SECŢIA A TREIA
CAUZA KONOLOS împotriva României (încălcarea Art. 5 din Convenţie)
(Cererea nr. 26600/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 februarie 2008
DEFINITIVĂ
07/05/2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Konolos împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA A TREIA), întrunită în completul format din :
Boštjan M. Zupančič, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată :
PROCEDURA
74. La originea cauzei se află cererea (nr. 26600/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui Stat, dl. Gheorghe Konolos (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 24 iunie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (« Convenţia »).
75. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
76. La 6 aprilie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
77. Reclamantul aparţine grupului etnic al romilor. El s-a născut în 1965 şi domiciliază în Liège, Belgia.
78. La 12 ianuarie 2000, reclamantul, administrator al unei societăţi care comercializa produse petroliere, a fost interogat şi plasat în arest preventiv pe o durată de treizeci de zile, după ce a fost informat de procurorul însărcinat cu ancheta că era bănuit a fi comis infracţiunile de înşelăciune, fraudă fiscală, fals şi uz de fals prevăzute de articolele 215, 289, 291 din Codul penal şi 13 din Legea nr. 87/1994 cu privire la combaterea fraudei fiscale. Reclamantul afirmă că a suferit violenţe din partea poliţiştilor în timpul arestării preventive în ianuarie 2000.
79. Prin rechizitoriul din 17 ianuarie 2000, reclamantul a fost trimis în faţa tribunalului judeţean Arad în temeiul infracţiunilor sus menţionate. Conform parchetului, reclamantul ar fi comercializat produse petroliere, neconforme cu normele de calitate în vigoare, cu certificate de calitate false.
80. Prin sentinţa din 3 august 2000, tribunalul judeţean Arad l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani şi opt luni de privare de libertate sub motivul înşelăciunii asupra calităţii produselor, fals, uz de fals şi evaziune fiscală.
81. Printr-o hotărâre din 22 decembrie 2000, Curtea de Apel din Timişoara a admis apelul parchetului şi a condamnat reclamantul pentru aceleaşi capete de acuzare la paisprezece ani privare de libertate.
82. Printr-o hotărâre din 22 martie 2002, Curtea supremă de justiţie, la recursul reclamantului, a casat hotărârea Curţii de Apel precum şi sentinţa dată în primă instanţă şi a trimis cauza în faţa tribunalului judeţean. Prin aceeaşi hotărâre, ea a prelungit arest preventiv a reclamantului fără a-i preciza durata nici temeiul juridic.
83. La 23 aprilie 2002, ţinând seama de faptul că termenul de treizeci de zile pentru care arest preventiv a reclamantului putea fi legal prelungită se scursese, administraţia penitenciarului din Arad a întrebat la tribunalul judeţean din Arad spre a afla dacă arest preventiv a reclamantului fusese prelungită de tribunal.
84. La 24 aprilie 2002, printr-o scrisoare de răspuns, tribunalul judeţean a informat administraţia penitenciară că detenţia reclamantului nu putea fi prelungită, deoarece Curtea Supremă de Justiţie nu transmisese încă dosarul astfel încât tribunalul nu se putea pronunţa asupra arestării preventive. El a indicat de asemenea că temeiul legal arestării preventive a reclamantului se baza pe hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002.
85. La 16 iulie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a transmis dosarul tribunalului judeţean din Arad.
86. La 5 august 2002, a avut loc prima înfăţişare în faţa tribunalului judeţean din Arad. Cu ocazia acestei înfăţişări, reclamantul a cerut revocarea stării de arest ilegale, susţinând că nu ştia de ce continua să se afle în detenţie în măsura în care nici o hotărâre judiciară nu o prelungise. Printr-o încheiere de şedinţă dată în aceeaşi zi, tribunalul judeţean, întemeindu-se pe articolul 300 din codul de procedură penală, a prelungit arestui preventiv a reclamantului cu treizeci de zile, anume până la 3 septembrie 2002. El a respins cererea de revocare, sub motiv că arestul preventiv era justificat.
87. Prin încheierile de şedinţă din 28 august şi 2 şi 24 octombrie 2002, tribunalul a prelungit din nou arestul preventiv al reclamantului cu perioade succesive de treizeci de zile.
88. Prin sentinţa din 21 noiembrie 2002, tribunalul judeţean din Arad a condamnat reclamantul pentru acuzaţiile de înşelăciune, fals, uz de fals şi evaziune fiscală la o pedeapsă de cinci ani de închisoare definitivă.
89. Reclamantul a promovat apel, susţinând că era nevinovat şi a cerut achitarea. El susţinea că elementele constitutive ale infracţiunilor de care era acuzat nu erau întrunite. Printr-o hotărâre din 5 februarie 2003, Curtea de Apel din Timişoara i-a respins apelul, a admis apelul parchetului şi l-a condamnat la o pedeapsă de şapte ani de închisoare. Reclamantul nu a mai făcut recurs contra acestei hotărâri.
90. Prin hotărârea definitivă din 12 noiembrie 2003, Judecătoria Arad a respins cererea de revizuire a reclamantului contra hotărârii Curţii de Apel din Timişoara din 5 februarie 2003, sub motiv că noile elemente probatorii pe care înţelegea să le prezinte nu erau pertinente.
91. Printr-o scrisoare din 13 octombrie 2005, reclamantul a informat Curtea că a fost pus în libertate.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
92. Dispoziţiile pertinente ale Constituţiei, aşa cum era în vigoare la vremea faptelor, au următorul cuprins:
Articolul 20
« « (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. »
Articolul 23 § 4
« Arestarea preventivă este ordonată de un magistrat pe o durată de maximum treizeci de zile (...) Prelungirea arestării preventive se aprobă prin hotărârea instanţei de judecată. »
Articolul 144
« Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, (...);
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, (...);
c) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor (...). »
Articolul 145 § 2
« Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României. »
93. Articolul 25 §§ 1 şi 3 din legea nr. 47/1992 asupra organizării şi funcţionării Curţii constituţionale, aşa cum era în vigoare la vremea faptelor are următorul conţinut:
« Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe a guvernului ori a unei dispoziţii din aceste acte normative este definitivă şi obligatorie.
De la publicarea lor în Monitorul oficial al României, deciziile sunt obligatorii şi nu dispun decât pentru viitor. »
94. Constituţia este legea fundamentală în sistemul român de drept. Locul său în vârful piramidei actelor juridice, implică o conformitate strictă şi necondiţionată a tuturor celorlalte norme de drept cu dispoziţiile sale. Aşadar, Constituţia este o sursă de drept în procedura penală, în măsura în care, în calitate de lege fundamentală a Statului, ea stabileşte norme generale care îşi găsesc aplicare în materie. Astfel, articolul 23 din Constituţie conţine reguli detaliate cu privire la arestarea în cadrul unei proceduri penale.
95. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în cadrul unei proceduri judiciare de orice persoană interesată care apreciază că interesele sale sunt lezate de o dispoziţie legală aplicabilă litigiului în care ea este parte. ea permite Curţii Constituţionale să procedeze la un control concret şi a posteriori al unei dispoziţii legale.
96. Confruntată cu problema opozabilităţii deciziilor sale, Curtea Constituţională a apreciat, în hotărârea sa nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 151/2000, că « hotărârile definitive favorabile excepţiilor de neconstituţionalitate nu au numai efect relativ, inter partes, (...), ci şi un efect absolut, erga omnes ». Ea şi-a întemeiat această hotărâre pe articolele 145 § 2, 16 § 1 şi 51 din Constituţie, judecând că dacă hotărârile sale nu produceau efecte erga omnes, ar fi posibil ca o dispoziţie legală judecată contrară Constituţiei să continue să aibă efecte juridice.
97. Dispoziţiile pertinente din codul de procedură penală aşa cum era în vigoare la momentul respectiv aveau următorul conţinut:
Articolul 139 § 2
« Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere[a interesatului]. »
Articolul 141 § 1
« Încheierea data in prima instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei masuri preventive poate fi atacata cu recurs, de inculpat sau de procuror, indiferent de judecata pe fond. »
Articolul 149 §§ 1 et 3
« Durata arestării inculpatului nu poate depăşi treizeci de zile, afara de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.
Arestarea inculpatului, ordonată de instanţă în cursul judecăţii durează până la finalizarea procedurii, [inclusiv căile de recurs], afara de cazul când instanţa dispune punerea sa în libertate. »
Articolul 300 § 3
« În cauzele in care inculpatul este arestat, instanţa (...) este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării măsurii si menţinerii în (stare de) arest [a inculpatului]. »
Articolul 361 §§ 2 şi 3
« Hotărârile preventive date în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel independent de judecata pe fond.
Apelul făcut contra sentinţei pe fond este considerat ca vizând de asemenea şi hotărârile preventive (...) »
Articolul 3851 § 2
« Hotărârile preventive nu pot fi atacate cu recurs independent de sentinţa sau de hotărârea pe fond decât în cazurile prevăzute de lege. »
98. Doctrina a interpretat articolul 141 din codul de procedură penală ca nepermiţând inculpatului să atace cu recurs independent de sentinţa dată pe fond dacă tribunalul nu dispune, nu revocă, nu înlocuieşte şi nu pune capăt unei măsuri preventive. Pe de altă parte, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a apreciat că, ţinând seama de cazurile enumerate de articolul 141 § 1 din codul de procedură penală, un recurs depus contra unei hotărâri date după retrimiterea în judecată a celui interesat şi respingând o cerere de revocare sau ordonând menţinerea unui arest preventiv, era inadmisibil (hotărârea nr. 1797/1999 a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie din 7 mai 1999 ; în acelaşi sens, hotărârea nr. 154/2003 a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie din 14 ianuarie 2003). Urmare modificării din codul de procedură penală prin legea nr. 281/2003 publicată în Monitorul Oficial din 1 iulie 2003 (« legea nr. 281/2003 »), articolul 141 citat mai sus a fost modificat şi prevede un recurs imediat contra unei decizii care ordonă menţinerea unei măsuri preventive după retrimiterea în judecată.
99. Curtea Constituţională, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a articolului 149 § 3 din codul de procedură penală, a emis hotărârea nr. 546 din 4 decembrie 1997 în următorii termeni:
« Articolul 149 § 3 din codul de procedură penală est neconstituţional, în măsura în care este interpretat ca autorizând arestarea preventivă (...) peste perioada de treizeci de zile, fără să existe o prelungire [hotărâtă de o instanţă de judecată], în condiţiile articolului 23 din Constituţie.
Aceste dispoziţii legale trebuie să fie coroborate cu articolul 23 § 4 din Constituţie, conform căruia durata arestării preventive nu poate depăşi treizeci de zile.
Textul constituţional referitor la arest preventiv are o referire de ordin general şi, ca urmare, dispoziţiile sale trebuie să fie respectate de fiecare dată când este ordonată arestarea unei persoane (...) fără deosebire între arestarea legată de anchetă sau ce legată de proces. Acestea fiind spuse, la expirarea perioadei de treizeci de zile, instanţa are obligaţia constituţională de a verifica din oficiu dacă menţinerea în arest este justificată, şi, dacă acesta este cazul, să o prelungească cu maximum treizeci de zile. Dacă, după acest interval, motivele punerii sub arest subzistă, instanţa poate, în aceleaşi condiţii, să prelungească arestarea preventivă cu perioade de maximum treizeci de zile. (...)
Arestarea preventivă, fie că a fost ordonată în decursul anchetei sau al procesului, nu este conformă articolului 23 § 4 din Constituţie decât dacă ea are o durată de maximum treizeci de zile şi dacă orice prelungire are aceeaşi durată. »
100. Legea nr. 281/2003 a modificat codul de procedură penală care prevede expres obligaţia pentru instanţele de judecată de a verifica regulat, pe toată durata procedurii, legalitatea şi oportunitatea menţinerii în arest preventiv.
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE
101. Reclamantul afirmă că arestarea sa preventivă dintre 21 aprilie şi 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal în măsura în care, după hotărârea din 22 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, nici o instanţă naţională nu îi prelungise arestarea preventivă, cu încălcarea articolului 5 § 1 c) din Convenţie, cu următorul conţinut :
« 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : (...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; (...) »
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra excepţiei Guvernului întemeiată pe non epuizarea căilor de atac interne
102. Guvernul apreciază că dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a controla legalitatea arestării sale. Astfel, el observă mai întâi că reclamantul ar fi trebuit să facă recurs contra încheierii din 5 august 2002 care îi respingea cererea sa de revocare a arestării preventive şi a prelungit această măsură. Guvernul nu precizează temeiul legal al acestui recurs dar apreciază că tribunalul sesizat printr-un astfel de recurs ar fi trebuit să examineze legalitatea prelungirii arestării preventive ordonate la 5 august 2002 de tribunalul din Arad, raportându-se la perioada anterioară. Fără a specula asupra rezultatului unui astfel de demers, Guvernul este de părere că în ipoteza în care instanţa de recurs ar fi constatat absenţa temeiului legal al arestării preventive a reclamantului, ea avea posibilitatea şi chiar obligaţia de a ordona repunerea sa imediată în libertate.
103. Guvernul subliniază în fine că reclamantul nu a ridicat problema legalităţii arestării sale preventive în faţa instanţei de Apel şi că a omis să depună recurs contra hotărârii pronunţate în apel de Curtea de Apel din Timişoara.
104. Reclamantul se opune acestei teze şi apreciază că deşi aceste recursuri există în teorie, ele sunt ineficace în practică. El subliniază că prin încheierea din 5 august 2002, tribunalul judeţean a respins cererea sa de revocare a arestării preventive, unicul recurs care ar fi permis punerea sa în libertate.
105. Curtea reaminteşte că articolul 35 § 1 din Convenţie nu prescrie decât epuizarea recursurilor în acelaşi timp legate de încălcarea incriminată, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de accesibilitatea şi efectivitatea dorite; este obligaţia Statului intimat să demonstreze că aceste exigenţe sunt întrunite (a se vedea, printre altele, Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III şi Wloch împotriva Poloniei (hot.), nr. 27785/95, 30 martie 2000).
106. Curtea subliniază că exigenţa unui temei juridic continuu pentru fiecare privare de libertate se extinde pe toată perioada detenţiei. Această exigenţă impusă de articolul 5 § 1 din Convenţie are ca scop să se garanteze că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, § 56, CEDO 2000‑IX). Astfel, în principiu, baza legală a oricărei arestări trebuie să existe din momentul în care măsura este luată şi aceasta trebuie să acopere întreaga perioadă a detenţiei.
107. Curtea reaminteşte de asemenea că în măsura în care un reclamant se plânge de lipsa de temei legal a arestării sale preventive, un recurs efectiv se defineşte prin faptul că după de a constatat ilegalitatea arestării sale, instanţa naţională sesizată să poată ordona punerea sa în libertate imediată (Wloch împotriva Poloniei, mai sus citată). În dreptul român, cererea de revocare, utilizată cu întârziere de reclamant, era calea de recurs care îi permitea să obţină punerea sa în libertate imediată dacă instanţele naţionale constatau că arestarea sa preventivă nu mai avea temei legal.
108. Guvernul apreciază că reclamantul ar fi trebuit să facă recurs contra încheierii din 5 august 2002 care a respins cererea sa de revocare şi a prelungit arestarea sa preventivă. Curtea observă totuşi că, aşa cum reiese din conţinutul articolului 141 din codul de procedură penală în vigoare la vremea faptelor, numai hotărârile care ordonau, revocau, înlocuiau sau puneau capăt unei măsuri preventive puteau face obiectul unui recurs introdus de inculpat independent de sentinţa pe fond. ca urmare, per a contrario, o hotărâre care respingea o cerere de revocare sau prelungea o măsură preventivă nu putea face obiectul unui recurs imediat (vezi paragraful 25 de mai sus). Ca urmare, Curtea nu este convinsă că această cale de recurs propusă de Guvern ar fi permis redresarea situaţiei reclamantului.
109. Desigur, în temeiul dreptului intern, încheierea din 5 august 2002 putea fi recurată în acelaşi timp cu hotărârea pronunţată pe fond, ceea ce reclamantul nu a făcut. Totuşi, Curtea trebuie să cerceteze dacă aceste căi de recurs, anume apelul şi recursul depuse împotriva sentinţei pe fond, erau susceptibile de a oferi reclamantului repararea prejudiciului său şi a duce la punerea sa în libertate. În acest sens, Curtea ia notă că apelul contra hotărârii din 5 august 2002 era legat de sentinţa pe fond şi că nu intervenise decât la aproximativ şase luni după ce situaţia litigioasă se terminase şi când reclamantul era deţinut după condamnare şi nu se mai afla în arest preventiv în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenţie. Ca urmare, chiar dacă am presupune că instanţele de apel şi de recurs s-ar fi aplecat asupra legalităţii arestării preventive din perioada dintre 21 aprilie - 5 august 2002, ele nu putea decât să constate o eventuală nerespectare a dreptului intern în materie de arest preventiv fără ca totuşi să poată remedia situaţia.
110. Pe de altă parte, Curtea ia notă că reclamantul invoca lipsa de temei legal a arestării sale preventive, susţinând că instanţele ordinare nu i-o prelungiseră la fiecare treizeci de zile conform articolului 149 din codul de procedură penală, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională. Or, în măsura în care reiese din fapte de această speţă că aceste instanţe nu urmau jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea apreciază că rezultatul unei astfel de căi de recurs nu prezenta perspective rezonabile de succes (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV, p. 1211, § 68). În fine, Curtea ia notă că Guvernul nu a prezentat exemple de jurisprudenţă internă pentru a dovedi eficacitatea acestor căi de recurs.
111. Ţinând seama de cele precedente, se cuvine să se respingă excepţia de non epuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.
2. Asupra întemeierii plângerii
112. Curtea constată de asemenea că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea subliniază pe de altă parte că aceasta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarată admisibilă.
B. Pe fond
1. Tezele părţilor
113. Reclamantul apreciază că arestarea sa preventivă între 21 aprilie şi 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal.
114. Guvernul consideră că în perioada sus-menţionată, reclamantul a fost arestat în virtutea unei hotărâri judecătoreşti, anume hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002. Subliniază că reclamantul a fost pus în arest preventiv, sub motiv că existau bănuieli plauzibile că ar fi comis infracţiuni legate de domeniul economic. Pe de altfel, el observă că Curtea supremă de justiţie a apreciat necesitatea menţinerii arestării preventive a reclamantului, bazându-se pe probele care constituiau bănuieli plauzibile care justificau această măsură.
115. În ce priveşte aparenta contradicţie între hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 şi hotărârea Curţii Constituţionale referitoare la durata arestării preventive în timpul fazei de judecată, Guvernul notează că le revine în primul rând instanţelor naţionale să interpreteze şi să aplice dreptul intern.
116. În fine, Guvernul observă că în temeiul art. 140 din codul de procedură penală, arestul preventiv putea înceta fie la scadenţa termenului prevăzut de lege fie printr-o hotărâre judiciară, fie în caz de neîncepere a urmării penale sau de punere în libertate în favoarea interesatului. Asupra acestui punct, prezenta cauză diferă de cauza Pantea împotriva României, (nr. 33343/96, § 226, CEDO 2003‑VI (extrase)) unde instanţele interne au constatat ilegalitatea arestării preventive a reclamantului. Într-adevăr, tribunalul judeţean din Arad în răspunsul său adresat administraţiei penitenciare la 24 aprilie 2002 a considerat că reclamantul era menţinut în arest în temeiul hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 (vezi paragraful 11 de mai sus).
2. Aprecierea Curţii
117. Curtea reaminteşte că durata detenţiei posterioare condamnării în primă instanţă nu poate fi considerată ca încadrându-se în articolul 5 § 1 c) ; totuşi, când o Curte de Apel casează prima sentinţă şi dispune trimiterea spre rejudecare, perioada de arest cuprinsă între casare şi noua judecată este de asemenea luată în calcul. Ca urmare, detenţia reclamantului între 22 martie 2002, dată la care condamnarea sa a fost anulată şi cauza trimisă la primii judecători, şi 21 noiembrie 2002, data celei de-a doua condamnări a sa, se analizează într-un arest preventiv în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenţie (Cahit Solmaz împotriva Turciei, nr. 34623/03, § 32, 14 iunie 2007).
118. Curtea reaminteşte de asemenea că termenii « regulamentar » şi « potrivit căilor legale » care apar în articolul 5 § 1 din Convenţie trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond ca şi de procedură ale acesteia (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII, p. 3297, § 139). Totuşi, « reglementaritatea» detenţiei faţă de dreptul intern nu este întotdeauna elementul decisiv. Curtea trebuie să fie pe de altă parte convinsă că arestarea pe perioada în cauză este conformă scopului articolului 5 § 1 din Convenţie, anume să protejeze individul de orice privaţiune arbitrară de libertate (Ječius citat mai sus, § 56).
119. Deşi le revine în primul rând autorităţilor naţionale, şi în special curţilor şi tribunalelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern, lucrurile stau altfel dacă este vorba de cauze în care, având în vedere articolul 5 § 1, nerespectarea dreptului intern determină încălcarea Convenţiei. Într-un astfel de caz, Curtea poate exercita un anumit control pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost realmente respectat (vezi, printre multe altele, Scott împotriva Spaniei, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI, p. 2396, § 57 şi Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, nr. 38797/03, § 26, 4 mai 2006).
120. În speţă, Curtea ia notă că la 22 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut arestul preventiv al reclamantului fără a preciza pe ce durată. Ţinând seama de dispoziţiile legale în vigoare la vremea faptelor, Curtea apreciază necesar să se analizeze dacă, pentru perioada incriminată, hotărârea citată mai sus putea constitui o bază legală suficientă în temeiul dreptului intern şi al garanţiilor impuse de articolul 5 § 1 din Convenţie.
121. Curtea ia notă, cu titlu liminar, că în dreptul român la vremea faptelor, controlul Constituţionalităţii, pe cale de excepţie, constituie unicul instrument prin care interesatul poate acţiona pentru a contesta o dispoziţie legală, în ipoteza în care drepturile sale Constituţionale au fost atinse (vezi paragraful 22 de mai sus). Veghind la respectarea principiilor şi normelor Constituţionale, inclusiv a drepturilor omului, Curtea Constituţională îşi îndeplineşte rolul de garant al bunei funcţionări a unei societăţi democratice.
122. Curtea subliniază de asemenea că în virtutea Constituţiei, hotărârile Curţii Constituţionale care se pronunţă în favoarea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt aplicabile imediat şi obligatoriu pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judiciară, şi produc efecte erga omnes (vezi paragrafele 19, 20 şi 23 de mai sus). Ca urmare, o astfel de hotărâre a Curţii Constituţionale este sursă de drept, în măsura în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
123. În speţă, Curtea apreciază că, deşi hotărârea din 22 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a menţinut detenţia reclamantului, această hotărâre nu era conformă cu articolul 149 din codul de procedură penală, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională, în măsura în care aceasta nu preciza pas durata prelungirii arestării preventive. Or, interpretând articolul 23 § 4 din Constituţie, Curtea Constituţională conchisese că, în ciuda absenţei procedurii specifice, tribunalele erau obligate a controla legalitatea detenţiei la fiecare treizeci de zile, până la finele procedurii.
124. Ca urmare, în opinia Curţii, Curtea Supremă de Justiţie dispunea de o jurisprudenţă clară a Curţii Constituţionale care îi permitea să îşi întemeieze hotărârea. În plus, ea nu putea invoca absenţa unei dispoziţii legale specifice pentru a prelungi arestul preventiv al reclamantului la fiecare treizeci de zile, în măsura în care articolul 23 § 4 din Constituţie dispunea în acest sens (vezi paragraful 21 de mai sus).
125. Drept urmare, Curtea apreciază că arestul preventiv reclamantului din 21 aprilie la 5 august 2002 nu a fost conform cu dreptul naţional. Asupra acestui punct, Curtea ia notă că după intrarea în vigoare a legii nr. 281/2003, codul de procedură penală prevede în mod expres obligaţia tribunalelor de a verifica regulamentar legalitatea şi oportunitatea menţinerii în arest preventiv a inculpatului.
126. În plus, Curtea reiterează că unul din elementele necesare caracterului reglementar al arestului în sensul articolului 5 § 1 este absenţa arbitrarului (Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, citat mai sus, § 27). În această privinţă, ea subliniază că atunci când este vorba de o privare de libertate, este deosebit de important să fie satisfăcut principiul general al securităţii juridice. Or, o practică ce permite să fie privată o persoană de libertate pe o perioadă nelimitată fără autorizaţie judiciară, este incompatibilă cu principiile securităţii juridice şi ale protecţiei contra arbitrarului, care constituie elemente fundamentale atât ale Convenţiei cât şi ale Statului de drept (Barannowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, §§ 54-57, CEDO 2000‑III şi Ječius citat mai sus, § 62). În speţă, Curtea apreciază că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 care a prelungit arestul preventiv al reclamantului fără a preciza pe ce perioadă şi dincolo de limitele prevăzute de lege, nu putea constitui o bază legală suficientă în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie, pentru perioada ce s-a scurs între 21 aprilie şi 5 august 2002.
127. În fine, Curtea consideră că adresa trimisă administraţiei penitenciare prin care tribunalul judeţean declara că reclamantul era deţinut legal în virtutea hotărârii din 22 august 2002, nu ar putea constitui o bază legală suficientă pentru arestarea sa preventivă. mai mult, Curtea constată că aşa cum reiese din faptele din speţă, numai o întârziere a transmiterii dosarului reclamantului la tribunalul judeţean din Arad l-a împiedicat pe acesta din urmă să prelungească arestul preventiv al reclamantului.
128. În lumina celor precedente, Curtea apreciază că în decursul perioadei dintre 21 aprilie - 5 august 2002, arestul preventiv al reclamantului nu se baza pe nici o hotărâre internă valabilă şi nici pe o altă bază « legală » în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie.
Pornind de aici, a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.
101. Reclamantul afirmă că arestarea sa preventivă dintre 21 aprilie şi 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal în măsura în care, după hotărârea din 22 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, nici o instanţă naţională nu îi prelungise arestarea preventivă, cu încălcarea articolului 5 § 1 c) din Convenţie, cu următorul conţinut :
« 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : (...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; (...) »
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra excepţiei Guvernului întemeiată pe non epuizarea căilor de atac interne
102. Guvernul apreciază că dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a controla legalitatea arestării sale. Astfel, el observă mai întâi că reclamantul ar fi trebuit să facă recurs contra încheierii din 5 august 2002 care îi respingea cererea sa de revocare a arestării preventive şi a prelungit această măsură. Guvernul nu precizează temeiul legal al acestui recurs dar apreciază că tribunalul sesizat printr-un astfel de recurs ar fi trebuit să examineze legalitatea prelungirii arestării preventive ordonate la 5 august 2002 de tribunalul din Arad, raportându-se la perioada anterioară. Fără a specula asupra rezultatului unui astfel de demers, Guvernul este de părere că în ipoteza în care instanţa de recurs ar fi constatat absenţa temeiului legal al arestării preventive a reclamantului, ea avea posibilitatea şi chiar obligaţia de a ordona repunerea sa imediată în libertate.
103. Guvernul subliniază în fine că reclamantul nu a ridicat problema legalităţii arestării sale preventive în faţa instanţei de Apel şi că a omis să depună recurs contra hotărârii pronunţate în apel de Curtea de Apel din Timişoara.
104. Reclamantul se opune acestei teze şi apreciază că deşi aceste recursuri există în teorie, ele sunt ineficace în practică. El subliniază că prin încheierea din 5 august 2002, tribunalul judeţean a respins cererea sa de revocare a arestării preventive, unicul recurs care ar fi permis punerea sa în libertate.
105. Curtea reaminteşte că articolul 35 § 1 din Convenţie nu prescrie decât epuizarea recursurilor în acelaşi timp legate de încălcarea incriminată, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de accesibilitatea şi efectivitatea dorite; este obligaţia Statului intimat să demonstreze că aceste exigenţe sunt întrunite (a se vedea, printre altele, Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III şi Wloch împotriva Poloniei (hot.), nr. 27785/95, 30 martie 2000).
106. Curtea subliniază că exigenţa unui temei juridic continuu pentru fiecare privare de libertate se extinde pe toată perioada detenţiei. Această exigenţă impusă de articolul 5 § 1 din Convenţie are ca scop să se garanteze că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, § 56, CEDO 2000‑IX). Astfel, în principiu, baza legală a oricărei arestări trebuie să existe din momentul în care măsura este luată şi aceasta trebuie să acopere întreaga perioadă a detenţiei.
107. Curtea reaminteşte de asemenea că în măsura în care un reclamant se plânge de lipsa de temei legal a arestării sale preventive, un recurs efectiv se defineşte prin faptul că după de a constatat ilegalitatea arestării sale, instanţa naţională sesizată să poată ordona punerea sa în libertate imediată (Wloch împotriva Poloniei, mai sus citată). În dreptul român, cererea de revocare, utilizată cu întârziere de reclamant, era calea de recurs care îi permitea să obţină punerea sa în libertate imediată dacă instanţele naţionale constatau că arestarea sa preventivă nu mai avea temei legal.
108. Guvernul apreciază că reclamantul ar fi trebuit să facă recurs contra încheierii din 5 august 2002 care a respins cererea sa de revocare şi a prelungit arestarea sa preventivă. Curtea observă totuşi că, aşa cum reiese din conţinutul articolului 141 din codul de procedură penală în vigoare la vremea faptelor, numai hotărârile care ordonau, revocau, înlocuiau sau puneau capăt unei măsuri preventive puteau face obiectul unui recurs introdus de inculpat independent de sentinţa pe fond. ca urmare, per a contrario, o hotărâre care respingea o cerere de revocare sau prelungea o măsură preventivă nu putea face obiectul unui recurs imediat (vezi paragraful 25 de mai sus). Ca urmare, Curtea nu este convinsă că această cale de recurs propusă de Guvern ar fi permis redresarea situaţiei reclamantului.
109. Desigur, în temeiul dreptului intern, încheierea din 5 august 2002 putea fi recurată în acelaşi timp cu hotărârea pronunţată pe fond, ceea ce reclamantul nu a făcut. Totuşi, Curtea trebuie să cerceteze dacă aceste căi de recurs, anume apelul şi recursul depuse împotriva sentinţei pe fond, erau susceptibile de a oferi reclamantului repararea prejudiciului său şi a duce la punerea sa în libertate. În acest sens, Curtea ia notă că apelul contra hotărârii din 5 august 2002 era legat de sentinţa pe fond şi că nu intervenise decât la aproximativ şase luni după ce situaţia litigioasă se terminase şi când reclamantul era deţinut după condamnare şi nu se mai afla în arest preventiv în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenţie. Ca urmare, chiar dacă am presupune că instanţele de apel şi de recurs s-ar fi aplecat asupra legalităţii arestării preventive din perioada dintre 21 aprilie - 5 august 2002, ele nu putea decât să constate o eventuală nerespectare a dreptului intern în materie de arest preventiv fără ca totuşi să poată remedia situaţia.
110. Pe de altă parte, Curtea ia notă că reclamantul invoca lipsa de temei legal a arestării sale preventive, susţinând că instanţele ordinare nu i-o prelungiseră la fiecare treizeci de zile conform articolului 149 din codul de procedură penală, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională. Or, în măsura în care reiese din fapte de această speţă că aceste instanţe nu urmau jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea apreciază că rezultatul unei astfel de căi de recurs nu prezenta perspective rezonabile de succes (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV, p. 1211, § 68). În fine, Curtea ia notă că Guvernul nu a prezentat exemple de jurisprudenţă internă pentru a dovedi eficacitatea acestor căi de recurs.
111. Ţinând seama de cele precedente, se cuvine să se respingă excepţia de non epuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.
2. Asupra întemeierii plângerii
112. Curtea constată de asemenea că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea subliniază pe de altă parte că aceasta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarată admisibilă.
B. Pe fond
1. Tezele părţilor
113. Reclamantul apreciază că arestarea sa preventivă între 21 aprilie şi 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal.
114. Guvernul consideră că în perioada sus-menţionată, reclamantul a fost arestat în virtutea unei hotărâri judecătoreşti, anume hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002. Subliniază că reclamantul a fost pus în arest preventiv, sub motiv că existau bănuieli plauzibile că ar fi comis infracţiuni legate de domeniul economic. Pe de altfel, el observă că Curtea supremă de justiţie a apreciat necesitatea menţinerii arestării preventive a reclamantului, bazându-se pe probele care constituiau bănuieli plauzibile care justificau această măsură.
115. În ce priveşte aparenta contradicţie între hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 şi hotărârea Curţii Constituţionale referitoare la durata arestării preventive în timpul fazei de judecată, Guvernul notează că le revine în primul rând instanţelor naţionale să interpreteze şi să aplice dreptul intern.
116. În fine, Guvernul observă că în temeiul art. 140 din codul de procedură penală, arestul preventiv putea înceta fie la scadenţa termenului prevăzut de lege fie printr-o hotărâre judiciară, fie în caz de neîncepere a urmării penale sau de punere în libertate în favoarea interesatului. Asupra acestui punct, prezenta cauză diferă de cauza Pantea împotriva României, (nr. 33343/96, § 226, CEDO 2003‑VI (extrase)) unde instanţele interne au constatat ilegalitatea arestării preventive a reclamantului. Într-adevăr, tribunalul judeţean din Arad în răspunsul său adresat administraţiei penitenciare la 24 aprilie 2002 a considerat că reclamantul era menţinut în arest în temeiul hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 (vezi paragraful 11 de mai sus).
2. Aprecierea Curţii
117. Curtea reaminteşte că durata detenţiei posterioare condamnării în primă instanţă nu poate fi considerată ca încadrându-se în articolul 5 § 1 c) ; totuşi, când o Curte de Apel casează prima sentinţă şi dispune trimiterea spre rejudecare, perioada de arest cuprinsă între casare şi noua judecată este de asemenea luată în calcul. Ca urmare, detenţia reclamantului între 22 martie 2002, dată la care condamnarea sa a fost anulată şi cauza trimisă la primii judecători, şi 21 noiembrie 2002, data celei de-a doua condamnări a sa, se analizează într-un arest preventiv în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenţie (Cahit Solmaz împotriva Turciei, nr. 34623/03, § 32, 14 iunie 2007).
118. Curtea reaminteşte de asemenea că termenii « regulamentar » şi « potrivit căilor legale » care apar în articolul 5 § 1 din Convenţie trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond ca şi de procedură ale acesteia (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII, p. 3297, § 139). Totuşi, « reglementaritatea» detenţiei faţă de dreptul intern nu este întotdeauna elementul decisiv. Curtea trebuie să fie pe de altă parte convinsă că arestarea pe perioada în cauză este conformă scopului articolului 5 § 1 din Convenţie, anume să protejeze individul de orice privaţiune arbitrară de libertate (Ječius citat mai sus, § 56).
119. Deşi le revine în primul rând autorităţilor naţionale, şi în special curţilor şi tribunalelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern, lucrurile stau altfel dacă este vorba de cauze în care, având în vedere articolul 5 § 1, nerespectarea dreptului intern determină încălcarea Convenţiei. Într-un astfel de caz, Curtea poate exercita un anumit control pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost realmente respectat (vezi, printre multe altele, Scott împotriva Spaniei, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI, p. 2396, § 57 şi Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, nr. 38797/03, § 26, 4 mai 2006).
120. În speţă, Curtea ia notă că la 22 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut arestul preventiv al reclamantului fără a preciza pe ce durată. Ţinând seama de dispoziţiile legale în vigoare la vremea faptelor, Curtea apreciază necesar să se analizeze dacă, pentru perioada incriminată, hotărârea citată mai sus putea constitui o bază legală suficientă în temeiul dreptului intern şi al garanţiilor impuse de articolul 5 § 1 din Convenţie.
121. Curtea ia notă, cu titlu liminar, că în dreptul român la vremea faptelor, controlul Constituţionalităţii, pe cale de excepţie, constituie unicul instrument prin care interesatul poate acţiona pentru a contesta o dispoziţie legală, în ipoteza în care drepturile sale Constituţionale au fost atinse (vezi paragraful 22 de mai sus). Veghind la respectarea principiilor şi normelor Constituţionale, inclusiv a drepturilor omului, Curtea Constituţională îşi îndeplineşte rolul de garant al bunei funcţionări a unei societăţi democratice.
122. Curtea subliniază de asemenea că în virtutea Constituţiei, hotărârile Curţii Constituţionale care se pronunţă în favoarea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt aplicabile imediat şi obligatoriu pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judiciară, şi produc efecte erga omnes (vezi paragrafele 19, 20 şi 23 de mai sus). Ca urmare, o astfel de hotărâre a Curţii Constituţionale este sursă de drept, în măsura în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
123. În speţă, Curtea apreciază că, deşi hotărârea din 22 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a menţinut detenţia reclamantului, această hotărâre nu era conformă cu articolul 149 din codul de procedură penală, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională, în măsura în care aceasta nu preciza pas durata prelungirii arestării preventive. Or, interpretând articolul 23 § 4 din Constituţie, Curtea Constituţională conchisese că, în ciuda absenţei procedurii specifice, tribunalele erau obligate a controla legalitatea detenţiei la fiecare treizeci de zile, până la finele procedurii.
124. Ca urmare, în opinia Curţii, Curtea Supremă de Justiţie dispunea de o jurisprudenţă clară a Curţii Constituţionale care îi permitea să îşi întemeieze hotărârea. În plus, ea nu putea invoca absenţa unei dispoziţii legale specifice pentru a prelungi arestul preventiv al reclamantului la fiecare treizeci de zile, în măsura în care articolul 23 § 4 din Constituţie dispunea în acest sens (vezi paragraful 21 de mai sus).
125. Drept urmare, Curtea apreciază că arestul preventiv reclamantului din 21 aprilie la 5 august 2002 nu a fost conform cu dreptul naţional. Asupra acestui punct, Curtea ia notă că după intrarea în vigoare a legii nr. 281/2003, codul de procedură penală prevede în mod expres obligaţia tribunalelor de a verifica regulamentar legalitatea şi oportunitatea menţinerii în arest preventiv a inculpatului.
126. În plus, Curtea reiterează că unul din elementele necesare caracterului reglementar al arestului în sensul articolului 5 § 1 este absenţa arbitrarului (Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, citat mai sus, § 27). În această privinţă, ea subliniază că atunci când este vorba de o privare de libertate, este deosebit de important să fie satisfăcut principiul general al securităţii juridice. Or, o practică ce permite să fie privată o persoană de libertate pe o perioadă nelimitată fără autorizaţie judiciară, este incompatibilă cu principiile securităţii juridice şi ale protecţiei contra arbitrarului, care constituie elemente fundamentale atât ale Convenţiei cât şi ale Statului de drept (Barannowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, §§ 54-57, CEDO 2000‑III şi Ječius citat mai sus, § 62). În speţă, Curtea apreciază că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 care a prelungit arestul preventiv al reclamantului fără a preciza pe ce perioadă şi dincolo de limitele prevăzute de lege, nu putea constitui o bază legală suficientă în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie, pentru perioada ce s-a scurs între 21 aprilie şi 5 august 2002.
127. În fine, Curtea consideră că adresa trimisă administraţiei penitenciare prin care tribunalul judeţean declara că reclamantul era deţinut legal în virtutea hotărârii din 22 august 2002, nu ar putea constitui o bază legală suficientă pentru arestarea sa preventivă. mai mult, Curtea constată că aşa cum reiese din faptele din speţă, numai o întârziere a transmiterii dosarului reclamantului la tribunalul judeţean din Arad l-a împiedicat pe acesta din urmă să prelungească arestul preventiv al reclamantului.
128. În lumina celor precedente, Curtea apreciază că în decursul perioadei dintre 21 aprilie - 5 august 2002, arestul preventiv al reclamantului nu se baza pe nici o hotărâre internă valabilă şi nici pe o altă bază « legală » în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie.
Pornind de aici, a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.
II. ASUPRA CELORLALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE
129. Reclamantul se plânge de rezultatul procedurii penale al cărei obiect a fost. Curtea constată că reclamantul nu a depus recurs contra hotărârii Curţii de Apel Timişoara din 5 februarie 2003, cale ce constituia un recurs efectiv în sensul articolului 35 § 1 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins sub motivul ne-epuizării căilor de atac interne, cu aplicarea articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
130. Invocând articolele 3 şi 14 din Convenţie combinate, reclamantul susţine de asemenea ca a suferit violenţe din partea poliţiştilor în timpul arestării sale preventivă în ianuarie 2000, din cauza originii sale Roma. Curtea reaminteşte că susţinerile de rele tratamente trebuie să fie întemeiate pe elemente probatorii adecvate (vezi mutatis mutandis, hotărârea Klaas împotriva Germaniei din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). În lipsa celei mai mici urme de probe, Curtea apreciază că aceste capete de cerere trebuie să fie respinse ca fiind în mod manifest nefondate cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
131. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daune
132. Reclamantul reclamă 300 000 euro (EUR) cu titlul de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza arestării sale ilegale pe când era nevinovat. Solicită de asemenea 200 000 EUR au titlu de prejudiciu moral suferit din cauza relelor tratamente la care ar fi fost supus în timpul arestării sale, 300 000 EUR pentru repararea prejudiciului său moral cauzat de divorţul cerut de soţia sa după arestarea sa şi pentru degradările suferite de casa sa în absenţa sa.
133. Guvernul ia notă că repararea prejudiciului reclamantului trebuie să vizeze numai încălcarea constată a Convenţiei. În acest sens, el ia notă că nu există legătură de cauzalitate între eventuala încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie şi prejudiciile susţinute de reclamant. El apreciază de asemenea că sumele solicitate sunt excesive faţă de jurisprudenţa Curţii în materie de arest ilegal.
134. Curtea subliniază că unicul temei de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile rezidă în speţă în lipsa de temei legal a arestării preventive a reclamantului între 21 aprilie şi 5 august 2002.
135. Curtea apreciază că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi daunele materiale susţinute (vezi, mutatis mutandis, Baranowski, citat mai sus, § 81). Ca urmare, ea nu întrevede nici un motiv de a acorda reclamantului o sumă oarecare cu acest titlu.
136. Totuşi, Curtea apreciază că reclamantul a suferit o nedreptate morală de netăgăduit, pe care nici constatarea încălcării ce apare în prezenta hotărâre nu ar putea să o remedieze. Statuând în echitate, după cum o cere articolul 41 din Convenţie, ea îi alocă 3 000 EUR ca daune morale.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
137. Reclamantul cere de asemenea, global, 100 000 EUR pentru costurile şi cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii, precum şi pentru repararea prejudiciilor sale materiale. el nu prezintă documente justificative.
138. Guvernul ia notă că reclamantul nu precizează suma costurilor şi cheltuielilor de judecată suportate şi că nu prezintă documente justificative în sprijinul cererii sale.
139. Curtea reaminteşte că în temeiul articolului 41 din Convenţie, ea rambursează cheltuielile despre care s-a stabilit că au fost realmente şi în mod necesar suportate şi au o sumă rezonabilă (a se vedea mai ales Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999‑II). Or, în speţă, reclamantul nu a precizat cuantumul nici nu şi-a justificat cererile. Ca urmare, ţinând seama de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus menţionate, Curtea respinge cererea referitoare la costurile şi cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
140. Curtea judecă adecvat să îşi bazeze rata de dobândă moratorie pe rata de dobândă a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară Cererea admisibilă în privinţa capătului întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a avut loc a eu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie ;
3. Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în cele trei luni începând cu data rămânerii definitive a hotărârii conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral ;
b) că suma în cauză va fi convertită în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii şi că se cuvine să se adauge la aceasta orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că începând cu data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă se va majora cu o dobândă simplă a cărei rată va fi egală cu aceea a facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale europene aplicabile în această perioadă, la care se vor adăuga trei procente;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 7 februarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 et 3 din Regulament.
Boštjan M. Zupančič
Preşedinte
Santiago Quesada
Grefier
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu