marți, 24 decembrie 2013

La Multi Ani 2014!!



luni, 16 decembrie 2013

Reglementarea procedurii informării asupra avantajelor medierii şi principalele sale nereguli interpretative

Intrată în vigoare în anul 2006, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator a suferit de-a lungul timpului o serie de amânări şi modificări, producând efecte juridice depline de abia începând cu data de 01.08.2013.
Pe scurt, actul normativ susamintit introduce posibilitatea soluţionării unui număr mare de litigii pe calea medierii, procedură alternativă, definită de legiuitor ca "modalitate de solutionare a conflictelor pe cale amiabila, cu ajutorul unei terte persoane specializate in calitate de mediator, in conditii de neutralitate, impartialitate, confidentialitate si avand liberul consimtamant al partilor".
Din dorinţa de a implementa cât mai uşor şi cât mai rapid această instituţie, justificată empiric de necesitatea degrevării instanţelor de judecată de un aşa zis număr mare de dosare, alături de necesitatea alinierii legislaţiei naţionale la prevederile anumitor acte normative comunitare, în "componenţa" activităţii de mediere, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 192/2006, legiuitorul introduce şi procedura "informării privind avantajele medierii".
Reglementată de art. 2 al.(1) şi respectiv art. 43 din Legea nr.192/2006, informarea privind avantajele medierii reprezintă o procedură distinctă, prealabilă, care precede medierea propriu zisă şi care, în lumina textelor legale citate mai sus, devine obligatorie, tot ca procedură prealabilă, pentru majoritatea cererilor de chemare în judecată, introduse ulterior datei de 01.08.2013. 
Obligativitatea parcurgerii procedurii privind informarea asupra avantajelor medierii a fost introdusă iniţial prin Legea nr. 115/2012, act modificator al Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi programată pentru data de 1 octombrie 2012. Prin mai multe acte normative modificatoare această dată a fost prorogată până la momentul intrării în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă.      
 Astfel, începând cu februarie 2013, procedura informării privind avantajele medierii devine obligatorie, fără însă să existe şi o sancţiune specifică pentru neefectuarea acesteia, cu excepţia amenzii prevăzute de art. 108 al.1 pct.1 lit. f) din vechiul Cod de Procedură Civilă, respectiv art. 187 al.1 pct.1 lit. f) din actualul Cod de Procedură Civilă.         
Sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în lipsa dovezii efectuării procedurii de informare fusese prevăzută de OUG nr. 90/2012, un alt act modificator al Legii nr. 192/2006, însă aplicarea acesteia a fost de asemenea amânată, iniţial până la intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă şi ulterior până la data de 01.08.2013. 
Astfel, ulterior datei de mai sus, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator începe să producă efecte juridice în integralitatea sa, îndeplinirea procedurii de informare privind avantajele medierii condiţionând sine die admisibilitatea cererii de chemare în judecată (într-un număr covârşitor de materii).
O dată ce această procedură a început să fie aplicată, identificăm şi apariţia primelor lipsuri sau ambiguităţi ale Legii nr. 192/2006.
În acest context, o primă întrebare vizează domeniul de aplicare al procedurii de informare privind avantajele medierii, sau mai pe scurt, care sunt litigiile în care acest demers este obligatoriu
Din simpla analiză a prevederilor Legii nr. 192/2006 constatăm că la acest moment informarea asupra avantajelor medierii este obligatorie pentru urmatoarele litigii:
"a) in domeniul protectiei consumatorilor, cand consumatorul invoca existenta unui prejudiciu, ca urmare a achizitionarii unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectarii clauzelor contractuale ori garantiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse in contractele incheiate intre consumatori si operatorii economici ori a incalcarii altor drepturi prevezute in legislatia nationala sau a Uniunii Europene in domeniul protectiei consumatorilor;
b) in materia dreptului familiei, in situatiile prevazute la art. 64 ;
c) in domeniul litigiilor privind posesia, granituirea, stramutarea de hotare, precum si in orice alte litigii care privesc raporturile de vecinatate;
d) in domeniul raspunderii profesionale in care poate fi angajata raspunderea profesionala, respectiv cauzele de malpraxis, in masura in care prin legi speciale nu este prevazuta o alta procedura;
e) in litigiile de munca izvorate din incheierea, executarea si incetarea contractelor individuale de munca;
f) in litigiile civile a caror valoarea este sub 50.000 lei, cu exceptia litigiilor in care s-a pronuntat o hotarare executorie de deschidere a procedurii de insolventa, a actiunilor referitoare la registrul comertului si a cazurilor in care partile aleg sa recurga la procedura prevazuta la art. 1.013-1.024 sau la cea prevazuta la art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare."(art. 60 ind1 din Legea nr. 192/2006).
Aşadar, legea exceptează în mod expres de la efectuarea procedurii informării acţiunile care au ca obiect ordonanţa de plată, cererile de valoare redusă şi litigiile civile a căror valoare este de peste 50 000 lei..
Totodată, din enumerarea prevăzută de art. 60 ind.1 din Legea nr. 192/2006, enumerare care este limitativă, ope legis, observăm că procedura de informare nu se aplică cererilor formulate în materia contenciosului administrativ şi fiscal, cererilor de ordonanţă preşedinţială şi contestaţiilor la executare.
Din această perspectivă, o situaţie specială este regăsită la categoria de litigii menţionată la lit. b) a art. 60 ind.1. Textul de lege amintit menţionează expres că procedura informării se aplică şi "in materia dreptului familiei, in situatiile prevazute la art. 64", adică în litigiile care au ca obiect neînţelegerile dintre soţi cu privire la continuarea casatoriei, partajul de bunuri comune, exercitiul drepturilor parintesti; stabilirea domiciliului copiilor; contributia parinţilor la intretinerea copiilor; orice alte neintelegeri care apar in raporturile dintre soti cu privire la drepturile de care ei pot dispune potrivit legii, fără a distinge dacă demersul este obligatoriu doar în acţiunile de fond sau şi în cererile de ordonanţă preşedinţială formulate în domeniul dreptului familiei.
Într-o interpretare logico gramaticală a formulării utilizate de legiuitor, şi reţinând însăşi esenţa instituiţiei ordonanţei preşedinţiale, reprezentată de " protejarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere", opinăm că în materia dreptului familiei, efectuarea procedurii informării asupra beneficiilor medierii este obligatorie doar în litigiile de fond. 
Cu toate acestea, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la interpretarea şi aplicarea textului legal menţionat, considerăm că legiuitorul ar fi trebuit să facă o distincţie clară între litigiile din materia dreptului familiei care sunt acţiuni de fond şi cele care urmează calea ordonanţei preşedinţiale. 
Sperăm însă că instanţele de judecată vor aplica în mod corect prevederile Legii nr. 192/2006, şi că nu se va ajunge în situaţii în care parcurgerea procedurii informării va fi solicitată în litigii în care aceasta nu este obligatorie. 
O a doua chestiune de interes care vizează procedura informării cu privire la avantajele medierii se referă la persoana care are calitatea să realizeze acest demers.
Într-o primă reglementare, art. 2 din Legea nr. 192/2006 stipula, fără posibilitate de tăgadă, că activitatea de informare poate fi realizată exclusiv de către mediator.
Ulterior, prin modificările aduse de Legea nr. 214/2013, legiuitorul a stabilit că această procedură poate fi realizată şi de către "judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris".
Aşadar, la acest moment, procedura informării cu privire la avantajele medierii poate fi realizată de toţi profesioniştii amintiţi mai sus, în conformitate cu prevederile Legii nr. 192/2006.
Trebuie însă reamintit că dispoziţiile Legii nr. 192/2006 califică această procedură ca fiind o etapă prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată, cu alte cuvinte, anterioară momentului în care cererea intră pe rolul instanţei de judecată. Reţinând acest aspect, constatăm că atribuţiile mediatorului (şi deci şi cele ale avocatului, consilierului juridic şi ale notarului) sunt clare şi se regăsesc în conţinutul Legii nr. 192/2006.
Nu putem spune acelaşi lucru în ceea ce priveşte rolul magistratului în desfăşurarea procedurii informării cu privire la avantajele medierii. Astfel, analizând prevederile actului normativ amintit, observăm că acesta conferă judecătorului sau procurorului atributul de a realiza procedura informării cu privire la avantajele medierii, lipsindu-i însă de instrumentele legale pentru a o îndeplini, care nu sunt reglementate nici de legea specială şi nici de normele procedural civile.
În concluzie, acest vid legislativ trebuie completat şi reglementat corespunzător într-un viitor apropiat.
O a treia problemă ce vizează aplicarea procedurii informării cu privire la avantajele medierii rezultă din interpretarea prevederilor art.2 al.1 ind. 2 şi 3 din Legea nr. 192/2006.
Stricto sensu, textul de lege amintit statuează:
"(1^2) Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60^1 alin. (1) lit. a) - f).
(1^3) Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris."
Analizând textul de lege citat, care conferă prerogativa de a realiza procedura de informare asupra avantajelor medierii şi judecătorului sau procurorului şi care sancţionează neîndeplinirea acestei proceduri cu inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, se naşte următoarea întrebare: în contextul în care procedura de informare poate fi îndeplinită de însuşi judecătorul investit cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, cât de inadmisibilă mai poate fi cererea de chemare în judecată în situaţia în care reclamantul nu a îndeplinit această procedură?.
În opinia noastră, conţinutul art.2 din Legea nr. 192/2006 poate da naştere la două interpretări, ceea ce determină incertitudinea magistratului investit cu soluţionarea cererii, cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare contradictorii.
O primă interpretare ar fi aceea că, în situaţia în care dăm eficienţă prevederilor art.2 al.1ind.1 din lege, o cerere de chemare în judecată pentru care nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii prin certificatul sau prin procesul verbal emis de mediator (sau avocat, notar, consilier juridic) este inadmisibilă.
O a doua interpretare rezultă din coroborarea prevederilor art. 2 al. 1 ind. 2 şi 3 din lege, în conformitate cu care, am putea concluziona că, din moment ce procedura de informare poate fi realizată şi de judecător (care va acorda un termen în acest sens), o cerere de chemare în judecată introdusă în lipsa dovezii îndeplinirii procedurii de informare, este totuşi admisibilă.
Din această perspectivă, este interesat de urmărit atât care va fi interpretarea majoritară a instanţelor de judecată cât şi raţionamentele juridice care vor sta la baza soluţiilor pronunţate.
Cu toate acestea, cu scopul pronunţării unor sentinţe cât mai corecte, se impune ca şi acest aspect să fie clarificat de legiuitor într-un viitor cât mai apropiat.
Chestiunile abordate mai sus constituie doar o parte dintre deficienţele identificate în conţinutul Legii nr. 192/2006, probleme care pot produce efecte asupra justiţiabililor, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil
Actul a intrat în vigoare cu efecte depline de abia la data de 01.08.2013, însă, pe măsura cristalizării unei practici la nivelul instanţelor de judecată, vor mai fi scoase la lumină şi alte ambiguităţi, curiozităţi sau chiar lipsuri ale Legii nr. 192/2006.
Pentru acest motiv, se impune reevaluarea conţinutului acesteia şi corelarea sa cu realitatea socio-juridică în care se doreşte a fi implementată.
publicata in http://www.juridice.ro/298199/reglementarea-procedurii-informarii-asupra-avantajelor-medierii-si-principalele-sale-nereguli-interpretative.html





marți, 22 octombrie 2013

Anulare proces verbal de contravenţie întocmit de ANAF. Motive de nulitate şi încadrarea juridică greşită a faptei.


Dosar nr. 11301/280/2012
ROMANIA
JUDECATORIA PITESTI
SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA Nr. 5076/2013
Sedinta publica de la 03 lunie 2013
Instanta constituita din:
PRESEDINTE Cornelia Inge Ene
Grefier Florina Gheorghe
Pe rol se afla pronuntarea asupra cauzei civile privind pe petenta Fundatia S - prin reprezentant S.I. si pe intimata Agentia Nationala de Administrare Fiscala Arges, avand ca obiect plangere contraventionala.
Dezbaterile si sustinerile partilor au avut loc in sedinta publica din data de 27.05.2013 si au fost consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, care face parte integranta din prezenta sentinta, cand instanta, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea.
 
INSTANTA
Constata ca prin plangerea inregistrata la data de 01.06.2012, petenta Fundatia S- prin reprezentant S I in contradictoriu cu intimata Agentia Nationala de Administrare Fiscala Arges, a solicitat ca prin sentinta ce se va pronunta sa se dispuna anularea procesului-verbal de contraventie seria A nr. 0115978/14.05.2012, si exonerarea de plata amenzii contraventionale, in subsidiar inlocuirea sanctiunii amenzii aplicate, cu sanctiunea avertisment.
In motivarea actiunii, petenta arata ca a dobandit personalitate juridica la data de 28.10.1997, avand principalul obiect de activitate promovarea stiintei si a creatiei artistice, in randul tineretului argesan, dezvoltarea unui orizont cultural cat mai larg al tinerilor, depistarea si valorificarea persoanelor de varsta tanara, cu inclinatie catre arta.
Releva petenta ca, si-a propus atingerea tuturor obiectivelor mentionate, dar din lipsa mijloacelor materiale, de la data infiintarii, si pana in prezent nu a desfasurat nici un fel de activitate, si de aceea nu avea situatii financiare corespunzatoare.
Sustine petenta ca in mod nelegal a fost sanctionata de intimata Agentia Nationala de Administrare Fiscala Arges, pentru ca nu a incalcat dispozitiile art. 107 din C.P.F., ca procesul verbal de contraventie este lovit de nulitate, pentru ca din continutul acestuia, lipsesc mentiuni privind ora efectuarii verificarii, datele de identificare ale reprezentantului legal al fundatiei S, nr. de legitimatie si Ordinul de serviciu al agentului constatator, invocand prevederile art. 16,17 din OG nr.2/2001.
Totodata fundatia petenta sustine ca nu s-a tinut seama la intocmirea procesului verbal de contraventie, de situatia faptica a acesteia, ca sanctiunea aplicata nu este proportionala cu gradul de pericol social al faptei savarsite, nu s-a tinut seama de imprejurarile in care a fost savarsita, de scopul urmarit, de urmarea produsa, de circumstantele personale.
In drept au fost invocate prevederile art.31 din OG nr.2/2001 si s-a depus in copie procesul-verbal de contraventie seria A nr. 0115978/14.05.2012, dovada de comunicare a acestuia.
Ulterior, fundatia petenta S si-a precizat motivele plangerii contraventionale aflate la filele 14,15, in esenta aratand ca a fost sanctionata contraventional, pentru ca nu a depus situatiile financiare anuale, precum si raporturile contabile anuale aferente anilor 2007, 2008, 2009, 2010, contrar prevederilor art.35 si 36 alin.l lit.d din Lg.nr.82/1991, rep, cu modificarile si completarile ulterioare.
A aratat ca nu a fost aplicata corect incadrarea juridica a faptei, pentru ca fapta descrisa in
procesul verbal sanctionator este cuprinsa la art.41.8 din Lg. nr.82/1991, prevederi care arata :
« constituie contraventie urmatoarele fapte:.................
2. nerespectarea reglementarilor emise de Ministerul Finantelor Publice, respectiv de Institutiile cu atributii de reglementare in domeniul contabilitatii prevazute la art.4 alin.3 cu privire la ()…..e) intocmirea, semnarea si depunerea in termenul legal la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice a situatiilor fmanciare anuale si dupa caz, a situatiilor financiare anuale consolidate, precum si a raporturilor contabile ».
Intimata AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA, din cadrul DGFP Arges, legal citata, a formulat intampinare aflata la filele 16-18 din dosar, prin care a solicitat respingerea plangerii formulata de petenta, mentinerea procesului verbal de contraventie, legal si temeinic, solicitand judecarea cauzei in lipsa conform art.242 pct.2 C.pr.civ, depunand in sustinere inscrisuri ( filele 19-25).
In cauza au fost admise si administrate proba cu inscrisuri.
Din examinarea probelor administrate instanta retine in fapt urmatoarele :
Petenta Fundatia S a dobandit personalitate juridica la data de 28.10.1997, avand principalul obiect de activitate promovarea stiintei si a creatiei artistice, in randul tineretului argesan, dezvoltarea unui orizont cultural cat mai larg al tinerilor, depistarea si valorificarea persoanelor de varsta tanara, cu inclinatie catre arta.
Petenta si-a propus atingerea tuturor obiectivelor mentionate, dar din lipsa mijloacelor materiale, de la data infiintarii, si pana in prezent nu a desfasurat nici un fel de activitate, si de aceea nu avea situatii fmanciare corespunzatoare.
Astfel ca, intimata Agentia Nationala de Administrare Fiscala Arges, din cadrul DGFP Arges a sanctionat-o contraventional, pe Fundatia petenta prin procesul verbal de contraventie, seria A nr. 0115978/14.05.2012, retinandu-se ca aceasta se face vinovata de depunerea cu intarziere a situatiilor financiare contabile anuale aferente anilor 2007, 2008, 2009, 2010, fapta prevazuta de art.41. pct.3 din Lg.82/1991 rep, si sanctionata de art.42 alin.l din aceeasi lege, cu amenda contraventionala de 2000 de lei.
Procesul verbal de contraventie se bucura de o prezumtie de adevar pana la proba contrarie. Or, in mod nelegal a fost sanctionata de intimata Agentia Nationala de Administrare Fiscala Arges, pentru ca nu a incalcat dispozitiile art.107 din C.P.F.
Procesul verbal de contraventie este lovit de nulitate, pentru ca din continutul acestuia, lipsesc mentiuni privind ora efectuarii verificarii, datele de identificare ale reprezentantului legal al fundatiei Starlet, nr. de legitimatie si Ordinul de serviciu al agentului constatator, prevederi imperative prev de art.16,17 din OG nr.2/2001.
Mai mult, se poate observa ca, nu s-a tinut seama la intocmirea procesului verbal de contraventie, de situatia faptica, a conditiilor in care s-a savarsit contraventia in sarcina a petentei, ca sanctiunea aplicata nu este proportionala cu gradul de pericol social al faptei savarsite, nu s-a tinut seama de imprejurarile in care a fost savarsita, de scopul urmarit, de urmarea produsa, de circumstantele personale.
Fundatia petenta S, in esenta a fost sanctionata contraventional, pentru ca nu a depus situatiile financiare anuale, precum si raportarile contabile, anuale aferente anilor 2007, 2008, 2009, 2010, contrar prevederilor art.35 si 36 alin.l lit.d din Lg.nr.82/1991, rep, cu modificarile si completarile ulterioare. In aceasta situatie, este cert ca la individualizarea contraventiei, la stabilirea vinovatiei, si chiar la concretizarea faptei in materialitatea sa, intimata nu a dat o incadrare juridica corecta.
Se retine aceasta, pentru ca fapta descrisa in procesul verbal sanctionator este cuprinsa la art.41.8 din Lg. nr.82/1991, prevederi care arata „ constituie contraventie urmatoarele fapte:
« 2. nerespectarea reglementarilor emise de Ministerul Finantelor Publice, respectiv de institutiile cu atributii de reglementare in domeniul contabilitatii prevazute la art.4 alin.3 cu privire la (…) e) intocmirea, semnarea si depunerea in termenul legal la unitatile teritoriale ale Ministerului Finantelor Publice a situatiilor financiare anuale si dupa caz, a situatiilor financiare anuale consolidate, precum si a raporturilor contabile. »
In acest context asa cum se poate observa din continutul procesului verbal sanctionator, s-a retinut o situatie de fapt nereala contrazisa chiar de cele aratate de intimata in intampinare, contrazisa de intregul material probatoriu administrat, ceea ce a condus la o gresita incadrare juridica a faptei, dar si a amenzii contraventionale aplicate, respectiv cea prevazuta de art.42 alin 1 pct 9 din Lg nr.82/1991 R.
Mai mult, intimata nu a tinut cont de gradul de pericol social al faptei, dar nici nu a respectat prevederile art. 16 din OG nr.2/2009, text imperativ care conditioneaza legalitatea procesului verbal de contraventie, de elementele esentiale din continutul acestuia, lipsind mentiuni privind ora efectuarii verificarii, datele de identificare ale reprezentantului legal al fundatiei S, nr. de legitimatie si Ordinul de serviciu al agentului constatator, conform prevederilor art. 16,17 din OG nr.2/2001.
Fata de cele expuse, instanta in temeiul art.31 din OG nr.2/2001 si art.125 CPF urmeaza sa admita plangerea si sa exonereze petenta de plata amenzii contraventionale.
 
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Admite plangerea formulata de petenta FUNDATIA S prin REPREZENTANT S I, cu sediul in Pitesti…………….., in contradictoriu cu intimata AGENTIA NATIONALA DE ADMINISTRARE FISCALA ARGES din cadrul DGFP Arges, cu sediul in Pitesti, B-dul Republicii, nr. 118, jud. Arges.
Dispune anularea procesului-verbal de contraventie seria A nr. 0115978/14.05.2012 emis de intimata Agenda Nationala de Administratie Fiscala Arges, si exonereaza petenta de plata amenzii contraventionala in suma de 2000 lei.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare, la Tribunalul Arges.
Pronuntata in sedinta publica de la 03 lunie 2013.

miercuri, 21 august 2013

Contencios administrativ şi fiscal. Curtea de Apel - jurisdicţie competentă material să se pronunţe atât în primă cât şi în ultimă instanţă



Este acceptat de toată lumea că funcţia reformatoare a recursului ca şi cale de atac, consfiinţită atât de prevederile vechiului Cod de Procedură Civilă cât şi de dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, asimilează implicit activitatea de control şi verificare exercitată de instanţa superioară asupra sentinţei pronunţate cu ocazia judecării fondului. Acest mecanism este de esenţa căilor de atac de reformare şi condiţionează, de plano, obţinerea unei sentinţe legale şi temeinice, cu finalitatea garantării dreptului la un proces desfăşurat cât mai corect, cu alte cuvinte a dreptului la un proces echitabil.                                 
În materia reformării hotărârilor judecătoreşti, noul Cod de Procedură Civilă instituie regula existenţei a cel puţin două grade de jurisdicţie (fond - apel, uneori fond - recurs ), doar în situaţii cu totul excepţionale existând trei grade de jurisdicţie. 
Concret, existenţa a două grade de jurisdicţie diferite presupune intervenţia a două instanţe de judecată diferite în grad, în cele mai multe cazuri fiind vorba de instanţa de fond şi instanţa imediat superioară. Această regulă capătă valenţele unui adevărat corolar juridic şi guvernează desfăşurarea normală a procesului civil, cu toate fazele sale. Cu toate acestea, pe fundalul reglementărilor juridice care s-au succedat de-a lungul ultimilor ani, normele legale dar şi practica judiciară au permis apariţia anumitor excepţii de la principiul susamintit, creându-se cadrul juridic care permite ca aceeaşi instanţă (cea investită cu soluţionarea fondului) să se pronunţe şi în calea de atac. Un exemplu în acest sens îl constituie acţiunile în materia contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (actuala Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor), în situaţia refuzului acesteia de a emite titlul de despăgubire sau de a efectua operaţiunile legale.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi teritorială cu privire la judecarea unor astfel de acţiuni era reglementată de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, normă legală care se completa cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
În lumina acestor prevederi legale, constatăm că soluţionarea acţiunilor în materia contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor era dată în competenţa "Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul" (art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005). În situaţia în care reclamantul avea domiciliul în străinătate, competentă din punct de vedere teritorial era Curtea de Apel de pe raza teritorială în care acesta avea reşedinţa sau reprezentantul legal, iar pentru situaţiile în care reclamantul nu avea o reşedinţă sau un reprezentant legal în România, cererile se adresau Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, reţinând reglementarea instituită de Legea nr. 247/2005, completată cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 (care consfiinţesc posibilitatea ca reclamantul să opteze între instanţa de la domiciliul său sau cea de la sediul pârâtului), la nivelul jurisprudenţei, s-a cristalizat o opinie unanimă în sensul stabilirii competenţei materiale a judecării unor astfel de cereri în sarcina Curţilor de Apel dar şi în sensul existenţei unei competenţe alternative din punct de vedere teritorial, între Curtea de Apel de la domiciliul reclamantului sau cea de la sediul pârâtului (Curtea de Apel Bucureşti).
Acest raţionament a fost acceptat de toate instanţele de judecată şi a fost aplicat sine die, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, act normativ care a adus numeroare modificări atât în materia noului Cod de Procedură Civilă şi a Codului de Procedură Penală dar şi în materia Legii nr. 247/2005 şi, punctual, chiar cu privire la competenţa de judecată materială şi teritorială a cererilor aparţinând contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din această perspectivă, prevederile art X din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti statuează:
"Alineatul (1) al articolului 20 din Titlul VII - Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv - din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si va avea urmatorul cuprins:
"Art. 20 (1) Competenta de solutionare a actiunii in contencios administrativ avand ca obiect contestarea deciziei adoptate de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor sau, dupa caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine sectiei de contencios administrativ si fiscal a tribunalului in a carui raza teritoriala domiciliaza reclamantul. Daca reclamantul domiciliaza in strainatate, cererea se adreseaza instantei resedintei sale din tara sau, dupa caz, la instanta domiciliului reprezentantului acestuia din Romania, iar daca nu are nici resedinta in Romania si nici reprezentant cu domiciliul in Romania, cererea se adreseaza Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului Bucuresti."
Pe fundalul valului de modificări legislative din ultimii ani, această reglementare, interpretată ut singuli, nu conţine nimic spectaculos, nereprezentând altceva decât un simplu transfer de competenţă de la curţile de apel la tribunale, cu consecinţa (aparentă) că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 astfel de cereri din materia contenciosului administrativ se vor introduce la noile instanţe competente .
Mergând însă mai departe cu studiul Legii nr. 2/2013, reţinem că art.XXIII din acelaşi act normativ stabileşte următoarele:
"(1) Procesele in prima instanta, precum si caile de atac in materia contenciosului administrativ si fiscal, in curs de judecata la data schimbarii, potrivit dispozitiilor prezentei legi, a competentei instantelor legal investite se judeca de instantele devenite competente potrivit prezentei legi.
(2) Recursurile aflate pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectia de contencios administrativ si fiscal la data intrarii in vigoare a prezentei legi si care, potrivit prezentei legi, sunt de competenta curtilor de apel se trimit la curtile de apel.
(3) Procesele in curs de judecata in prima instanta in materia contenciosului administrativ si fiscal aflate la data intrarii in vigoare a prezentei legi pe rolul curtilor de apel si care, potrivit prezentei legi, sunt de competenta tribunalelor se trimit la tribunale.
(4) In cazurile prevazute la alin. (1)-(3), dosarele se trimit, pe cale administrativa, la instantele devenite competente sa le judece."
Aşadar, constatăm că prevederile Legii nr. 2/2013 intervin şi asupra proceselor care se află în curs de judecată, indiferent dacă acestea se află în ciclul procesual al fondului sau în cale de atac. Probabil că această modalitate de reglementare a fost justificată de legiuitor prin însuşi scopul actului normativ amintit, reprezentat de degrevarea instanţelor de judecată de numărul excesiv de procese.
Fără a discuta dacă instanţele de judecată sunt într-adevăr investite sau nu cu un număr excesiv de procese, şi fără a analiza oportunitatea unei astfel de măsuri în materia contenciosului administrativ, observăm că modificările introduse de prevederile art.X şi art. XXIII din Legea nr. 2/2013 nu conduc la degrevarea unor instanţe de anumite procese ci, cum am mai precizat, doar la un transfer de competenţă de la curţile de apel la tribunale. Într-o primă fază, acest transfer care operează şi asupra dosarelor pendinte determină doar o prelungire a duratei procesului, ceea ce aduce reale deservicii justiţiabililor care vor fi nevoiţi să aştepte câteva luni în plus, până când dosarul aflat pe rolul instanţei în prezent necompetente (dar care fusese competentă la data introducerii acţiunii) va intra pe rolul instanţei competente şi va primi un nou termen de judecată.
Deşi dispoziţiile art. X şi art. XXIII din Legea nr. 2/2013 eludează în mod vădit principiul neretroactivităţii legii civile, generând apariţia unor incidente procedurale în cadrul proceselor aflate în curs de judecată, acestea trebuie urmate întocmai de instanţele de judecată, care nu pot face altceva decât să le aplice, creându-se la nivelul jurisprudenţei situaţii cel puţin atipice. Astfel, de exemplu, prin Încheierea nr. 2018/27.02.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cu soluţionarea recursului împotriva Sentinţei Civile nr. 1771/13.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, în Dosarul nr. 640/2/2012, a fost scoasă cauza de pe rol, fiind trimisă spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
Şi iată apariţia unei ambiguităţi procedurale cu care instanţele de judecată sunt obligate să se confrunte şi pe care se pare că legiuitorul nu a prevăzut-o: posibilitatea ca instanţa investită cu soluţionarea fondului (Curtea de Apel Bucureşti) să fie competentă din punct de vedere material să soluţioneze şi calea de atac împotriva sentinţei pronunţate cu ocazia judecării fondului, pronunţându-se atât în primă cât şi în ultimă instanţă.
Chiar dacă în raport de reglementările introduse de Legea nr. 2/2013, soluţia amintită mai sus devine unanimă în practica instanţelor de judecată, consecinţele produse de acestea nu pot fi trecute cu vederea şi ele generează o serie de discuţii. Fără putinţă de tăgadă, realizarea efectului reformator al unei căi de atac (cum este recursul) este condiţionată de posibilitatea ca partea interesată să se adreseze unei instanţe superioare. Acest mecanism se identifică ca trăsătură definitorie a căilor de atac de reformare, trăsătură care le diferenţiază de celelalte, respectiv căile de atac de retractare. Pe de altă parte, posibilitatea sesizării instanţei superioare cu soluţionarea căii de atac (apel sau recurs) garantează realizarea controlului judiciar asupra procedurii urmată de instanţa de fond şi verificarea sentinţei atacate, uneori chiar cu finalitatea casării unei sentinţe nelegale (în recurs).
Reţinând aceste aspecte, ne punem întrebarea: în dosarele de contencios administrativ asemănătoare celui exemplificat mai sus, în care a fost declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel, dosarul a primit primul termen de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ulterior intrării în vigoare a Legii nr.2/2013, la termenul respectiv Înalta Curte declinâdu-şi competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel, se mai poate vorbi despre un efect reformator al recursului?
În opinia noastră, în cazurile despre care am făcut vorbire, în contextul în care activitatea de control şi verificare este realizată de aceeaşi instanţă care a judecat fondul, funcţia reformatoare a recursului îşi pierde din consistenţă, rămânând doar o simplă caracteristică formală, care nici într-un caz nu poate garanta obţinerea unei sentinţe legale şi temeinice. Corectă din punctul de vedere al prevederilor Legii nr.2/2013, soluţia prezentată apare ca o curiozitate juridică a cărei apariţie este determinată de excesul unor reglementări superficiale, reglementări care, în ultimii ani, sunt întâlnite din ce în ce mai frecvent.

http://www.juridice.ro/279449/contencios-administrativ-si-fiscal-curtea-de-apel-jurisdictie-competenta-material-sa-se-pronunte-atat-in-prima-cat-si-in-ultima-instanta.html

luni, 5 august 2013

Contestaţie la executare formulată de A.N.R.P. soluţionată după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. Soluţie de respingere a contestaţiei ca neîntemeiată



DOSAR NR. 2037/300/2013
ROMANIA
JUDECATORIA SECTORULUI 2 BUCUREŞTI
SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA : 12182
SEDINTA PUBLICA DE LA 11.07.2013
INSTANTA CONSTITUITA DIN:
PRESEDINTE: VLAD TARI
GREFIER: ANA DANIELA STANCIU

Pe rol se afla soluţionarea cauzei civile avand ca object contestaţie la executare formulata de contestatorul Autoritatea Nationala pentm Restituirea Proprietatilor împotriva intimatei F. E. prin mandatar V. R.C.
La apelul nominal facut in sedinta publica, la prima strigare a cauzei, a raspuns mandatarul intimatei, V.R.C. cu procura la dosar, lipsind contestatoarea.
Procedura este legal indeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinţa, care invedereaza instantei ca, la data de 05.02.2013, contestatoarea a depus la dosar note de sedinta, la data de 04.07.2013, intimata a depus intampinare, iar la data de 10.07.2013, s-au depus copii certificate ale actelor aflate in dosarul de executare nr. 272/2012, de catre BEJA Aequitas.
Mandatarul intimatei solicita lasarea cauzei la a doua strigare pentru a se prezenta aparatorul ales.
La doua strigare a cauzei, a raspuns mandatarul intimatei, V.R.C., lipsind contestatoarea.
Nemaifiind cereri de formulat şi excepţii de invocat, instanţa acorda cuvantul pe probe.
Mandatarul intimatei solicita încuviinţarea probei cu inscrisuri, cele depuse la dosar.
Instanţa, in temeiul art. 167 din Codul de procedura civila, apreciind utila, pertinenta şi concludenta soluţionarii cauzei, încuviinţează creditoarei proba cu inscrisuri, dupa care, acorda cuvantul pe fondul cauzei
Solicita respingerea contestaţiei la executare avand în vedere ca Tribunalul Bucureşti a admis recursul declarat împotriva incheierii pronunţate de Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti în Dosarul nr. 18542/300/2012 şi a incuviinţat executarea silita.
Instanţa constata cauza in stare de judecata şi o reţine spre soluţionare.

INSTANTA
Prin cererea de chemare în judecata avand ca obiect contestaţie la executare, inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 17.01.2013, contestatoarea Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietaţilor a solicitat in contradictoriu cu intimata F. E. anularea executarii silite şi a formelor de executare silita din dosarul execuţional nr. 272/2012 al BEJA Aequitas.
In motivare, s-a aratat ca plata despagubirilor este condiţionata de existenţa unor sume suficiente aprobate anual cu aceasta destinaţie. In absenta disponibilităţilor baneşti ale statului, raportat la dificultaţile prin care trece economia ţării, s-ar stabili în momentul de faţa, în sarcina ANRP o obligaţie imposibil de realizat şi care este de natura sa afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atat pe plan intern, cat şi pe plan european. Din raţiuni financiare creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plata şt nu pot fi platite decat in condiţii de solvabillitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A susţinut ca nu exista temei legal pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor.
S-a efectuat adresa la acelaşi BEJ in vederea comunicarii dosarului execuţional nr. 272/2012, care a fost depus in copie.
Intimata, fiind legal citata, a depus intampinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca neîntemeiata.
Instanţa a incuviinţat pentru parţi proba cu inscrisuri constand în actele de la dosar, apreciindu-le utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei, potrivit art. 167 Cpr.civ.
Analizand materialul probator administrat in cauza, instanţa reţine urmatoarele:
In fapt, in dosarul execuţional nr. 272/2012 al BEJA Aequitas, creditoarea intimata a cerut şi s-a incuviinţat executarea silită prin Decizia civila nr. 2402R/25.09.2012 pronunţata de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V - a Civila in Dosarul nr. 18542/300/2012, a titlului executoriu constand în Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP, irevocabila.
Prin Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP s-a emis titlu de plata in favoarea credioarei pentru suma de 500.000 lei
Sub aspectul criticii in sensul ca Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP nu este titlu executoriu, prin Decizia civila nr. 2402R/25.09.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V - a Civila in Dosarul nr. 18542/300/2012 s-a statuat cu autoritate de lucru judecat contrariul, astfel incat instanţa nu mai poate repune in discuţie aceasta problema de drept.
In ce priveşte critica privind inexistenţa unui temei legal pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, conform art. 3712 alin. 3 Cproc.civ., organul de executare la cererea creditorului va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei de la data cand creanţa a devenit exigibila şi pana la data plaţii elective a obligaţiei.
Avand in vedere cursul soluţionarii dosarului, la primul termen de judecata, observind enunţul art. 403 alin. 1 Cpr.civ., încheindu-se cadrul procesual în care cererea de suspendare a executarii silite ar fi putut fi soluţionata, instanţa va respinge cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.
Pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge contestaţia la executare ca neintemeiata.

PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARAŞTE:
Respinge contestaţia la executare formulata de contestatorul Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor cu sediul tn Bucureşti, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 împotriva intimatei F.E. prin mandatar V. R. C. cu domiciliul procesual ales în Bucureşti………………………, ca neintemeiata.
Respinge cererea de suspendare a executarii silite, ca ramasa fara obiect.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţata in şedinţa publica, azi, 11.07.2013.


PREŞEDINTE                                          GREFIER,
VLAD TARI                                   ANA DANIELA STANCIU

joi, 25 iulie 2013

Cu noile taxe de timbru, procesele devin un lux



Chiar înainte de începerea vacanţei judecătoreşti, legiuitorul nostru a mai scos din sacul său cu reglementări (mai mult sau mai puţin surprinzătoare), un nou act normativ care modifică radical sistemul taxelor de timbru. Este vorba de Ordonanţa de Urgenţă nr. 80/2013 care modifică modalitatea de calcul şi valoarea taxelor de timbru pentru aproape toate tipurile de cereri adresate instanţelor judecătoreşti. Totodată, raportat la noile reglementări, o serie de cereri de chemare în judecată care până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă nr. 80/2013 erau scutite de plata taxei de timbru, vor fi timbrate de acum înainte.
Concret, cuantumul taxelor de timbru va creşte substanţial în cazul tuturor cererilor de chemare în judecată. Pentru o cerere de divorţ, de exemplu, justiţiabilii vor scoate din buzunar până la 200 de lei (în funcţie de motivul pe care îşi întemeiază acţiunea). În materia executării silite, contestaţia la executare se va timbra în funcţie de valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau de valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite, dar nu mai mult de 1 000 lei. Cererile de recuzare sau strămutare în materie civilă se vor timbra cu 100 de lei. Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea îl reprezintă şi obligativitatea timbrajului în cazul plângerilor contravenţionale care se vor timbra cu suma de 20 de lei.
Acestea sunt doar câteva dintre modificările introduse de Ordonanţa de Urgenţă nr. 80/2013, textul integral al acesteia putând fi studiat mai jos.
Este evident că, prin creşterea dramatică a cuantumului taxelor de timbru şi prin extinderea sferei obligativităţii timbrajului asupra unor cereri de chemare în judecată care prin esenţa lor ar trebui să fie scutite de la plata vreunei taxe de timbru, noua reglementare eludează cele mai elementare principii de drept începând cu liberul acces la justiţie şi interzicerea discriminării şi ajungându-se chiar până la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie (dacă luăm în considerare obligativitatea timbrajului în materie contravenţională). 
Se pare că deja, în şedinţa din 29-30.06.2013, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România a adoptat un apel către Guvern, Parlament şi către toate celelalte instituţii abilitate, cu solicitarea restabilirii garanţiilor ce incumbă respectării dreptului la un proces echitabil, garanţii ce au fost încălcate prin noua reglementare.
Pentru mai multe informaţii, găsiţi textul Ordonanţei de Urgenţă nr. 80/2013 aici  http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_80_2013_taxele_judiciare_de_timbru_ordonanta_de_urgenta_80_2013.php

luni, 17 iunie 2013

Cine mai primeşte despăgubiri băneşti de la A.N.R.P.? Când şi cum?

În contextul în care, timp de ani de zile România a fost condamnată pe bandă rulantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la proprietate privată, ajungându-se chiar în situaţia pronunţării împotriva statului român a unei hotărâri pilot în materie (cauza Atanasiu contra României), legislaţia în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv este modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013.
Formal, justificarea acestui act normativ a fost determinată de conţinutul hotărârii pilot pronunţate în cauza Atanasiu contra României care condamnă ineficienţa legislaţiei naţionale, generată de lipsa de celeritate şi de predictibilitate a procedurii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, mai ales, cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în situaţia în care bunurile amintite nu mai pot fi restituite în natură.
După ce iniţial procedura de acordare a despăgubirilor în numerar prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată până în data de 15.05.2013, prin adoptarea succesivă a mai multor acte normative, respectiv OUG nr. 62/2010, OUG nr. 4/2012 şi Legea nr. 117/2012, începând tot cu luna mai a anului curent, avem o nouă legislaţie în materie.
Mult discutata Lege nr. 165/2013 apare după o lungă perioadă de aşteptare şi după mai multe tentative eşuate de legiferare, cea mai de notorietate reprezentând-o proiectul de lege prin care se încerca plafonarea valorii despăgubirilor băneşti, propunere care, lovindu-se de oprobiul public, a fost retrasă.
Aşadar, ce noutăţi aduce Legea nr. 165/2013 pentru persoanele cărora le-au fost preluate în mod abuziv anumite bunuri imobile, în perioada regimului comunist?
Reiterând prevederile Legii nr. 10/2001, dar şi ale altor acte normative în materie, reţinem că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 consfiinţesc ca regulă restituirea bunurilor în natură, cu excepţia situaţiei în care acest lucru nu mai este posibil, caz în care singura măsură compensatorie va fi reprezentată de stabilirea şi acordarea de puncte.
În ceea ce priveşte procedura restituirii imobilelor în natură, modificări importante sunt aduse de Legea nr. 165/2013 în materia fondului funciar, prin instituirea unor măsuri precum înfiinţarea Comisiilor locale pentru inventarierea terenurilor şi prin suspendarea emiterii hotărârilor de validare/invalidare, a eliberării titlurilor de proprietate şi a procedurilor de punere în posesie, până la centralizarea tuturor terenurilor care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe fiecare unitate administrativ teritorială. Se introduc şi noi termene pentru soluţionarea de către entităţile notificate a cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, cereri care nu au fost rezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Însă, cele mai “spectaculoase” schimbări apar în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor compensatorii, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, modalitatea de acordare a despăgubirilor băneşti persoanelor îndreptăţite, în situaţia în care nu se putea realiza o restitutio in integrum, era reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 16 din actul normativ amintit, dispoziţiile sau deciziile emise de entităţile notificate (prin care s-au respins cererile de restituire în natură şi prin care s-a propus acordarea de despăgubiri) erau remise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Analizând dosarul de despăgubire prin prisma legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, Comisia Centrală  pentru Stabilirea Despăgubirilor proceda la numirea unui evaluator autorizat în vederea evaluării imobilului a cărui restituire s-a cerut.
Ulterior întocmirii raportului de evaluare în care era consemnată valoarea imobilului, Comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reţinându-se valoarea stabilită de evaluator, fie la retrimiterea dosarului de despăgubire spre reevaluare. Procedura se finaliza prin emiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pe numele persoanelor îndreptăţite a unui titlu de plată sau titlu de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce nu depăşeau 500.000 lei şi a unui titlu de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce depăşeau pragul de 500.000 lei. De menţionat că, în situaţia în care Comisia constata că bunul a cărui restituire s-a solicitat putea fi restituit în natură, respingerea cererii de restiuire în natură fiind nelegală, aceasta proceda la restituirea imobilului respectiv.
Modalitatea de restituire prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost caracterizată de lipsa unor termene clare în care instituţiile abilitate să îşi îndeplinească obligaţiile legale (fapt ce a fost condamnat de către CEDO nu numai în hotărârea pilot dar şi în alte cauze, precum Faimblat contra României) dar şi de lipsa unor sancţiuni eficiente aplicabile în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor. Această deficienţă, grefată pe neimplicarea autorităţilor angrenate în procesul de retrocedare, alături de o aşa-zisă lipsă a disponibilităţilor financiare, reiterată continuu, dar niciodată dovedită, a dat naştere la un număr exorbitant de litigii, repetitive, aflate pe rolul instanţei europene.
Acesta este contextul în care, Capitolul III al Legii nr. 165/2013 introduce o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii persoanelor îndreptăţite, sub forma echivalării valorii imobilului preluat abuziv, cu un număr de puncte.
În scopul desfăşurării acestei proceduri, atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi preluate de nou înfiinţata Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor, entitate subordonată Cancelariei Primului Ministru, cu un regulament propriu de organizare şi funcţionare, care urmează a fi aprobat.
În raport de prevederile art. 17 al.1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, conchidem că principalele atribuţii ale Comisiei sunt reprezentate de emiterea de decizii în sensul validării sau invalidării dispoziţiilor emise de entităţile notificate prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii şi respectiv, în sensul compensării valorii imobilelor (prin puncte). Reţinând conţinutul art. 25 din Legea nr. 165/2013, constatăm că deciziile de compensare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor vor fi comunicate persoanelor îndreptăţite în termen de 45 de zile de la data emiterii. În cazul deciziilor de invalidare a propunerilor de măsuri reparatorii, acest termen va fi de 60 de zile.
Totodată, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2012 stabilesc şi anumite termene de soluţionare a dosarelor de despăgubire, şi anume: 60 de luni de la data intrării în vigoare a legii pentru dosarele deja înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau 60 de luni de la data transmiterii dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (pentru dosarele care vor fi transmise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013). În materia dosarelor de fond funciar, termenul de soluţionare este de 36 de luni. Menţionăm că deciziile emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare “la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii”[1]. În situaţia refuzului de a emite decizia respectivă, persoana îndreptăţită se va adresa aceleaşi instanţe, în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare (cel de 60 de zile).
Modalitatea de valorificare a punctelor acordate în deciziile de compensare este prevăzută de art. 27 din Legea nr. 165/2013,  concretizată în participarea la licitaţii organizate de Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi achiziţionarea de imobile din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, nu mai devreme de 1 ianuarie 2016.
Singura modalitate de acordare a măsurilor reparatorii în numerar, o constituie cea prevăzută de art. 31 din lege care stabileşte că, începând cu data de 1 ianuarie 2017 (sau  în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017) persoana îndreptăţită poate opta şi pentru valorificarea punctelor în numerar. Cei care au optat pentru această procedură, vor solicita Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, anual, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din valoarea punctelor acordate, ultima tranşă având valoarea de 16%.
Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 îşi vor produce efectele şi asupra persoanelor cărora le-au fost aprobate dosarele de despăgubire sau care deţin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în care au fost consemnate sume de bani, dar cărora nu li s-a făcut încă plata în numerar. Plata sumelor de bani către aceste persoane se va face începând cu data de 1 ianuarie 2014, în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, valoarea unei tranşe nefiind mai mică de 5.000 lei. Sunt exceptate de la această procedură sentinţele definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi neexecutate încă, prin care se dispune obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, care se vor executa conform noii proceduri.
Cam aşa arată “reforma” legislativă în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv şi acordării unor măsuri reparatorii, în viziunea legiuitorului român, reformă care ar trebui să răspundă solicitărilor instituţiilor europene, dar mai ales să soluţioneze deficienţele în materie, apărute în contextul socio-economic intern.
La o succintă analiză a conţinutului actului normativ, observăm că, încercând să confere o aşa-zisă notă de predictibilitate procedurii de despăgubire, Legea nr. 165/2013 instituie o serie de termene imperative, pentru fiecare etapă în parte. Din această perspectivă, reţinem că existenţa unor  termene în procedura de acordare a măsurilor reparatorii constituie, într-adevăr, o condiţie sine qua non pentru soluţionarea cererilor persoanelor îndreptăţite, fiind acceptată, ca atare, unanim.
Cu toate acestea, dintr-o perspectivă diferită, dacă Legea nr. 165/2013 complineşte lipsa unor termene punctuale din legislaţia anterioară (lipsuri condamnabile şi condamnate de organismele internaţionale abilitate şi care au adus practic desfăşurarea procedurii de retrocedare pe marginea hazardului), în ceea ce priveşte durata acestora, noua reglementare comportă multe discuţii.
Astfel, analizând textul noului act normativ, se observă cu uşurinţă că, exceptând termenele de decădere de 30 de zile şi respectiv 6 luni prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi despre care am amintit mai sus, Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire se află sub “semnultergiversării pe cât de mult este posibil a finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.
Cu titlu de exemplu, amintim dispoziţiile art. 34, text legal care instituie un termen de 60 de luni  în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte dosarele deja înregistrate, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va avea un termen de soluţionare de 5 ani de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, mai precis, până la data de 17.05.2018. Această dată “limită” se amână în cazul dosarelor care nu au fost încă înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data intrării în vigoare a legii, în situaţia acestora, termenul începând să curgă de la data înregistrării. Este de prisos să menţionăm că, în condiţiile în care, în acest moment la Secretariatul Comisiei sunt înregistrate dosare de despăgubire încă din anii 2005-2006 care nu au fost soluţionate până în prezent, termenul de soluţionare instituit de legiuitor este excesiv de lung.
Aceeaşi manieră de abordare este întâlnită şi în ceea ce priveşte valorificarea efectivă a compensării (a punctelor), prin dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, participarea la licitaţii în vederea achiziţionării de imobile fiind posibilă abia începând cu data de 1 ianuarie 2016, acordarea eşalonată a unor despăgubiri băneşti devenind fezabilă de abia începând cu data de 1 ianuarie 2017. Chiar şi pentru persoanele care au deja aprobate dosarele de despăgubire, plata sumelor de bani va începe de abia cu data 1 ianuarie 2014, fiind şi aceasta eşalonată.
În acest context, este discutabil dacă modalitatea de reglementare prevăzută de Legea nr. 165/2013 răspunde sau nu cerinţelor enunţate în cauza Atanasiu contra României şi, ceea ce este mai important, dacă aceasta va rezolva neajunsurile cu care se confruntă persoanele îndreptăţite.
În ceea ce priveşte durata procedurii instituite de Legea nr. 165/2012, opinăm că aceasta este, în continuare, caracterizată de o vădită lipsă a celerităţii, lipsind practic persoanele interesate de posibilitatea soluţionării dosarelor de despăgubire într-un termen rezonabil. Astfel, din această perspectivă, noua reglementare contravine celor dispuse în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu contra României, hotărâre în care CEDO atrăgea atenţia asupra lipsei de celeritate a măsurilor în vigoare la acea vreme.
Pe de altă parte, prin termenele de  instituite, care sunt destul de clare, şi în mod discreţionar, reglementate în favoarea organismelor abilitate şi în defavoarea justiţiabililor, Legea nr. 165/2012 lipseşte persoanele îndreptăţite şi de posibilitatea de a-şi soluţiona dosarele de despăgubire prin intervenţia instanţei de judecată, adică urmând calea litigioasă. Este de notorietate faptul că, în lumina reglementării oferite de Legea nr. 247/2005, în situaţia refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a întocmi rapoartele de evaluare, de a emite titlul de despăgubire, titlul de plată sau titlul de conversie după caz, un număr covârşitor de justiţiabili au sesizat cu succes instanţele de contencios administrativ în vederea obligării instituţiilor susamintite la emiterea actelor respective, sau la efectuarea operaţiunilor administrative prevăzute de lege. Or, în contextul în care legiuitorul stabileşte nişte termene (dorite de toată lumea, dar care, prin durata lor, sunt cel puţin ineficiente),  în care instituţiile abilitate vor avea posibilitatea să emită actele respective sau să efectueze anumite proceduri, rezultă că o eventuală cerere de chemare în judecată formulată împotriva acestora, fie ea întemeiată pe Legea nr. 554/2004 sau pe obligaţia de a face, va fi respinsă ca nelegală şi netemeinică. Prin prisma acestor considerente, observăm că reglementarea nu contravine doar raţionamentului Curţii, ci eludează şi conţinutul articolului 6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează liberul acces la justiţie.
Totodată, reţinem că amânarea acordării măsurilor reparatorii echivalează, de fapt, cu o precipitare a lipsei unei juste reparaţii pentru pierderea dreptului de proprietate, ceea ce, de plano, în majoritatea cazurilor, conduce la crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cele iniţial, născut din intervalul îndelungat de timp în care persoana îndreptăţită a fost lipsită de exerciţiul dreptului garantat (sau de o compensare echitabilă). Pentru aceste motive, apreciem că noua reglementare este în totală contradicţie şi cu dreptul la proprietate privată, drept garantat de prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
Tot din perspectiva respectării dispoziţiilor aceluiaşi act internaţional, notăm şi că, în condiţiile în care, până în prezent, un număr covârşitor de persoane îndreptăţite au reuşit să primească măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005, iar ulterior adoptării Legii nr. 165/2013 persoane îndreptăţite care au pierdut proprietatea bunurilor în aceleaşi condiţii cu prima categorie, care au urmat aceeaşi procedură şi cărora nu le-au fost soluţionate dosarele din motive neimputabile lor, sunt nevoite să se supună unei proceduri diferite, şi cu o durată mult mai mare, noua reglementare poate încălca şi prevederile art. 14 din Convenţie, text legal care interzice discriminarea.
Reţinând cele expuse, putem concluziona că noul act normativ care reglementează problematica măsurilor reparatorii în materia proprietăţii nu este de natură să complinească lipsurile şi deficienţele reglementării prevăzute de Legea nr. 247/2005. Efectele imediate ale Legii nr. 165/2013 se materializează într-o nouă amânare (dacă nu chiar suspendare) a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, alături de crearea unui dezechilibru vădit între interesul socio-economic general şi cel particular, cu consecinţa ca, mai departe, persoanele îndreptăţite să îşi găsească dreptatea tot în faţa instanţelor internaţionale.

[1] Apreciem că în cazul soluţionării unei contestaţii împotriva unei decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa competentă din punct de vedere teritorial este Tribunalul Bucureşti.
 http://www.juridice.ro/265935/cine-mai-primeste-despagubiri-banesti-de-la-anrp-cand-si-cum.html

joi, 2 mai 2013

Revocare plasament minor; reintegrarea minorilor in familia mamei, domiciliata in strainatate



S-a luat în examinare recursul formulat de petenta G. C., împotriva sentinţei civile nr.378 din 22 octombrie 2012,  pronunţată de Tribunalul Argeş in dosarul nr. 4675/109/2012.

 La apelul nominal, facut in sedinţa publica, au raspuns avocat Dumitrescu Andreea pentru recurenta-petenta, in baza imputernicirii avocaţiale nr.36919/2013 emisa de Baroul Arges - Cabinet de avocat şi intimatul G.B., lipsind intimata Directia Generala de Asistenţa Sociala şi Protectia Copilului Arges. Procedura este legal indeplinita.

 Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.

 S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de şedinţă, dupa care;

 Aparatorul recurentei-petente solicita suplimentarea probei cu inscrisuri, pe teza probatorie a situaţiei de fapt constand in aceea ca recurenta-petenta, in acest moment, are un loc de munca, inscrisuri pe care le depune cu borderou la dosar, comunicand cate un exemplar intimatului G.B. şi reprezentantului parchetului. Precizeaza ca inscrisurile sunt traduse din limba spaniola.

 Tot pe teza probatorie a situaţiei de drept cat şi de fapt, solicita a se dispune ataşarea dosarului nr.4891/109/2011 al Tribunalului Argeş, dosar initial prin care s-a dispus instituirea plasamentului celor doi minori intr-un centru din subordinea D.G.A.S.P.C Argeş.

 Intimatul G.B. arata ca se opune ataşarii dosarului nr. 4891/109/2011 al Tribunalului Argeş şi este de acord cu proba cu inscrisuri.

Reprezentantul parchetului pune concluzii de incuviinţare a probei cu inscrisuri solicitata de recurenta-petenta prin aparator, iar cu privire la cererea de ataşare a dosarului nr.4891/109/2011 al Tribunalului Argeş, apreciaza ca nu se impune, intrucat exista la dosarul cauzei copia hotararii pronunţata in acel dosar.

Solicita sa se precizeze daca parţile sunt divorţate, iar in caz afirmativ, a se pune in vedere parţilor sa depuna sentinţa de divorţ.

Aparatorul recurentei-petente precizeaza ca parţile sunt divorţate., insa la termenul de astazi nu se afla in posesia sentinţei.

Intimatul G.B. confirma ca s-a pronunţat divortul iar cu privire la incredinţarea minorilor nu s-a dispus nimic.

 Precizeaza ca divorţul s-a pronunţat pe data de 5 martie 2012

Curtea incuviinţeaza proba cu inscrisuri solicitată de recurenta-petenta aparator, inscrisuri ce au fost depuse la dosar la termenul de astazi.

Cu privire  la cererea formulata de aparatorul recurentei-petente, ataşarea dosarului nr.4891/109/2011 al Tribunalului Arges, o respinge, considerand ca nu este necesară ataşarea acestui dosar şi nici depunerea sentinţei de divorţ,. a parţilor.

Părţile arată ca nu mai sunt alte cereri de formulat in cauza.

Curtea constata recursul in stare de judecata şi acorda cuvantul asupra lui. Reprezentantul recurentei-petente solicita admiterea recursului asa cum a fost formulat, casarea in totalitate a sentinţei recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulata.

Solicita a se observa ca sentinta  pronuntata de prima instanta este nelegala şi netemeinica, aceasta fiind data cu incalcarea prevederilor Legii nr.272/2004 şi a se constata ca imprejurarile ce au determinat instituirea masurii plasamentului nu mai subzista.

Prin pronunţarea sentinţei recurate au fost incalcate prevederile art. 68 din Legea nr.272/2004, aratand ca, la momentul in care s-a dispus masura plasamentului cu privire la cei doi minori, recurenta-petenta nu a avut cunoştiinţa despre acest lucru. Dovada o reprezinta faptul ca, in dosarul prin care s-a instituit masura plasamentului, judecata s-a facut in lipsa recurentei, aceasta avand domiciliul in strainatate, fapt susţinut de inscrisurile administrate cu ocazia judecarii fondului inprezenta cauza.

 Mai arata ca au fost incalcate prevederile art.30 şi 33 din Legea nr. 272/2004, instanta de fond limitand dreptul recurentei de a-şi creşte, ingriji şi educa copiii, precum şi dreptul minorilor de a fi crescuţi de mama lor.

 Au fost incalcate şi prevederile art.263 din N.C.P.C, text care garanteaza faptul ca in cadrul procedurilor privind minorii, autoritaţile investite vor ţine cont de voinţa parinţilor şi a minoiilor.

 Arata ca, din probele administrate in cauza, instanta ar fi trebuit sa constate ca recurenta-petenta şi-a manifestat afecţiunea faţa de minori, aceasta deţine inchiriat un apartament in Spania cu condiţii bune de locuit, are un loc de munca, aşa cum rezulta din inscrisurile depuse la termenul de astazi la dosar şi este ajutata de mama şi sora ei, care si ele traiesc şi muncesc in Spania.

 Precizeaza ca nu se solicita cheltuieli de judecata.

Intimatul G.B. solicita respingerea recursului ca nefondat, aratand ca recurenta-petenta nu a mai vizitat minorii de cand a plecat din ţara, in vreme ce el ii viziteaza saptamanal, incercand sa pastreze cat mai mult legaturile cu acestia. Intrebat fiind daca s-ar reveni asupra masurii date, intimatul precizeaza ca nu este de acord ca recurenta sa ii ia pe minori in Spania.

Reprezentantul parchetului pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat şi de menţinere a sentinţei Tribunalului Argeş ca legala şi temeinica, aratand ca instanţa care a pronunţat divortul parţilor nu s-a pronuntat şi pe incredinţarea minorilor, astfel incat, in situaţia in care s-ar dispune incetarea masurii plasamentului, recurenta va fi in imposibilitate de a parasi teritoriul Romaniei impreuna cu cei doi minori, in conditiile in care tatal acestora şi-a exprimat deja opinia in sensul ca nu va fi de acord.

Avand cuvantul in replica, aparatorul recurentei-petente precizează că prin sentinţa   pronunţata   in   dosarul   nr.4891/109/2011,  s-a   dispus: instituirea plasamentului celor doi minori intr-un centru din subordinea D.G.A.S.P.C., iar prin sentinţa pronuntată in divorţ, s-a luat act de dispozitiile pronuntate in dosarul nr.4891/109/2011. In acest moment, drepturile parinteşti sunt suspendate.

                                             CURTEA

Asupra recursului civil de faţa, constata ca, prin cererea inregistrata la data de 27.04.2012, pe rolul Tribunalului Argeş, petenta G.C.a chemat in judecata pe intimata Directia Generala de Asistenta Sociala şi Protectia Copilului Argeş (DGASPC Argeş), solicitand: revocarea masurii plasamentului minorilor G. G. I. şi G. M. A.; reintegrarea celor doi minori in familia petentei; inlaturarea suspendarii exercitiului drepturilor parinteşti ale petentei cu privire la cei doi copii; suplinirea acordului numitului G.B., tatal minorilor, pentru deplasarea copiilor de pe teritoriul Romaniei pe teritoriul Spaniei.

In motivarea cererii s-a susţinut ca petenta şi G.B. sunt casatoriti din data de 10.11.2001, iar din casatoria lor au rezultat minorii G. G. I., nascut la data de 21.01.2005 şi G. M. A. nascuta la 01.10.2006.

Pe parcursul mariajului cu G.B., acesta nu a avut un loc de munca stabil, iar dupa naşterea celor doi copii, parinţii au convenit ca petenta sa plece la munca in Spania. Hotararea a fost determinata şi de faptul ca sora şi mama petentei erau deja stabilite in Spania şi o puteau ajuta sa işi gaseasca un loc de munca.

 Parinţii au convenit ca, pe durata lipsei petentei din ţara, G.B. sa se ocupe de creşterea şi ingrijirea celor doi copii, cu banii pe care petenta urma sa-i trimita in mod periodic acasa.

Petenta a plecat in Spania la începutul anului 2011 şi a trimis lunar pachete şi sume de bani substanţiale pentru ingrijirea, creşterea şi educarea celor 2 minori, cu care a pastrat in permanentă legatura, prin convorbiri telefonice.

 La sfarşitul anului 2011, tatal minorilor a refuzat sa-i mai dea copiii la telefon, sub diverse pretexte, pe care petenta le-a crezut.

 In urma demersurilor efectuate la inceputul lunii martie 2012, petenta a aflat ca cei doi minori nu se mai aflau in domiciliul tatalui lor inca din luna septembrie 2011, pentru ei instituindu-se, prin sentinţa civila nr.368/02.11.2011 pronunţata de Tribunalul Argeş, masura plasamentului.

 Aceasta cauza a fost soluţionata fara ca petenta sa fie citata la adresa sa reala, din Spania.

 Aceeaşi atitudine lipsita de scrupule a avut-o soţul sau G.B. şi in dosarul de divorţ, pentru ca nu a înştiinţat-o despre intenţiile sale şi nu a comunicat instanţei de judecata adresa din Spania a petentei.

La solicitarea lui G.B., prin dispoziţiile nr. 3971 şi 3972/29.09.2011, s-a dispus plasamentul in regim de urgenţă al minorilor, iar ulterior, prin sentinţa civila nr.368/02.11.2011, Tribunalul Argeş a inlocuit aceasta masura, cu cea a plasamentului copiilor.

Şi dupa instituirea masurii de plasament G.B. a continuat sa primeasca banii pe care petenta ii trimitea in ţara pentru copii.

G.B. a fost şi este total dezinteresat de soarta propriilor sai copii şi a incercat sa profite de pe urma acestora, folosindu-se de sumele de bani pe care petenta, cu buna credinţă, le-a trimis pentru copii.

Suplinirea acordului numitului G.B. pentru deplasarea minorilor pe teritoriul Spaniei se impune deoarece intre petenta şi soţul sau există  neinţelegeri in acest sens.

In drept, cererea a fost intemeiata pe disp.art.68, 38 lit.b şi 18 din Legea 272/2004.

La data de 02.05.2012, petenta şi-a completat cererea de chemare in judecata, in sensul ca l-a chemat in judecata şi pe G.B., extinzand astfel cadrul procesual subiectiv.

 Pentru soluţionarea prezentei cauze a fost ataşat dosarul nr.4891/109/2011 al Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa civila nr. 378 din 22 octombrie 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulata de petenta.

 Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a reţinut urmatoarele:

 Minorii G. G. I., nascut la data de 21.01.2005 în Mun.Piteşti jud.Argeş şi G.M. A., nascuta la 01.10.2006, sunt fiii petentei G.C. şi ai intimatului G.B., rezultaţi din casatoria acestora,  incheiata la data de 10.02.2001.

Prin cererea inregistrata sub nr. 20321/15.09.2011, tatal intimat a solicitat C.J.P.C Argeş sa stabileasca pentru cei doi copii masura plasamentului in regim de urgenţa, pe motiv ca nu se poate ocupa de creşterea şi ingrijirea acestora, soţia lui fiind plecata din ţară.

 Prin dispoziţiile nr.3971 şi 3972/29.09.2011, directorul C.J.P.C. Arges. a hotarat plasamentul in regim de urgenţa pentru ambii minori, in cadrul Centrului de Evaluare şi Primire in Regim de Urgenţa Piteşti.

 La acea data, prin ancheta intocmita in dosarul nr.4891/109/2011, s-a constatat ca tatal intimat şi cei doi minori locuiau pe raza com. Rateşti, jud.Arges, intr-o casa cu 2 camere şi bucatarie de aproximativ 40 mp, mobilata saracacios, in care condiţiile de igiena şi de trai erau satisfacatoare. Singurele venituri ale familiei constau in alocatia de stat pentru copii şi in alocaţia pentru susţinerea familiei.

 Tatal intimat a refuzat, la acea data, sa primeasca ajutor social pe motiv ca este foarte mic şi nu ii permite sa se ocupe de creşterea şi ingrijirea copiilor, preferand sa se angajeze, iar copii sa fie instituţionalizaţi.

In raspunsurile la interogatoriu ce i-a fost administrat la solicitarea petentei, tatal intimat a negat susţinerile petentei, afirmand ca nu a fost de acord cu plecarea soţiei sale la munca in Spania, că aceasta ştia de situaţia dramatica in care se aflau copiii şi că nu i-a propus tatalui sa fie de acord cu plecarea lor in Spania.

Prin sentinţa civila nr.368/02.11.2011, pronunţata de Tribunalul Argeş in Dosarul nr.4891/109/2011, a fost inlocuita masura plasamentului in regim de urgenţa cu masura plasamentului minorilor intr-un centru din subordinea petentei şi s-au suspendat exerciţiul drepturilor şi indeplinirea obligaţiilor parinteşti.

Petenta G.C.nu a avut cunoştiinţa de proces, intrucat a fost citata la domiciliul din tatalui, deşi locuia in Spania.

In prezent, aşa cum rezulta din ancheta sociala intocmita in cauza, petenta locuieşte in Spania, intr-o locuinţa cu chirie, imparţita cu sora sa Isabel. Imobilul consta intr-un singur dormitor, cu bucatarie - salon şi baie.

Petenta este şomera, in aşteptarea reangajarii sale in munca la depozitele horto-pomicole (campanii agricole).

Raportat la situaţia de fapt expusa, tribunalul a reţinut ca imprejurarile care au stat la baza stabilirii masurilor de protecţie pentru minori nu s-au modificat, intrucat in continuare tatal intimat este dezinteresat de soarta minorilor, petenta, deşi doreşte sa se ocupe de creşterea şi educarea copiilor, nu deţine condiţii minime pentru un trai decent nici pentru propria sa persoana şi cu atât mai puţin pentru persoana copiilor sai, in condiţiile in care nu are un loc de munca, nu obţine venituri, este şomera, iar cand işi gaseşte un loc de munca, veniturile sunt extrem de reduse. In plus, chiar şi in situaţia in care şi-ar gasi un loc de munca, petenta nu ar putea asigura supravegherea minorilor şi nu a probat ca mama şi sora sa ar putea-o ajuta sub acest aspect, in condiţiile in care şi aceste persoane desfaşoara unele activitaţi.

Impotriva sentintei, a formulat recurs, in termen legal, reclamanta G. C., criticand-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Hotararea a fost data cu incalcarea prevederilor art.68 alin.(2) şi(3) din Legea nr.272/2004, potrivit carora, in cazul in care imprejurarile care au stat la baza stabilirii masurii de protecţie speciala, Direcţia Generala de Asistenţa Sociala şi Protecţia Copilului este obligata sa sesizeze de indata Comisia pentru Protecţia Copilului sau, dupa caz, instanţa judecatoreasca in vederea modificarii, sau dupa caz, a incetarii masurii.

Dreptul de sesizare in acest sens il au şi parinţii.

Distinct de imprejurarea ca la momentul instituirii plasamentului, recurenta-reclamanta nu a ştiut de existenţa judecaţii avand domiciliul in strainatate, contrar celor reţinute la judecata in prima instanţa, condiţiile in care a fost instituita masura plasamentului nu subzista.

Arata recurenta ca a plecat la munca in Spania cu acordul soţului, lasand copii in grija acestuia, de la inceputul anului 2011. A trimis familiei in mod repetat bani şi bunuri destinate creşterii şi ingrijirii copiilor. De la momentul instituirii plasamentului şi pana in martie 2013, cand a aflat de masura, a trimis in continuare bani şi pachete.

In opinia recurentei, sunt greşit apreciate probele administrate din care rezulta ca a manifestat afecţiune şi grija sporita faţa de copii dupa ce a aflat de instituirea plasamentului, dar şi anterior, ca a inchiriat in Spania un apartarnent cu condiţii bune de locuit, ca este sprijinita moral şi material de mama şi sora, care traiesc in Spania, ca doreşte foarte mult reintegrarea copiilor in familie. Subliniaza faptul ca minorii au ajuns in centrul de plasament la iniţiativa tatalui, ca deşi au garantate condiţii decente de trai, sunt lipsiţi de o viaţa de familie normala pe care acum recurenta-reclamanta le-o poate oferi.

Or, interesul minorilor este acela de a creşte alaturi de mama, chiar şi in condiţiile in care aceasta este in masura sa le asigure un nivel de trai modest, dar decent.

In drept, recursul este intemeiat pe dispozipile art.3041 Cod procedura civila. Recursul este fondat.

Atat prin declanşarea procedurii de revocare a masurii plasamentului in vederea reintegrarii in familie a copiilor, cat şi prin inscrisurile de la filele 19 şi urmatoarele din dosarul de fond, s-a conturat dorinţa reclamantei, mama minorilor G.I. şi M.-A. de a-i reintegra in familie, dorinţă care continua in fapt grija purtata minorilor prin expedierea repetata catre familia din Romania a mai multor sume de bani. Este vorba despre 100 euro in data de 18.04.2011, 120 euro la 15.05.2011, 300 euro la  12.06.2011, 200 euro la 07.07.2011, 250 euro la 03.08.2011, 200 euro la 05.09.2011, 200 euro la 05.10.2011, 300 euro la 05.12.2011, 200 euro la 18.01.2012, 200 euro la 17.02.2012. La filele 187-198 sunt şi dovezi ale expedierii către familie de haine şi alimente.

Sunt sume de bani trimise lunar de catre reclamanta din munca prestata in Spania in baza contractului pe durata determinata, expedierile fiind facute chiar şi ulterior instituirii plasamentului, ceea ce demonstreaza ca, pe langa faptul neinştiinţarii sale asupra intenţiei tatalui copiilor de a-i preda in grija statului, nu a intrerupt, de la plecare, preocuparea faţa de situaţia financiara a familiei.

 Cum tatal a susţinut ca nu le poate asigura copiilor ingrijire in condiţiile in care se angajeaza in munca, examinarea opereaza asupra posibilitaţilor oferite de reclamanta in privinţa ingrijirii şi dezvoltarii acestora.

A rezultat din inscrisurile aflate la dosar ca recurenta-reclamanta deţine, in calitate de chiriaş, in Spania, un apartament cu un dormitor, baie, camera de zi şi bucatarie.

Potrivit referatului psiho-socio-educaţional intocmit in Spania, reclamanta conteaza pe sprijinul sorei şi mamei sale. Mama reclamantei are locuinţa in apropiere de cea a fiicei. La data intocmirii referatului, reclamanta era in aşteptarea reangajarii şi nu avea datorii. Era, de asemenea, inregistrata in sistemul de asigurare sociala a statului in care s-a stabilit.

Beneficiind de spaţiu, de sprijinul bunicii şi matuşii celor doi copii pentru situaţia reinceperii activitaţii in campania agricola, mama poate oferi in prezent condiţii de creştere şi ingrijire a acestora, astfel ca masura de protecţie a plasamentului la serviciul de tip rezidenţial nu se mai justifică.

De altfel, din 29 noiembrie 2012, recurenta- reclamanta este din nou angajata in munca in Spania, incasand venituri salariale de 923,12 euro, respectiv 1117,81 euro de la firma Alpaca Hortofruticola SL, conform fişelor de lichidare pe lunile decembrie 2012, ianuarie 2013 de la filele 19 şi 20 din dosarul de recurs.

Caracterul de masura temporara a plasamentului este aplicarea unei reguli de baza, constituind totodata scopul procedurii in discuţie, şi anume reintegrarea copilului in familie.

 Raspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltarii copiilor revine, conform art.5 alin.(2) din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificarile şi completarile ulterioare, in primul rand parinţilor, care au obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi indeplini obligaţiile faţă de copii, ţinand seama cu prioritate de interesul superior al acestora.

Reclamanta işi asuma responsabilitatea creşterii şi ingrijirii copiilor, a dovedit ca le poate oferi condiţii decente in acest sens, prin urmare este interesul celor doi minori de 6 şi 7 ani sa reia viaţa de familie alaturi de mama, cu atat mai mult, cu cat, masura plasamentului nu a fost de lunga durata.

Intrucat sunt indeplinite in cauza condiţiile incetarii masurii de protecţie speciala, aşa cum prevede art.68 alin.(2) din lege, in temeiul art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedura civila, coroborate cu art.312 Cod procedura civila, va fi admis recursul şi va fi modificata sentinţa in sensul admiterii acţiunii, incetarii masurii plasamentului minorilor stabilita prin sentinţa civila nr.368/2.11.2011 şi reintegrarii acestora in familia recurentei, cu consecinţa inlaturarii suspendarii exercipului drepturilor parinteşti şi suplinirii acordului intimatului G.B. pentru ca minorii sa se poata deplasa impreuna cu reclamanta pe teritoriul Spaniei. Aceasta din urma masura este necesara pentru ca minorii sa se poata bucura de ocrotirea mamei deoarece tatal, deşi nu le poate asigura ingrijirea, nu este de acord cu deplasarea copiilor.

               PENTRU ACESTE MOTIVE

                       IN NUMELE LEGII  DECIDE

 CU   MAJORITATE

Admite recursul formulat de recurenta reclamanta G. C. impotriva sentinţei civile nr.378 din 22 octombrie 2012, pronunţată de  Tribunalul Arges, în dosarul nr.4675/109/2012, intimati fiind G.B. şi DIRECTIA GENERALA DE ASISTENTA  SOCIALA  ŞI  PROTECTIA COPILULUI ARGEŞ.

 Modifica sentinţa in sensul ca admite actiunea, inceteaza masura plasamentului minorilor G. M.A. nascuta la 01.10.2006 şi G. G.-I. nascut la 12.05.2005, stabilita prin sentinţa civila nr. 368/2.11.2011, ii reintegreaza pe minori in familia recurentei, inlatura suspendarea exercitiului drepturilor parinteşti şi suplineşte acordul intimatului G.B. pentru ca minorii sa se poata deplasa impreuna cu reclamanta pe teritoriul Spaniei.

Irevocabila.

Pronunţata in şedinţa publica astazi, 12 martie 2013, la Curtea de Apel Piteşti - Secţia I Civila.


Preşedinte,                                                                                               Judecator,

Nicoleta Simona Paştin                                                                     Laura loniţă



Grefier, Manuela Scurtu

                                             



 OPINIE     
SEPARATA  Exprimata de noi, Judecator Corina Pincu-Ifrim, in sensul respingerii recursului ca nefondat