Deşi problema condamnaţilor politici din perioada regimului comunist şi repararea prejudiciilor suferite de aceştia şi de membrii familiilor acestora ar fi trebuit să constituie o prioritate a legiuitorului postdecembrist, din nefericire, de abia în anul 2009 a fost adoptat un act normativ în materie.
Mult aşteptată de justiţiabili şi apărută nejustificat de târziu, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 soluţionează (cel puţin teoretic) problematica deţinuţilor politici din timpul regimului comunist.
Deşi conţinutul acestuia este destul de restrâns, actul normativ amintit mai sus defineşte în mod clar noţiunile de "condamnare cu caracter politic" (Art. 1-al.2) şi "măsură administrativă cu caracter politic" (Art.3).
De asemenea, trecând peste enumerarea limitativă a condamnărilor prevăzute de Art. 1-al.2 din lege - condamnări care dobândesc "caracter politic" de drept, prin efectul prezentei legi -, actul normativ prevede şi posibilitatea ca "persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2)", să solicite "instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor(...)", cererea putând "fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată sau, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliaza persoana interesată."
Pentru ca o astfel de acţiune să fie admisibilă este suficientă îndeplinirea condiţiei prevăzute de Art.1 al.3 din lege: condamnarea al cărei caracter politic urmează să fie constatat, să fi fost dată pentru "orice altă faptă prevăzută de legea penală dacă prin savârşirea acesteia s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin. (1) din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.214/1999".
În acest sens putem aminti: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, teoriei comuniste, precum şi abuzul de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; militarea pentru democraţie şi pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta, etc.
Acţiunea pentru constatarea caracterului politic al unei astfel de condamnări este imprescriptibilă, iar instanţa competentă este secţia civilă a tribunalului din circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Ineditul introdus de Legea 221/2009 îl constituie posibilitatea obţinerii de către cei care au suferit condamnări politice şi de către succesorii acestora a unei juste reparaţii pentru prejudiciile materiale şi morale pe care le-au suferit.
Astfel, Art. 5-al.1 din lege prevede posibilitatea obligării statului român la:
a)acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare;
b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative;
c)repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Menţionăm că nu se vor acorda despăgubiri în temeiul Art. 5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009, pentru bunurile imobile care au fost restituite sau pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent în conformitate cu Legea 10/2001 sau Legea 247/2005.
De asemenea, în situaţia acordării despăgubirilor prevăzute de Art. 5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009, procedurile de soluţionare a notificărilor introduse în baza Legii 10/2001 vor înceta.
Observăm că actul normativ prezentat instituie practic o procedură alternativă celei din materia retrocedării imobilelor preluate abuziv, reglementată de Legea 10/2001, cu modificările ulterioare.
Faţă de complexitatea şi durata procedurilor prevăzute de Legea 10/2001, posibilitatea formulării unei acţiuni în temeiul Art.5 al.1 lit. b) din Legea 221/2009 cu scopul obligării statului român la acordarea de despăgubiri constituie un demers juridic mult mai uşor de îndeplinit.
Sfera celor care pot beneficia de aceste prevederi legale este însă mult mai limitată faţă de numărul celor care pot uza de procedura prevăzută de Legea 10/2001.
Astfel, o cerere întemeiată pe Art. 5 din Legea 221/2009 nu poate fi introdusă decât de către o persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau, după decesul acesteia, de soţul său sau de descendenţi până la gradul al II-lea inclusiv. În situaţia în care se solicită acordarea de despăgubiri în temeiul Art. 5 al. 1 lit. b) din lege, este necesar ca bunurile în cauză să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative aplicate.
Spre deosebire de acţiunea pentru constatarea caracterului politic al condamnării, cererile întemeiate pe Art.5 din Legea 221/2009 se prescriu în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii.
Reţinând prevederile Art. 4 şi Art. 5-al.2 din lege, conchidem că şi în cazul acţiunilor care au ca finalitate obligarea statului la acordarea de măsuri reparatorii şi la repunerea condamnatului în drepturi, competenţa de soluţionare revine tot secţiei civile a tribunalului din raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul.
Analizând dispoziţiile care reglementează competenţa instanţelor de judecată abilitate să soluţioneze astfel de cereri, observăm o lacună majoră, şi anume lipsa de reglementare a situaţiei cetăţenilor români îndreptăţiţi să introducă astfel de acţiuni, dar care au domiciliul în străinătate.
Cum prevederile Legii 221/2009 atribuie competenţa teritorială în sarcina tribunalului din raza teritorială a căruia domiciliază reclamantul, înţelegem că persoanelor (cetăţeni români) care nu au domiciliul în România, li se refuză practic din start dreptul de a formula acţiuni întemeiate pe acest act normativ, existând riscul ca o eventuală cerere să le fie respinsă de instanţă ca inadmisibilă.
În mod justificat, se naşte următoarea întrebare: totuşi, ce instanţă va fi competentă din punct de vedere teritorial să judece cererile introduse în baza Legii 221/2009, de către cetăţenii români îndreptăţiţi să formuleze astfel de solicitări, dar care domiciliază în străinătate?
Problema nu poate fi soluţionată decât prin completarea Legii 221/2009 cu prevederi exprese în materia competenţei instanţelor. Între timp, cu riscul de a deveni uneori utopici, nu ne rămâne decât să ne încredem în interpretarea pe care judecătorul, în baza rolului său activ, o conferă textelor de lege.
Textul integral al Legii 221/2009: www.legalcom.ro/blog/legea-nr-2212009-actualizata-privind-condamnarile-cu-caracter-politic-si-masurile-administrativ
Un comentariu:
Persoanelor (cetăţeni români) care nu au domiciliul în România, nu li se refuză practic dreptul de a formula acţiuni întemeiate pe acest act normativ, deoareece există deja o practică judiciară prin care tribunalul din raza teritorială a ultimului domiciliu din ţară (înainte de emigraţie) sau al autoritatii de emitere a pasaportului român al reclamantului, se consideră ca for juridic la care acesta se va adresa, a se vedea Tribunalul Gorj,Sentinta civila nr. 12/2009:
"În speta, din copia pasaportului reclamantului rezulta ca a fost emis de autoritatile competente de la domiciliul sau – Bucuresti – fapt ce se coroboreaza si cu declaratia procuratorului sau.
Faptul ca reclamantul si-a ales un domiciliu din punct procesual nu poate echivala cu domiciliul persoanei interesate, în sensul Legii nr. 221/2009, instanta competenta fiind cea prevazuta de lege indiferent de solicitarea reclamantului de a i se comunica actele de procedura la o alta adresa.
Fata de cele anterioare, instanta de judecata a dispus declinarea competentei de solutionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucuresti."
Trimiteți un comentariu