Contencios administrativ şi fiscal. Curtea de Apel - jurisdicţie competentă material să se pronunţe atât în primă cât şi în ultimă instanţă

Este acceptat de toată lumea că funcţia reformatoare a recursului ca şi cale de atac, consfiinţită atât de prevederile vechiului Cod de Procedură Civilă cât şi de dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, asimilează implicit activitatea de control şi verificare exercitată de instanţa superioară asupra sentinţei pronunţate cu ocazia judecării fondului. Acest mecanism este de esenţa căilor de atac de reformare şi condiţionează, de plano, obţinerea unei sentinţe legale şi temeinice, cu finalitatea garantării dreptului la un proces desfăşurat cât mai corect, cu alte cuvinte a dreptului la un proces echitabil.                                 
În materia reformării hotărârilor judecătoreşti, noul Cod de Procedură Civilă instituie regula existenţei a cel puţin două grade de jurisdicţie (fond - apel, uneori fond - recurs ), doar în situaţii cu totul excepţionale existând trei grade de jurisdicţie. 
Concret, existenţa a două grade de jurisdicţie diferite presupune intervenţia a două instanţe de judecată diferite în grad, în cele mai multe cazuri fiind vorba de instanţa de fond şi instanţa imediat superioară. Această regulă capătă valenţele unui adevărat corolar juridic şi guvernează desfăşurarea normală a procesului civil, cu toate fazele sale. Cu toate acestea, pe fundalul reglementărilor juridice care s-au succedat de-a lungul ultimilor ani, normele legale dar şi practica judiciară au permis apariţia anumitor excepţii de la principiul susamintit, creându-se cadrul juridic care permite ca aceeaşi instanţă (cea investită cu soluţionarea fondului) să se pronunţe şi în calea de atac. Un exemplu în acest sens îl constituie acţiunile în materia contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (actuala Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor), în situaţia refuzului acesteia de a emite titlul de despăgubire sau de a efectua operaţiunile legale.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi teritorială cu privire la judecarea unor astfel de acţiuni era reglementată de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, normă legală care se completa cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
În lumina acestor prevederi legale, constatăm că soluţionarea acţiunilor în materia contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor era dată în competenţa "Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul" (art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005). În situaţia în care reclamantul avea domiciliul în străinătate, competentă din punct de vedere teritorial era Curtea de Apel de pe raza teritorială în care acesta avea reşedinţa sau reprezentantul legal, iar pentru situaţiile în care reclamantul nu avea o reşedinţă sau un reprezentant legal în România, cererile se adresau Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, reţinând reglementarea instituită de Legea nr. 247/2005, completată cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 (care consfiinţesc posibilitatea ca reclamantul să opteze între instanţa de la domiciliul său sau cea de la sediul pârâtului), la nivelul jurisprudenţei, s-a cristalizat o opinie unanimă în sensul stabilirii competenţei materiale a judecării unor astfel de cereri în sarcina Curţilor de Apel dar şi în sensul existenţei unei competenţe alternative din punct de vedere teritorial, între Curtea de Apel de la domiciliul reclamantului sau cea de la sediul pârâtului (Curtea de Apel Bucureşti).
Acest raţionament a fost acceptat de toate instanţele de judecată şi a fost aplicat sine die, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, act normativ care a adus numeroare modificări atât în materia noului Cod de Procedură Civilă şi a Codului de Procedură Penală dar şi în materia Legii nr. 247/2005 şi, punctual, chiar cu privire la competenţa de judecată materială şi teritorială a cererilor aparţinând contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din această perspectivă, prevederile art X din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti statuează:
"Alineatul (1) al articolului 20 din Titlul VII - Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv - din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si va avea urmatorul cuprins:
"Art. 20 (1) Competenta de solutionare a actiunii in contencios administrativ avand ca obiect contestarea deciziei adoptate de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor sau, dupa caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine sectiei de contencios administrativ si fiscal a tribunalului in a carui raza teritoriala domiciliaza reclamantul. Daca reclamantul domiciliaza in strainatate, cererea se adreseaza instantei resedintei sale din tara sau, dupa caz, la instanta domiciliului reprezentantului acestuia din Romania, iar daca nu are nici resedinta in Romania si nici reprezentant cu domiciliul in Romania, cererea se adreseaza Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului Bucuresti."
Pe fundalul valului de modificări legislative din ultimii ani, această reglementare, interpretată ut singuli, nu conţine nimic spectaculos, nereprezentând altceva decât un simplu transfer de competenţă de la curţile de apel la tribunale, cu consecinţa (aparentă) că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 astfel de cereri din materia contenciosului administrativ se vor introduce la noile instanţe competente .
Mergând însă mai departe cu studiul Legii nr. 2/2013, reţinem că art.XXIII din acelaşi act normativ stabileşte următoarele:
"(1) Procesele in prima instanta, precum si caile de atac in materia contenciosului administrativ si fiscal, in curs de judecata la data schimbarii, potrivit dispozitiilor prezentei legi, a competentei instantelor legal investite se judeca de instantele devenite competente potrivit prezentei legi.
(2) Recursurile aflate pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectia de contencios administrativ si fiscal la data intrarii in vigoare a prezentei legi si care, potrivit prezentei legi, sunt de competenta curtilor de apel se trimit la curtile de apel.
(3) Procesele in curs de judecata in prima instanta in materia contenciosului administrativ si fiscal aflate la data intrarii in vigoare a prezentei legi pe rolul curtilor de apel si care, potrivit prezentei legi, sunt de competenta tribunalelor se trimit la tribunale.
(4) In cazurile prevazute la alin. (1)-(3), dosarele se trimit, pe cale administrativa, la instantele devenite competente sa le judece."
Aşadar, constatăm că prevederile Legii nr. 2/2013 intervin şi asupra proceselor care se află în curs de judecată, indiferent dacă acestea se află în ciclul procesual al fondului sau în cale de atac. Probabil că această modalitate de reglementare a fost justificată de legiuitor prin însuşi scopul actului normativ amintit, reprezentat de degrevarea instanţelor de judecată de numărul excesiv de procese.
Fără a discuta dacă instanţele de judecată sunt într-adevăr investite sau nu cu un număr excesiv de procese, şi fără a analiza oportunitatea unei astfel de măsuri în materia contenciosului administrativ, observăm că modificările introduse de prevederile art.X şi art. XXIII din Legea nr. 2/2013 nu conduc la degrevarea unor instanţe de anumite procese ci, cum am mai precizat, doar la un transfer de competenţă de la curţile de apel la tribunale. Într-o primă fază, acest transfer care operează şi asupra dosarelor pendinte determină doar o prelungire a duratei procesului, ceea ce aduce reale deservicii justiţiabililor care vor fi nevoiţi să aştepte câteva luni în plus, până când dosarul aflat pe rolul instanţei în prezent necompetente (dar care fusese competentă la data introducerii acţiunii) va intra pe rolul instanţei competente şi va primi un nou termen de judecată.
Deşi dispoziţiile art. X şi art. XXIII din Legea nr. 2/2013 eludează în mod vădit principiul neretroactivităţii legii civile, generând apariţia unor incidente procedurale în cadrul proceselor aflate în curs de judecată, acestea trebuie urmate întocmai de instanţele de judecată, care nu pot face altceva decât să le aplice, creându-se la nivelul jurisprudenţei situaţii cel puţin atipice. Astfel, de exemplu, prin Încheierea nr. 2018/27.02.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cu soluţionarea recursului împotriva Sentinţei Civile nr. 1771/13.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, în Dosarul nr. 640/2/2012, a fost scoasă cauza de pe rol, fiind trimisă spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
Şi iată apariţia unei ambiguităţi procedurale cu care instanţele de judecată sunt obligate să se confrunte şi pe care se pare că legiuitorul nu a prevăzut-o: posibilitatea ca instanţa investită cu soluţionarea fondului (Curtea de Apel Bucureşti) să fie competentă din punct de vedere material să soluţioneze şi calea de atac împotriva sentinţei pronunţate cu ocazia judecării fondului, pronunţându-se atât în primă cât şi în ultimă instanţă.
Chiar dacă în raport de reglementările introduse de Legea nr. 2/2013, soluţia amintită mai sus devine unanimă în practica instanţelor de judecată, consecinţele produse de acestea nu pot fi trecute cu vederea şi ele generează o serie de discuţii. Fără putinţă de tăgadă, realizarea efectului reformator al unei căi de atac (cum este recursul) este condiţionată de posibilitatea ca partea interesată să se adreseze unei instanţe superioare. Acest mecanism se identifică ca trăsătură definitorie a căilor de atac de reformare, trăsătură care le diferenţiază de celelalte, respectiv căile de atac de retractare. Pe de altă parte, posibilitatea sesizării instanţei superioare cu soluţionarea căii de atac (apel sau recurs) garantează realizarea controlului judiciar asupra procedurii urmată de instanţa de fond şi verificarea sentinţei atacate, uneori chiar cu finalitatea casării unei sentinţe nelegale (în recurs).
Reţinând aceste aspecte, ne punem întrebarea: în dosarele de contencios administrativ asemănătoare celui exemplificat mai sus, în care a fost declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel, dosarul a primit primul termen de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ulterior intrării în vigoare a Legii nr.2/2013, la termenul respectiv Înalta Curte declinâdu-şi competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel, se mai poate vorbi despre un efect reformator al recursului?
În opinia noastră, în cazurile despre care am făcut vorbire, în contextul în care activitatea de control şi verificare este realizată de aceeaşi instanţă care a judecat fondul, funcţia reformatoare a recursului îşi pierde din consistenţă, rămânând doar o simplă caracteristică formală, care nici într-un caz nu poate garanta obţinerea unei sentinţe legale şi temeinice. Corectă din punctul de vedere al prevederilor Legii nr.2/2013, soluţia prezentată apare ca o curiozitate juridică a cărei apariţie este determinată de excesul unor reglementări superficiale, reglementări care, în ultimii ani, sunt întâlnite din ce în ce mai frecvent.

http://www.juridice.ro/279449/contencios-administrativ-si-fiscal-curtea-de-apel-jurisdictie-competenta-material-sa-se-pronunte-atat-in-prima-cat-si-in-ultima-instanta.html

Contestaţie la executare formulată de A.N.R.P. soluţionată după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. Soluţie de respingere a contestaţiei ca neîntemeiată

DOSAR NR. 2037/300/2013
ROMANIA
JUDECATORIA SECTORULUI 2 BUCUREŞTI
SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA : 12182
SEDINTA PUBLICA DE LA 11.07.2013
INSTANTA CONSTITUITA DIN:
PRESEDINTE: VLAD TARI
GREFIER: ANA DANIELA STANCIU

Pe rol se afla soluţionarea cauzei civile avand ca object contestaţie la executare formulata de contestatorul Autoritatea Nationala pentm Restituirea Proprietatilor împotriva intimatei F. E. prin mandatar V. R.C.

La apelul nominal facut in sedinta publica, la prima strigare a cauzei, a raspuns mandatarul intimatei, V.R.C. cu procura la dosar, lipsind contestatoarea.

Procedura este legal indeplinita.

S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinţa, care invedereaza instantei ca, la data de 05.02.2013, contestatoarea a depus la dosar note de sedinta, la data de 04.07.2013, intimata a depus intampinare, iar la data de 10.07.2013, s-au depus copii certificate ale actelor aflate in dosarul de executare nr. 272/2012, de catre BEJA Aequitas.

Mandatarul intimatei solicita lasarea cauzei la a doua strigare pentru a se prezenta aparatorul ales.

La doua strigare a cauzei, a raspuns mandatarul intimatei, V.R.C., lipsind contestatoarea.

Nemaifiind cereri de formulat şi excepţii de invocat, instanţa acorda cuvantul pe probe.

Mandatarul intimatei solicita încuviinţarea probei cu inscrisuri, cele depuse la dosar.

Instanţa, in temeiul art. 167 din Codul de procedura civila, apreciind utila, pertinenta şi concludenta soluţionarii cauzei, încuviinţează creditoarei proba cu inscrisuri, dupa care, acorda cuvantul pe fondul cauzei

Solicita respingerea contestaţiei la executare avand în vedere ca Tribunalul Bucureşti a admis recursul declarat împotriva incheierii pronunţate de Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti în Dosarul nr. 18542/300/2012 şi a incuviinţat executarea silita.

Instanţa constata cauza in stare de judecata şi o reţine spre soluţionare.

INSTANTA

Prin cererea de chemare în judecata avand ca obiect contestaţie la executare, inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 17.01.2013, contestatoarea Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor a solicitat in contradictoriu cu intimata F. E. anularea executarii silite şi a formelor de executare silita din dosarul execuţional nr. 272/2012 al BEJA Aequitas.

In motivare, s-a aratat ca plata despagubirilor este condiţionata de existenţa unor sume suficiente aprobate anual cu aceasta destinaţie. In absenta disponibilităţilor baneşti ale statului, raportat la dificultaţile prin care trece economia ţării, s-ar stabili în momentul de faţa, în sarcina ANRP o obligaţie imposibil de realizat şi care este de natura sa afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atat pe plan intern, cat şi pe plan european. Din raţiuni financiare creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plata şt nu pot fi platite decat in condiţii de solvabillitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

A susţinut ca nu exista temei legal pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.

S-a efectuat adresa la acelaşi BEJ in vederea comunicarii dosarului execuţional nr. 272/2012, care a fost depus in copie.

Intimata, fiind legal citata, a depus intampinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca neîntemeiata.

Instanţa a incuviinţat pentru parţi proba cu inscrisuri constand în actele de la dosar, apreciindu-le utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei, potrivit art. 167 Cpr.civ.

Analizand materialul probator administrat in cauza, instanţa reţine urmatoarele:

In fapt, in dosarul execuţional nr. 272/2012 al BEJA Aequitas, creditoarea intimata a cerut şi s-a incuviinţat executarea silită prin Decizia civila nr. 2402R/25.09.2012 pronunţata de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V - a Civila in Dosarul nr. 18542/300/2012, a titlului executoriu constand în Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP, irevocabila.

Prin Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP s-a emis titlu de plata in favoarea credioarei pentru suma de 500.000 lei

Sub aspectul criticii in sensul ca Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP nu este titlu executoriu, prin Decizia civila nr. 2402R/25.09.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V - a Civila in Dosarul nr. 18542/300/2012 s-a statuat cu autoritate de lucru judecat contrariul, astfel incat instanţa nu mai poate repune in discuţie aceasta problema de drept.

In ce priveşte critica privind inexistenţa unui temei legal pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, conform art. 3712 alin. 3 Cproc.civ., organul de executare la cererea creditorului va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei de la data cand creanţa a devenit exigibila şi pana la data plaţii elective a obligaţiei.

Avand in vedere cursul soluţionarii dosarului, la primul termen de judecata, observind enunţul art. 403 alin. 1 Cpr.civ., încheindu-se cadrul procesual în care cererea de suspendare a executarii silite ar fi putut fi soluţionata, instanţa va respinge cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge contestaţia la executare ca neintemeiata.

PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARAŞTE:

Respinge contestaţia la executare formulata de contestatorul Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor cu sediul tn Bucureşti, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 împotriva intimatei F.E. prin mandatar V. R. C. cu domiciliul procesual ales în Bucureşti………………………, ca neintemeiata.

Respinge cererea de suspendare a executarii silite, ca ramasa fara obiect.

Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţata in şedinţa publica, azi, 11.07.2013.

PREŞEDINTE                                          GREFIER,
VLAD TARI                                   ANA DANIELA STANCIU

Cu noile taxe de timbru, procesele devin un lux

Chiar înainte de începerea vacanţei judecătoreşti, legiuitorul nostru a mai scos din sacul său cu reglementări (mai mult sau mai puţin surprinzătoare), un nou act normativ care modifică radical sistemul taxelor de timbru. Este vorba de Ordonanţa de Urgenţă nr. 80/2013 care modifică modalitatea de calcul şi valoarea taxelor de timbru pentru aproape toate tipurile de cereri adresate instanţelor judecătoreşti. Totodată, raportat la noile reglementări, o serie de cereri de chemare în judecată care până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 80/2013 erau scutite de plata taxei de timbru, vor fi timbrate de acum înainte.
Concret, cuantumul taxelor de timbru va creşte substanţial în cazul tuturor cererilor de chemare în judecată. Pentru o cerere de divorţ, de exemplu, justiţiabilii vor scoate din buzunar până la 200 de lei (în funcţie de motivul pe care îşi întemeiază acţiunea). În materia executării silite, contestaţia la executare se va timbra în funcţie de valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau de valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite, dar nu mai mult de 1 000 lei. Cererile de recuzare sau strămutare în materie civilă se vor timbra cu 100 de lei. Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea îl reprezintă şi obligativitatea timbrajului în cazul plângerilor contravenţionale care se vor timbra cu suma de 20 de lei.

Acestea sunt doar câteva dintre modificările introduse de Ordonanţa de Urgenţă nr. 80/2013, textul integral al acesteia putând fi studiat mai jos.

Este evident că, prin creşterea dramatică a cuantumului taxelor de timbru şi prin extinderea sferei obligativităţii timbrajului asupra unor cereri de chemare în judecată care prin esenţa lor ar trebui să fie scutite de la plata vreunei taxe de timbru, noua reglementare eludează cele mai elementare principii de drept începând cu liberul acces la justiţie şi interzicerea discriminării şi ajungându-se chiar până la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie (dacă luăm în considerare obligativitatea timbrajului în materie contravenţională). 

Se pare că deja, în şedinţa din 29-30.06.2013, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România a adoptat un apel către Guvern, Parlament şi către toate celelalte instituţii abilitate, cu solicitarea restabilirii garanţiilor ce incumbă respectării dreptului la un proces echitabil, garanţii ce au fost încălcate prin noua reglementare.

Pentru mai multe informaţii, găsiţi textul Ordonanţei de Urgenţă nr. 80/2013 aici  http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_80_2013_taxele_judiciare_de_timbru_ordonanta_de_urgenta_80_2013.php

Cine mai primeşte despăgubiri băneşti de la A.N.R.P.? Când şi cum?

În contextul în care, timp de ani de zile România a fost condamnată pe bandă rulantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la proprietate privată, ajungându-se chiar în situaţia pronunţării împotriva statului român a unei hotărâri pilot în materie (cauza Atanasiu contra României), legislaţia în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv este modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013.

Formal, justificarea acestui act normativ a fost determinată de conţinutul hotărârii pilot pronunţate în cauza Atanasiu contra României care condamnă ineficienţa legislaţiei naţionale, generată de lipsa de celeritate şi de predictibilitate a procedurii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, mai ales, cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în situaţia în care bunurile amintite nu mai pot fi restituite în natură.

După ce iniţial procedura de acordare a despăgubirilor în numerar prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată până în data de 15.05.2013, prin adoptarea succesivă a mai multor acte normative, respectiv OUG nr. 62/2010, OUG nr. 4/2012 şi Legea nr. 117/2012, începând tot cu luna mai a anului curent, avem o nouă legislaţie în materie.

Mult discutata Lege nr. 165/2013 apare după o lungă perioadă de aşteptare şi după mai multe tentative eşuate de legiferare, cea mai de notorietate reprezentând-o proiectul de lege prin care se încerca plafonarea valorii despăgubirilor băneşti, propunere care, lovindu-se de oprobiul public, a fost retrasă.

Aşadar, ce noutăţi aduce Legea nr. 165/2013 pentru persoanele cărora le-au fost preluate în mod abuziv anumite bunuri imobile, în perioada regimului comunist?

Reiterând prevederile Legii nr. 10/2001, dar şi ale altor acte normative în materie, reţinem că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 consfiinţesc ca regulă restituirea bunurilor în natură, cu excepţia situaţiei în care acest lucru nu mai este posibil, caz în care singura măsură compensatorie va fi reprezentată de stabilirea şi acordarea de puncte.

În ceea ce priveşte procedura restituirii imobilelor în natură, modificări importante sunt aduse de Legea nr. 165/2013 în materia fondului funciar, prin instituirea unor măsuri precum înfiinţarea Comisiilor locale pentru inventarierea terenurilor şi prin suspendarea emiterii hotărârilor de validare/invalidare, a eliberării titlurilor de proprietate şi a procedurilor de punere în posesie, până la centralizarea tuturor terenurilor care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe fiecare unitate administrativ teritorială. Se introduc şi noi termene pentru soluţionarea de către entităţile notificate a cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, cereri care nu au fost rezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Însă, cele mai “spectaculoase” schimbări apar în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor compensatorii, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, modalitatea de acordare a despăgubirilor băneşti persoanelor îndreptăţite, în situaţia în care nu se putea realiza o restitutio in integrum, era reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 16 din actul normativ amintit, dispoziţiile sau deciziile emise de entităţile notificate (prin care s-au respins cererile de restituire în natură şi prin care s-a propus acordarea de despăgubiri) erau remise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Analizând dosarul de despăgubire prin prisma legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, Comisia Centrală  pentru Stabilirea Despăgubirilor proceda la numirea unui evaluator autorizat în vederea evaluării imobilului a cărui restituire s-a cerut.

Ulterior întocmirii raportului de evaluare în care era consemnată valoarea imobilului, Comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reţinându-se valoarea stabilită de evaluator, fie la retrimiterea dosarului de despăgubire spre reevaluare. Procedura se finaliza prin emiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pe numele persoanelor îndreptăţite a unui titlu de plată sau titlu de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce nu depăşeau 500.000 lei şi a unui titlu de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce depăşeau pragul de 500.000 lei. De menţionat că, în situaţia în care Comisia constata că bunul a cărui restituire s-a solicitat putea fi restituit în natură, respingerea cererii de restiuire în natură fiind nelegală, aceasta proceda la restituirea imobilului respectiv.

Modalitatea de restituire prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost caracterizată de lipsa unor termene clare în care instituţiile abilitate să îşi îndeplinească obligaţiile legale (fapt ce a fost condamnat de către CEDO nu numai în hotărârea pilot dar şi în alte cauze, precum Faimblat contra României) dar şi de lipsa unor sancţiuni eficiente aplicabile în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor. Această deficienţă, grefată pe neimplicarea autorităţilor angrenate în procesul de retrocedare, alături de o aşa-zisă lipsă a disponibilităţilor financiare, reiterată continuu, dar niciodată dovedită, a dat naştere la un număr exorbitant de litigii, repetitive, aflate pe rolul instanţei europene.

Acesta este contextul în care, Capitolul III al Legii nr. 165/2013 introduce o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii persoanelor îndreptăţite, sub forma echivalării valorii imobilului preluat abuziv, cu un număr de puncte.

În scopul desfăşurării acestei proceduri, atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi preluate de nou înfiinţata Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor, entitate subordonată Cancelariei Primului Ministru, cu un regulament propriu de organizare şi funcţionare, care urmează a fi aprobat.

În raport de prevederile art. 17 al.1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, conchidem că principalele atribuţii ale Comisiei sunt reprezentate de emiterea de decizii în sensul validării sau invalidării dispoziţiilor emise de entităţile notificate prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii şi respectiv, în sensul compensării valorii imobilelor (prin puncte). Reţinând conţinutul art. 25 din Legea nr. 165/2013, constatăm că deciziile de compensare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor vor fi comunicate persoanelor îndreptăţite în termen de 45 de zile de la data emiterii. În cazul deciziilor de invalidare a propunerilor de măsuri reparatorii, acest termen va fi de 60 de zile.

Totodată, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2012 stabilesc şi anumite termene de soluţionare a dosarelor de despăgubire, şi anume: 60 de luni de la data intrării în vigoare a legii pentru dosarele deja înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau 60 de luni de la data transmiterii dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (pentru dosarele care vor fi transmise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013). În materia dosarelor de fond funciar, termenul de soluţionare este de 36 de luni. Menţionăm că deciziile emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare “la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii”[1]. În situaţia refuzului de a emite decizia respectivă, persoana îndreptăţită se va adresa aceleaşi instanţe, în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare (cel de 60 de zile).

Modalitatea de valorificare a punctelor acordate în deciziile de compensare este prevăzută de art. 27 din Legea nr. 165/2013,  concretizată în participarea la licitaţii organizate de Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi achiziţionarea de imobile din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, nu mai devreme de 1 ianuarie 2016.

Singura modalitate de acordare a măsurilor reparatorii în numerar, o constituie cea prevăzută de art. 31 din lege care stabileşte că, începând cu data de 1 ianuarie 2017 (sau  în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017) persoana îndreptăţită poate opta şi pentru valorificarea punctelor în numerar. Cei care au optat pentru această procedură, vor solicita Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, anual, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din valoarea punctelor acordate, ultima tranşă având valoarea de 16%.

Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 îşi vor produce efectele şi asupra persoanelor cărora le-au fost aprobate dosarele de despăgubire sau care deţin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în care au fost consemnate sume de bani, dar cărora nu li s-a făcut încă plata în numerar. Plata sumelor de bani către aceste persoane se va face începând cu data de 1 ianuarie 2014, în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, valoarea unei tranşe nefiind mai mică de 5.000 lei. Sunt exceptate de la această procedură sentinţele definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi neexecutate încă, prin care se dispune obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, care se vor executa conform noii proceduri.

Cam aşa arată “reforma” legislativă în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv şi acordării unor măsuri reparatorii, în viziunea legiuitorului român, reformă care ar trebui să răspundă solicitărilor instituţiilor europene, dar mai ales să soluţioneze deficienţele în materie, apărute în contextul socio-economic intern.

La o succintă analiză a conţinutului actului normativ, observăm că, încercând să confere o aşa-zisă notă de predictibilitate procedurii de despăgubire, Legea nr. 165/2013 instituie o serie de termene imperative, pentru fiecare etapă în parte. Din această perspectivă, reţinem că existenţa unor  termene în procedura de acordare a măsurilor reparatorii constituie, într-adevăr, o condiţie sine qua non pentru soluţionarea cererilor persoanelor îndreptăţite, fiind acceptată, ca atare, unanim.

Cu toate acestea, dintr-o perspectivă diferită, dacă Legea nr. 165/2013 complineşte lipsa unor termene punctuale din legislaţia anterioară (lipsuri condamnabile şi condamnate de organismele internaţionale abilitate şi care au adus practic desfăşurarea procedurii de retrocedare pe marginea hazardului), în ceea ce priveşte durata acestora, noua reglementare comportă multe discuţii.

Astfel, analizând textul noului act normativ, se observă cu uşurinţă că, exceptând termenele de decădere de 30 de zile şi respectiv 6 luni prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi despre care am amintit mai sus, Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire se află sub “semnul” tergiversării pe cât de mult este posibil a finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Cu titlu de exemplu, amintim dispoziţiile art. 34, text legal care instituie un termen de 60 de luni  în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte dosarele deja înregistrate, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va avea un termen de soluţionare de 5 ani de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, mai precis, până la data de 17.05.2018. Această dată “limită” se amână în cazul dosarelor care nu au fost încă înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data intrării în vigoare a legii, în situaţia acestora, termenul începând să curgă de la data înregistrării. Este de prisos să menţionăm că, în condiţiile în care, în acest moment la Secretariatul Comisiei sunt înregistrate dosare de despăgubire încă din anii 2005-2006 care nu au fost soluţionate până în prezent, termenul de soluţionare instituit de legiuitor este excesiv de lung.

Aceeaşi manieră de abordare este întâlnită şi în ceea ce priveşte valorificarea efectivă a compensării (a punctelor), prin dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, participarea la licitaţii în vederea achiziţionării de imobile fiind posibilă abia începând cu data de 1 ianuarie 2016, acordarea eşalonată a unor despăgubiri băneşti devenind fezabilă de abia începând cu data de 1 ianuarie 2017. Chiar şi pentru persoanele care au deja aprobate dosarele de despăgubire, plata sumelor de bani va începe de abia cu data 1 ianuarie 2014, fiind şi aceasta eşalonată.

În acest context, este discutabil dacă modalitatea de reglementare prevăzută de Legea nr. 165/2013 răspunde sau nu cerinţelor enunţate în cauza Atanasiu contra României şi, ceea ce este mai important, dacă aceasta va rezolva neajunsurile cu care se confruntă persoanele îndreptăţite.

În ceea ce priveşte durata procedurii instituite de Legea nr. 165/2012, opinăm că aceasta este, în continuare, caracterizată de o vădită lipsă a celerităţii, lipsind practic persoanele interesate de posibilitatea soluţionării dosarelor de despăgubire într-un termen rezonabil. Astfel, din această perspectivă, noua reglementare contravine celor dispuse în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu contra României, hotărâre în care CEDO atrăgea atenţia asupra lipsei de celeritate a măsurilor în vigoare la acea vreme.

Pe de altă parte, prin termenele de  instituite, care sunt destul de clare, şi în mod discreţionar, reglementate în favoarea organismelor abilitate şi în defavoarea justiţiabililor, Legea nr. 165/2012 lipseşte persoanele îndreptăţite şi de posibilitatea de a-şi soluţiona dosarele de despăgubire prin intervenţia instanţei de judecată, adică urmând calea litigioasă. Este de notorietate faptul că, în lumina reglementării oferite de Legea nr. 247/2005, în situaţia refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a întocmi rapoartele de evaluare, de a emite titlul de despăgubire, titlul de plată sau titlul de conversie după caz, un număr covârşitor de justiţiabili au sesizat cu succes instanţele de contencios administrativ în vederea obligării instituţiilor susamintite la emiterea actelor respective, sau la efectuarea operaţiunilor administrative prevăzute de lege. Or, în contextul în care legiuitorul stabileşte nişte termene (dorite de toată lumea, dar care, prin durata lor, sunt cel puţin ineficiente),  în care instituţiile abilitate vor avea posibilitatea să emită actele respective sau să efectueze anumite proceduri, rezultă că o eventuală cerere de chemare în judecată formulată împotriva acestora, fie ea întemeiată pe Legea nr. 554/2004 sau pe obligaţia de a face, va fi respinsă ca nelegală şi netemeinică. Prin prisma acestor considerente, observăm că reglementarea nu contravine doar raţionamentului Curţii, ci eludează şi conţinutul articolului 6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează liberul acces la justiţie.

Totodată, reţinem că amânarea acordării măsurilor reparatorii echivalează, de fapt, cu o precipitare a lipsei unei juste reparaţii pentru pierderea dreptului de proprietate, ceea ce, de plano, în majoritatea cazurilor, conduce la crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cele iniţial, născut din intervalul îndelungat de timp în care persoana îndreptăţită a fost lipsită de exerciţiul dreptului garantat (sau de o compensare echitabilă). Pentru aceste motive, apreciem că noua reglementare este în totală contradicţie şi cu dreptul la proprietate privată, drept garantat de prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Tot din perspectiva respectării dispoziţiilor aceluiaşi act internaţional, notăm şi că, în condiţiile în care, până în prezent, un număr covârşitor de persoane îndreptăţite au reuşit să primească măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005, iar ulterior adoptării Legii nr. 165/2013 persoane îndreptăţite care au pierdut proprietatea bunurilor în aceleaşi condiţii cu prima categorie, care au urmat aceeaşi procedură şi cărora nu le-au fost soluţionate dosarele din motive neimputabile lor, sunt nevoite să se supună unei proceduri diferite, şi cu o durată mult mai mare, noua reglementare poate încălca şi prevederile art. 14 din Convenţie, text legal care interzice discriminarea.

Reţinând cele expuse, putem concluziona că noul act normativ care reglementează problematica măsurilor reparatorii în materia proprietăţii nu este de natură să complinească lipsurile şi deficienţele reglementării prevăzute de Legea nr. 247/2005. Efectele imediate ale Legii nr. 165/2013 se materializează într-o nouă amânare (dacă nu chiar suspendare) a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, alături de crearea unui dezechilibru vădit între interesul socio-economic general şi cel particular, cu consecinţa ca, mai departe, persoanele îndreptăţite să îşi găsească dreptatea tot în faţa instanţelor internaţionale.

---

[1] Apreciem că în cazul soluţionării unei contestaţii împotriva unei decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa competentă din punct de vedere teritorial este Tribunalul Bucureşti.
 http://www.juridice.ro/265935/cine-mai-primeste-despagubiri-banesti-de-la-anrp-cand-si-cum.html