În materia reglementărilor aplicabile relațiilor matrimoniale, cea mai mare importanță o dețin normele de drept ce tratează situația juridică a copiilor minori rezultat al acestora, urmărindu-se, cu prioritate și dincolo de orice alt obiectiv, satisfacerea interesului lor superior.
Prin prisma efectelor desfacerii căsătoriei sau destrămării unei relații asupra situației minorului născut din aceasta, reținem că în vechea reglementare civilă și a dreptului de familie, divorțul, respectiv separarea părinților, avea drept consecință încredințarea minorului unuia dintre părinți, cu obligarea celuilalt părinte la plata pensiei de întreținere.
Urmare a intervenirii Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, noțiunea de încredințare a minorului a încetat să mai existe, aceasta fiind înlocuită de măsura stabilirii domiciliului minorului (la unul dintre părinți), cu aceeași consecință a obligării părintelui cu care părintele nu locuiește, la plata unei pensii de întreținere în beneficiul minorului.
În plus față de reglementarea anterioară, legiuitorul a introdus și conceptul de autoritate părintească, definit de art. 483 (1) al actului normativ menționat, ca "ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți".
Cu alte cuvinte, ca regulă, autoritatea părintească privitoare la copil se exercită de către ambii părinți în aceeași măsură, în mod comun, evident în timpul căsătoriei, dar chiar și după divort, după cum stabilește cu claritate art. 397 C.C.
În situații deosebite, legiuitorul a reglementat și posibilitatea exercitării autorității părintești de către un singur părinte, dacă există motive întemeiate sau chiar de către ruda, familia sau persoana la care minorul se află în plasament, în mod excepțional.
În completarea regulii de mai sus, art. 36 (7) Legea nr. 272/2004 privind protecția drepturilor copilului a definit punctual care sunt motivele întemeiate care pot determina exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, acestea fiind alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
Față de normele generale și speciale de drept enunțate, în soluționarea diverselor cereri de divorț, jurisprudența în materie s-a cristalizat majoritar în sensul exercitării comune a autorității părintești, autoritatea exclusivă putând fi încuviințată doar în ipoteza probării motivelor întemeiate mai sus citate.
În viața de zi cu zi, exercitarea autorității părintești în mod comun de către ambii părinți după desfacerea căsătoriei este, de multe ori, afectată de situația conflictuală dintre aceștia, care subzistă și după divorț.
Astfel, de multe ori, se ajunge în situații în care nu pot fi luate decizii importante pentru creșterea, îngrijirea sau educarea minorului, pentru că părintele care nu locuiește cu acesta se opune, nu poate fi contactat, etc.
Deși dispozițiile art. 486 C.C. prevăd că "ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești" , acestea se soluționează de instanța de tutelă, varietatea și numărul situațiilor apărute în practică, împreună cu lipsa de celeritate a soluționării cauzelor în justiție lipsesc de eficiență un astfel de mecanism juridic.
În acest context, cu scopul evitării blocajelor privind exercitarea autorității părintești, legiuitorul a considerat oportun să completeze dispozițiile art. 36 (7) Legea nr. 272/2004, în sensul extinderii sferei motivelor întemeiate pentru exercitarea autorității părintești în mod exclusiv.
Astfel, prin Legea nr. 123/2024, s-au adăugat la motivele care pot determina exercițiul exclusiv al autorității părintești și înstrăinarea părintească și oricare altă imposibilitate obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil.
Completarea dispozițiilor din materie în sensul celor de mai sus, instituie posibilitatea de a solicita instanței de judecată încuviințarea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte într-un număr nelimitat de cazuri, singurele cerințe imperative fiind probarea unei justificări obiective și urmărirea interesului superior al minorului.
În altă ordine de idei, reținem și că termenul de imposibilitate obiectivă vizează acele situații, apărute datorită unor circumstanțe independente de voința celui care le invocă și care, cel puțin în sfera noțiunii de autoritate părintească, creează premisele ca exercițiul comun al acesteia să devină irealizabil.
Față de numărul concret de cazuri ce reclamă exercițiul exclusiv al autorității părintești, motivele enunțate de art. 36 (7) din Legea nr. 272/2004 în varianta sa inițială asimilau o plajă extrem de mică de scenarii, cele mai multe situații care justifică exercițiul autorității părintești de către un singur părinte rămânând nesoluționate, cu consecința afectării interesului superior al minorilor, transformați, de multe ori, în "monedă de schimb" sau "instrument de șantaj" între foștii soți.
Or scopul reglementării noțiunii de imposibilitate obiectivă a exercitării autorității părintești în comun, drept motiv de exercitare a acesteia în mod exclusiv, este reprezentat tocmai de evitarea unor astfel de situații, aflate în totală antiteză cu conceptul de interes superior al minorului.
Acestea fiind zise, în mod indiscutabil, extinderea sferei motivelor care pot determina exercițiul exclusiv al autorității părintești constituie un instrument juridic suplimentar pentru crearea unui mediu optim în vederea creșterii, îngrijirii și educării minorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu