Legea 221/2009, cu plusurile şi minusurile ei...

Deşi problema condamnaţilor politici din perioada regimului comunist şi repararea prejudiciilor suferite de aceştia şi de membrii familiilor acestora ar fi trebuit să constituie o prioritate a legiuitorului postdecembrist, din nefericire, de abia în anul 2009 a fost adoptat un act normativ în materie.

Mult aşteptată de justiţiabili şi apărută nejustificat de târziu, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 soluţionează (cel puţin teoretic) problematica deţinuţilor politici din timpul regimului comunist.

Deşi conţinutul acestuia este destul de restrâns, actul normativ amintit mai sus defineşte în mod clar noţiunile de "condamnare cu caracter politic" (Art. 1-al.2) şi "măsură administrativă cu caracter politic" (Art.3).

De asemenea, trecând peste enumerarea limitativă a condamnărilor prevăzute de Art. 1-al.2 din lege - condamnări care dobândesc "caracter politic" de drept, prin efectul prezentei legi -, actul normativ prevede şi posibilitatea ca "persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2)", să solicite "instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor(...)", cererea putând "fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată sau, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliaza persoana interesată."

Pentru ca o astfel de acţiune să fie admisibilă este suficientă îndeplinirea condiţiei prevăzute de Art.1 al.3 din lege: condamnarea al cărei caracter politic urmează să fie constatat, să fi fost dată pentru "orice altă faptă prevăzută de legea penală dacă prin savârşirea acesteia s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin. (1) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.214/1999".

În acest sens putem aminti: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, teoriei comuniste, precum şi abuzul de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; militarea pentru democraţie şi pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta, etc.

Acţiunea pentru constatarea caracterului politic al unei astfel de condamnări este imprescriptibilă, iar instanţa competentă este secţia civilă a tribunalului din circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.

Ineditul introdus de Legea 221/2009 îl constituie posibilitatea obţinerii de către cei care au suferit condamnări politice şi de către succesorii acestora a unei juste reparaţii pentru prejudiciile materiale şi morale pe care le-au suferit.

Astfel, Art. 5-al.1 din lege prevede posibilitatea obligării statului român la:

a)acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;

b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative;

c)repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.

Menţionăm că nu se vor acorda despăgubiri în temeiul Art. 5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009, pentru bunurile imobile care au fost restituite sau pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent în conformitate cu Legea 10/2001 sau Legea 247/2005.

De asemenea, în situaţia acordării despăgubirilor prevăzute de Art. 5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009, procedurile de soluţionare a notificărilor introduse în baza Legii 10/2001 vor înceta.

Observăm că actul normativ prezentat instituie practic o procedură alternativă celei din materia retrocedării imobilelor preluate abuziv, reglementată de Legea 10/2001, cu modificările ulterioare.

Faţă de complexitatea şi durata procedurilor prevăzute de Legea 10/2001, posibilitatea formulării unei acţiuni în temeiul Art.5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009 cu scopul obligării statului român la acordarea de despăgubiri constituie un demers juridic mult mai uşor de îndeplinit.

Sfera celor care pot beneficia de aceste prevederi legale este însă mult mai limitată faţă de numărul celor care pot uza de procedura prevăzută de Legea 10/2001.

Astfel, o cerere întemeiată pe Art. 5 din Legea 221/2009 nu poate fi introdusă decât de către o persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau, după decesul acesteia, de soţul său sau de descendenţi până la gradul al II-lea inclusiv. În situaţia în care se solicită acordarea de despăgubiri în temeiul Art. 5 al. 1 lit. b) din lege, este necesar ca bunurile în cauză să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative aplicate.

Spre deosebire de acţiunea pentru constatarea caracterului politic al condamnării, cererile întemeiate pe Art.5 din Legea 221/2009 se prescriu în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii.

Reţinând prevederile Art. 4 şi Art. 5-al.2 din lege, conchidem că şi în cazul acţiunilor care au ca finalitate obligarea statului la acordarea de măsuri reparatorii şi la repunerea condamnatului în drepturi, competenţa de soluţionare revine tot secţiei civile a tribunalului din raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul.

Analizând dispoziţiile care reglementează competenţa instanţelor de judecată abilitate să soluţioneze astfel de cereri, observăm o lacună majoră, şi anume lipsa de reglementare a situaţiei cetăţenilor români îndreptăţiţi să introducă astfel de acţiuni, dar care au domiciliul în străinătate.

Cum prevederile Legii 221/2009 atribuie competenţa teritorială în sarcina tribunalului din raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul, înţelegem că persoanelor (cetăţeni români) care nu au domiciliul în România, li se refuză practic din start dreptul de a formula acţiuni întemeiate pe acest act normativ, existând riscul ca o eventuală cerere să le fie respinsă de instanţă ca inadmisibilă.

În mod justificat, se naşte următoarea întrebare: totuşi, ce instanţă va fi competentă din punct de vedere teritorial să judece cererile introduse în baza Legii 221/2009, de către cetăţenii români îndreptăţiţi să formuleze astfel de solicitări, dar care domiciliază în străinătate?

Problema nu poate fi soluţionată decât prin completarea Legii 221/2009 cu prevederi exprese în materia competenţei instanţelor. Între timp, cu riscul de a deveni uneori utopici, nu ne rămâne decât să ne încredem în interpretarea pe care judecătorul, în baza rolului său activ, o conferă textelor de lege.

Textul integral al Legii 221/2009: www.legalcom.ro/blog/legea-nr-2212009-actualizata-privind-condamnarile-cu-caracter-politic-si-masurile-administrativ

ANRP primeşte un nou vot de blam chiar la "ea acasă"

Iată şi o veste bună pentru cei care aşteaptă de ani de zile ca Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietătilor să le emită titlurile de plată şi să le plătească efectiv sumele băneşti stabilite ca măsuri reparatorii în echivalent pentru fostele proprietăţi.
După ce ani de zile am picat examenul la materia "împroprietărire" în faţa "profesorilor" de la Strasbourg, se pare că şi instanţele române încep să recunoască hibele majore ale legislaţiei în materia retrocedărilor şi a stabilirii măsurilor reparatorii.
Rezultatul deşi de abia sesizabil, ne atrage atenţia: ANRP începe să fie obligată de instanţele de judecată să onoreze titlurile de plată a despăgubirilor în numerar.
Vă prezentăm o speţă interesantă:

"Judecatoria sectorului 1. Valorificarea unui drept de creanta impotriva statului. Sintagma “2 ani consecutivi”

Dosarul nr. 4720/299/2009

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 1 BUCUREŞTI

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ nr. 15424

Şedinţa publică de la: 14.12.2009

Instanţa constituită din:
Preşedinte: Ana-Maria PUIU
Grefier: Alexandra Ioana MARINIDE

Pe rol fiind soluţionarea acţiunii având ca obiect pretenţii, iar ca părţi: reclamanţii [...] şi pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (Direcţia Economică).
Cursul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de şedinţă din 23.11.2009, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, în temeiul art. 150 C.pr.civ., a reţinut cauza spre soluţionare.
Având nevoie de timp pentru a delibera şi consemna minuta, în temeiul art. 260 C.pr.civ., instanţa a amânat pronunţarea succesiv la data de 30.11.2009, 07.12, 14.12.2009 când, după ce a deliberat în secret în Camera de Consiliu, conform art. 256 C.pr.civ., a adoptat următoarea hotărâre:

I. PROCEDURA

A. Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 02.03.2009, sub număr de dosar 4720/299/2009, repartizat aleatoriu în modalitatea informatică prezentului complet (civil nr. 2), reclamanţii [...] au chemat în judecată pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (DIRECŢIA ECONOMICĂ), solicitând obligarea pârâtei la plata cotei de 40% din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 9/1998 prin Decizia nr. 764/15.05.2008, decizie prin care vicepreşedintele ANRP a dispus plata sumei de 182.678,29 lei.
2. În fapt, reclamanţii au învederat că sunt beneficiarii dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 şi posesori ai Deciziei nr. 764/15.05.2008 prin care vicepreşedintele ANRP a dispus plata compensaţiilor stabilite prin hotărârea nr. 136/2005 de comisia judeţeană Călăraşi de aplicare a Legii nr. 9/1998. Cu toate că în „Comunicarea” ataşată Deciziei se menţionează clar „Plata sumei de 73.071,32 lei se va efectua în conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare, reprezentând 40% din totalul compensaţiei acordate, restul sumei urmând a fi plătită în cursul anului următor” şi cu toate că au respectat toate indicaţiile menţionate în aceeaşi „Comunicare” – în speţă au comunicat toate înscrisurile necesare efectuării plăţii – până la data sesizării instanţei pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală şi nu a efectuat plata cotei de 40% din despăgubire, plată care ar fi trebuit efectuată în cursul anului 2008.
3. Reclamanţii au menţionat că în conformitate cu dispoziţiile legale cererea scrisă adresată pârâtei în vederea efectuării plăţii a fost comunicată acesteia de împuternicita Sberea Maria prin scrisoare recomandată în data de 10.07.2008.
4. Având în vedere că potrivit art. 35 alin. 4 lit. b, vicepreşedintele ANRP – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 are ca atribuţie principală „dispune prin decizie plata despăgubirilor” şi întrucât art. 6 alin. 7 din OUG nr. 25/2007 dispune: „în baza deciziei de plată sau a hotărârii judecătoreşti definitive, Direcţia Economică din cadrul ANRP efectuează plata compensaţiilor băneşti”, ţinând seama şi de faptul că pârâta nu şi-a îndeplinit de bună voie obligaţia de plată, reclamanţii se consideră îndreptăţiţi să se adreseze instanţei competente cu prezenta cerere.
5. În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile OUG nr. 25/2004, HG 753/1998, Lg. 9/1998, HG 286/2004, art. 82 şi 112 C.pr.civ.
6. Au fost anexate cererii de chemare în judecată copii de pe înscrisurile pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea.
7. Acţiunea este scutită de taxă judiciară de timbru, potrivit art. 10 din Legea nr. 9/1998, astfel încât, potrivit art. 1 din OG nr. 32/1995 nu s-a aplicat nici timbru judiciar mobil.

B. Apărări

8. Pârâta a formulat întâmpinare (f. 51) prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale, incident procedural soluţionat prin respingere, cu motivarea ce se regăseşte în încheierea de şedinţă din 23.11.2009, parte integrantă din prezenta, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii, susţinând în esenţă că, potrivit art. 38 alin. 5 din HG nr. 753/1998, suma menţionată în Decizia vicepreşedintelui ANRP urmează a fi achitată în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat. S-a afirmat că sensul dat de legiuitor este de acordare a compensaţiilor în 2 ani consecutivi (365 + 365 zile) şi nu pe ani calendaristici, ceea ce face ca suma să nu fie scadentă la data introducerii prezentei.

C. Probe

9. În prezenta cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

D. Alte aspecte procesuale

10. Pentru termenul din mai 2009, pârâta a transmis la dosarul cauzei copii de pe înscrisurile care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 764/15.05.2008.

II. ÎN FAPT

11. În urma analizării înscrisurilor din dosar, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:

12. Prin Decizia nr. 764/15.05.2008 (f. 4), validând Hotărârea nr. 136 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Călăraşi la data de 02.12.2005, Vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a dispus plata compensaţiilor în cuantum de 182.678,29 lei către [...].
13. Prin aceeaşi decizie se menţiona la art. 2 că suma acordată cu titlul de compensaţie va fi eşalonată în conformitate cu art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare, plata compensaţiilor urmând a se efectua de către Direcţia financiar administrativă şi resurse umane din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 38 alin. 1 din HG nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare.

III. ÎN DREPT

1. A. Reglementări incidente

14. Sunt incidente în soluţionarea cauzei dispoziţiile Legii nr. 9/1998, HG nr. 753/1998, art. 44 din Constituţia României şi art. 1 Protocol Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

B. Soluţia instanţei

15. Raportând dreptul incident la situaţia de fapt reţinută, instanţa constată că acţiunea reclamanţilor este întemeiată, impunându-se admiterea cererii, în consecinţă. Soluţia instanţei se întemeiază pe următoarele argumente:
16. Reclamanţii, beneficiari ai compensaţiilor prevăzute de Legea nr. 9/1998, sunt titularii unui drept de creanţă asupra Statului, în temeiul Deciziei nr. 764/15.05.2008.
17. Potrivit art. 8 din Legea nr. 9/1998, compensaţiile acordate cetăţenilor români îndreptăţiţi se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie. Totodată, HG nr. 753/1998 (art. 38 alin. 5 lit. c) prevede că sumele de bani aprobate persoanelor îndreptăţite se achită beneficiarilor eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi: 40 % în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 lei, cea de a doua tranşă urmând a fi actualizată potrivit prevederilor art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004. Plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Direcţia economică.
18. Observând că pârâta nu a achitat reclamanţilor prima tranşă, 40 % din creanţa recunoscută, deşi Decizia a fost emisă la 15.05.2008, instanţa constată că cererea formulată de reclamanţi la 02.03.2009 este întemeiată.
19. Este neîntemeiată apărarea pârâtei care face apel la o interpretare eronată a textului de lege privitor la plata celor două tranşe ale creanţei recunoscute reclamanţilor. Pârâta a afirmat că legiuitorul a stabilit ca tranşele să fie plătite, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie, pe parcursul a doi ani, or, din moment ce nu se specifică: „doi ani calendaristici”, înseamnă că se poate plăti creanţa în 730 de zile consecutive (365 + 365 zile). Nu poate rezista o asemenea interpretare dacă se urmăreşte aplicarea legii în spiritul ei, cu respectarea drepturilor fundamentale.
20. Reclamanţii sunt titularii unui drept de creanţă. Sunt aşadar titularii unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepţiunea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Reclamanţii au o creanţă suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Şandor şi Virgil Ionescu c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea pârâtei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamanţilor, astfel cum este garantat şi protejat de Convenţie.
21. Textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (la fel şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României încă din anul 1994 (de 16 ani), iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituţie).
22. Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul reclamanţilor un drept de creanţă, ingerinţele în exerciţiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim şi păstrând proporţiile de rezonabilitate (între ingerinţă şi scopul propus).
23. Or, Statul Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, şi în patrimoniul reclamanţilor, în special (prin Decizia Vicepreşedintelui ANRP), a prevăzut concomitent o ingerinţă în dreptul de proprietate asupra acestei creanţe. În cazul reclamanţilor, având în vedere valoarea compensaţiilor, singura ingerinţă permisă constă în impunerea unei plăţi eşalonate a creanţei. Aceasta este singura condiţionare conformă cu dreptul de proprietate al reclamanţilor. Cealaltă condiţionare a efectuării plăţii („în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie”) este constatată de judecătorul naţional ca neconformă cu dreptul de proprietate al reclamanţilor şi, prin urmare, neconvenţională (neconformă cu prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa născută de Curte din aceste prevederi), motiv pentru care instanţa înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiţionare reprezintă o condiţie pur potestativă ce afectează obligaţia Statului (condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa Statului în condiţiile în care Statul nu poate fi cenzurat de reclamanţi la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) şi constituie prin aceasta o ingerinţă disproporţionată în dreptul de proprietate al reclamanţilor ce impune cenzurarea judecătorului naţional, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.
24. Aceasta este cheia în care trebuie interpretată şi aplicată Legea nr. 9/1998 în ceea ce priveşte sintagma „pe parcursul a 2 ani consecutivi”: Dacă sintagma de „2 ani consecutivi” este susceptibilă de interpretare, aceasta nu poate fi permisă decât în contra Statului Român care s-a obligat prin legislaţia pe care el însuşi a adoptat-o, context în care, se prezumă, că a acţionat cu maximă diligenţă.
25. Este o falsă problemă juridică cea invocată de pârâtă în apărarea sa, căci reclamanţii nu au pretins că cei 2 ani la care se referă legiuitorul ar fi ani calendaristici şi nu 365 + 365 zile. Adevărata problemă juridică în speţa dedusă judecăţii este aceea dacă eşalonarea plăţii compensaţiilor „pe parcursul a 2 ani consecutivi”, cu o primă tranşă de 40 % plătită în primul an şi a doua, de 60%, în al doilea an, reprezintă o modalitate a obligaţiei pârâtei, respectiv un termen suspensiv, dată scadentă pentru prima tranşă a compensaţiilor. Răspunsul ce se impune este acela că art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998 nu stabileşte decât o singură scadenţă, aceea a tranşei a doua ce nu va putea fi solicitată decât după primul an ce succede datei rămânerii definitive a Deciziei ANRP. Însă prima tranşă este exigibilă din momentul rămânerii definitive a Deciziei ANRP, existând chiar de la acel moment dreptul reclamanţilor la acţiune. Aşadar, „în primul an” este echivalent cu „în primele 365 de zile ce urmează datei rămânerii definitive a Deciziei”. Cea de a doua tranşă, plătibilă „în al doilea an” devine exigibilă în prima zi a celui de al doilea an, respectiv în a 366-a zi ce urmează datei rămânerii definitive a Deciziei.
26. Pentru aceste motive este neîntemeiată susţinerea pârâtei care consideră că obligaţia sa de plată a primei tranşe nu era încă exigibilă la data sesizării instanţei (martie 2009), faţă de data Deciziei Vicepreşedintelui ANRP (mai 2008). Obligaţia pârâtei de plată a primei tranşe din compensaţiile cuvenite reclamanţilor nu este afectată de un termen suspensiv; prima tranşă este scadentă în prima zi ce succede datei rămânerii definitive a Deciziei ANRP; prin textul de lege nu se fixează o scadenţă decât pentru cea de a doua tranşă (60 % din valoarea totală a compensaţiilor acordate reclamanţilor) care se va plăti în al doilea an de la data rămânerii definitive a Deciziei ANRP, iar nu peste (la) 2 ani de la data Deciziei. Aceasta înseamnă că a doua tranşă nu va putea fi pretinsă în primul an de la data emiterii Deciziei.
27. În lumina celor de mai sus, instanţa constată că nu există niciun motiv pertinent, juridic, exonerator care să justifice întârzierea pârâtei în plata primei tranşe din creanţa reclamanţilor.
28. Pentru toate considerentele de fapt şi de drept mai sus enunţate, instanţa va admite acţiunea având ca obiect pretenţii, iar ca părţi: reclamanţii [...] şi pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (Direcţia Economică).

Asupra cheltuielilor de judecată

29. Faţă de soluţia la care a ajuns instanţa în urma deliberării, având în vedere dispoziţiile art. 274 C.pr.civ. care prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa urmează să ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

JUDECĂTORIA

HOTĂRĂŞTE:

1. Admite acţiunea având ca obiect pretenţii, formulată şi precizată de reclamanţii [...], cu domiciliul în [...], [...], cu domiciliul în Olteniţa [...], [...], cu domiciliul în [...], [...], cu domiciliul în [...]‚ împotriva pârâtei AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (Direcţia Economică), cu sediul în Bucureşti, Sector 1, Calea Floreasca nr. 202 A.
2. Obligă pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 73.071,32 lei, reprezentând 40 % din totalul compensaţiilor băneşti care au fost acordate reclamanţilor în baza Legii nr. 9/1998.
3. Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
4. Definitivă, conform art. 377 alin. 1 C.pr.civ.
5. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 2821, 299 şi 301 C.pr.civ.
6. Prezenta hotărâre se va comunica părţilor, în copie, în temeiul art. 266 alin. 3 C.pr.civ.
7. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14.12.2009.

PRESEDINTE

GREFIER

Redactat: Ana-Maria PUIU

Data: 05.02.2010

Număr de exemplare printate: 2″

sursa: http://www.juridice.ro/

Cum pot infiinţa o asociaţie non-profit?

Pentru că în ultima vreme mă confrunt cu din ce în ce mai multe solicitări în vederea înfiinţării unor entităţi fără scop lucrativ, m-am gândit să vă prezint pe scurt care sunt paşii ce trebuie parcurşi pentru constituirea unei asociaţii sau fundaţii.

Voi începe prin a menţiona că înfiinţarea şi funcţionarea unor astfel de persoane juridice non-profit, este reglementată de OG 26/2000 cu privire la asociaţii sau fundaţii.

O asociaţie poate fi înfiinţată pe baza acordului a cel puţin 3 persoane care "îşi pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunştinţele şi aportul lor in muncă", pentru îndeplinirea scopului asociaţiei.

O fundaţie se poate înfiinţa pe baza manifestării de voinţă a unei singure sau a mai multor persoane, care, "pe baza unui act juridic între vii sau pentru cauză de moarte", constituie în mod permanent şi irevocabil, patrimoniul viitoarei organizaţii.

Menţionez că în cazul asociaţiilor, patrimoniul iniţial ste echivalent cu valoarea a cel puţin unui salariu minim brut pe economie, iar în cazul fundaţiilor acesta trebuie să fie de minim 100 de ori salariul minim brut pe economie.

Atât asociaţia cât şi fundaţia vor dobândi personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa judecătoriei în a cărei curcumscripţie îsi vor avea sediul.

Procedura înscrierii este asemănătoare pentru ambele entităţi.

Cererea de înscriere se va adresa instanţei de judecată amintite mai sus, şi va fi însotită de următoarele documente:

- actul constitutiv al organizaţiei;

- statutul acesteia;

- dovada sediului;

- dovada patrimoniului minim iniţial;

- dovada disponibilităţii denumirii organizaţiei, eliberată de către Ministerul Justiţiei.

Pentru unele entităţi se poate solicita de către instanţa de judecată şi avizul din partea ministerului sau a ministerelor care guvernează sfera de activitate a acestora.

Mai trebuie precizat şi că statutul şi actul constitutiv trebuie să fie certificate de către un avocat sau un notar.

În termen de 3 zile de la înregistrarea documentelor de mai sus la instanţa competentă, judecătorul desemnat, verificând îndeplinirea condiţiilor legale, se va pronunţa asupra cererii de înscriere a organizaţiei printr-o încheiere de şedinţă.

În cazul în care judecătorul va constata că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru constituirea organizaţiei, cu ocazia primei înfăţişari, acesta îi va pune în vedere în scris solicitantului să remedieze neregularităţile constatate, acordând un nou termen şi dispunând citarea acestuia.

În situaţia în care la termenul fixat neregularităţile sunt inlăturate, judecătorul investit cu soluţionarea cererii va pronunţa o încheiere de admitere, iar dacă ele persistă, deşi solicitantul a fost legal citat, acesta va pronunţa o încheiere de respingere a a cererii.

Atât încheierile de admitere cât şi cele de respingere a cererilor vor putea fi atacate cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru cei care au lipsit.

O dată ce încheierea de admitere a cererii dumneavoastră a rămas irevocabilă, se va proceda la înscrierea asociaţiei sau a fundaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.