sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Cauza Mihuţă vs România


SECŢIA A TREIA
CAUZA MIHUŢĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI - (încălcarea Art.5 din Convenţie)
(Cererea nr. 13275/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 martie 2009
Hotărâre definitivă
14/09/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Mihuţă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 13275/03 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Nicuşor Mihuţă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 3 ianuarie 2008, preşedintele celei de-a treia secţii a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1965 şi locuieşte în Tarragona (Spania).
5. La 19 martie 2002, reclamantul a fost arestat, din dispoziţia unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sub acuzaţia de a se fi folosit pe nedrept de statutul de erou al Revoluţiei din decembrie 1989 pentru a obţine avantaje fiscale. Arestarea sa preventivă a fost prelungită la fiecare treizeci de zile de către instanţă.
6. La 1 iulie 2002, în urma rechizitoriului parchetului, reclamantul şi alţi doi inculpaţi,
printre care şi S.I., au fost trimişi în judecată. Prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, Judecătoria Deva a dispus menţinerea măsurii de arestare preventivă a inculpaţilor până la 29 iulie 2002, în conformitate cu art. 300 C. proc. pen.
7. Cu ocazia şedinţei din 29 iulie 2002, reclamantul a solicitat amânarea procedurii pentru a angaja un avocat. Admiţând cererea şi ţinând seama de concluziile parchetului, judecătoria a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor, potrivit art. 300 C. proc. pen.
8. La 26 august şi 9 septembrie 2002, judecătoria a prelungit mandatul de arestare preventivă a reclamantului şi a lui S.I., potrivit art. 300 C. proc. pen., din cauza cererilor de amânare ale parchetului şi ale celorlalţi inculpaţi şi pentru a putea delibera cu privire la excepţiile ridicate.
9. În cadrul şedinţei din 23 septembrie 2002, reclamantul a susţinut faptul că instanţa nu putea menţine măsura arestării preventive, ci doar să o prelungească printr-o încheiere motivată în temeiul art. 155 şi urm. C. proc. pen. Acesta a solicitat punerea sa în libertate. Prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, judecătoria a stabilit că instanţa putea menţine măsura arestării preventive în camera de consiliu şi că reclamantul putea contesta această măsură simultan cu hotărârea pe fond. Judecătoria a respins cererea sa de punere în libertate şi a menţinut arestarea preventivă, pe motiv că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică, iar complexitatea cauzei îi putea face pe cei interesaţi să „influenţeze acţiunile şi probele” care trebuiau prezentate în faţa instanţei.
10. La 7 octombrie 2002, reclamantul a solicitat revocarea măsurii de arestare preventivă pe motiv că această măsură nu putea fi menţinută, ci prelungită şi că, în orice caz, menţinerea măsurii nu era motivată. Judecătoria a menţinut această măsură, citând art. 300 C. proc. pen.
11. În cadrul şedinţelor de judecată din 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002,
judecătoria a respins cererile reclamantului privind revocarea măsurii de arestare preventivă sau de înlocuire a acestei măsuri cu interdicţia de a părăsi oraşul. Instanţa a confirmat simultan arestarea preventivă a inculpaţilor, pe motiv că „motivele iniţiale care o justificau nu s-au schimbat, faptele reproşate erau grave şi pedeapsa prevăzută de lege era grea”.
12. La 16 decembrie 2002 şi 13 ianuarie 2003, judecătoria a menţinut arestarea preventivă a reclamantului şi a lui S. I., făcând referire la temeiul legal al arestării.
13. Prin hotărârea din 10 februarie 2003, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare, reţinând că probele furnizate la dosar confirmau faptul că persoana în cauză a obţinut şi folosit un certificat de revoluţionar pentru a înmatricula automobile fără a plăti taxele la import.
14. Reclamantul a introdus apel, susţinând că, pe lângă motivele referitoare la fondul cauzei, judecătoria nu a motivat necesitatea menţinerii arestării sale preventive şi că a confirmat această măsură, în timp ce legislaţia naţională impunea o decizie de prelungire. Prin hotărârea din 24 iunie 2003, Tribunalul Hunedoara, care a reexaminat elementele de la dosar, a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă, fără a examina susţinerile reclamantului privind arestarea preventivă.
15. Recursul introdus de părţi a fost respins şi de Curtea de Apel Alba Iulia, prin hotărârea definitivă din 17 februarie 2005.
16. La 20 februarie 2004, în timpul procedurii recursului, reclamantul a fost pus în libertate, în temeiul unei încheieri pronunţate de curtea de apel la 19 februarie 2004.
II. Dreptul intern relevant
17. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei şi Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Konolos împotriva României (nr. 26600/02, 7 februarie 2008, pct. 19 şi 24), Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, 4 martie 2008, pct. 36-40) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008).
18. După modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003, Codul de procedură penală prevede în mod explicit obligaţia instanţelor de a verifica în mod periodic, pe toată durata procedurii, legalitatea şi posibilitatea menţinerii în arest preventiv. În plus, este prevăzută un recurs împotriva încheierii prin care se dispune menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în judecată.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din convenţie
19. Invocând art. 5 § 3 din convenţie, reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive şi de lipsa de motivare a menţinerii acestei măsuri de către instanţele interne, cu încălcarea art. 5 § 3 din convenţie, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
A. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
21. Reclamantul subliniază că a fost menţinut măsura arestării preventive între 19 martie 2002 şi 19 februarie 2004, dată la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus punerea sa în libertate. De asemenea, acesta ia act de faptul că, contrar dispoziţiilor de la art. 20 şi 23 alin. (4) din Constituţie, instanţele naţionale au omis să motiveze necesitatea menţinerii măsurii arestării preventive şi pericolul pentru ordinea publică pe care îl reprezenta punerea sa în libertate. De asemenea, acesta consideră că necesitatea de a prelungi această măsură nu era justificată de comportamentul său.
22. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanţă, la 10 februarie 2003, de Judecătoria Deva. Astfel, ea a durat zece luni şi trei săptămâni. Conform acestuia, respectiva perioadă nu este nerezonabilă. De asemenea, acesta ia act de faptul că încheierile prin care se prelungea mandatul de arestare preventivă au fost pe larg motivate de instanţă, ţinând seama de argumentele părţilor.
2. Motivarea Curţii
a) Perioada care trebuie luată în considerare
23. Curtea reaminteşte că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) din convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi în primă instanţă [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 66, 28 noiembrie 2002]. Curtea reaminteşte că perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din convenţie este similară art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107, CEDO 2006-III (fragmente)].
24. În primul rând, Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada vizată la art. 5 § 3 a început la 19 martie 2002, data arestării reclamantului. În ceea ce priveşte sfârşitul respectivei perioade, aceasta s-a încheiat cu condamnarea pronunţată de Judecătoria Deva din 10 februarie 2003. Astfel, această perioadă a durat zece luni, trei săptămâni şi o zi. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban împotriva Moldovei, nr. 3456/05, pct. 8-24, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23393/05, pct. 7-14, 13 martie 2007).
b) Justificarea arestării preventive
25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din convenţie [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 152, CEDO 2000-IV, Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citată].
26. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din convenţie impune cerinţa ca orice perioadă de arest preventiv, oricât de scurtă, să fie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, pct. 66, CEDO 2003-I, Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39270/98, pct. 82, 8 aprilie 2004 şi Sarban, citată anterior, pct. 97). O decizie motivată asigură părţile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban, citată anterior, pct. 98).
27. Curtea ia act de faptul că instanţele naţionale au confirmat periodic arestarea preventivă a reclamantului şi a unui alt inculpat. În primul rând, Curtea constată că, între 1 iulie şi 23 septembrie 2002, instanţele naţionale au prelungit această măsură fără a examina argumentele reclamantului şi fără a oferi vreo motivaţie.
28. Curtea ia act de faptul că, la această ultimă dată, judecătoria a justificat arestarea
preventivă prin complexitatea cauzei, prin faptul că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică şi prin posibilitatea ca acesta din urmă să poată influenţa probele care trebuiau prezentate în cauză. Curtea evidenţiază caracterul prea succint şi abstract al motivelor acestei sentinţe, care se limitau să menţioneze anumite criterii prevăzute de lege, dar omiteau să specifice modul în care aceste criterii interveneau în cazul reclamantului (Calmanovici, citată anterior, pct. 97-98).
29. Bineînţeles, nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, pct. 39 şi, mutatis mutandis¸ Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, pct. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica în ce mod punerea în libertate a reclamantului putea avea un impact negativ asupra societăţii sau putea împiedica desfăşurarea anchetei. În plus, justificarea arestării nu se raporta la situaţia concretă a fiecăreia dintre persoanele în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, citată anterior, pct. 100 şi mutatis mutandis Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 49, 2 martie 2006).
30. De asemenea, Curtea constată că instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, care repetă de-a lungul timpului aceleaşi criterii, conform aceleiaşi formule. Or, o astfel de justificare nu este conformă cerinţelor prevăzute la art. 5 § 3 din convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, pct. 55, şi Svipsta, citată anterior, pct. 109).
31. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. De fapt, articolul citat anterior garantează nu doar „dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure participarea persoanei în cauză la şedinţa de judecată (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000 şi Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 75-76, 6 noiembrie 2007). În prezenta cauză, instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu era relevantă.
32. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că, prin faptul că nu au oferit suficiente motive pentru respingerea cererilor de punere în libertate ale reclamantului şi neţinând seama de măsurile alternative, autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii măsurii de arestare preventivă în perioada în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească, în plus, dacă autorităţile competente au depus o „diligenţă deosebită” continuării procedurii (Dolgova, citată anterior, pct. 50 in fine).
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din convenţie
33. Potrivit reclamantului, faptul că, între 1 iulie şi 2 decembrie 2002, judecătoria a dispus „menţinerea” arestării sale preventive, l-a privat de orice posibilitatea de a controla legalitatea menţinerii sale în arest, încălcând art. 5 § 4 din convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
A. Cu privire la admisibilitate
34. Curtea constată că arestarea preventivă a reclamantului a fost menţinută succesiv între 1 iulie 2002 şi 10 februarie 2003 şi că reclamantul se plânge de imposibilitatea de a contesta încheierile în faţa instanţelor naţionale. Totuşi, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 4 martie 2003. Prin urmare, aceasta consideră că, în ceea ce priveşte încheierile pronunţate înainte de 4 septembrie 2002, termenul de şase luni impus de art. 35 din convenţie nu a fost respectat. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
35. Curtea constată că, în ceea ce priveşte încheierile pronunţate începând cu 4 septembrie 2002, acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie.
De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
36. Reclamantul subliniază faptul că a contestat încheierile prin care s-a dispus arestarea şi menţinerea sa în arest în conformitate cu dreptul intern.
37. Citând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul reaminteşte că art. 5 § 4 din convenţie se mulţumeşte cu existenţa unui control judiciar al prelungirii măsurii de arestare preventivă şi că nu obligă statele membre contractante să instituie un grad dublu de jurisdicţie pentru examinarea cererilor de prelungire a arestării preventive. Conform acestuia, în speţă, dreptul reclamantului garantat de art. 5 § 4, citat anterior, a fost respectat prin existenţa mai multor verificări ale legalităţii şi temeiniciei măsurii de arestare preventivă, care au avut loc într-un termen scurt în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, Guvernul ia act de faptul că, astfel cum a precizat Judecătoria Deva în hotărârea din 23 septembrie 2002, încheierile prin care se dispunea menţinerea măsurii de arestare preventivă puteau fi contestate în acelaşi timp cu fondul.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale stabilite de jurisprudenţa Curţii
38. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, de atac împotriva încheierilor prin care se dispune sau prelungeşte arestarea. Cu toate acestea, un stat care deţine un astfel de sistem trebuie, în principiu, să ofere deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth împotriva Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, pct. 84). Acest recurs oferă persoanei în cauză garanţii suplimentare pentru a evalua necesitatea prelungirii arestării preventive [Van Thuil împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 20510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să conducă, în termen scurt, la o hotărâre judecătorească care să pună capăt arestării dacă aceasta se dovedeşte ilegală (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 68, CEDO 2000-III).
39. Ca orice altă dispoziţie a convenţiei şi a protocoalelor sale, art. 5 § 4 trebuie interpretat astfel încât drepturile consacrate de acestea să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective (a se vedea, printre altele, Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 15-16, pct. 33, şi Schöps împotriva Germaniei, nr. 25116/94, pct. 47, CEDO 2001-I).
40. Prima garanţie fundamentală care rezultă în mod normal din art. 5 § 4 din convenţie este dreptul de a fi ascultat efectiv de instanţa sesizată cu un recurs împotriva unei măsuri prin care s-a dispus arestarea. Bineînţeles, această dispoziţie nu obligă instanţa să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele prezentate de reclamant. Totuşi, garanţiile pe care aceasta le consacră sunt lipsite de sens dacă instanţa poate omite să ţină seama de fapte concrete invocate de deţinut şi care pot arunca un dubiu asupra „legalităţii” privării de libertate [Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 61, CEDO 1999-II].
b) Aplicarea respectivelor principii în cazul de faţă
41. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului întemeiat pe absenţa dreptului de a formula un recurs împotriva acestor decizii, Curtea ia act, cu titlu preliminar, de faptul că, reluând argumentele Judecătoriei Deva prezentate în hotărârea sa din 23 septembrie 2002, Guvernul indică posibilitatea, pentru reclamant, de a contesta încheierile în litigiu în acelaşi timp cu fondul. Prin urmare, recursul era prevăzut de sistemul juridic naţional.
42. De asemenea, Curtea constată că încheierile din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002 au menţinut măsura arestării preventive, respingând în acelaşi timp cererile de eliberare ale reclamantului. Examinând chestiuni similare celor din prezenta speţă, Curtea a concluzionat deja că incertitudinea jurisprudenţială care viza, la momentul faptelor, respingerea unei cereri de eliberare, nu poate aduce atingere reclamanţilor până la a le nega dreptul de a formula recurs împotriva încheierilor de respingere a cererilor lor de eliberare (a se vedea Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 40 şi 74).
43. Curtea evidenţiază că, după judecarea cauzei, încheierile care dispun menţinerea
reclamantului în arest nu erau suficient motivate sau erau lipsite de orice motivare (a se vedea supra, pct. 25-34). Prin urmare, aceste hotărâri nu puteau fi considerate compatibile cu cerinţele unui control judiciar efectiv al legalităţii arestării în cauză.
44. În plus, Curtea ia act de faptul că, deşi reclamantul a exercitat calea de atac indicată de judecătorie (a se vedea supra, pct. 9 şi 14), tribunalul nu a examinat motivele sale legate de ilegalitatea arestării sale preventive. O astfel de examinare se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa care dispunea menţinerea măsurii nu şi-a motivat deciziile şi nu a examinat argumentele reclamantului privind lipsa justificării unei astfel de măsuri (Svipsta, citată anterior, pct. 130-134, şi a contrario, Van Thuil, citată anterior).
45. De altfel, Curtea trebuie să examineze dacă această ultimă cale de atac putea conduce, într-un timp scurt, la o hotărâre judecătorească care să pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedea ilegală (Baranowski, citată anterior, pct. 68). În această privinţă, Curtea ia act de faptul că, în speţă, calea de atac împotriva deciziilor în cauză era legată de hotărârea care prejudeca fondul şi că decizia instanţei de apel nu a survenit decât la aproximativ patru luni şi două săptămâni de la încetarea situaţiei în litigiu şi atunci când reclamantul era deţinut după condamnare (Konolos împotriva României, nr. 26600/02, pct. 36, 7 februarie 2008).
46. În sfârşit, Curtea ia act de modificările legislative aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, care prevede în mod expres recursul împotriva încheierii prin care se dispunea menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în judecată a unui acuzat.
47. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat de un recurs în faţa unei instanţe în conformitate cu cerinţele art. 5 § 4 din convenţie.
Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
48. Reclamantul se plânge de arestarea sa prin ordonanţa procurorului şi de faptul că nu a fost adus de îndată în faţa unei instanţe, cu încălcarea art. 5 § 3 din convenţie. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, acesta se plânge de inechitatea procedurii penale împotriva sa şi de durata acesteia, pe care o consideră nerezonabilă. În observaţiile sale din 4 iulie 2008, reclamantul afirmă că nu a putut interoga martorul apărării, I.R. Prin scrisoarea din 19 noiembrie 2007, acesta se plânge de relele tratamente suferite la momentul arestării şi în timpul detenţiei sale.
49. Curtea constată că reclamantul a fost arestat preventiv la 19 martie 2002 şi că, astfel cum reiese din dosar, a fost adus treizeci de zile mai târziu în faţa unui magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare pentru a examina legalitatea detenţiei sale. În măsura în care reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 4 martie 2003, capătul său de cerere este tardiv [Mujea împotriva României (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002).
50. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului privind inechitatea procedurii penale,
Curtea ia act de faptul că reiese din ansamblul elementelor de care dispune că acestea nu sunt întemeiate. Aceasta reaminteşte că, în principiu, instanţele naţionale trebuie să aprecieze elementele pe care le-au obţinut şi relevanţa celor pe care acuzaţii doresc să le prezinte (Barberŕ, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, pct. 68). Reiese din deciziile instanţelor interne că reclamantul a beneficiat de o procedură publică şi contradictorie şi că condamnarea sa se baza pe un set de elemente de probă. În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la imposibilitatea interogării martorului I.R., trebuie să se ia act de faptul că acesta a fost introdus tardiv în faţa Curţii.
51. De asemenea, Curtea ia act de faptul că procedura penală împotriva reclamantului a început la 19 martie 2002 şi s-a terminat la 17 februarie 2005. Aceasta a durat aproximativ doi ani şi unsprezece luni şi a implicat trei grade de jurisdicţie. Conform jurisprudenţei Curţii în domeniu (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1505/02, pct. 60, 27 septembrie 2007) şi având în vedere documentele furnizate la dosar, această durată nu pare nerezonabilă.
52. Curtea observă că susţinerile reclamantului referitoare la relele tratamente nu sunt susţinute, având în vedere că nu a fost prezentat nici un început de probă (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 30, seria A nr. 269). Pe de altă parte, nu reiese din dosar faptul că reclamantul a sesizat instanţele naţionale cu o plângere penală împotriva pretinsului agresor.
53. Rezultă că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
54. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
55. Reclamantul solicită 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral suferit ca urmare a arestării sale provizorii.
56. Guvernul consideră că, în măsura în care cererea vizează, în principal, art. 5 § 3 şi 4 din convenţie, reclamantul nu poate solicita repararea prejudiciului material. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant.
57. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 5 § 3 şi 4. În ceea ce priveşte prejudiciul material, aceasta observă că reclamantul nu l-a exprimat în cifre şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele care au determinat-o să concluzioneze că a fost încălcată convenţia şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită să fie despăgubit. Prin urmare, Curtea respinge această cerere.
58. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea îi acordă 3 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără a preciza, totuşi, valoarea acestora, pe care o lasă la aprecierea Curţii. Acesta ataşează la dosar chitanţe în valoare de aproximativ 150 EUR, reprezentând cheltuielile de traducere şi corespondenţă cu Curtea, precum şi cheltuielile efectuate în cursul unei proceduri penale diferite de cea relevantă în speţă.
60. Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a exprimat în cifre solicitările sale şi că documentele justificative prezentate Curţii nu au o legătură directă cu prezenta cauză.
61. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 150 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea decide să aplice dobânzi moratorii echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 şi 4 din convenţie, ultimul ca urmare a menţinerii măsurii de arestare preventivă după 4 septembrie 2002 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral şi 150 EUR (o sută cincizeci euro) pentru cheltuielile de judecată;
b) că sumele respective trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că este necesar să se adauge la acestea orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, de la data expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 martie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte

Niciun comentariu: