Majoratul online și accesul liber la internet

Context 

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează activitatea furnizorilor de servicii de internet este reprezentat de neutralitatea internetului, adică regula conform căreia aceștia trebuie să trateze în mod egal,  fără discriminare, tot conţinutul, toate site-urile, platformele şi aplicaţiile disponibile.

Ca normă general valabilă, liberul acces la servicii de internet este consfințit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis și care urmărește să garanteze o conexiune la internet în condiții egale, pentru oricine.

Raportându-ne la reglementarea de mai sus, din perspectiva atingerii cerințelor de securitate, integritate și prevenire a congestionării rețelelor, respectiv a gestionării diverselor echipamente, asigurarea unor servicii de internet pe scară largă și ușor accesibile constituie un obiectiv mai mult decât fezabil.

Situația însă devine mai complicată, atunci când dreptul la un internet deschis este abordat prin prisma conținutului de date transferate prin intermediul serviciilor de internet, diverselor aplicații, etc., conținut care contravine dreptului Uniunii sau dreptului național. 

În lumina regulamentului citat, o atare ipoteză permite intervenirea asupra traficului de date, restricționarea și chiar blocarea acestuia, justificat de încălcarea unor norme naționale sau comunitare. 

Însă pe lângă conținutul vădit contrar normelor naționale sau comunitare (de ex. de natură penală, care încalcă normele GDPR, etc.) și care impune aplicarea măsurilor mai sus enunțate, identificăm și o categorie de date așa zis sensibile care nu sunt neapărat contrare legii dar a căror diseminare se impune a fi controlată.

Într-o astfel de categorie sunt asimilate informațiile din spațiul digital la care au acces minorii, acces care reclamă o atenție sporită.

Astăzi, utilizarea internetului de către minori este mai extinsă ca niciodată, din considerente didactice sau pentru pur divertisment. 

Desfășurată sub supravegherea unui adult (părinte, profesor, etc.) o astfel de activitate aduce beneficii indiscutabile minorului care are acces la informație și care chiar poate dobândi noi competențe.

Însă accesul nesupravegheat și nelimitat al minorului la internet constituie o modalitate de expunere a acestuia la o serie de informații nepotrivite cu nivelul său de dezvoltare psiho - emoțională și cognitivă, ajungându-se chiar în situații în care acesta devine subiect al abuzurilor, al bullying-ului sau, în cel mai nefericit caz, chiar al anumitor infracțiuni grave. 

Prin REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 al PARLAMENTULUI EUROPEAN și al CONSILIULUI privind o piață unică pentru serviciile digitale, legiuitorul european a stabilit obligațiile minimale care trebuie să fie respectate de furnizorii de servicii digitale din statele membre și de autoritățile implicate, statuându-se prevalența interesului superior al minorului în considerarea activității desfășurate de platformele online foarte mari și de motoarele de căutare online foarte mari [1], indicația luării de măsuri pentru a proteja minorii de conținutul care le poate afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală, oferirea de instrumente care să permită accesul condiționat la astfel de informații, asigurarea unui nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în spațiul digital.

Peste aceste linii călăuzitoare, s-a apreciat că o reglementare punctuală a condițiilor de acces al minorilor la serviciile digitale intermediare [2] constituie atributul fiecărui stat membru.

Despre proiectul de Lege privind majoratul online

În contextul descris și într-o perioadă în care conținutul de pe internet, asaltat de informații false, manipulatoare, abuzive, incitatoare, cu caracter violent sau sexual, vulnerabilizează cel mai mult minorii, legiuitorul național a apreciat că este oportun să reglementeze condițiile de acces ale minorilor la utilizarea traficului de internet.

Astfel, a fost adoptat de Senat proiectul de Lege privind majoratul online [3], în prezent aflat în procedură la Camera Deputaților.

Conform legiuitorului, proiectul de lege menționat are ca finalitate protejarea minorilor de informațiile cu caracter dăunător și, totodată, implementarea anumitor măsuri de punere în aplicare a REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale și a REGULAMENTULUI GDPR.

Proiectul de lege introduce noțiunea de major online definită ca persoana fizică care, la împlinirea vârstei de 16 ani, dobândește capacitate deplină de exercițiu în mediul online. 

O dată cu intrarea în vigoare a Legii privind majoratul digital este interzisă furnizarea de servicii online minorului cu vârsta mai mică de 16 ani, fără validarea prealabilă a acordului parental.

Acordul parental, dar și solicitarea suspendării sau radierii contului minorului se realizează în scris, la cererea reprezentantului legal al acestuia, fiind transmis în format letric sau electronic, Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM).

Detaliile tehnice privind formularea și transmiterea solicitărilor de mai sus vor fi stabilite în termen de 180 de zile de la publicarea legii, prin decizie emisă de ANCOM.

Tot în termen de 180 de zile de la publicarea legii, furnizorii de servicii online au obligația de etichetare a conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor, de obținere a acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România, de instalare de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia, în cazul furnizorilor de platforme de social - media, servicii de streaming, comerț electronic, jocuri de noroc, servicii bancare, aplicații mobile, etc. 

Conturile pentru care nu s-a prezentat acordul parental în termen de 180 de zile de la publicarea legii vor fi blocate, urmând ca în termen de 120 de zile să fie radiate.

Furnizarea de servicii online minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, în lipsa acordului parental, neetichetarea conținutului pe categoriile de vârstă ale utilizatorilor sau neobținerea acordului parental pentru conturile deja deschise și utilizate în România se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,1% și 0,2% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului. 

Totodată, neinstalarea de filtre și mecanisme electronice de verificare a identității utilizatorului și, după caz, de blocare a accesului acestuia de către furnizorii de servicii online obligați la aceste măsuri, respectiv neîndeplinirea demersurilor de blocare sau radiere a conturilor pentru care nu s-a prezentat acordul parental se sancționează cu amendă  cuprinsă între 0,2% și 0,4% din cifra de afaceri la nivel național a furnizorului.

Săvârșirea unui număr de 5 sau mai multe abateri de la prevederile legii constatate în cursul unui an calendaristic poate conduce la suspendarea activității furnizorului pe teritoriul național, până la remedierea neregulilor.

Posibilele lacune de reglementare și necesitatea completării acestora 

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că, prin elaborarea unei Legi privind majoratul online, legiuitorul a urmărit să reglementeze niște mecanisme juridice suplimentare care să asigure respectarea interesului superior al minorului și atunci când acesta din urmă interacționează cu mediul online, digital. 

Iar în contextul în care relațiile socio umane se extind din ce în ce mai mult în zona online, digitală, cu efecte juridice concrete în viața de zi cu zi, necesitatea ca un astfel de spațiu să fie cât mai sigur pentru minor este imperativă. 

Din această perspectivă, legiferarea conceptului de "majorat online" și introducerea unor obligații suplimentare în sarcina furnizorilor de servicii online în considerarea utilizatorilor minori pot aduce beneficii sporite pentru această categorie de persoane.

Mai mult decât atât, astfel de norme urmăresc și transpunerea efectivă a prevederilor art. 28 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, text legal care stabilește în sarcina unor furnizori de servicii online obligația de a institui "măsuri adecvate și proporționale pentru a asigura un nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate a minorilor în cadrul serviciului lor."

Cu toate acestea, fără a minimaliza importanța protecției drepturilor minorilor inclusiv în mediul online, comparând proiectul de Lege privind majoratul online cu același REGULAMENT (UE) 2022/2065 dar și cu REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis, constatăm că acesta conține și anumite vulnerabilități peste care nu putem trece cu vederea. 

După cum am arătat mai sus, proiectul de lege permite restricționarea, suspendarea, blocarea accesului utilizatorului minor la anumite platforme sau radierea contului acestuia, în anumite condiții, scopul declarat fiind protejarea minorului de informații dăunătoare. 

Deși severitatea măsurilor merge până la ștergerea anumitor conturi sau blocarea accesului, niciuna dintre situațiile care impun luarea acestora nu sunt definite cu claritate de către legiuitor în conținutul proiectului de lege. 

Or reglementarea lacunară a situațiilor mai sus enunțate va conduce implicit la interpretări defectuoase și chiar la abuzuri săvârșite împotriva utilizatorilor de servicii de internet.

Pe de altă parte, din perspectiva categoriilor de funizori de servicii online ce intră sub incidența actului normativ, textul adoptat nu realizează o distincție clară între furnizorii de platforme online și de motoare de căutare online foarte mari și ceilalți furnizori de servicii online.

Or tocmai prin prisma REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, pe care proiectul de lege dorește să îl transpună, se impunea acordarea unei atenții sporite acestor categorii de furnizori de servicii digitale, datorită pozițiilor dominante pe care le dețin în spațiul online.

Dintr-o perspectivă diferită, constatăm și că proiectul de lege accentuează obligațiile și sancțiunile furnizorilor de servicii online care pot avea drept țintă minorii, fără a face vreo delimitare a categoriilor de servicii oferite, respectiv „simpla transmitere” („mere conduit”), „stocarea în cache” sau "găzduirea".

Aceasta deși, în funcție de categoriile de servicii oferite, art.4- 6 din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 stabilesc, în concret și în anumite condiții, anumite cauze de exonerare de răspundere a furnizorului de servicii pentru transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor.

Conform normelor citate, aceste cauze exoneratoare de răspundere se aplică în situații în care transmiterea, accesarea sau stocarea informațiilor, etc. a intervenit din motive independente de conduita furnizorului de servicii, cum ar fi în ipoteza în care un astfel de incident a avut loc, deși furnizorul de servicii nu a inițiat transmiterea, nu a selectat destinatarul acesteia și nu a selectat sau modificat datele ce fac obiectul transmiterii. 

În pofida reglementării detaliate oferite de regulamentul citat, proiectul de Lege privind majoratul online stabilește în sarcina furnizorilor de servicii online, obligația generală de a bloca accesul către anumite sisteme, fără a avea în vedere limitele și excepțiile impuse de legiuitorul european.

Or, din punctul nostru de vedere, o astfel de abordare nu numai că apare contrară REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065, însă la rândul său, creează premisele ca, în aplicarea Legii privind majoratul online, furnizorii de servicii digitale să devină ținta unor abuzuri și excese.

Trecând peste aceste considerente, apreciem că vulnerabilitatea cea mai importantă a proiectului de Lege privind majoratul online se concretizează în aceea că deficiențele de interpretare și aplicare născute din caracterul mult prea general al normelor poate conduce nu numai la sancționarea injustă a unor operatori dar și la îngrădirea și chiar blocarea accesului utilizatorilor la servicii de internet, în mod nejustificat.

Însă REGULAMENTUL (UE) 2015/2120 garantează accesul la un internet deschis, stipulând că: 

"Utilizatorii finali au dreptul de a accesa și distribui informaţii și conţinut, de a utiliza și de a pune la dispoziţie aplicaţii și servicii și de a folosi echipamente terminale la alegere, indiferent de locaţia utilizatorului final sau a furnizorului, ori de locaţia, originea ori destinaţia informaţiilor, conţinutului, aplicaţiilor sau serviciilor, prin intermediul serviciului lor de acces la internet."

În considerarea acestor prevederi, dacă, sub justificarea protecției drepturilor minorilor, proiectul de Lege privind majoratul online  permite restrângerea sau blocarea accesului la anumite sisteme, în situații aleatorii, conchidem că acesta este în totală contradicție și cu principiul instituit de REGULAMENTUL (UE) 2015/2120.  

Este dincolo de orice posibilitate de tăgadă că protecția drepturilor minorilor trebuie să reprezinte o prioritate și atunci sau poate mai ales atunci când aceștia interacționează cu mediul online.

Însă la nivel de reglementare, trebuie menținut un just echilibru între cristalizarea unui spațiu online care este sigur pentru minori și dreptul la un internet deschis, cu observația că acesta din urmă reprezintă o componentă a unor garanții juridice fundamentale, precum libertatea de expresie, dreptul la informare, dreptul la educație, libertarea de asociere, etc.

Rămâne de văzut dacă, în timp, lipsurile și disfuncționalitățile proiectului de Lege privind majoratul online vor fi remediate de legiuitor, tocmai cu finalitatea menținerii acestui echilibru. 

[1] platformele online și motoarele de căutare online care au un număr mediu lunar de destinatari activi ai serviciilor în Uniune mai mare sau egal cu 45 de milioane și care sunt desemnate drept platforme online foarte mari sau motoare de căutare online foarte mari în conformitate cu alineatul (4). - art.33(1) din REGULAMENTULUI (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale;

[2] Conform art.3 lit.(g) din REGULAMENTUL (UE) 2022/2065 privind o piață unică pentru serviciile digitale, prin „serviciu intermediar” înțelegem unul dintre urmatoarele servicii:

(i) un serviciu de „simplă transmitere” („mere conduit”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la o rețea de comunicații;

(ii) un serviciu de „stocare în cache” („caching”), care constă în transmiterea într-o rețea de comunicații a informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, implicând stocarea automată, intermediară și temporară a informațiilor transmise, singurul scop al efectuării stocării fiind acela de a face mai eficientă transmiterea mai departe a informațiilor către alți destinatari, la cererea acestora;

(iii) un serviciu de „găzduire” („hosting”), care constă în stocarea informațiilor furnizate de un destinatar al serviciului, la cererea acestuia;

[3] Proiectul de Lege privind majoratul online este înregistrat la Camera Deputaților sub nr. 356/2025, acesta fiind cameră decizională.

Material publicat și pe https://www.juridice.ro/809773/majoratul-online-si-accesul-liber-la-internet.html#_ftnref1

  

Dreptul de "a fi uitat" și protecția datelor cu caracter personal

În era internetului și a inteligenței artificiale, circularea datelor cu caracter personal se realizează mai rapid ca niciodată, cu consecința creșterii calității serviciilor dar și a riscului divulgării unor informații private aparținând persoanelor implicate.

Garantarea dreptului la viață privată constituie un drept deja consacrat atât în planul legislației interne cât și la nivelul normelor comunitare, însă noul context social a reclamat implementarea unei legislații de nișă care să răspundă noilor cerințe de securitate a datelor cu caracter personal.

Astfel, pe acest fundal, a fost adoptat Regulamentul nr. 679 din 27.04.2016 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Intrat în vigoare în data de 25.05.2016 și aplicabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene din data de 25.05.2018, actul menționat oferă o reglementare de nivel superior și mult mai țintită în materia protecției datelor cu caracter personal, față de normele anterioare, de ordin general - cum ar fi art.8 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care consfințise deja dreptul oricărei persoane la protecția datelor cu caracter personal. 

Unul dintre cele mai importante mecanisme introduse de GDPR o constituie instituirea dreptului oricărei persoane interesate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal, prelucrate în mod automatizat sau prin alte mijloace, care fac parte sau care sunt destinate să facă parte, dintr-un sistem de evidență a datelor. 

Pornind de la premiza că efectele aplicării unui astfel de instrument juridic se concretizează în eliminarea datelor personale ale persoanei interesate din respectivul sistem de evidență, acesta este privit în domeniu și ca dreptul de a fi uitat.

Mecanismul este descris în detaliu de prevederile art. 17 din GDPR, text legal care permite persoanei vizate să ceară de la operator ştergerea datelor cu caracter personal care o privesc, fără întârzieri nejustificate, cu obligația colaterală a acestuia din urmă de a şterge datele cu caracter personal fără întârzieri nejustificate, care se aplică în umătoarele situații:

"a)datele cu caracter personal nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost colectate sau prelucrate; 

b)persoana vizată îşi retrage consimţământul pe baza căruia are loc prelucrarea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) sau cu articolul 9 alineatul (2) litera (a), şi nu există niciun alt temei juridic pentru prelucrare; 

c)persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (1) şi nu există motive legitime care să prevaleze în ceea ce priveşte prelucrarea sau persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (2); 

d)datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal; 

e)datele cu caracter personal trebuie şterse pentru respectarea unei obligaţii legale care revine operatorului în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern sub incidenţa căruia se află operatorul; 

f)datele cu caracter personal au fost colectate în legătură cu oferirea de servicii ale societăţii informaţionale menţionate la articolul 8 alineatul (1) (datele cu caracter personal ale unui minor)." 

Dreptul oricărei persoane ale cărei date personale au fost prelucrate de către un operator de a solicita înlăturarea acestora constituie, de altfel, o concretizare punctuală a dreptului la viață privată, garantat atât la nivelul legislației interne cât și la nivelul legislației comunitare.

În același registru, reținem că prerogativa persoanei vizate de a uza de procedura instituită de art.17 din GDPR își are originea, de fapt, într-un veritabil drept al său de a gestiona neîngrădit stocarea și ciricuitul datelor sale personale, cu posibilitatea păstrării confidențiale a acestora, utilizării lor în scopul declarat de operator și acceptat de titular, a ștergerii și a rectificării informațiilor în speță.

Prin prisma conținutului efectiv al unui astfel de demers, reținem că dreptul de a solicita ștergerea datelor cu caracter personal este exprimat de măsuri rezonabile care pot fi luate de operator, inclusiv tehnice, reprezentate inclusiv de informarea altor operatori care au difuzat linkuri cu datele respective sau alte copii sau reproduceri ale acestora, că s-a solicitat ștergerea lor. 

Așadar, dreptul de ștergere instituit de GDPR vizează atât datele personale online cât și cele off line, cum ar fi cele deținute în format letric.

Într-un secol în care informațiile, inclusiv cele personale, pot face înconjurul lumii printr-un singur click, probabilitatea utilizării acestora în mod neautorizat cu scopul de a obține diverse beneficii, foloase materiale sau alte avantaje este extrem de ridicată.

Or tocmai într-un astfel de context, dreptul de "a fi uitat" de bazele de date instituit de art. 17 din actul normativ suscitat constituie o modalitate prin care persoana interesată se poate pune la adăpost de astfel de amenințări, obținând eliminarea datelor sale dintr-un sistem.

Deși exercițiul său este esențial în materia protecției datelor cu caracter personal, există și situații în care o persoană nu poate uza de dreptul de ștergere a informațiilor, respectiv:

"-  atunci când prelucrarea este necesară pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare şi la informare, pentru respectarea unei obligaţii legale care prevede prelucrarea în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern care se aplică operatorului sau pentru îndeplinirea unei sarcini executate în interes public sau în cadrul exercitării unei autorităţi oficiale cu care este învestit operatorul;

- din motive de interes public în domeniul sănătăţii publice, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) literele (h) şi (i) şi cu articolul 9 alineatul (3);

- în scopuri de arhivare în interes public, în scopuri de cercetare ştiinţifică sau istorică ori în scopuri statistice, în conformitate cu articolul 89 alineatul (1), în măsura în care dreptul menţionat la alineatul (1) este susceptibil să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea obiectivelor prelucrării respective;

-  pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanţă." 

Punând în balanță interesul particular al persoanei vizate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal dintr-o bază de date, pe de o parte și motive care țin de siguranța publică, garantarea dreptului la liberă exprimare sau înfăpuirea justiției și a ordinii de drept, pe de altă parte, normele GDPR exonerează operatorii de obligația de ștergere a datelor personale în oricare dintre ipotezele mai sus enunțate.

Altfel spus, într-o atare de situație, dreptul de ștergere a datelor cu caracter personal devine inoperant, cu consecința că acestea vor fi în continuare stocate și prelucrate însă numai cu respectarea prevederilor GDPR. 

Natura deosebit de specială a domeniului securității datelor a necesitat o reglementare clară și extinsă, precum  Regulamentul nr. 679/2016 care a instituit expres obligativitatea înștiințării persoanelor fizice asupra faptului că, în anumite condiții, le vor fi prelucrate datele cu caracter personal, cunoașterea de către acestea a datelor care le vor fi prelucrate, destinatarii acestor date, etc.

Toate aceste măsuri obligatorii impuse de actul normativ citat ar fi lipsite de finalitate dacă prevederile acestuia nu ar fi urmărit și instituirea unui drept al persoanei fizice care a furnizat anumite date cu caracter personal, de a solicita ștergerea acestora din sistemele de date. 

Pentru aceste motive, dreptul de "a fi uitat" legiferat de art. 17 din GDPR constituie principalul obiectiv al actului în speță, garantând persoanei care a funizat date cu caracter personal unui anumit operator, putere de decizie asupra circuitului acestor informații. 

Noile criterii de evaluare a imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist diminuează drastic și inacceptabil valoarea despăgubirilor!

În contextul numeroaselor pachete de reglementări care au ca scop strângerea cât mai multor sume de bani la buget, pe site-ul Ministerului Finanțelor a apărut un proiect de ordonanță de urgență, prin care se se aduc modificări modalității de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Astfel, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, stabilește redistribuirea plății sumei stabilite prin deciziile de compensare în 7 tranșe anuale (de la 5 tranșe, cum este reglementat în prezent).

Modificarea în speță se va aplica inclusiv deciziilor de compensare aflate în plată, numărul tranșelor rămase de valorificat recalculându-se astfel încât, prin includerea tranșelor deja emise, numărul total al acestora să fie de 7.

Cu privire la posibilitatea retrocedării imobilelor în natură, legiuitorul reglementează noțiunea de "spor de valoare" adus imobilelor, pe care beneficiarul va fi obligat să îl restituie, dacă dorește să redobândească imobilul respectiv.

Însă modificarea cea mai semnificativă o constituie introducerea unor Criterii pentru stabilirea valorii imobilelor potrivit art. 21 alin.(6) (din Legea nr. 165/2013, prevăzute în anexa proiectului ordonanței de urgență.

Prin aceste norme, profitând de conținutul lacunar al art. 21 alin.(6) (din Legea nr. 165/2013 dar și al normelor de aplicare a actului normativ menționat și sub pretextul necesității eficientizării cheltuielilor bugetare, guvernul nu face altceva decât să lipsească de finalitate întregul proces de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Punctual, normele în speță legiferează așa zise criterii care vor sta la baza evaluării imobilelor constituind obiectul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie evaluate pe baza unor coeficienți de corecție, care în cazul construcțiilor oscilează între 0,1 pentru imobilele ce nu au destinație de spații de locuit și 0,7 pentru locuințele construite înainte de 1977, iar în cazul terenurilor situate în intravilan, în funcție de categoria de folosință, între 0,1 pentru terenurile neproductive/alte categorii și 0,8 pentru terenurile curți construcții ce depășesc 1000 mp.

Față de reglementarea precedentă, care oferea drept criterii de evaluare grila notarială aferentă anului anterior emiterii deciziei de compensare, caracteristicile și categoria de folosință a imobilelor, utilizarea criteriilor stabilite de legiuitor va duce la acordarea unor despăgubiri de-a dreptul derizorii.

Pentru a înțelege mai bine mecanismul de funcționare al noii modalități de calcul, ne raportăm la un caz concret.

Pretindem măsuri compensatorii pentru un imobil compus din teren intravilan în suprafață de peste 14 000 mp (parțial curți construcții, respectiv parțial alte terenuri) și construcții din cărămidă, în prezent demolate, în suprafață de cca 140 mp., situat în zonă urbană, reședință de județ.

Conform unei evaluări efectuate prin aplicarea art. 21 (6) din Legea nr. 165/2013, utilizând grila notarială aferentă anului 2024, persoana beneficiară ar avea dreptul la o valoare totală a despăgubirilor de peste 3 600 000 lei ( din care numai terenul ar valora peste 3.400 000 lei, iar restul construcțiile).

Reținem și că din terenul menționat, suprafața curți construcții se ridică la circa 840 000 lei iar cea clasificată alte categorii valorează peste 2 500 000 lei.

Conform evaluării efectuate utilizând aceeași grilă notarială, din anul 2024, alături de coeficienții de corecție propuși în proiectul citat, pentru același imobil, am obține o despăgubire totală de circa 1 120 000 lei, din care terenul curți construcții + alte categorii valorează 930 000 lei, iar restul construcțiile.

Pe categorii de folosință, suma respectivă se va compune din 670.000 lei pentru terenul curți construcții și circa 260 000 lei pentru terenul alte categorii, adică aproape cu 20% mai puțin, respectiv de 10 ori mai puțin, față de valorile calculate în condiții similare conform reglementării anterioare.

Această diferență uriașă se explică prin faptul că noile criterii propuse prin proiectul de ordonanță, care, de exemplu, în cazul terenurilor intravilane alte categorii, aplică un coeficient de corecție de 0,1 din valoarea pe mp., impun calcularea unor despăgubiri extrem de scăzute (cel puțin în cazul bunurilor imobile terenuri).

Acest nou "algoritm" de calcul se va aplica tuturor deciziilor de compensare emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, inclusiv în dosarele având ca obiect contestarea unor astfel de decizii și aflate pe rolul instanțelor de judecată.

În mod evident, un atare simulacru de reglementare, pe de o parte, are drept consecință crearea de situații discriminatorii între beneficiarii Legii nr. 165/2013 pe numele cărora s-au stabilit despăgubiri sub imperiul legii vechi și cei pe numele cărora se vor stabilii despăgubiri conform noilor norme.

Pe de altă parte, prin faptul că algoritmul de calcul conduce la stabilirea unor valori cu mult sub nivelul celor de piață și chiar cu mult al celor din grilele notariale, reglementarea în speță echivalează cu o lipsire a exercițiului dreptului de proprietate.

Ținând cont de parcursul sinuos al legislației din domeniu, conchidem că măsurile propuse nu reprezintă altceva decât o reală încununare a eforturilor continue și susținute ale instituțiilor statului, de a stopa sau temporiza soluționarea oricărui dosar de despăgubire, cu pierderi incomensurabile suferite de persoanele beneficiare. 

O dată cu intrarea în vigoare a actului normativ, cu siguranță că toți ochii se vor îndrepta spre Curtea Constituțională, care, indiscutabil, va fi sesizată cu analizarea constituționalității normelor respective.

Decizia I.C.C.J. nr. 25/2025 și implicațiile sale în materie penală

În cele ce urmează vom aborda pe scurt efectele Deciziei I.C.C.J. nr. 25/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 28/01/2025, pronunțată în dezlegarea interpretării dispozițiilor art. 336 (2) Cod Penal, text legal care sancționează fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive, cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Sesizarea Înaltei Curții de Casație și Justiție cu chestiunea menționată nu a fost deloc surprinzătoare în contextul în care, din perspectiva elementului material al infracțiunii sus citate, reglementarea concepută de legiuior era destul de lacunară, fără a oferi criterii clare de descriere a faptei.

Astfel, dacă în ceea de privește fapta de a conduce vehicule pe drumurile publice de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice, dispozițiile al.1 ale aceluiași art. 336 Cod Penal condiționează existența caracterului penal al faptei de prezența unei îmbibații alcoolice de peste 0,80 g/l alcool pur în sângele suspectului, în ipoteza săvârșirii faptei respective sub influența unor substanțe psihoactive, nu sunt evidențiate condiții sau cerințe suplimentare.

Concret, chestiunea cu care a fost investită instanța supremă a fost lămurirea înțelesului sintagmei "sub influenţa substanţelor psihoactive (...) în sensul de a se stabili dacă prezenţa unor substanţe psihoactive în probele biologice, indiferent de concentraţia acestora, instituie o prezumţie absolută în sensul afectării capacităţii de a conduce vehicule pe drumurile publice ori dacă această prezumţie este una relativă, care poate fi răsturnată prin mijloace de probă administrate în cauză."

Cu alte cuvinte, instanța supremă a fost chemată să clarifice dacă sintagma „persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive”, care conturează elementul material al infracțiunii regăsite la art. 336 (2) C.P., vizează doar prezența unor substanțe psihoactive în probele biologice ale făptuitorului, indiferent de cantitate sau dacă aceasta asimilează și afectarea concretă a capacității de a conduce pe drumurile publice a persoanei menționate.

În lipsa unor praguri valorice precum cele enumerate de art. 336 (1) C.P., Înalta Curte de Casație și Justiție a observat că existența gradului de pericol social concret al infracțiunii asimilate la al.2 al aceluiași text de lege, se poate proba doar prin dovedirea afectării concrete a capacității de a conduce pe drumurile publice a persoanei care a consumat substanțe psihoactive, simpla prezență a acestora în probele sale biologice nefiind suficientă. 

Aceste aprecieri sunt susținute de realitatea incontestabilă că efectele psihoactive nu se produc în tot intervalul de timp în care substanţa poate fi detectată, sub forma metaboliţilor săi activi sau inactivi, în probele biologice ale unei persoane.

Punctual, s-a concluzionat că persoana respectivă nu se mai află în starea de influență a substanțelor psihoactive dacă:

- substanţa activă nu se mai află în sânge, ci doar metaboliții activi ai acesteia într-o concentraţie inferioară limitei cut-off;

- nici substanţa activă şi nici metaboliţii săi nu se mai află în sânge, dar substanţa încă se mai află în corpul acelei persoane prin metaboliţi activi şi/sau inactivi în diferite căi de eliminare (urină, fir de păr)

Conform celor stabilite de instanța supremă, prin limita cut off, întelegem acea "limită acceptată farmacocinetic toxicologic şi medico-legal, stabilită prin studii apreciate la nivel european şi internaţional, în care substanţa psihoactivă se află în respiraţie, urină, salivă şi sânge într-o concentraţie care indică un risc de siguranţă pentru sine şi ceilalţi."

În lumina aspectelor mai sus expuse, prin Decizia nr. 25/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din Codul penal, pentru realizarea condiţiei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive, este necesar să se constate atât prezenţa în probele biologice a substanţei psihoactive, cât şi aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce a autorului faptei."

Așadar, pornind de la cerința primară a legiuitorului reclamând existența influenței substanțelor psihoactive, instanța supremă instituie criterii concrete în conturarea elementului material al infracțiunii reglementate de art. 336 (2) C.P.

În mod evident, anterior intervenirii Deciziei nr. 52/2025, prevederile art. 336 (2) C.P. au făcut posibilă pronunțarea unor hotărâri de condamnare în materia infracțiunilor de conducere a vehiculelor pe drumururile publice sub influența substanțelor psihoactive, indiferent de cantitatea de substanțe psihoactive detectate în probele biologice.

Însă urmare a interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia menționată, pronunțarea unor hotărâri de condamnare va fi condiționată de îndeplinirea cerinței imperative ca probatoriul administrat în cauză să demonstreze că, pe lângă consumul de substanțe psihoactive, există și o afectare a capacității autorului de a conduce pe drumurile publice.

În mod indiscutabil, conform principiului prezumției de nevinovăție instituit de art. 4 C.p.C., probarea afectării capacității autorului de a conduce pe drumurile publice este în atributul organelor de anchetă penală.

În acest scop dar și cu finalitatea combaterii acuzației aduse, pot fi utilizate mai multe categorii de mijloace de probă, începând cu înregistrările Body cam efectuate cu ocazia controalelor din trafic, cu buletinele toxicologice, respectiv fișele de examinare medicală întocmite în unitățile spitalicești și terminând cu rapoartele de expertiză medicală care, ținând cont de particularitățile cauzei, vor stabili dacă persoanei respective i-a fost afectată capacitatea de a conduce. 

În aplicarea prevederilor art. 5 C.P., reținem că Decizia nr. 25/2025 va produce efecte și asupra unui număr covârșitor de cauze pendinte, determinând rejudecarea acestora prin prisma regulilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție.   

Sesizare C.C.R. admisă de Tribunalul Argeș!

 În data de 29.04.2025, în contestația împotriva deciziei de recalculare a pensiei formulată pe numele clientului nostru, Tribunalul Argeș a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispoziţiilor art.144 alin.1-2, art.83 alin.1, art.84 alin.1 şi art.85 alin.1 din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, dând eficiență susținerilor noastre în sensul că prevederile contestate sunt contrare dispoziţiilor art.15, art.16 alin.1 şi alin.2, art.44 alin.1 şi alin.2, teza I şi art.47 din Constituţia României. 

Câteva inechități ale noii Legi a pensiilor

Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1089/04.12.2023, a intrat în vigoare, în mare parte, la data de 01.09.2024, cu excepția câtorva articole ale actului normativ, care au produs efecte de la data de 01.01.2024.

Modificarea legislației din domeniul pensiilor din sistemul public a fost justificată, aparent, de necesitatea sporirii gradului de sustenabilitate și de predictibilitate a normelor aplicabile în materie, respectiv de a corecta eventualele inechități sociale.

Iar legiuitorul a apreciat că un astfel de obiectiv poate fi atins prin reglementarea unei modalități de calcul a drepturilor de pensie total diferită față de cea anterioară (Legea nr. 263/2010), formulă aplicabilă tuturor titularilor de pensii din sistemul public, indiferent de data pensionării.

Prin aceea că prevedea recalcularea tuturor pensiilor deja aflate în plată, încă din faza de dezbatere publică, Legea nr. 360/2023 a dat naștere la numeroase discuții și polemici vizând posibilitatea ca, urmare a intervenirii sale, un număr semnificativ de pensii, aflate în plată la momentul respectiv, să fie diminuate.

Anterior intervenirii Legii nr. 360/2023, modalitatea de calcul a drepturilor de pensie era reglementată de Legea nr. 263/2010, care la art. 94, respectiv art. 95, stabilea că valoarea pensiei se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie, punctajul mediu anual obținându-se prin împărțirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr. 5.

Conform anexei nr.5 din actul normativ citat, durata stagiilor minim și complet de cotizare varia în funcție de data nașterii persoanei care urma a beneficia de drepturi de pensie.

Însă Legea nr.360/2023, prin art. 144 al.(1) și (2), respectiv art. 83 al.(1), art. 84 al.(1) și art. 85 (1) și (2) instituie o formulă de calcul a pensiilor din sistemul public, total diferită față de cea anterioară, având ca punct de reper stagiul mediu de cotizare de 25 de ani, urmând ca, de la data respectivă, toate pensiile (inclusiv cele aflate deja în plată) să fie stabilite după noua regulă.

În plus, conform art. 15 al actului normativ citat, stagiile de cotizare efectuate în locurile de muncă în condiții deosebite sau în condiții speciale, perioadele suplimentare acordate acestora, perioadele suplimentare la vechimea în muncă acordată în baza legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001 pentru perioadele realizate în grupa I și/sau a II-a de muncă și perioada suplimentară acordată pentru perioadele de stagiu de cotizare realizate în condiții deosebite și/sau speciale de muncă după data de 1 aprilie 2001 vor fi considerate stagii de cotizare în condiții normale.

Cu referire la aplicarea textului legal de mai sus, lămuriri suplimentare sunt aduse de art. 13 (4) din Anexa la H.G. nr. 181/2024 privind Normele de aplicare a Legii nr. 360/2023 care, în mod paradoxal, stabilește că stagiile de cotizare menționate la art. 15 din lege (considerate stagii de cotizare în condiții normale), apar ca stagii necontributive.

Aceasta deși un stagiu de cotizare efectuat în condiții normale se materializează, per se,  în contribuțiile plătite de asigurat, neputând avea decât o valoare contributivă și în nici într-un caz necontributivă.

Neretroactivitatea

Cel mai important efect al Legii nr. 360/2023 este acela că, urmare a intervenirii acesteia, vor fi supuse recalculării toate pensiile din sistemul public deja aflate în plată, cuantumul acestora urmând a fi determinat după noua formulă reglementată de legiuitor.

Altfel spus, prevederile legale în speță produc nu numai efecte viitoare dar și cu caracter retroactiv, intervenind asupra unor situații juridice deja încheiate, respectiv modificând cu efect retroactiv criteriile și condițiile acordării drepturilor de pensie și metodologia de calcul a acestora.

Or o atare abordare este contrazisă de însăși Curtea Constituțională, care, prin Decizia nr. 375/2005 [1] a statuat că “legiuitorul are dreptul și obligația să stabilească criteriile și condițiile concrete ale exercitării dreptului la pensie, inclusiv modul de calcul și de actualizare a cuantumului pensiei.”, noile reglementări neputând „fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privinta cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrarii lor în vigoare”.

Este de netăgăduit că operațiunea de recalculare a pensiilor privește trecutul, stagiul de cotizare fiind realizat și finalizat în totalitate sub imperiul legii vechi, fiind vorba de un drept dobândit definitiv sub imperiul legii vechi.

Or intervenția legii noi asupra unui drept dobândit definitiv sub imperiul legii vechi, fie el și supus unor forme de valorificare sub imperiul legii noi, constituie o violare a principiului neretroactivității legii civile și o încălcare a art. 15 din Constituția României.

Acestea fiind zise, reținem că momentul constituirii drepturilor de pensie este acela la care se emite decizia de pensionare și la care dreptul la pensie devine exigibil și că modificarea conținutului acestui drept peste momentul mai sus arătat, constituie un demers inacceptabil și care nu poate fi justificat în nici într-un caz de necesitatea de a reechilibra bugetul public și nici măcar de o așa zisă restabilire a echității dintre asigurați.

Pe de altă parte, modificarea în mod retroactiv a conținutului dreptului la pensie echivalează cu o intervenție asupra unui drept câștigat, garantat de Constituția României prin art. 47 (2), situație care periclitează însăși securitatea juridică.

O astfel de concluzie se desprinde, fără nicio posibilitate de tăgadă, și din raționamentul îmbrățișat pe scară largă în materie, conform căruia "......dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispărea şi, odată cu ea, ar fi atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor, ordinelor şi opiniilor legale, ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel ce s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii." [2]

Sintetizând cele mai sus enunțate, conchidem că, în contextul în care noua modalitate de calculare a pensiilor reglementată de Legea nr. 360/2023 se aplică și pensiilor deja aflate în plată la data intervenirii actului normativ menționat, se încalcă principiul neretroactivității legii civile.

Nediscriminarea și egalitatea de tratament

Acceptând viziunea legiuitorului, reținem că una dintre finalitățile adoptării Legii nr. 360/2023 a fost eliminarea inechităților dintre categoriile de asigurați, prin încercarea de a crea un sistem omogen de stabilire și de calcul a drepturilor de pensie.

Însă, în mod paradoxal, analizând conținutul art. 15 și al art. 144 al.(1) și (2), respectiv al art. 83 al.(1), art. 84 al.(1) și art. 85 (1) și (2) din Legea nr. 360/2023, constatăm că aceste texte de lege creează tocmai premisele apariției unor situații contrare egalității de tratament și nediscriminării.

În primul rând, în ipoteza interpretării art. 15 din Legea nr. 360/2023 în sensul că stagiile de cotizare efectuate în condiții normale sunt necontributive, conform art. 13 (4) din Anexa la H.G. nr. 181/2024, la recalcularea sau la calcularea drepturilor de pensie, casele de pensii teritoriale vor putea înlătura de la valorificare o serie de perioade de timp lucrate și asupra cărora asiguratul a cotizat.

În al doilea rând, conform art. 144 al.(1) și (2) al actului normativ, valoarea punctului de referință utilizat la stabilirea cuantumului pensiei va fi calculată în toate cazurile pe baza nivelului mediu al stagiilor de cotizare, adică 25 de ani.

Pe de o parte, prevederile art. 15 din Legea nr. 360/2023, în maniera interpretată de legiuitor, identifică două mari categorii de asigurați, respectiv, cei care au efectuat stagii de cotizare în grupele I și a II-a de muncă sau în condiții deosebite sau speciale, în cazul cărora perioadele suplimentare acordate, denumite “stagii de cotizare în condiții normale” vor avea valoarea unor stagii necontributive și, respectiv, asigurații care nu au stagii de cotizare în condițiile mai sus expuse.

În contextul recalificării “stagiilor de cotizare în condiții normale” pentru perioadele suplimentare efectuate în condițiile de mai sus, în "stagii necontributive", legiuitorul urmărește practic să aplice același regim juridic ambelor categorii de asigurați, cu consecința, evidentă, a avantajării celor din urmă și a dezavantajării celor cu stagii de cotizare în grupele I și a II-a de muncă sau în condiții deosebite sau speciale.

Pe de altă parte, prin formularea utilizată de legiuitor, observăm că și dispozițiile art. 144 (1) și (2) din Legea nr.360/2024 tratează similar persoane aflate în situații diferite, utilizând în toate cazurile nivelul de 25 de ani al stagiului de cotizare, indiferent de stagiul efectiv realizat.

Altfel spus, dispozițiile mai sus citate creează, la rândul lor, o vădită situație de discriminare a asiguraților care au un stagiu de cotizare de peste 25 de ani și vor primi o pensie calculată pe baza stagiului mediu de 25 de ani, deci mai scurt, față de cei care au un stagiu de cotizare situat sub pragul celui mediu de 25 de ani, dar care vor primi o pensie calculată pe baza acestuia din urmă.

Referitor la cele descrise, reținem că, alături de tratamentul diferit aplicat persoanelor aflate în situații similare, omiterea aplicării unui tratament diferit persoanelor aflate în situații diferite, fără a exista o “justificare obiectivă și rezonabilă” pentru această conduită, a fost asimilată de către Curtea Europeană de Justiție unei încălcări a dreptului de a nu fi discriminat.[3]

În acest sens, constatăm că legiuitorul nu a prezentat nicio motivație obiectivă și rezonabilă care să justifice modalitatea de calcul reglementată de art. 15 din Legea nr. 360/2023, în maniera interpretată de cel dintâi, respectiv de art. 144 al.(1) și (2) al aceluiași act normativ, detalii referitoare la așa zisul climat economic și la asigurarea echității între asigurați având valoare pur stereotipică.

Acestea fiind zise, prin faptul că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 360/2023, în maniera interpretată de legiuitor și cele ale art. 144 al.(1) și (2) din lege urmăresc avantajarea unor categorii de persoane și dezavantajarea altor categorii, cea dintâi prevedere instituind și posibilitatea ca instituțiile implicate în procesul de calculare/recalculare a pensiilor să intervină asupra cuantumului acestora prin recalificarea stagiului contributiv în necontributiv, acestea contravin dreptului la nediscriminare și la egalitate în fața legii, garantate de art. 16 (1) și (2) din Constituție.

Dreptul la proprietate și dreptul la un nivel de trai decent

Efectele pecuniare ale modificărilor legislative din materia sistemului public de pensii asupra titularilor drepturilor de pensie a pus în discuție însăși posibilitatea afectării dreptului la proprietate privată, pornindu-se de la premisa că noțiunea de pensie este asimilată celei de bun, „acesta înglobând orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică” [4] 

Un atare raționament conduce, indubitabil, la concluzia că norme precum cele instituite de art. 15, art. 144 al.(1) și (2), art. 83 al.(1), art. 84 al.(1) și art. 85 (1) și (2) din Legea nr. 360/2023 afectează și exercițiul dreptului la proprietate privată și la un nivel de trai decent, fiind contrare art. 44 (1) și (2) teza I și art. 47 (1) și (2) din Constituție.

Astfel, în accepțiunea că pensia de asigurări sociale poate fi asimilată noțiunii de bun, orice intervenție asupra acesteia comportă, de plano, valențele unei imxtiuni asupra exercițiului dreptului la proprietate privată, demers inacceptabil prin prisma normelor constituționale mai sus arătate dar și a prevederilor art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.[5]

Revenind la conținutul normelor supuse analizei, observăm că acestea instituie următoarele mecanisme juridice care pot conduce ca, urmare a procesului de recalculare, unele pensii să aibă o valoare mai mică decât cea stabilită în baza legislației anterioare:

- determinarea cuantumului pensiei prin înmulțirea numărului total de puncte realizat cu valoarea punctului de referință, unde valoarea punctului de referință reprezintă raportul dintre valoarea punctului de pensie la data intrării în vigoare a prezentei legi și nivelul mediu al stagiilor de cotizare prevăzute de legislația anterioară, respectiv nivelul 25;

- în aplicarea art. 15 din Legea nr. 360/2003 în sensul că stagiile de cotizare efectuate în condiții normale sunt necontributive, conform art. 13 (4) din Anexa la H.G. nr. 181/2024, posibilitatea ca, la recalcularea unui număr semnificativ de pensii, autoritățile abilitate să înlăture de la valorificare o serie de perioade de timp lucrate și asupra cărora asiguratul a cotizat, cu consecința diminuării valorii drepturilor de pensie, și din această perspectivă.

Deși, inițial, conținutul art. 15 din Legea nr. 360/2023 pare constituțional și echitabil, acesta inducând cititorului convingerea că are în vedere stagiul de cotizare contributiv, coroborat cu dispozițiile art.13 (4) din Anexa la H.G. nr. 181/2024, acesta se interpretează în sensul că stagiile de cotizare și perioadele suplimentare, enunțate în textul său, sunt, de fapt, necontributive.

Trecând peste faptul că o astfel de interpretare reprezintă practic un oximoron juridic, o atare abordare este contrară însuși principiilor echității și contributivității, prevederile art. 15 din Legea nr. 360/2023 fiind constituționale doar în măsura în care sintagma stagiu/stagii de cotizare efectuate în condiții normale se referă la stagiul contributiv.

În altă ordine de idei, observăm că Legea nr. 360/2023 instituie o formulă de calcul a drepturilor de pensie fundamentată pe nivelul mediu al stagiilor de cotizare, de 25 de ani, în toate cazurile, pe când legislația anterioară oferea un sistem de calcul mult mai personalizat, fundamentat pe stagiul efectuat în fiecare caz în parte.

Astfel, prin utilizarea algoritmului de calcul mai sus expus, în urma procesului de recalculare, o categorie semnificativă de pensionari va avea valoarea drepturilor de pensie diminuată, prin raportare la cea stabilită anterior și avută în plată la data intervenirii Legii nr. 360/2023.

Or, dacă pe lângă această categorie de pensionari, o adăugăm și pe aceea ale căror pensii au fost diminuate ca urmare a faptului că autoritățile abilitate au recalificat anumite perioade de cotizare ca necontributive, conform art. 15 din Legea nr. 360/2023, în interpretarea dată de art. 13 (4) din Anexa la H.G. nr. 181/2024, pierderile suferite de beneficiarii drepturilor de pensie sunt cu atât mai importante.

Acestea fiind zise, reținem că modificări legislative precum cele de mai sus, care conduc la recalcularea în minus a pensiilor, echivalează cu o încălcare a dreptului la proprietate privată, adică a dispozițiilor art. 44 (1) și (2) teza I din Constituție.

Dintr-o perspectivă diferită, este mai mult decât evident că, atât timp cât prevederile contestate afectează exercițiul dreptului la proprietate privată, acestea produc o imixtiune vădită inclusiv asupra dreptului la un nivel de trai decent, garantat de art. 47 (1) și (2) din Constituție.

Aceasta deoarece, efectele produse de textele de lege criticate, materializate în diminuarea (uneori drastică) a patrimoniului persoanelor titulare de drepturi de pensie, sunt în totală antiteză cu obligația statului de a lua măsuri pentru a asigura cetățenilor săi un nivel de trai decent, dreptul la pensie fiind garantat și neavând o valoare doar pur declarativă și principială, ci trebuind să se concretizeze și în acțiunea autorităților competente de a acorda efectiv persoanei îndreptățite o pensie stabilită pe baza principiului contributivității [6] și care să asigure un nivel de trai decent.

Pentru toate aceste considerente, conchidem că efectele pecuniare generate de dispozițiile legale contestate, asupra situației patrimoniale a titularilor drepturilor de pensie sunt de natură ca, în anumite cazuri, să conducă la o imixtiune flagrantă asupra exercițiului dreptului la proprietate privată și la un nivel de trai decent.

Aspectele analizate mai sus reprezintă doar câteva dintre disfuncționalitățile Legii nr. 360/2023, la o analiză profundă a acesteia putând fi identificate și alte nereguli sau inechități, ale căror efecte, mai mari sau mai mici, vor fi suportate, cu precădere și în mod inevitabil, de beneficiarii drepturilor de pensie din sistemul public. 

Consecința majoră a aplicării unor astfel de norme este reprezentată de emiterea unor decizii de recalculare a pensiilor care pot diminua drepturile de pensie ale titularilor, uneori prin încălcarea unor principii esențiale de drept constituțional, precum cele referite mai sus.

În acest context, remediul aflat la dispoziția persoanelor care se consideră nedreptățite este reprezentat de contestarea deciziei de recalculare în instanța de judecată, eventual însoțită de invocarea unor excepții de constituționalitate a prevederilor Legii nr. 360/2023.

[1] publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005;
[2] M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu, Conflictele de legi, în Tratat de drept civil, Tr. Ionaşcu ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, partea generală, vol. I, p. 80;

[3] Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în cauza Inze contra Austriei, nr. 8695/79;

[4] Hotărârea CEDO pronunțată în cauza nr.36541/97, Buchen versus Cehia;

[5] Convenție Europeană a Drepturilor Omului;

[6] Decizia C.C.R. nr. 874/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. publicată în Monitorul Oficial nr.433 din 28.06.2010.

publicat în 24.03.2025 în Revista de Note și Studii Juridice 

https://www.juridice.ro/776238/cateva-inechitati-ale-noii-legi-a-pensiilor.html 

Când putem exercita autoritatea părintească în mod exclusiv?

În materia reglementărilor aplicabile relațiilor matrimoniale, cea mai mare importanță o dețin normele de drept ce tratează situația juridică a copiilor minori rezultat al acestora, urmărindu-se, cu prioritate și dincolo de orice alt obiectiv, satisfacerea interesului lor superior.

Prin prisma efectelor desfacerii căsătoriei sau destrămării unei relații asupra situației minorului născut din aceasta, reținem că în vechea reglementare civilă și a dreptului de familie, divorțul, respectiv separarea părinților, avea drept consecință încredințarea minorului unuia dintre părinți, cu obligarea celuilalt părinte la plata pensiei de întreținere.

Urmare a intervenirii Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, noțiunea de încredințare a minorului a încetat să mai existe, aceasta fiind înlocuită de măsura stabilirii domiciliului minorului (la unul dintre părinți), cu aceeași consecință a obligării părintelui cu care părintele nu locuiește, la plata unei pensii de întreținere în beneficiul minorului. 

În plus față de reglementarea anterioară, legiuitorul a introdus și conceptul de autoritate părintească, definit de art. 483 (1) al actului normativ menționat, ca "ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți".

Cu alte cuvinte, ca regulă, autoritatea părintească privitoare la copil se exercită de către ambii părinți în aceeași măsură, în mod comun, evident în timpul căsătoriei, dar chiar și după divort, după cum stabilește cu claritate art. 397 C.C.

În situații deosebite, legiuitorul a reglementat și posibilitatea exercitării autorității părintești de către un singur părinte, dacă există motive întemeiate sau chiar de către ruda, familia sau persoana la care minorul se află în plasament, în mod excepțional.

În completarea regulii de mai sus, art. 36 (7) Legea nr. 272/2004 privind protecția drepturilor copilului a definit punctual care sunt motivele întemeiate care pot determina exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, acestea fiind alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Față de normele generale și speciale de drept enunțate, în soluționarea diverselor cereri de divorț, jurisprudența în materie s-a cristalizat majoritar în sensul exercitării comune a autorității părintești, autoritatea exclusivă putând fi încuviințată doar în ipoteza probării motivelor întemeiate mai sus citate.

În viața de zi cu zi, exercitarea autorității părintești în mod comun de către ambii părinți după desfacerea căsătoriei este, de multe ori, afectată de situația conflictuală dintre aceștia, care subzistă și după divorț. 

Astfel, de multe ori, se ajunge în situații în care nu pot fi luate decizii importante pentru creșterea, îngrijirea sau educarea minorului, pentru că părintele care nu locuiește cu acesta se opune, nu poate fi contactat, etc.

Deși dispozițiile art. 486 C.C. prevăd că "ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești" , acestea se soluționează de instanța de tutelă, varietatea și numărul situațiilor apărute în practică, împreună cu lipsa de celeritate a soluționării cauzelor în justiție lipsesc de eficiență un astfel de mecanism juridic.

În acest context, cu scopul evitării blocajelor privind exercitarea autorității părintești, legiuitorul a considerat oportun să completeze dispozițiile art. 36 (7) Legea nr. 272/2004, în sensul extinderii sferei motivelor întemeiate pentru exercitarea autorității părintești în mod exclusiv. 

Astfel, prin Legea nr. 123/2024, s-au adăugat la motivele care pot determina exercițiul exclusiv al autorității părintești și înstrăinarea părintească și oricare altă imposibilitate obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil.

Completarea dispozițiilor din materie în sensul celor de mai sus, instituie posibilitatea de a solicita instanței de judecată încuviințarea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte într-un număr nelimitat de cazuri, singurele cerințe imperative fiind probarea unei justificări obiective și urmărirea interesului superior al minorului. 

În altă ordine de idei, reținem și că termenul de imposibilitate obiectivă vizează acele situații, apărute datorită unor circumstanțe independente de voința celui care le invocă și care, cel puțin în sfera noțiunii de autoritate părintească, creează premisele ca exercițiul comun al acesteia să devină irealizabil. 

Față de numărul concret de cazuri ce reclamă exercițiul exclusiv al autorității părintești, motivele enunțate de art. 36 (7) din Legea nr. 272/2004 în varianta sa inițială asimilau o plajă extrem de mică de scenarii, cele mai multe situații care justifică exercițiul autorității părintești de către un singur părinte rămânând nesoluționate, cu consecința afectării interesului superior al minorilor, transformați, de multe ori, în "monedă de schimb"  sau "instrument de șantaj" între foștii soți.

Or scopul reglementării noțiunii de imposibilitate obiectivă a exercitării autorității părintești în comun, drept motiv de exercitare a acesteia în mod exclusiv, este reprezentat tocmai de evitarea unor astfel de situații, aflate în totală antiteză cu conceptul de interes superior al minorului. 

Acestea fiind zise, în mod indiscutabil, extinderea sferei motivelor care pot determina exercițiul exclusiv al autorității părintești constituie un instrument juridic suplimentar pentru crearea unui mediu optim în vederea creșterii, îngrijirii și educării minorului.