale, avocaţiale, etc. vor fi în sarcina debitorului.
Efectul imediat al iniţierii procedurii menţionate îl constituie faptul că de la data comunicării notificării către creditor se va suspenda orice plată a debitorului către acesta şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară iniţiată împotriva debitorului.
Notificarea emisă în condiţiile art. 5 din lege poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării de către creditor, asupra condiţiilor de admisibilitate ale procedurii, cererea judecându-se în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
Hotărârea pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de creditor este atacabilă cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Reţinem că până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de către creditor, efectul suspensiv asupra tuturor plăţilor şi asupra tuturor procedurilor judiciare şi extrajudiciare iniţiate împotriva debitorului se menţine, consecinţa admiterii contestaţiei (în fond sau în apel) fiind reprezentată de repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Dacă în termen de 10 zile de la respingerea definitivă a contestaţiei creditorul nu se prezintă la notar conform celor menţionate în notificare, debitorul se poate adresa instanţei de judecată în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din convenţia de credit şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.
Competentă să judece o astfel de cerere este aceeaşi instanţă de la domiciliul consumatorului, hotărârea pronunţată de aceasta fiind atacabilă cu apel în termen de 7 zile de la comunicare.
O particularitate importantă a acţiunii în constatarea stingerii debitului o reprezintă faptul că aceasta este scutită de taxa de timbru, spre deosebire de contestaţia împotriva notificării de care poate dispune creditorul, care în lipsa unor precizări ale legiuitorului, se va timbra ca orice altă cerere neevaluabilă în bani.
După cum am menţionat, o categorie importantă o reprezintă consumatorii care la momentul intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 au pierdut proprietatea imobilului cu care au garantat creditul ca urmare a executării silite şi care încă mai sunt supuşi unor forme de executare, întrucât debitul nu a fost acoperit în integralitate.
Din perspectiva situaţiei susmenţionate, prezintă interes prevederile art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016 care statuează:
"(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului."
În lumina textului citat, conchidem că procedura dării în plată se va aplica şi acestei categorii de consumatori, cu scopul asigurării egalităţii de tratament şi nediscriminării faţă de consumatorii care au uzat de procedură până la declanşarea executării silite.
Astfel, un efect direct al procedurii dării în plată asupra acestei categorii de consumatori va fi reprezentat de încetarea oricărei forme de executare silită ca urmare a stingerii debitului, în ipoteza unei executării silite anterioare asupra imobilului ipotecat.
Prin prisma procedurii în sine, opinăm că aceasta are un curs sensibil diferit faţă de cea aplicabilă în situaţia în care imobilul subzistă în patrimoniul debitorului.
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, conchidem că etapa comunicării notificării către creditor de către debitorul interesat, proprietar al imobilului cu posibilitatea contestării acesteia de către creditor, are caracter obligatoriu şi imperativ.
Prin urmare, o acţiune în vederea constatării stingerii debitului şi transferului dreptului de proprietare introdusă de către debitorul proprietar al imobilului ipotecat, fără ca acesta să parcurgă etapa notificării, va fi respinsă de plano, ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, reţinând faptul că finalitatea acestei proceduri prealabile o constituie comunicarea intenţiei de cedare a imobilului către debitor, se pune întrebarea dacă debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat ca urmare a executării silite, dar care sunt încă supuşi unor forme de executare sunt sau nu obligaţi să parcurgă etapa notificării băncii.
Pornind de la raţionamentul că scopul unei astfel de notificări o reprezintă comunicarea creditorului intenţiei debitorului de a-i ceda bunul cu finalitatea stingerii creanţei, opinăm că în cazul celor care au pierdut deja proprietatea bunului, o astfel de notificare nu mai are nicio justificare , atât timp cât ei nu mai pot dispune asupra bunului respectiv.
Reţinând acest aspect, cât şi formularea utilizată de legiuitor la art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, conchidem că în ipoteza expusă, cererea în vederea constatării stingerii debitului este admisibilă, fără îndeplinirea vreunei proceduri prealabile.
Cu toate acestea, pentru a evita respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă, recomandăm celor interesaţi, ca până la cristalizarea unei practici a instanţelor de judecată, anterior sesizării instanţei, să solicite creditorului aplicarea prevederilor art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, cu respectarea termenelor regăsite la art.5 din acelaşi act normativ.
Referitor la aplicarea în timp a Legii nr.77/2016, conform celor statuate de legiuitor, menţionăm actul normativ se va aplica atât contractelor aflate în derulare la momentul intervenirii legii cât şi celor încheiate ulterior.
Deşi se vehiculează o invocare în masă a neconstituţionalităţii prevederii menţionate, pornindu-se probabil de la considerentul că un act normativ nu poate retroactiva, opinăm că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 contractelor în derulare constituie o măsură care respectă principiile constituţionale.
Dimpotrivă, o eventuală neaplicare a actului normativ contractelor în curs de derulare, ar lipsi practic de conţinut legea dării în plată.
http://www.juridice.ro/442867/scurte-consideratii-asupra-legii-darii-in-plata.html

vineri, 6 mai 2016

Implicaţiile Deciziei C.C.R. nr. 895/2015 asupra procedurilor de executare silită

Dintre modificările cele mai importante introduse de Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă [1], aspectele care au vizat procedura executării silite au avut şi încă mai au un impact deosebit în domeniu, cu consecinţa generării unui aflux considerabil de opinii juridice şi interpretări. 
Din această perspectivă, o dată intrat în vigoare actul normativ susmenţionat, un efect deloc de neglijat al acestuia l-a reprezentat şi faptul că executarea silită urma a se face după noi reguli, reguli care şi-au pus direct amprenta asupra situaţiei justiţiabililor şi a activităţii executorilor judecătoreşti.
Astfel, dacă vechiul Codul de Procedură Civilă condiţiona de principiu legalitatea executării silite de investirea cu formulă executorie a titlului executoriu, începând cu februarie 2013 - data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă -, legiuitorul a renunţat la această instituţie, păstrându-se exclusiv procedura de încuviinţare a executării silite atribuită în sarcina instanţelor de judecată. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014 s-a reintrodus obligativitatea investirii cu formulă executorie a titlurilor executorii altele decât sentinţele judecătoreşti, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind dată în competenţa executorilor judecătoreşti din raza curţii de apel unde se află imobilul, domiciliul/ sediul debitorului sau unde urmează a se face executarea. 
În altă ordine de idei, în lumina Noului Cod de Procedură Civilă, reglementarea activităţii de executare silită cunoaşte două etape notabile şi anume perioada 15 februarie 2013-18 octombrie 2014 (de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat până la modificarea sa prin Legea nr. 138/2014) interval în care niciun titlu executoriu nu a mai fost supus investirii cu formulă executorie ci doar încuviinţării de către instanţa de de executare şi perioada ulterioară datei de 18 octombire 2014, când s-a practicat investirea cu formulă executorie exclusiv a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, procedura de încuviinţare a executării acestora fiind dată în sarcina executorilor judecătoreşti.
Este de netăgăduit că din perspectiva predictibilităţii activităţii de executare silită şi a efectelor acesteia, excesul de reglementări intervenit într-o perioadă mai scurtă de doi ani de la data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă a generat o vădită dereglementare a instituţiei executării silite, cu consecinţa apariţiei a numeroase deficienţe de legalitate în dosarele de executare.
Astfel, s-au creat premisele invocării unui val însemnat de excepţii de neconstituţionalitate privitoare la textele de lege care reglementează instituţia executării silite, justificate cel puţin principial prin faptul că excesul de reglementare în materie pune sub semnul întrebării însăşi garantarea dreptului la un proces echitabil, garanţie care, conform art. 6 C.P.C. se naşte în faza litigioasă şi se întinde şi în etapa executării silite.
Acesta este contextul în care la data de 17.12.2015 Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 895/2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 84/04.02.2016) prin care art.666 C.P.C. (textul de lege care acorda activitatea de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti) a fost declarat neconstituţional.
În urma constatării neconstituţionalităţii art. 666 C.P.C., s-a procedat la armonizarea conţinutului acestuia cu prevederile constituţionale, la data de 04.02.2016, fiind publicată în Monitorul Oficial O.U.G.nr.1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe [2]. 
Astfel, o a treia etapă de interes în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de executare silită în lumina Noului Cod de Procedură Civilă se naşte începând cu data de 17.12.2015, moment de la care dispoziţiile art.666 C.P.C.au fost iniţial suspendate (conform considerentelor Deciziei nr. 895/2015, până la publicarea în Monitorul Oficial a unei noi soluţii legislative, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind atribuită de către însăşi Curtea Constituţională instanţelor de executare) şi ulterior modificate prin O.U.G.nr.1/2016.
Analizând implicaţiile Deciziei nr. 895/2015, constatăm că nu putem disocia o discuţie privitoare la efectele acesteia, fără a avea o imagine clară asupra obiectului excepţiei de neconstituţionalitate formulată.
Prin prisma obiectului cu care a fost sesizată Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei sus menţionate, reţinem că acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 641 şi respectiv art. 666 C.P.C, în varianta în vigoare la data de 11.05.2015, dată la care s-a procedat la sesizarea Curţii[3] cu cererea în speţă.
Întrucât conţinutul art. 641 C.P.C. a fost confirmat ca fiind constituţional, din perspectiva prezentei lucrări, prezintă interes prevederile art. 666 C.P.C., text legal cu privire la care excepţia invocată şi-a atins finalitatea, acesta fiind declarat neconstituţional.
Aşadar, dispoziţiile art. 666 C.P.C. în varianta în vigoare la data sesizării Curţii statuau:                                          
 „(1) Cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei.
(2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.
(3) Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 656 alin.(1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.
(4) Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.
(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege.
(6) Încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare”.
 
Prin raportare la conţinutul art. 666 C.P.C. în varianta sancţionată de Curtea Constituţională, constatăm că ceea a trimis textul de lege pe masa Curţii Constituţionale, o constituie faptul că prin atribuirea activităţii de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti, legiuitorul a conferit acestora din urmă prerogative care vizează însăşi înfăptuirea actului de justiţie.
De altfel, încă de la data intervenirii Legii nr. 138/2014, s-au "ridicat" multe voci, mai mult sau mai puţin avizate care au susţinut în repetate rânduri că acordarea de atribuţii sporite executorilor judecătoreşti, atribuţii referitoare inclusiv la controlul legalităţii titlului executoriu dedus executării silite (precum încuviinţarea executării) pun sub semnul întrebării legalitatea şi corectitudinea întregului proces de executare silită.
Din perspectiva art. 6 C.P.C., în pronunţarea Deciziei nr.895/2015, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la un proces echitabil, soluţionat în termen rezonabil de o instanţă imparţială se extinde şi în faza de executare silită, aceasta din urmă reprezentând o a doua etapă a procesului civil în sine.
În altă ordine de idei, instanţa investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate sesizează în mod corect faptul că garanţiile impuse de art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului se extind şi în sfera executării silite, o interpretare a art. 6 "referindu-se exclusiv la accesul în justiţie şi la desfăşurarea procedurilor" - cu excluderea etapei de executare silită - conducând "la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept", etapa de executare silită fiind privită ca "parte integrantă a unui proces" [4].
Acestea fiind zise, este indiscutabil faptul că posibilitatea executorului judecătoresc (organ a cărui imparţialitate este incertă atât timp cât este sesizat de către creditor) de a interveni în faza executării silite prin încuviinţarea executării constituie o ingerinţă asupra înfăptuirii actului de justiţie şi, sine die, asupra dreptului la un proces echitabil.
În lumina acestui raţionament, prerogativa executorului judecătoresc, agent aflat la dispoziţia creditorului, de a se pronunţa asupra legalităţii titlului executoriu constituie nu numai un demers inechitabil ci echivalează cu atributul "jurisdicţio et imperium", situaţie inacceptabilă, atât timp cât "puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/ a da hotărâri cu putere de executare silită" [5] aparţine exclusiv judecătorului.
Pornind de la premisa că activitatea executorului este limitată exclusiv la efectuarea de acte de executare şi că înfăptuirea justiţiei nu poate fi "delegată" executorului judecătoresc, Curtea a apreciat că prerogativa de a încuviinţa executarea silită acordată executorului contravine prevederilor art.21 alin.(3) şi art.124 din Constituţie, fiind eludat dreptul la un proces echitabil sub aspectul indepentenţei şi imparţialităţii autorităţii în speţă.
Astfel, dispoziţiile art. 666 C.P.C.în vigoare la data sesizării Curţii au fost declarate neconstituţionale.
Reţinând importanţa instituţiei executării silite, alături de numărul covârşitor de dosare aflate în curs de executare silită, consecinţele declarării ca neconstituţional a art. 666 C.P.C. necesită o analiză aparte.
Referitor la efectele deciziilor de neconstituţionalitate, constatăm că acestea îşi găsesc reglementarea în conţinutul art. 31 din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 147 din Constituţie, texte legale care consfinţesc caracterul obligatoriu ex nunc al deciziei, alături de faptul că dispoziţia declarată neconstituţională încetează să mai producă efecte juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Raportându-ne la reglementările citate, constatăm că efectele oricărei decizii de neconstituţionalitate şi pe cale de consecinţă şi ale Deciziei nr. 895/2015 sunt guvernate de două principii fundamentale:
- neretroactivitatea acestor decizii;
- caracterul obligatoriu al acestora.
În lumina dispoziţiilor regăsite în Legea nr. 47/1992 şi în Constituţie, reţinem că până la declararea sa neconstituţională, art. 666 C.P.C. a beneficiat de prezumţie de constituţionalitate, producând efecte depline, astfel că orice executare silită efectuată sub imperiul acestuia este legală.
Cu scopul de a stabili implicaţiile neretroactivităţii Deciziei nr.895/2015, se impune a se realiza distincţia între facta pendentia (situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare) şi facta praeterita (situaţii juridice care comportă caracter definitiv, nefiind contestate).
Pentru a uşura interpretarea Deciziei nr. 895/2015 şi reţinând şi particularităţile instituţiei executării silite, în considerentele acesteia, Curtea Constituţională statuează expres că decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, "aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată".
Prima categorie menţionată mai sus (proceduri de executare silită încuviinţate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi cu privire la care nu au fost formulate contestaţii la executare) constituie, aşadar, facta praeterita, ilustrând situaţii juridice cu caracter definitiv, necontestate şi care se bucură de efecte juridice depline.
Cea de-a doua categorie este reprezentată de dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei, situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare, care nu comportă caracter definitiv, constituind facta pendentia.
În ipoteza expusă, prin raportare la însăşi natura excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta este definită de Legea nr. 47/1992 şi de Constituţie, lipsa unor efecte consumate şi cu caracter definitiv în speţele în curs de soluţionare reclamă aplicarea deciziei.
În atare situaţii, trebuie remarcat faptul că decizia nu este incidentă în toate contestaţiile la executare, ci exclusiv în cele în care a fost contestată încheierea de încuviinţare a executării silite.
Per a contrario, reţinem că în contestaţiile la executare care vizează alte acte de executare (somaţii, încheieri pentru stabilirea cheltuielilor, publicaţii de vânzare), Decizia nr. 895/2015 nu produce efecte.
Prin prisma aplicării legii civile în timp, categoria menţionată (dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei ) constituie o reală excepţie de la regula prezumţiei de constituţionalitate a unui act normativ în vigoare. Această situaţie particulară prezintă importanţă sub aspectul efectelor art. 666 C.P.C. asupra unor astfel de dosare de executare. Astfel, deşi constituţional la data iniţierii executării silite în dosarele în speţă şi bucurându-se de toate efectele ce decurg din prezumţia de constituţionalitate, art. 666 C.P.C. va înceta să mai producă orice efect asupra acestora, o dată declarat neconstituţional.
Reţinând aceste aspecte, constatăm că ipoteza expusă echivalează şi cu o situaţie excepţională în care decizia de neconstituţionalitate produce efecte retroactive, efecte generate de însăşi particularităţile procedurii de executare silită.
Cea de-a treia categorie se regăseşte în sfera dosarelor de executare în care au fost formulate contestaţii la executare şi în care a fost invocată excepţia până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Din această perspectivă, prezintă interes cauzele care au fost deja soluţionate definitiv la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, dar în care părţile au invocat excepţia în speţă.
Deşi în cauzele menţionate vorbim de situaţii juridice definitive, fiind epuizate căile ordinare de atac, caracterul de facta pendentia al acestora este conferit de dispoziţiile art. 509 C.P.C.care stabileşte ca motiv de revizuire a unei hotărâri definitive "pronunţarea de către Curtea Constituţională asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată în cauză".
Acest instrument juridic pus la îndemână de către legiuitor justiţiabililor are menirea de a respecta însăşi finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate, aceea de a profita în primul rând celui care a invocat-o, faţă de care, în pofida caracterului definitiv al hotărârii, efectele juridice nu sunt epuizate.
Aşadar, cel care a invocat o excepţie de neconstituţionalite cu privire la art. 666 C.P.C, dosarul de trimitere fiind soluţionat definitiv anterior soluţionării deciziei de neconstituţionalite, are la îndemână exercitarea căii de atac a revizuirii.
Dimpotrivă, asupra contestaţiilor la executare care au fost soluţionate definitiv anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi în care excepţia nu a fost invocată, Decizia nr.895/2015 nu va avea niciun efect, întrucât o decizie de neconstituţionalitate nu poate constitui temei de drept, ut singuli.
În practica instanţelor de judecată, intervenirea Deciziei nr. 895/2015 a căpătat valenţele unui adevărat instrument juridic prin care debitorul subiect la executării silite poate anula executarea silită pornită împotriva sa.
Astfel, aceasta a generat şi încă mai generează o serie de sentinţe favorabile celor susmenţionaţi, sentinţe prin care au fost admise contestaţiile la executare formulate, cu consecinţa anulării unui număr semnificativ de executări silite.
Totodată, în dosarele soluţionate definitiv în care a fost invocată această excepţie, Decizia nr.895/2015 a deschis calea exercitării de către debitori a căii extraordinare de atac a revizuirii.
Acestea fiind zise, este acceptat în unanimitate că cel mai important efect al Deciziei nr. 895/2015 îl constituie reatribuirea procedurii de încuviinţare a executării silite instanţei de executare, aceasta fiind, într-adevăr, singura entitate în măsură să se pronunţe asupra legalităţii titlului executoriu dedus executării şi în măsură să garanteze legalitatea şi corectitudinea desfăşurării executării silite.

[1] Noul Cod Civil;
[2] O.U.G.nr.1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.85/04.02.2016 a conferit o formă constituţională art. 666 C.P.C., modificând şi alte prevederi conexe din Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă;
[3] Curtea Constituţională a României;
[4] Hotărârea CEDO din 19 martie 1997 pronunţată în cauza HORNSBY versus GRECIA;
[5]Decizia C.C.R. nr.96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996

 http://www.juridice.ro/442600/implicatiile-deciziei-ccr-nr-8952015-asupra-procedurilor-de-executare-silita.html

joi, 24 martie 2016

Noi reglementări în materia contractelor de credit ipotecar

În data de 04.02.2014 Parlamentul European a adoptat Directiva nr.2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010.
Termenul de implementare în dreptul intern a directivei susmenţionate s-a împlinit la 21.03.2016, fiind de aşteptat ca în viitorul apropiat dispoziţiile acesteia să fie transpuse şi în legislaţia română, prefigurându-se aşadar, noi modificări în materia reglementărilor creditelor bancare. 
Pe scurt finalitatea directivei susmenţionate o reprezintă protecţia sporită a consumatorilor titulari de credite bancare şi responsabilizarea furnizorilor de credite bancare şi a intermediarilor acestora cu privire la activitatea de creditare.
Domeniul de aplicare al Directivei nr. 2014/17/UE îl constituie următoarele categorii de contracte de credit:
- contractele de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr-o altă garanție comparabilă, utilizată în mod curent într-un stat membru asupra unui bun imobil rezidențial, fie printr-un drept legat de un bun imobil rezidențial;
- contractele de credit al căror scop este dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau proiectate.
Totodată, directiva susmenţionată nu se aplică următoarelor tipuri de contracte de credit:
-  contractele de credit equity release;
contractele de credit acordate de către un angajator angajaților săi ca activitate secundară, atunci când aceste credite sunt acordate fără dobândă sau cu o DAE mai mică decât cea practicată în mod obișnuit pe piață și care nu sunt propuse în general publicului; 
-  contractele de credit în care creditul este acordat fără dobândă și fără alte taxe, cu excepția celor aplicate pentru recuperarea costurilor legate în mod direct de garantarea creditului;
- contractele de credit sub forma unei facilități de tip „descoperit de cont” și în baza cărora creditul trebuie rambursat în termen de o lună;
- contractele de credit care sunt rezultatul unei hotărâri pronunțate de o instanță sau de o altă autoritate oficială;
 - contractele de credit privind amânarea, cu titlu gratuit, a plății unei datorii existente și care nu intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (a). 
 De asemenea, directiva nu se aplică contractelor de credit existente anterior datei de 21.03.2016.
 Modificările introduse prin Directiva nr.2014/17/UE sunt de mare interes pentru titularii contractelor de credite ipotecare şi vizează: noi informaţii standard care trebuie cuprinse în materialele publicitare având ca obiect creditele ipotecare, noi informaţii precontractuale la încheierea unei convenţii de credit, detalii cu privire la modalitatea de calcul a DAE, cerinţe suplimentare în sarcina împrumutătorilor în vederea evaluării bonităţii solicitanţilor, consilierea consumatorului care solicită acordarea unui credit bancar, perioada de reflecţie sau de retragere, etc.
Un aspect deosebit de important îl constituie introducerea unui cadru legal care permite convertirea creditului acordat în monedă străină, într-o monedă alternativă (moneda în care, în principal, consumatorul își primește venitul sau deține activele care finanțează plata creditului sau moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reședința la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie își are reședința în prezent), la cursul de schimb din ziua conversiei, dacă în convenţie nu se specifică altfel.
O altă noutate în sprijinul protecţiei drepturilor consumatorului o reprezintă introducerea FIŞEI EUROPENE DE INFORMAŢII STANDARD (FEIS), formular care cuprinde informaţii referitoare la oferta de creditare (conform Anexei nr. II din directivă) şi care în mod imperativ, va însoţi oferta de creditare.
Pentru consultarea textului integral al directivei, puteţi accesa acest link
 http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0017









duminică, 28 februarie 2016

Noutăţi în materia taxei de primă înmatriculare, taxei de poluare/pe emisiile poluante şi a timbrului de mediu

Este de notorietate faptul că obligativitatea achitării unei taxe la înmatricularea unei anumite categorii de autovehicule eludează prevederile art. 28 din Tratatul CE, text legal care incriminează orice măsură de natură să constituie un obstacol în calea schimburilor intracomunitare.
Acest raţionament a condus la cenzurarea repetată a legislaţiei naţionale în materie de către Curtea Europeană de Justiţie, cu consecinţa unei succesiuni notabile de acte normative în domeniu: vechiul Cod Fiscal, O.U.G. nr. 50/2008 cu multiplele sale modificări, Legea nr. 9/2012 şi actualmente, O.U.G. nr. 9/2013.
Aşadar, în prezent problematica achitării unei taxe la înmatricularea unui autovehicul este reglementată de O.U.G. nr. 9/2013, obligaţia fiind prezentată sub forma timbrului de mediu, care se va plăti în următoarele situaţii:
" a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
e) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a emis decizie de restituire a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în conformitate cu prevederile art.12."

În contextul în care Curtea Europeană de Justiţie stabilise fără posibilitate de tăgadă că obligaţia de a achita taxă de primă înmatriculare, de poluare sau pe emisiile poluante încalcă prevederile Tratatului CE, în anul 2013, leguitorul a "simţit nevoia" "să armonizeze" legislaţia naţională cu normele tratatului susmenţionat, redefinind impozitul amintit sub forma timbrului de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013.
Deşi această nouă taxă se doreşte a respecta Tratatul CE, din analiza O.U.G. nr. 9/2013 observăm că timbrul de mediu comportă conţinutul aceloraşi taxe de poluare, înmatriculare, etc reglementate de legislaţia anterioară şi considerate a fi ilegale.
Dovada o constituie faptul că la nivelul practicii instanţelor de judecată deja au fost admise acţiuni prin care s-au restituit sumele achitate cu titlu de timbru de mediu, sau, mai mult decât atât, s-a dispus obligarea Instituţiei Prefectului la înmatricularea autovehiculului fără plata acestei taxe.
Prin urmare, cei care doresc să obţină restituirea sumelor de bani reprezentând timbru de mediu, pot încerca să solicite restituirea acestuia, demersul putându-se solda cu succes.
Totodată, în aplicarea aceleiaşi O.U.G. nr. 9/2013, sunt de interes modificările pe care aceasta le-a suferit prin O.G. nr. 40/2015, act normativ publicat în Monitorul Oficial în septembrie 2015.
Astfel, O.G. nr. 40/2015 a modificat art. 12 al O.U.G. nr. 9/2013 stabilind că persoanele care au achitat taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pot solicita restituirea acestor sume în termenul de prescripţie prevăzut de O.G. nr. 92/2003.
Prin urmare, reţinând prevederile textului de lege menţionat, orice contribuabil care a achitat una dintre taxele enunţate mai sus (însă nu şi cei care au achitat timbru de mediu) pot cere restituirea taxelor achitate prin formularea unei cereri către organul fiscal competent, cerere care va fi soluţionată printr-o decizie.
Această decizie va putea fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor vor putea fi atacate pe calea contenciosului administrativ fiscal.
Bineînţeles că procedura susmenţionată nu înlătură dreptul contribuabilului de a renunţa la contestaţia administrativă şi de a sesiza instanţa de judecată competentă.
Sumele reprezentând taxele achitate şi dobânzile legale se vor achita pe durata a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Este importat de menţionat şi că dreptul contribuabililor de a cere restituirea taxelor susmenţionate se naşte la data intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015, indiferent de data la care a fost achitată taxa, actul normativ amintit având efectul de a repune în termenul de prescripţie de 5 ani toţi contribuabilii interesaţi.