sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Cazul Pantea vs România


Curtea Europeană a Drepturilor Omului


Hotărâre

din 03/06/2003
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1150 din 06/12/2004

În cauza Pantea contra României*) - încălcarea Art. 5 & 6 din Convenţie



__________


(Cererea nr. 33343/96)

În cauza Pantea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), formată din: d-nii: J.-P. Costa, preşedinte, A.B. Baka, L. Loukaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, d-na. A. Mularoni, judecători, d-na. S. Dolle, grefieră de secţie
După ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 13 mai 2003,
Pronunţă următoarea hotărâre:


Pantea c. Romaniei
03.06.2003
Nelegalitatea măsurii arestării preventive; motivarea deciziei de arestare sau menţinere în stare de detenţie; administrarea de probe în procesul penal; rele tratamente
În fapt,
1. Reclamantul Alexandru Pantea, s-a adresat jurisdicţiei europene la data de 28 august 1995, susţinând în special, că luarea măsurii arestării preventive împotriva sa şi menţinerea sa în stare de arest preventiv au fost contrare dispoziţiilor articolului 5 din Convenţie şi că în cursul perioadei de arestare a fost supus la tratamente contrare articolului 3 din Convenţie.
2. Faptele care au prilejuit apariţia cauzei s-au petrecut începând cu anul 1994, când reclamantul, fost procuror, iar ulterior avocat a fost implicat într-un incident în cursul căruia numitul D.N. a fost grav rănit. După cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală, efectuată după incident, D.N. a suferit în noaptea respectivă mai multe fracturi care au necesitat 250 zile de îngrijiri medicale şi care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în pericol.
3. Procurorul competent a început urmărirea penală în cauză şi a trimis în cele din urmă pe reclamant în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor. De asemenea, reclamantul a fost arestat în iulie 1994, iar mandatul său de arestare a fost prelungit până în aprilie 1995, când prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a admis apelul reclamantului, şi s-a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Judeţean Bihor la data de 28 noiembrie 1994 în ceea priveşte prelungirea arestării preventive. În tot acest timp, instanţele care au judecat cauza şi au efectuat controlul în cauză nu s-au pronunţat niciodată cu privire la aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive şi nici nu au fost puse aceste aspecte în discuţia părţilor, deşi reclamantul se plânsese de netemeinicia şi nelegalitatea acestei măsuri. În plus, în plângerile sale, reclamantul îşi exprima, de asemenea, temerea că, dacă arestarea preventivă va fi prelungită, risca să fie victima unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi să fie supus la rele tratamente de către deţinuţi.
4. Deşi prin decizia curţii de apel reclamantul era pus în libertate, iar toate actele de urmărire penală ale procurorului erau anulate, totuşi la data de 18 aprilie 1995, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, invocând faptul că nu era necesară reluarea urmăririi penale, întrucât probele existente la dosarul cauzei îi dovedeau, în opinia sa, nevinovăţia, şi solicitând achitarea sa. La data de 26 noiembrie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, reţinând că decizia de restituire a cauzei la Parchet în vederea completării urmăririi penale nu este supusă apelului, ci numai recursului. Ca urmare, urmărirea penală s-a reluat, iar ulterior a fost dispusă din nou trimiterea în judecată a reclamantului.
5. Ulterior, au fost parcurse din nou mai multe etape judecătoreşti, iar în anul 2000 Curtea de Apel Craiova a casat hotărârile anterioare şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Craiova. La momentul judecării cauzei de Curtea europeană, cauza era încă pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova, iar Curtea nu avea cunoştinţă de evoluţia procedurii ulterior datei de 17 mai 2001. Mai trebuie spus că pe parcursul judecăţii atât reclamantul cât şi partea vătămată au cerut deseori amânarea judecăţii, că s-au efectuat în cauză mai multe expertize medico-legale atât cu privire la reclamant cât şi cu privire la partea vătămată.
8. Reclamantul a pretins totodată că a fost supus la Penitenciarul Oradea şi la Spitalul penitenciar Jilava la rele tratamente.

ÎN DREPT

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
216. Reclamantul se plânge că măsura arestării preventive dispuse împotriva sa a fost ilegală, în condiţiile în care nu existau motive temeinice de a crede că reclamantul a încercat să se sustragă urmăririi penale. Reclamantul invoca articolul 5 alineat 1 din Convenţie, care prevede că:
"(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; (...)"
217. Curtea notează că acest capăt de cerere include două aspecte: primul priveşte luarea măsurii arestării preventive, deşi nu existau motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica pe reclamant să se sustragă urmăririi penale; al doilea aspect poartă asupra menţinerii reclamantului în stare de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare.
1. Cu privire la luarea măsurii arestării preventive împotriva reclamantului în absenţa unor indicii temeinice că acesta s-a sustras urmăririi penale după săvârşirea faptei
218. Reclamantul susţine că a fost arestat preventiv, deşi nu existau motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
219. Guvernul admite că măsura arestării preventive, în cauză, nu a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Invocând considerentele hotărârii Curţii de Apel Oradea din 6 aprilie 1995, Guvernul apreciază că nu existau motive temeinice pentru emiterea unui mandat de arestare împotriva reclamantului, deoarece, în realitate, acesta din urmă nu încercase să se sustragă urmăririi penale. Guvernul observă, de asemenea, că procurorul nu a respectat dispoziţiile articolului 146 din Codul de procedură penală, neconsemnând în ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă motivele pentru care lăsarea în libertate a reclamantului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
220. Curtea reaminteşte că pentru interpretarea termenului "potrivit căilor legale", prevăzut da articolul 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor interne procedurale şi de drept substanţial (Assenov, susmenţionată, § 139). Deşi autorităţile naţionale, în special instanţele judecătoreşti, sunt, în primul rând, competente să interpreteze şi să aplice dreptul intern, totuşi dacă nerespectarea dispoziţiilor legale interne reprezintă, în acelaşi timp, o încălcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie să exercite funcţia sa de control asupra respectării dreptului naţional (Douiyeb c. Olanda, cererea nr. 31464/96, § 45).
221. Sub acest aspect, Curtea notează că prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a dispus arestarea preventivă a reclamantului, în aplicarea articolelor 146 şi 148 literele c), e) şi h) din Codul de procedură penală, invocând faptul că reclamantul se sustrăsese urmăririi penale şi că lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică. Or, prin hotărârea din 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a declarat ilegală arestarea preventivă a reclamantului, cu motivarea că acesta nu s-a sustras urmăririi penale, ci, dimpotrivă, a dat curs tuturor convocărilor parchetului, iar procurorul desemnat a instrumenta cauza l-a lăsat să aştepte, în zadar, pe culoarul parchetului.
222. Curtea notează, de asemenea, că Guvernul nu a contestat faptul că arestarea preventivă a reclamantului a fost dispusă cu nerespectarea dispoziţiilor dreptului intern în materie, pe de o parte, pentru că nu au existat motive temeinice care să justifice emiterea mandatului de arestare şi, pe de altă parte, pentru că procurorul a omis să menţioneze, astfel cum prevedeau dispoziţiile articolului 146 din Codul de procedură penală, motivele care justifică aprecierea că lăsarea în libertate a reclamantului punea în pericol ordinea publică.
223. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că, în cauză, nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării preventive, fapt recunoscut de instanţele judecătoreşti interne şi necontestat de Guvern, este, în mod evident, stabilită şi atrage încălcarea articolului 5 alineat 1 litera c) din Convenţie.
2. Cu privire la menţinerea reclamantului în stare de deţinere după expirarea mandatului de arestare
224. Reclamantul invocă faptul că a fost, în mod ilegal, menţinut în stare de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare.
225. Guvernul nu contestă această afirmaţie. El relevă că mandatul de arestare împotriva reclamantului, emis la data de 5 iulie 1994, pentru o durată de 30 de zile, a fost pus în executare la data de 20 iulie 1994 şi a expirat la data de 19 august 1994. Guvernul afirmă că, potrivit dreptului intern, reclamantul ar fi trebuit pus în libertate la expirarea acestui termen, în cazul în care Tribunalul Bihor nu s-a pronunţat, până la acea dată, asupra necesităţii prelungirii măsurii arestării preventive.
226. Având în atenţie principiile generale ale jurisprudenţei sale în materie, enunţate la paragraful 220 de mai sus, Curtea remarcă faptul că menţinerea reclamantului în stare de deţinere după 19 august 1994, dată la care mandatul de arestare a expirat, a fost declarată ilegală de către Curtea de Apel Oradea, în lipsa unei prelungiri a măsurii de către tribunalul competent a se pronunţa asupra legalităţii acesteia, fapt necontestat de Guvern.
227. În consecinţă, Curtea apreciază că menţinerea reclamantului în stare de deţinere după 19 august 1994 nu este conformă dispoziţiilor legale şi, prin aceasta, încalcă dispoziţiile articolului 5 alineat 1 litera c) din Convenţie.

ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE
228. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a fost condus "de îndată", la instanţa judecătorească, după arestarea sa. El invocă articolul 5 alineat 3 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la alineatul 1 litera c) din prezentul articol, trebuie să adusă de îndată înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciarei (...)"
229. În observaţiile iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, Guvernul a admis că legislaţia română în vigoare la data evenimentelor nu răspundea exigenţelor articolului 5 alineat 3 al Convenţiei, întrucât procurorul, ce avea competenţa de a dispune măsura arestării preventive, nu oferea garanţiile pe care noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, le implică. Or, în cauză, măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului din 20 iulie 1994, pentru o durată de 30 zile de la data arestării sale de către organele de poliţie, adică 20 iulie 1994.
230. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 6 martie 2001, data pronunţării deciziei de admisibilitate a plângerii, Guvernul a susţinut că nu ar trebui ca aprecierea încălcării unei dispoziţii a Convenţiei să se facă in abstracto, căci o lege internă poate conduce, în anumite cazuri, la o încălcare a drepturilor garantate de Convenţie, dar, în alte cazuri, se poate ajunge la constatarea, in concrete, a respectării Convenţiei. În acest sens, Guvernul subliniază că, la data de 21 iulie 1994, adică în ziua următoare arestării sale, reclamantul a fost condus, în temeiul articolelor 152 alineat 2, 4 şi 5 din Codul de procedură penală la instanţa judecătorească, respectiv Tribunalul Bihor, pentru a fi ascultat. Or, în opinia Guvernului, judecătorul desemnat a se pronunţa asupra fondului cauzei oferea toate garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Convenţii. Din aceste considerente, Guvernul consideră că, în cauză, dispoziţiile articolului 5 alineat 3 din Convenţie nu au fost încălcate.
231. Curtea consideră necesar să examineze, mai întâi, argumentul invocat de Guvern în observaţiile complementare. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că prima teză a articolului 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (a se vedea, între altele, Assenov, susmenţionată, § 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21-24, § 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii preventive.
232. În speţă, Curtea notează că, după cum susţine şi Guvernul, reclamantul a fost condus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecătorului M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunoştinţă reclamantului că parchetul a dispus trimiterea sa în judecată, i-a făcut cunoscut rechizitoriul şi i-a pus întrebări în legătură cu o declaraţie pe care acesta a făcut-o la parchet.
233. Or, Curtea relevă că din actele dosarului nu rezultă că judecătorul a examinat aspectele privitoare la legalitatea arestării. Într-adevăr, nu rezultă din încheierea de şedinţă din 21 iulie 1994 că problema legalităţii măsurii preventive a fost luată în discuţie (paragraful 23, de mai sus, in fine).
234. Curtea apreciază că simpla aducere a reclamantului în faţa judecătorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natură să asigure respectarea articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, acest argument al Guvernului nu poate fi reţinut.
235. În aprecierea Curţii, capătul de cerere întemeiat pe articolul 5 alineat 3 din Convenţie include două aspecte distincte: primul priveşte calitatea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului care a dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantului; al doilea aspect poartă asupra caracterului "imediat" (prompt), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie, al controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive.
1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive
236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenţa Curţii, controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-VI, p. 2282, § 76). Pentru a se considera că un "magistrat" exercită "funcţii judiciare", în sensul acestei dispoziţii, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, "magistratul" trebuie să fie independent în raport de executiv şi de părţi (Schiesser, susmenţionată, § 31). În această privinţă, unele circumstanţe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveţiei, hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 şi Brincat c. Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nor 249-A, p. 12, § 21).
237. Curtea relevă, în primul rând, că, în cauză, procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit iniţial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a săvârşit o infracţiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale şi prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speţă, Ministerul Public în procedura în faţa instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziţie legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres. În consecinţă, este necesar a se examina dacă, în circumstanţele speţei, procurorul oferea garanţiile de independenţă şi imparţialitate pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie.
238. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că, în cauza Vasilescu c. României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, că în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speţă, de această dată, pe terenul articolului 5 alineat 3 din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie (Schiesser, susmenţionată, § 31).
239. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea concluzionează că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un "magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a intervenit "de îndată" ("aussitot"), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.
2. În ceea ce priveşte respectarea condiţiei de promptitudine prevăzute de articolul 5 alineat 3 din Convenţie
240. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 3 din Convenţie impune intervenţia, de îndată, a controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată in concreto, în raport de circumstanţele cauzei (De Jong, Baljet şi Van den Brink, susmenţionată, p. 24 şi 25, § 51 şi 52). În acelaşi timp, în interpretarea şi aplicarea noţiunii de promptitudine, nu se poate aplica principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii c. Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33-34, § 61), un control judecătoresc rapid asupra arestării preventive constituind, pentru persoana în cauză o garanţie importantă împotriva unor rele tratamente (Aksoy, susmenţionată, § 76).
241. În speţă, Curtea notează că măsura arestării preventive împotriva reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994, pentru o durată de 30 de zile, începând cu data arestării sale, respectiv 20 iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele privitoare la legalitatea arestării preventive de către Tribunalul Bihor care, incontestabil, prezenta garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din Convenţie (paragraful 26, de mai sus). Durata totală a arestării preventive anterioare aducerii reclamantului în faţa unui "magistrat" în sensul articolului 5 alineat 3 este, deci, de mai mult de patru luni.
242. Curtea reaminteşte că, în hotărârea Brogan, a statuat că o perioadă de patru zile şi şase ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în executare până la data la care legalitatea măsurii a fost supusă controlului judecătoresc depăşeşte limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat 3 din Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară în scopul protejării colectivităţii, în ansamblul său, împotriva terorismului (Brogan, susmenţionată, § 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, în cauză, că era necesară arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de mai mult de patru luni, fără ca el să fi fost condus în faţa unui "magistrat", în sensul care articolului 5 alineat 3 din Convenţie.
243. În consecinţă, articolul 5 alineat 3 din Convenţie a fost încălcat în cauză.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 4 DIN CONVENŢIE
244. Reclamantul se plânge, de asemenea, că instanţa judecătorească sesizată, Curtea de Apel Craiova, nu a dispus în termen scurt cu privire la cererea sa de punere în libertate. El invocă articolul 5 alineat 4 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoană lipsită de libertatea sa, prin arestare sau deţinere, are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."
245. În observaţiile sale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, Guvernul nu a contestat faptul că, în cauză, nu au fost respectate prevederile dreptului intern în materie, potrivit cărora măsura arestării preventive trebuie prelungită în termen de 30 de zile, iar recursul împotriva încheierii/sentinţei (dacă măsura este prelungită o dată cu pronunţarea hotărârii pe fond a primei instanţe, n.n.) prin care se prelungeşte măsura arestării preventive trebuie soluţionat în termen de 3 zile.
246. În observaţiile complementare, Guvernul a precizat că a intervenit o eroare în observaţiile sale iniţiale, în sensul că termenul de trei zile la care se face referire în aceste prime observaţii este termenul în care persoana arestată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra prelungirii măsurii arestării preventive, şi nu termenul în care trebuie soluţionat recursul.
247. Invocând hotărârile Rehbock c. Sloveniei (cererea nr. 29462/95, § 84, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XII) şi Jablonski c. Poloniei (cererea nr. 33492/96, nepublicată), Guvernul admite că statului îi revine obligaţia de a reglementa o procedură judiciară rapidă, în cadrul căreia să se exercite controlul legalităţii arestării preventive, dar subliniază că aprecierea măsurii în care această obligaţie este îndeplinită trebuie realizată in concreto. În cauză, ca urmare a recursului declarat de reclamant la data de 9 decembrie 1994 împotriva sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat şi asupra prelungirii măsurii arestării preventive (prin respectiva sentinţă, prima instanţă soluţiona pe fond cauza, n.n.), Curtea de Apel Oradea a fixat un prim termen la data de 16 februarie 1995. Or, la acest termen de judecată, s-a hotărât amânarea examinării cauzei întrucât reclamantul era absent, instanţei aducându-i-se la cunoştinţă că acesta urma să fie internat în Spitalul Penitenciar Jilava, fiind prezent numai avocatul reclamantului.
248. În opinia Guvernului, perioada de timp dintre cele două şedinţe de judecată se explică prin faptul că instanţa nu putea fixa un termen mai apropiat, întrucât nu avea cunoştinţă de durata spitalizării reclamantului. Guvernul subliniază, de asemenea, că la termenul din data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a pus, din oficiu, în discuţia părţilor problema legalităţii arestării şi a prelungirii acesteia, şi, admiţând recursul reclamantului, a dispus punerea sa în libertate.
249. Curtea reaminteşte că, prin garantarea unei căi de recurs persoanelor arestate sau deţinute, articolul 5 alineat 4 consacră, de asemenea, dreptul acestora de a obţine, în termen scurt, o hotărâre judecătorească prin care să se statueze asupra legalităţii măsurii arestării preventive şi care să pună capăt privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală (Van der Leer c. Olandei, hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, § 35). Nu este necesar ca procedura prevăzută de articolul 5 alineat 4 să ofere garanţii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile sau penale, dar că trebuie să îmbrace un caracter judiciar şi să ofere persoanei în cauză garanţii adaptate naturii privării de libertate de care el se plânge (a se vedea, între altele, Megyeri c. Germaniei, hotărârea din 12 mai 1992, seria A nr. 237-A, pag. 11-12, § 22).
1. Perioada ce urmează a fi luată în considerare
250. Curtea observă că perioada ce urmează a fi luată în considerare pentru aprecierea celerităţii procedurii de examinare a legalităţii arestării a debutat cu cererea de punere în libertate formulată de către reclamant la 9 decembrie 1994, în cadrul recursului declarat împotriva sentinţei din 28 noiembrie 1994. În susţinerea recursului, reclamantul a solicitat, printre altele, examinarea cu prioritate a cererii sale de punere în libertate, menţionând lipsa imparţialităţii procurorului desemnat a instrumenta cauza şi riscul de abuz în cazul menţinerii sale în stare de arest preventiv.
251. Curtea relevă că, abia la data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a dat curs cererii reclamantului de a examina legalitatea măsurii arestării preventive, dispunând punerea sa în libertate.
252. Or, Curtea apreciază că, în principiu, un asemenea interval - trei luni şi douăzeci şi opt de zile - este incompatibil cu noţiunea de "în termen scurt", prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie. În consecinţă, Curtea va examina, în lumina argumentelor Guvernului, dacă există circumstanţe de natură excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la acest principiu.
2. Respectarea principiului soluţionării "în termen scurt"
253. Curtea subliniază mai întâi că această noţiune nu se poate aprecia in abstracto, ci - ca şi în cazul interpretării noţiunii de "durată rezonabilă" prevăzută de articolele 5 alineat 3 şi 6 alineat 1 din Convenţie - trebuie să se aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărei cauze. În această privinţă, Curtea notează că Guvernul a evidenţiat o serie de elemente care, în ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de judecată atât de lung a fost, pe de o parte, absenţa reclamantului la acest termen şi, pe de altă parte, imposibilitatea instanţei de a cunoaşte perioada de spitalizare a acestuia. Curtea notează că Guvernul invocă, de asemenea, argumentul potrivit căruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării preventive luate împotriva reclamantului.
254. Deşi nu contestă faptul că participarea reclamantului la şedinţa de judecată în care se analizează legalitatea arestării sale preventive constituie una din garanţiile procesuale ce trebuie asigurate în materia controlului lipsirii de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul avea dreptul să obţină "într-un termen scurt" o hotărâre - pozitivă sau negativă - asupra legalităţii măsurii dispuse împotriva sa.
255. Or, Curtea nu înţelege de ce internarea reclamantului la Spitalul penitenciar Jilava şi absenţa sa la termenul din 16 februarie 1995 au fost atât de importante, încât Curtea de Apel Oradea să considere necesar să amâne examinarea cauzei până la data de la 6 aprilie 1995, adică o lună şi optsprezece zile mai târziu. Curtea notează că reclamantul a fost, de altfel, readus la Penitenciarul Oradea la data 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi 98, de mai sus).
256. În plus, Curtea reaminteşte că un control judiciar rapid al legalităţii arestării, aşa cum prevede articolul 5 alineat 4 din Convenţie, constituie pentru persoana care face obiectul măsurii în cauză o garanţie importantă împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, susmenţionată, § 76). Or, relevă Curtea, în speţă nu se contestă că, între 9 decembrie 1994, dată la care reclamantul a solicitat punerea sa în libertate, invocând nelegalitatea arestării sale preventive şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, dată la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost supus în penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare articolului 3 din Convenţie (paragraful 185, de mai sus).
257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate, prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie, nu a fost respectată, în cauză, şi, deci, că articolul 5 a fost încălcat şi sub acest aspect.

ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT 5 DIN CONVENŢIE
258. Reclamantul se plânge că nu a obţinut o reparaţie pentru deţinerea sa ilegală. El invocă articolul 5 alineat 5 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoană care este victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţie".
259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data de 13 iulie 1998, Guvernul a precizat că reclamantul putea beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul suferit pe calea unei acţiuni în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală. Guvernul a subliniat că reclamantul poate oricând (în sensul că la momentul transmiterii observaţiilor, reclamantul putea introduce această acţiune, n.n.) să facă apel la această procedură, întrucât termenul general de prescripţie de 3 ani care, în opinia Guvernului, curge de la data pronunţării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996, nu se împlinise încă.
260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data 5 iunie 2001, Guvernul precizează că dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedură penală au un caracter special şi sunt aplicabile situaţiilor limitativ prevăzute în textul său. Or, în opinia Guvernului, această reglementare nu exclude posibilitatea, pentru reclamant, de a face uz de alte căi de recurs care i-ar permite obţinerea unei reparaţii pentru prejudiciul pretins.
În special, Guvernul relevă faptul că în dreptul român, comitenţii sunt responsabili, în temeiul articolului 1000 alineat 3 din Codul civil, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor ce le-au fost încredinţate, (paragraful 153, de mai sus). Guvernul furnizează, cu titlu de exemplu, o copie nedatată şi nesemnată a unei acţiuni civile bazată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil, prin care o persoană fizică (D.V.) a chemat în judecată Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, pentru a fi obligaţi, în calitatea lor de comitenţi, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare arestării, măsură apreciată nelegală.
261. Reclamantul consideră că, la data introducerii cererii sale, nu era reglementată în dreptul românesc o procedură care să-i permită obţinerea de despăgubiri pentru arestarea sa nelegală. Mai mult, el relevă faptul că în 1999, a dat curs recomandărilor formulate de Guvern în observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, introducând o acţiune în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală. Totuşi, instanţele judecătoreşti naţionale au respins acţiunea sa, deşi a fost introdusă în termenul general de prescripţie de trei ani, aşa cum a indicat Guvernul.
262. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 5 este respectat dacă persoana poate cere o reparaţie pentru privarea sa de libertate realizată în condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 alineatele 1-4 (Wassink c. Olandei, hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, § 38). Dreptul la reparaţie garantat de paragraful 5 presupune că a fost deja constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de către o autoritate naţională, fie de către organele Convenţiei. Luând în considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de mai sus, rezultă că articolul 5 alineatul 5 este aplicabil în cauză.
263. Curtea relevă faptul că Guvernul invocă două căi de recurs care i-ar fi permis reclamantului să obţină despăgubiri pentru prejudiciul pretins, adică, în primul rând, o acţiune în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală şi, în al doilea rând, o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil.
264. În ceea ce priveşte prima dintre căile indicate de Guvern, Curtea reaminteşte că ea nu procedează la o examinare in abstracte a legislaţiei şi jurisprudenţei interne relevante, ci verifică dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a condus la o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, hotărârea din 26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, § 24). Sub acest aspect, Curtea notează că reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o acţiune în despăgubiri întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală, aşa cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul general de prescripţie de trei ani care a început să curgă de la data pronunţării hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996.
265. Or, Curtea relevă că Judecătoria Timiş a respins cererea în despăgubiri a reclamantului de două ori: mai întâi la data 7 iulie 2000, ca prematur introdusă, cu motivaţia că procedura penală iniţiată împotriva sa era încă pendinte şi, a doua oară, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisă, cu motivaţia că termenul de prescripţie de un an prevăzut de articolul 505 alineat 2 din Codul de procedură penală fusese depăşit.
266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi ale instanţelor naţionale cu privire la termenul în care reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul suferit urmare arestării sale nelegale, Curtea apreciază că nu este necesar să se pronunţe asupra interpretării acestei probleme de drept intern (Vasilescu, susmenţionată, § 39). Ea precizează, de asemenea, că nu-i revine competenţa de a se pronunţa asupra oportunităţii soluţiilor instanţelor interne; rolul său se rezumă la a verifica conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a consecinţelor ce decurg din aplicarea dreptului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla Gomez de la Torre c. Spania, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2955, §32). Curtea va avea în atenţie, în examinarea cauzei, dispoziţiile dreptului român existente la data introducerii cererii.
267. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor articolelor 504 şi 505 din Codul de procedură penală, reclamantul poate introduce o cerere în despăgubiri în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data emiterii rezoluţiei de neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală. Or, aşa cum notează Curtea până la această dată reclamantul nu a fost nici achitat, şi nici nu a beneficiat de o rezoluţie neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală.
268. Curtea notează că Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica instanţelor naţionale care să susţină argumentul potrivit căruia o acţiune întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală ar permite părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când o instanţă a constatat, aşa cum este cazul reclamantului, că arestarea preventivă a fost nelegală. În aceste circumstanţe, Curtea constată caracterul incert al căii de recurs indicate.
269. În ceea ce priveşte ce-a de-a doua cale de recurs indicată de Guvern, adică o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe articolul 1000 alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea relevă că observaţiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de grabă forma unei excepţii de neepuizarea a căilor de recurs interne care fiind invocată pentru prima oară după pronunţarea deciziei de admisibilitate a cererii, nu poate fi luată în considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italia, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-V, p. 1755-1756, §19).
În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu de practică judiciară în care o persoană să fi obţinut o reparaţie de tipul celei prevăzute de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie, invocând dispoziţia legală menţionată de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.). Curtea relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat la transmiterea copiei unei cereri prin care un justiţiabil a sesizat o instanţă internă, în temeiul dispoziţiei în cauză. Or, Curtea notează că acea copie nu este nici datată, nici semnată şi că nu se poate fi stabili cu certitudine că o asemenea acţiune a fost, în mod real, introdusă la o instanţă internă, nici a fortiori că ar fi făcut obiectul examinării acesteia din urmă.
270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea apreciază că exercitarea efectivă a dreptului garantat de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie nu a fost asigurată cu suficientă certitudine, în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Ciulla c. Italia, hotărârea din 22 februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, § 44).
271. În consecinţă, Curtea apreciază că a existat o încălcare a articolului 5 alineatul 5 din Convenţie.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
272. Reclamantul se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa care este încă pendinte pe rolul instanţelor române El invocă că articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, care prevede că:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public, şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî asupra temeinicii (...) oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa."
273. Guvernul apreciază că exigenţa celerităţii prevăzute de articolul 6 alineatul 1 din Convenţie a fost respectată în cauză. Sub acest aspect, Guvernul subliniază că punctul de plecare pentru calculul duratei procedurii este 5 iulie 1994, dată la care reclamantul a fost arestat şi a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. În ceea ce priveşte punctul final ce urmează să fie luat în considerare în scopul interpretării caracterului rezonabil al duratei procedurii, Guvernul admite că acţiunea penală împotriva reclamantului se află încă pe rolul instanţelor române.
274. Guvernul apreciază că deşi prezintă un nivel obişnuit de complexitate, cauza se dovedeşte a fi foarte delicată prin prisma circumstanţelor particulare ale acesteia, judecătorii manifestând o atenţie deosebită cauzei pentru a evita o eroare judiciară. În ceea ce priveşte modul în care a fost derulată procedura, Guvernul apreciază că nu au existat perioade importante de inactivitate din partea autorităţilor. El subliniază, sub acest aspect, că prelungirea procedurii nu echivalează cu constatarea inactivităţii autorităţilor şi că nimic nu permite să se presupună că poliţiştii, procurorii sau judecătorii au urmărit prelungirea procedurii în mod arbitrar. Guvernul apreciază, de asemenea că reclamantul este cel răspunzător de întârzierile înregistrate în timpul procedurii.
1. Perioadă ce urmează a fi luată în considerare
275. Curtea reaminteşte că în materie penală, "termenul rezonabil" prevăzut de articolul 6 alineat 1 începe să curgă de la data la care o persoană este "acuzată". Aceasta poate fi o dată anterioară trimiterii în judecată a persoanei, putând constitui punct de plecare data arestării, data punerii în mişcare a acţiunii penale sau a începerii cercetării penale. "Acuzaţia", în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, poate fi definită "ca notificarea oficială, provenind de la autoritatea competentă, cu privire la reproşul ce i se aduce unei persoane de a fi săvârşit o infracţiune", idee care corespunde noţiunii de "repercusiune importantă asupra situaţiei persoanei", (a se vedea, Reinhardt şi Slimane-Kaid c. Franţa, hotărârea din 31 martie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-II, p. 660, § 93).
276. Curtea constată că au existat repercusiuni importante asupra situaţiei reclamantului începând de la data la care parchetul a dispus, prin rezoluţia din 7 iunie 1994, începerea urmăririi penale împotriva sa (paragraful 16, de mai sus). Totuşi, nu de la această dată a Curtea era competentă să se pronunţe asupra cauzei, ci la 24 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenţia (mutatis mutandis, Horvat c. Croaţia, nr. 51585/99, § 50, Foti şi alţii c. Italia, hotărârea din 10 decembrie 1982, seria A nr. 56, p. 18, § 53). Curtea menţionează că procedura în cauză este actualmente pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova. Până în prezent procedura a durat mai mult de mai mult de opt ani şi opt luni.
277. În interpretarea caracterului rezonabil al procedurii, Curtea va avea în vedere stadiul acesteia la data de 24 iunie 1994 (a se vedea, Styranowski c. Polonia, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-VIII, § 46 şi Podbielski c. Polonia, hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegerea 1998-VIII, p. 3395, §31).
2. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei procedurii
278. Caracterul "rezonabil" al duratei procedurii se apreciază ţinând seama de circumstanţele cauzei şi criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente (a se vedea, printre altele, Pelissier şi Sassi c. Franţa (G.C.), nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, şi Philis c. Grecia (nr. 2), hotărârea din 27 iunie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-IV, p. 1083, § 35).
279. Curtea subscrie argumentelor Guvernului potrivit cărora cauza prezintă o anumită complexitate şi că nu au existat perioade semnificative de inactivitate din partea autorităţilor pe parcursul procedurii în considerare. Curtea relevă că actele de procedură s-au derulat la intervale rezonabile şi regulate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Curtea admite, de asemenea, că reclamantul a contribuit, într-o anumită măsură, la prelungirea procedurii, mai ales prin cererea sa de strămutare a cauzei la o altă instanţă judecătorească, la care nu s-a prezentat la mai multe termene fixate.
280. Totuşi, Curtea estimează că prelungirea procedurii în mod nerezonabil se datorează deficienţelor autorităţilor. Sub acest aspect, trebuie amintit faptul că la 6 aprilie 1995, după un prim ciclu procesual complet, Curtea de Apel Oradea a anulat toate actele de procedură efectuate de parchet, după ce a pus în evidenţă viciile de procedură înregistrate în etapa de urmărire penală şi a restituit dosarul pentru reluarea urmăririi penale. Curtea observă că, după un al doilea ciclu procesual complet, când cauza se afla din nou în faza de recurs, Curtea de Apel Craiova a desfiinţat în totalitate, la 13 septembrie 2000, hotărârile instanţelor inferioare, cu motivarea că acestea au omis să stabilească legătura de cauzalitate între acţiunile reclamantului şi leziunile suferite de partea vătămată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe.
281. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că autorităţile române pot fi făcute răspunzătoare pentru întârzierea generală înregistrată în modul de tratare a acestei cauze, pentru care nici o explicaţie pertinentă nu a fost avansată de către Guvern.
282. Ţinând cont de comportamentul autorităţilor competente, Curtea estimează că nu s-ar putea aprecia ca "rezonabilă" o durată totală a procedurii de mai mult de opt ani şi opt luni care, în plus, este încă pendinte pe rolul instanţei de fond.
283. În consecinţă, a existat în cauză o încălcare a articolului 6 din Convenţie.

CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 ALINEAT 3 DIN CONVENŢIE
284. Reclamantul invocă, de asemenea, faptul că, în etapa urmării penale, nu a beneficiat de asistenţă juridică. Curtea a analizat acest capăt de plângere în lumina articolului 6 alineat 3 litera c) din Convenţie, care prevede că:
"Orice acuzat are, în special, dreptul la: ...
c) să apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer."
285. În opinia Guvernului, eventualele deficienţe sub aspectul garantării dreptului la apărare apărute în cauză, în faza urmăririi penale au fost remediate în faza de judecată, etapă în care reclamantul a avut ocazia de a pune concluzii, asistat de avocaţii săi aleşi. Guvernul apreciază că unica declaraţie dată de reclamant fără a fi asistat un avocat, cea din 23 iunie 1994, era identică celor făcute de el ulterior, în faza de judecată, perioadă în care a beneficiat de asistenţă juridică. Din aceste considerente, Guvernul apreciază că nu ar putea fi identificată, în cauză, nici o încălcare a dreptului la proces echitabil, garantat de articolul 6 alineat 3 litera c) din Convenţie.
286. Curtea precizează că a avut, deja, ocazia de a se pronunţa asupra unor cauze similare celei prezente, în care reclamanţii se plângeau, ca şi domnul Pantea, că nu au beneficiat de asistenţă juridică cu ocazia luării primelor declaraţii, în faza de cercetare penală. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte concluziile sale în hotărârile Imbrioscia c. Elveţiei din 24 noiembrie 1993 (seria A no. 275, p. 13, § 36) şi John Murray c. Marii Britanii din 28 octombrie 1994 (seria A no. 300-A, p. 54, § 62), potrivit cărora articolul 6 din Convenţie se aplică chiar şi în stadiul cercetării penale efectuate de poliţie, dreptul la apărare prevăzut de articolul 6 alineat 3 constituind, printre altele, un element al noţiunii de proces echitabil în materie penală care poate juca un rol important, în măsura în care nerespectarea iniţială a acestui drept ar putea compromite caracterul echitabil al procesului.
287. Curtea a subliniat, în hotărârile susmenţionate, că modul de aplicare a articolului 6 alineat 3 litera c) în faza de urmărire penală depinde de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei şi că, pentru a stabili dacă exigenţele articolului 6 au fost respectate, trebuie să se fie analizat ansamblul procedurilor derulate în cauză (Imbrioscia, susmenţionată, p. 13-14, § 38 şi John Murray, susmenţionată, p. 54-55, § 63).
288. Or, Curtea notează că procedura având ca obiect acţiunea penală este încă pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova, instanţă la care cauza a fost trimisă cauza spre rejudecare, prin hotărârea Curţii de Apel Craiova (paragraful 72, de mai sus). Curtea nu este, deci, în măsură să procedeze la o evaluare globală a procedurii litigioase şi apreciază că nu se poate pronunţa nici asupra posibilei soluţii ce va fi pronunţată de Judecătoria Craiova, nici asupra rezultatului unui eventual apel ce ar introdus de către reclamant împotriva respectivei soluţii.
289. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este prematur introdus, în măsura în care procedura internă al cărei caracter echitabil este pus în discuţie de reclamant este încă în curs de derulare în faţa instanţelor interne.
290. În concluzie, în acest stadiu al procedurii, nu se poate constata încălcarea articolului 6 din Convenţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul tratamentelor la care a fost supus reclamantul pe perioada arestării sale preventive;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul anchetei efective ce ar fi trebuit realizată de autorităţi cu privire la tratamentele menţionate;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie, ca urmare a arestării reclamantului, în absenţa unor motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni;
4. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 1 din Convenţie, prin menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare;
5. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 3 din Convenţie;
6. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 4 din Convenţie;
7. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 5 din Convenţie;
8. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineat 1 din Convenţie;
9. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineat 3 litera c) din Convenţie;
10. Hotărăşte că nu a fost încălcat articolul 8 din Convenţie;
11. Hotărăşte:
a) că statul trebuie să plătească reclamantului, în trei luni de la data la care decizia va deveni definitivă, conform articolului 44 alineat 2 din Convenţie, sumele următoare, transformate în lei româneşti (ROL), conform ratei de schimb aplicabile la data efectuării plăţii;
i) 40.000 EUR (patruzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi moral;
ii) 6.000 EUR (şase mii euro) pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit.
b) de la data expirării termenului acordat în vederea efectuării plăţii până la data virării sumelor menţionate, acestea vor fi majorate cu o dobândă egală celei practicate de Banca Centrală Europeană pentru împrumutul marginal, majorată cu trei procente.
12. Respinge restul pretenţiilor formulate de reclamant cu titlu de satisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul pentru Drepturile Omului, Strasbourg, 3 iunie 2003.

Niciun comentariu: