În contextul în care, timp de ani de
zile România a fost condamnată pe bandă rulantă la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la proprietate privată,
ajungându-se chiar în situaţia pronunţării împotriva statului român a
unei hotărâri pilot în materie (cauza Atanasiu contra României),
legislaţia în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv este
modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru
finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în
România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013.
Formal, justificarea acestui act
normativ a fost determinată de conţinutul hotărârii pilot pronunţate în
cauza Atanasiu contra României care condamnă ineficienţa legislaţiei
naţionale, generată de lipsa de celeritate şi de predictibilitate a
procedurii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, mai ales,
cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în situaţia în care
bunurile amintite nu mai pot fi restituite în natură.
După ce iniţial procedura de acordare a
despăgubirilor în numerar prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005
a fost suspendată până în data de 15.05.2013, prin adoptarea succesivă a
mai multor acte normative, respectiv OUG nr. 62/2010, OUG nr. 4/2012 şi
Legea nr. 117/2012, începând tot cu luna mai a anului curent, avem o
nouă legislaţie în materie.
Mult discutata Lege nr. 165/2013 apare
după o lungă perioadă de aşteptare şi după mai multe tentative eşuate de
legiferare, cea mai de notorietate reprezentând-o proiectul de lege
prin care se încerca plafonarea valorii despăgubirilor băneşti,
propunere care, lovindu-se de oprobiul public, a fost retrasă.
Aşadar, ce noutăţi aduce Legea nr.
165/2013 pentru persoanele cărora le-au fost preluate în mod abuziv
anumite bunuri imobile, în perioada regimului comunist?
Reiterând prevederile Legii nr. 10/2001,
dar şi ale altor acte normative în materie, reţinem că dispoziţiile
Legii nr. 165/2013 consfiinţesc ca regulă restituirea bunurilor în
natură, cu excepţia situaţiei în care acest lucru nu mai este posibil,
caz în care singura măsură compensatorie va fi reprezentată de
stabilirea şi acordarea de puncte.
În ceea ce priveşte procedura
restituirii imobilelor în natură, modificări importante sunt aduse de
Legea nr. 165/2013 în materia fondului funciar, prin instituirea unor
măsuri precum înfiinţarea Comisiilor locale pentru inventarierea
terenurilor şi prin suspendarea emiterii hotărârilor de
validare/invalidare, a eliberării titlurilor de proprietate şi a
procedurilor de punere în posesie, până la centralizarea tuturor
terenurilor care pot face obiectul reconstituirii dreptului de
proprietate pe fiecare unitate administrativ teritorială. Se introduc şi
noi termene pentru soluţionarea de către entităţile notificate a
cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, cereri care nu au fost
rezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Însă, cele mai “spectaculoase” schimbări
apar în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor
compensatorii, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr.
165/2013, modalitatea de acordare a despăgubirilor băneşti persoanelor
îndreptăţite, în situaţia în care nu se putea realiza o restitutio in integrum,
era reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, în
conformitate cu prevederile art. 16 din actul normativ amintit,
dispoziţiile sau deciziile emise de entităţile notificate (prin care
s-au respins cererile de restituire în natură şi prin care s-a propus
acordarea de despăgubiri) erau remise Secretariatului Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor. Analizând dosarul de despăgubire prin
prisma legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor proceda la numirea unui
evaluator autorizat în vederea evaluării imobilului a cărui restituire
s-a cerut.
Ulterior întocmirii raportului de
evaluare în care era consemnată valoarea imobilului, Comisia putea
proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire
reţinându-se valoarea stabilită de evaluator, fie la retrimiterea
dosarului de despăgubire spre reevaluare. Procedura se finaliza prin
emiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea
Proprietăţilor pe numele persoanelor îndreptăţite a unui titlu de plată
sau titlu de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele
ce nu depăşeau 500.000 lei şi a unui titlu de conversie în acţiuni la
Fondul Proprietatea pentru sumele ce depăşeau pragul de 500.000 lei. De
menţionat că, în situaţia în care Comisia constata că bunul a cărui
restituire s-a solicitat putea fi restituit în natură, respingerea
cererii de restiuire în natură fiind nelegală, aceasta proceda la
restituirea imobilului respectiv.
Modalitatea de restituire prevăzută de
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost caracterizată de lipsa unor
termene clare în care instituţiile abilitate să îşi îndeplinească
obligaţiile legale (fapt ce a fost condamnat de către CEDO nu numai în
hotărârea pilot dar şi în alte cauze, precum Faimblat contra României)
dar şi de lipsa unor sancţiuni eficiente aplicabile în situaţia
neîndeplinirii obligaţiilor. Această deficienţă, grefată pe neimplicarea
autorităţilor angrenate în procesul de retrocedare, alături de o
aşa-zisă lipsă a disponibilităţilor financiare, reiterată continuu, dar
niciodată dovedită, a dat naştere la un număr exorbitant de litigii,
repetitive, aflate pe rolul instanţei europene.
Acesta este contextul în care, Capitolul
III al Legii nr. 165/2013 introduce o nouă modalitate de acordare a
măsurilor compensatorii persoanelor îndreptăţite, sub forma echivalării
valorii imobilului preluat abuziv, cu un număr de puncte.
În scopul desfăşurării acestei
proceduri, atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor vor fi preluate de nou înfiinţata Comisie Naţională
pentru Compensarea Imobilelor, entitate subordonată Cancelariei Primului
Ministru, cu un regulament propriu de organizare şi funcţionare, care
urmează a fi aprobat.
În raport de prevederile art. 17 al.1
lit. a) din Legea nr. 165/2013, conchidem că principalele atribuţii ale
Comisiei sunt reprezentate de emiterea de decizii în sensul validării
sau invalidării dispoziţiilor emise de entităţile notificate prin care
s-a propus acordarea de măsuri reparatorii şi respectiv, în sensul
compensării valorii imobilelor (prin puncte). Reţinând conţinutul art.
25 din Legea nr. 165/2013, constatăm că deciziile de compensare emise de
Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor vor fi comunicate
persoanelor îndreptăţite în termen de 45 de zile de la data emiterii. În
cazul deciziilor de invalidare a propunerilor de măsuri reparatorii,
acest termen va fi de 60 de zile.
Totodată, dispoziţiile art. 34 din Legea
nr. 165/2012 stabilesc şi anumite termene de soluţionare a dosarelor de
despăgubire, şi anume: 60 de luni de la data intrării în vigoare a
legii pentru dosarele deja înregistrate la Secretariatul Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau 60 de luni de la data
transmiterii dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei
Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (pentru dosarele care vor fi
transmise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013). În materia
dosarelor de fond funciar, termenul de soluţionare este de 36 de luni.
Menţionăm că deciziile emise de Comisia Naţională pentru Compensarea
Imobilelor pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare “la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii”[1]. În
situaţia refuzului de a emite decizia respectivă, persoana îndreptăţită
se va adresa aceleaşi instanţe, în termen de 6 luni de la data
expirării termenului legal de soluţionare (cel de 60 de zile).
Modalitatea de valorificare a punctelor
acordate în deciziile de compensare este prevăzută de art. 27 din Legea
nr. 165/2013, concretizată în participarea la licitaţii organizate de
Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi achiziţionarea de
imobile din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile,
nu mai devreme de 1 ianuarie 2016.
Singura modalitate de acordare a
măsurilor reparatorii în numerar, o constituie cea prevăzută de art. 31
din lege care stabileşte că, începând cu data de 1 ianuarie 2017 (sau
în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, dar nu mai
devreme de 1 ianuarie 2017) persoana îndreptăţită poate opta şi pentru
valorificarea punctelor în numerar. Cei care au optat pentru această
procedură, vor solicita Autorităţii Naţionale pentru Restituirea
Proprietăţilor, anual, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14%
din valoarea punctelor acordate, ultima tranşă având valoarea de 16%.
Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 îşi vor
produce efectele şi asupra persoanelor cărora le-au fost aprobate
dosarele de despăgubire sau care deţin hotărâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile în care au fost consemnate sume de bani, dar cărora nu
li s-a făcut încă plata în numerar. Plata sumelor de bani către aceste
persoane se va face începând cu data de 1 ianuarie 2014, în termen de 5
ani, în tranşe anuale egale, valoarea unei tranşe nefiind mai mică de
5.000 lei. Sunt exceptate de la această procedură sentinţele definitive
şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi
neexecutate încă, prin care se dispune obligarea Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând
titlul de despăgubire, care se vor executa conform noii proceduri.
Cam aşa arată “reforma” legislativă în
materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv şi acordării unor
măsuri reparatorii, în viziunea legiuitorului român, reformă care ar
trebui să răspundă solicitărilor instituţiilor europene, dar mai ales să
soluţioneze deficienţele în materie, apărute în contextul
socio-economic intern.
La o succintă analiză a conţinutului
actului normativ, observăm că, încercând să confere o aşa-zisă notă de
predictibilitate procedurii de despăgubire, Legea nr. 165/2013 instituie
o serie de termene imperative, pentru fiecare etapă în parte. Din
această perspectivă, reţinem că existenţa unor termene în procedura de
acordare a măsurilor reparatorii constituie, într-adevăr, o condiţie sine qua non pentru soluţionarea cererilor persoanelor îndreptăţite, fiind acceptată, ca atare, unanim.
Cu toate acestea, dintr-o perspectivă
diferită, dacă Legea nr. 165/2013 complineşte lipsa unor termene
punctuale din legislaţia anterioară (lipsuri condamnabile şi condamnate
de organismele internaţionale abilitate şi care au adus practic
desfăşurarea procedurii de retrocedare pe marginea hazardului), în ceea
ce priveşte durata acestora, noua reglementare comportă multe discuţii.
Astfel, analizând textul noului act
normativ, se observă cu uşurinţă că, exceptând termenele de decădere de
30 de zile şi respectiv 6 luni prevăzute de art. 35 din Legea nr.
165/2013 şi despre care am amintit mai sus, Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire se află sub “semnul” tergiversării pe cât de mult este posibil a finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.
Cu titlu de exemplu, amintim
dispoziţiile art. 34, text legal care instituie un termen de 60 de luni
în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este obligată
să soluţioneze dosarele de despăgubire. Cu alte cuvinte, în ceea ce
priveşte dosarele deja înregistrate, Comisia Naţională pentru
Compensarea Imobilelor va avea un termen de soluţionare de 5 ani de zile
de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, mai precis, până
la data de 17.05.2018. Această dată “limită” se amână în cazul dosarelor
care nu au fost încă înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor la data intrării în vigoare a legii, în
situaţia acestora, termenul începând să curgă de la data înregistrării.
Este de prisos să menţionăm că, în condiţiile în care, în acest moment
la Secretariatul Comisiei sunt înregistrate dosare de despăgubire încă
din anii 2005-2006 care nu au fost soluţionate până în prezent, termenul
de soluţionare instituit de legiuitor este excesiv de lung.
Aceeaşi manieră de abordare este
întâlnită şi în ceea ce priveşte valorificarea efectivă a compensării (a
punctelor), prin dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013,
participarea la licitaţii în vederea achiziţionării de imobile fiind
posibilă abia începând cu data de 1 ianuarie 2016, acordarea eşalonată a
unor despăgubiri băneşti devenind fezabilă de abia începând cu data de 1
ianuarie 2017. Chiar şi pentru persoanele care au deja aprobate
dosarele de despăgubire, plata sumelor de bani va începe de abia cu data
1 ianuarie 2014, fiind şi aceasta eşalonată.
În acest context, este discutabil dacă
modalitatea de reglementare prevăzută de Legea nr. 165/2013 răspunde sau
nu cerinţelor enunţate în cauza Atanasiu contra României şi, ceea ce
este mai important, dacă aceasta va rezolva neajunsurile cu care se
confruntă persoanele îndreptăţite.
În ceea ce priveşte durata procedurii
instituite de Legea nr. 165/2012, opinăm că aceasta este, în continuare,
caracterizată de o vădită lipsă a celerităţii, lipsind practic
persoanele interesate de posibilitatea soluţionării dosarelor de
despăgubire într-un termen rezonabil. Astfel, din această perspectivă,
noua reglementare contravine celor dispuse în hotărârea pilot pronunţată
în cauza Atanasiu contra României, hotărâre în care CEDO atrăgea
atenţia asupra lipsei de celeritate a măsurilor în vigoare la acea
vreme.
Pe de altă parte, prin termenele de
instituite, care sunt destul de clare, şi în mod discreţionar,
reglementate în favoarea organismelor abilitate şi în defavoarea
justiţiabililor, Legea nr. 165/2012 lipseşte persoanele îndreptăţite şi
de posibilitatea de a-şi soluţiona dosarele de despăgubire prin
intervenţia instanţei de judecată, adică urmând calea litigioasă. Este
de notorietate faptul că, în lumina reglementării oferite de Legea nr.
247/2005, în situaţia refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor sau al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea
Proprietăţilor de a întocmi rapoartele de evaluare, de a emite titlul de
despăgubire, titlul de plată sau titlul de conversie după caz, un număr
covârşitor de justiţiabili au sesizat cu succes instanţele de
contencios administrativ în vederea obligării instituţiilor susamintite
la emiterea actelor respective, sau la efectuarea operaţiunilor
administrative prevăzute de lege. Or, în contextul în care legiuitorul
stabileşte nişte termene (dorite de toată lumea, dar care, prin durata
lor, sunt cel puţin ineficiente), în care instituţiile abilitate vor
avea posibilitatea să emită actele respective sau să efectueze anumite
proceduri, rezultă că o eventuală cerere de chemare în judecată
formulată împotriva acestora, fie ea întemeiată pe Legea nr. 554/2004
sau pe obligaţia de a face, va fi respinsă ca nelegală şi netemeinică.
Prin prisma acestor considerente, observăm că reglementarea nu
contravine doar raţionamentului Curţii, ci eludează şi conţinutul
articolului 6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, care garantează liberul acces la justiţie.
Totodată, reţinem că amânarea acordării
măsurilor reparatorii echivalează, de fapt, cu o precipitare a lipsei
unei juste reparaţii pentru pierderea dreptului de proprietate, ceea ce,
de plano, în majoritatea cazurilor, conduce la crearea unui
prejudiciu incomparabil mai mare decât cele iniţial, născut din
intervalul îndelungat de timp în care persoana îndreptăţită a fost
lipsită de exerciţiul dreptului garantat (sau de o compensare
echitabilă). Pentru aceste motive, apreciem că noua reglementare este în
totală contradicţie şi cu dreptul la proprietate privată, drept
garantat de prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
Tot din perspectiva respectării
dispoziţiilor aceluiaşi act internaţional, notăm şi că, în condiţiile în
care, până în prezent, un număr covârşitor de persoane îndreptăţite au
reuşit să primească măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile
Legii nr. 247/2005, iar ulterior adoptării Legii nr. 165/2013 persoane
îndreptăţite care au pierdut proprietatea bunurilor în aceleaşi condiţii
cu prima categorie, care au urmat aceeaşi procedură şi cărora nu le-au
fost soluţionate dosarele din motive neimputabile lor, sunt nevoite să
se supună unei proceduri diferite, şi cu o durată mult mai mare, noua
reglementare poate încălca şi prevederile art. 14 din Convenţie, text
legal care interzice discriminarea.
Reţinând cele expuse, putem concluziona
că noul act normativ care reglementează problematica măsurilor
reparatorii în materia proprietăţii nu este de natură să complinească
lipsurile şi deficienţele reglementării prevăzute de Legea nr. 247/2005.
Efectele imediate ale Legii nr. 165/2013 se materializează într-o nouă
amânare (dacă nu chiar suspendare) a procedurii de acordare a măsurilor
reparatorii, alături de crearea unui dezechilibru vădit între interesul
socio-economic general şi cel particular, cu consecinţa ca, mai departe,
persoanele îndreptăţite să îşi găsească dreptatea tot în faţa
instanţelor internaţionale.
[1] Apreciem că în cazul soluţionării unei contestaţii împotriva unei decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa competentă din punct de vedere teritorial este Tribunalul Bucureşti.
http://www.juridice.ro/265935/cine-mai-primeste-despagubiri-banesti-de-la-anrp-cand-si-cum.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu