joi, 26 noiembrie 2009

PFA-ul - o soluţie "uşoară" la "vremuri grele"

În perioada de criză economică prin care trecem, activitatea unui număr mare de societăţi comerciale este practic "blocată" datorită introducerii impozitului forfetar, destul de împovărător pentru contribuabilul român.
Pe fondul fenomenului suspendării activităţii şi radierii în masă a unor societăţi comerciale, tot mai mulţi întreprinzători aleg să îşi desfăşoare activitatea în baza unei "persoane fizice autorizate" sau a unei alte entităţi fără personalitate juridică prevăzută de OUG nr. 44/2008.
Reglementată de actul normativ amintit mai sus, procedura înfiinţării unei "persoane fizice autorizate" presupune depunerea la Oficiul Registrului Comerţului a următoarelor documente:
-cerere de autorizare (aceasta se găseşte la sediul Registrului Comerţului);
-dovada sediului profesional (act de proprietate, contract de comodat, contract de inchiriere sau orice alt act care conferă întreprinzătorului dreptul de folosinţă asupra imobilului respectiv);
-copie de pe buletin;
-diploma de studii, certificat, adeverinţa de vechime în muncă sau orice alt act care atestă faptul că titularul viitorului PFA deţine cunoştinţele şi abilităţile pentru a desfăşura activitatea respectivă;
-specimen de semnătură (acesta poate fi dat sau în faţa funcţionarului de la Oficiul Registrului Comerţului sau în faţa unui notar);
-dacă sediul profesional al PFA-ului va fi într-un apartament de bloc, este necesar să prezentaţi şi acordul vecinilor şi al Asociaţiei de Proprietari.
După cum aminteam, principalul avantaj al desfăşurării activităţii în cadrul unui PFA, este faptul că "scăpaţi" de impozitul forfetar, putând desfăşura aproape orice activitate prevăzută de CAEN, cu condiţia ca pentru aceasta să aveţi calificarea necesară.
Un alt "plus" al PFA-urilor îl reprezintă şi faptul că în cazul acestora, contabilitatea se ţine în partidă simplă, putând fi realizată chiar de dumneavoastră, fără a mai fi obligaţi să apelaţi la serviciile unui contabil.
De asemenea, trebuie reţinut că puteţi cumula calitatea de titular al unui PFA cu aceea de angajat al unei terţe persoane, dar că un PFA nu poate avea calitatea de angajator, fiind permisă doar colaborarea acestuia cu alte persoane fizice sau juridice în scopul desfăşurării activităţii economice respective.

duminică, 15 noiembrie 2009

O mică "bază de date"

În secţiunea "Din jurisprudenta instantelor interne si a C.E.D.O.", veţi găsi postate diverse hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze în care a fost implicat şi statul român. Par destul de interesante şi sperăm să vă fie de ajutor în conceperea unor apărări cât mai solide, mai ales acum, când instanţele ar trebui să ia din ce în ce mai în serios opiniile venite din partea Curţii.

Aruncând un ochi peste practica celor de la Strasbourg, iată ce am găsit....

sâmbătă, 14 noiembrie 2009

Cauza Konolos vs României



SECŢIA A TREIA


CAUZA KONOLOS împotriva României (încălcarea Art. 5 din Convenţie)
(Cererea nr. 26600/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG
7 februarie 2008

DEFINITIVĂ

07/05/2008

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Konolos împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA A TREIA), întrunită în completul format din :
Boštjan M. Zupančič, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată :
PROCEDURA
74. La originea cauzei se află cererea (nr. 26600/02) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui Stat, dl. Gheorghe Konolos (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 24 iunie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (« Convenţia »).
75. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
76. La 6 aprilie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.


ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
77. Reclamantul aparţine grupului etnic al romilor. El s-a născut în 1965 şi domiciliază în Liège, Belgia.
78. La 12 ianuarie 2000, reclamantul, administrator al unei societăţi care comercializa produse petroliere, a fost interogat şi plasat în arest preventiv pe o durată de treizeci de zile, după ce a fost informat de procurorul însărcinat cu ancheta că era bănuit a fi comis infracţiunile de înşelăciune, fraudă fiscală, fals şi uz de fals prevăzute de articolele 215, 289, 291 din Codul penal şi 13 din Legea nr. 87/1994 cu privire la combaterea fraudei fiscale. Reclamantul afirmă că a suferit violenţe din partea poliţiştilor în timpul arestării preventive în ianuarie 2000.
79. Prin rechizitoriul din 17 ianuarie 2000, reclamantul a fost trimis în faţa tribunalului judeţean Arad în temeiul infracţiunilor sus menţionate. Conform parchetului, reclamantul ar fi comercializat produse petroliere, neconforme cu normele de calitate în vigoare, cu certificate de calitate false.
80. Prin sentinţa din 3 august 2000, tribunalul judeţean Arad l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani şi opt luni de privare de libertate sub motivul înşelăciunii asupra calităţii produselor, fals, uz de fals şi evaziune fiscală.
81. Printr-o hotărâre din 22 decembrie 2000, Curtea de Apel din Timişoara a admis apelul parchetului şi a condamnat reclamantul pentru aceleaşi capete de acuzare la paisprezece ani privare de libertate.
82. Printr-o hotărâre din 22 martie 2002, Curtea supremă de justiţie, la recursul reclamantului, a casat hotărârea Curţii de Apel precum şi sentinţa dată în primă instanţă şi a trimis cauza în faţa tribunalului judeţean. Prin aceeaşi hotărâre, ea a prelungit arest preventiv a reclamantului fără a-i preciza durata nici temeiul juridic.
83. La 23 aprilie 2002, ţinând seama de faptul că termenul de treizeci de zile pentru care arest preventiv a reclamantului putea fi legal prelungită se scursese, administraţia penitenciarului din Arad a întrebat la tribunalul judeţean din Arad spre a afla dacă arest preventiv a reclamantului fusese prelungită de tribunal.
84. La 24 aprilie 2002, printr-o scrisoare de răspuns, tribunalul judeţean a informat administraţia penitenciară că detenţia reclamantului nu putea fi prelungită, deoarece Curtea Supremă de Justiţie nu transmisese încă dosarul astfel încât tribunalul nu se putea pronunţa asupra arestării preventive. El a indicat de asemenea că temeiul legal arestării preventive a reclamantului se baza pe hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002.
85. La 16 iulie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a transmis dosarul tribunalului judeţean din Arad.
86. La 5 august 2002, a avut loc prima înfăţişare în faţa tribunalului judeţean din Arad. Cu ocazia acestei înfăţişări, reclamantul a cerut revocarea stării de arest ilegale, susţinând că nu ştia de ce continua să se afle în detenţie în măsura în care nici o hotărâre judiciară nu o prelungise. Printr-o încheiere de şedinţă dată în aceeaşi zi, tribunalul judeţean, întemeindu-se pe articolul 300 din codul de procedură penală, a prelungit arestui preventiv a reclamantului cu treizeci de zile, anume până la 3 septembrie 2002. El a respins cererea de revocare, sub motiv că arestul preventiv era justificat.
87. Prin încheierile de şedinţă din 28 august şi 2 şi 24 octombrie 2002, tribunalul a prelungit din nou arestul preventiv al reclamantului cu perioade succesive de treizeci de zile.
88. Prin sentinţa din 21 noiembrie 2002, tribunalul judeţean din Arad a condamnat reclamantul pentru acuzaţiile de înşelăciune, fals, uz de fals şi evaziune fiscală la o pedeapsă de cinci ani de închisoare definitivă.
89. Reclamantul a promovat apel, susţinând că era nevinovat şi a cerut achitarea. El susţinea că elementele constitutive ale infracţiunilor de care era acuzat nu erau întrunite. Printr-o hotărâre din 5 februarie 2003, Curtea de Apel din Timişoara i-a respins apelul, a admis apelul parchetului şi l-a condamnat la o pedeapsă de şapte ani de închisoare. Reclamantul nu a mai făcut recurs contra acestei hotărâri.
90. Prin hotărârea definitivă din 12 noiembrie 2003, Judecătoria Arad a respins cererea de revizuire a reclamantului contra hotărârii Curţii de Apel din Timişoara din 5 februarie 2003, sub motiv că noile elemente probatorii pe care înţelegea să le prezinte nu erau pertinente.
91. Printr-o scrisoare din 13 octombrie 2005, reclamantul a informat Curtea că a fost pus în libertate.


II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
92. Dispoziţiile pertinente ale Constituţiei, aşa cum era în vigoare la vremea faptelor, au următorul cuprins:
Articolul 20
« « (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. »
Articolul 23 § 4
« Arestarea preventivă este ordonată de un magistrat pe o durată de maximum treizeci de zile (...) Prelungirea arestării preventive se aprobă prin hotărârea instanţei de judecată. »
Articolul 144
« Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, (...);
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, (...);
c) hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor (...). »
Articolul 145 § 2
« Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României. »
93. Articolul 25 §§ 1 şi 3 din legea nr. 47/1992 asupra organizării şi funcţionării Curţii constituţionale, aşa cum era în vigoare la vremea faptelor are următorul conţinut:
« Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe a guvernului ori a unei dispoziţii din aceste acte normative este definitivă şi obligatorie.
De la publicarea lor în Monitorul oficial al României, deciziile sunt obligatorii şi nu dispun decât pentru viitor. »
94. Constituţia este legea fundamentală în sistemul român de drept. Locul său în vârful piramidei actelor juridice, implică o conformitate strictă şi necondiţionată a tuturor celorlalte norme de drept cu dispoziţiile sale. Aşadar, Constituţia este o sursă de drept în procedura penală, în măsura în care, în calitate de lege fundamentală a Statului, ea stabileşte norme generale care îşi găsesc aplicare în materie. Astfel, articolul 23 din Constituţie conţine reguli detaliate cu privire la arestarea în cadrul unei proceduri penale.
95. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în cadrul unei proceduri judiciare de orice persoană interesată care apreciază că interesele sale sunt lezate de o dispoziţie legală aplicabilă litigiului în care ea este parte. ea permite Curţii Constituţionale să procedeze la un control concret şi a posteriori al unei dispoziţii legale.
96. Confruntată cu problema opozabilităţii deciziilor sale, Curtea Constituţională a apreciat, în hotărârea sa nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 151/2000, că « hotărârile definitive favorabile excepţiilor de neconstituţionalitate nu au numai efect relativ, inter partes, (...), ci şi un efect absolut, erga omnes ». Ea şi-a întemeiat această hotărâre pe articolele 145 § 2, 16 § 1 şi 51 din Constituţie, judecând că dacă hotărârile sale nu produceau efecte erga omnes, ar fi posibil ca o dispoziţie legală judecată contrară Constituţiei să continue să aibă efecte juridice.
97. Dispoziţiile pertinente din codul de procedură penală aşa cum era în vigoare la momentul respectiv aveau următorul conţinut:
Articolul 139 § 2
« Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere[a interesatului]. »
Articolul 141 § 1
« Încheierea data in prima instanţă prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei masuri preventive poate fi atacata cu recurs, de inculpat sau de procuror, indiferent de judecata pe fond. »
Articolul 149 §§ 1 et 3
« Durata arestării inculpatului nu poate depăşi treizeci de zile, afara de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii.
Arestarea inculpatului, ordonată de instanţă în cursul judecăţii durează până la finalizarea procedurii, [inclusiv căile de recurs], afara de cazul când instanţa dispune punerea sa în libertate. »
Articolul 300 § 3
« În cauzele in care inculpatul este arestat, instanţa (...) este datoare sa verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea luării măsurii si menţinerii în (stare de) arest [a inculpatului]. »
Articolul 361 §§ 2 şi 3
« Hotărârile preventive date în primă instanţă nu pot fi atacate cu apel independent de judecata pe fond.
Apelul făcut contra sentinţei pe fond este considerat ca vizând de asemenea şi hotărârile preventive (...) »
Articolul 3851 § 2
« Hotărârile preventive nu pot fi atacate cu recurs independent de sentinţa sau de hotărârea pe fond decât în cazurile prevăzute de lege. »
98. Doctrina a interpretat articolul 141 din codul de procedură penală ca nepermiţând inculpatului să atace cu recurs independent de sentinţa dată pe fond dacă tribunalul nu dispune, nu revocă, nu înlocuieşte şi nu pune capăt unei măsuri preventive. Pe de altă parte, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a apreciat că, ţinând seama de cazurile enumerate de articolul 141 § 1 din codul de procedură penală, un recurs depus contra unei hotărâri date după retrimiterea în judecată a celui interesat şi respingând o cerere de revocare sau ordonând menţinerea unui arest preventiv, era inadmisibil (hotărârea nr. 1797/1999 a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie din 7 mai 1999 ; în acelaşi sens, hotărârea nr. 154/2003 a secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie din 14 ianuarie 2003). Urmare modificării din codul de procedură penală prin legea nr. 281/2003 publicată în Monitorul Oficial din 1 iulie 2003 (« legea nr. 281/2003 »), articolul 141 citat mai sus a fost modificat şi prevede un recurs imediat contra unei decizii care ordonă menţinerea unei măsuri preventive după retrimiterea în judecată.
99. Curtea Constituţională, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a articolului 149 § 3 din codul de procedură penală, a emis hotărârea nr. 546 din 4 decembrie 1997 în următorii termeni:
« Articolul 149 § 3 din codul de procedură penală est neconstituţional, în măsura în care este interpretat ca autorizând arestarea preventivă (...) peste perioada de treizeci de zile, fără să existe o prelungire [hotărâtă de o instanţă de judecată], în condiţiile articolului 23 din Constituţie.
Aceste dispoziţii legale trebuie să fie coroborate cu articolul 23 § 4 din Constituţie, conform căruia durata arestării preventive nu poate depăşi treizeci de zile.
Textul constituţional referitor la arest preventiv are o referire de ordin general şi, ca urmare, dispoziţiile sale trebuie să fie respectate de fiecare dată când este ordonată arestarea unei persoane (...) fără deosebire între arestarea legată de anchetă sau ce legată de proces. Acestea fiind spuse, la expirarea perioadei de treizeci de zile, instanţa are obligaţia constituţională de a verifica din oficiu dacă menţinerea în arest este justificată, şi, dacă acesta este cazul, să o prelungească cu maximum treizeci de zile. Dacă, după acest interval, motivele punerii sub arest subzistă, instanţa poate, în aceleaşi condiţii, să prelungească arestarea preventivă cu perioade de maximum treizeci de zile. (...)
Arestarea preventivă, fie că a fost ordonată în decursul anchetei sau al procesului, nu este conformă articolului 23 § 4 din Constituţie decât dacă ea are o durată de maximum treizeci de zile şi dacă orice prelungire are aceeaşi durată. »
100. Legea nr. 281/2003 a modificat codul de procedură penală care prevede expres obligaţia pentru instanţele de judecată de a verifica regulat, pe toată durata procedurii, legalitatea şi oportunitatea menţinerii în arest preventiv.


ÎN DREPT

I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE
101. Reclamantul afirmă că arestarea sa preventivă dintre 21 aprilie şi 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal în măsura în care, după hotărârea din 22 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, nici o instanţă naţională nu îi prelungise arestarea preventivă, cu încălcarea articolului 5 § 1 c) din Convenţie, cu următorul conţinut :
« 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : (...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; (...) »
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra excepţiei Guvernului întemeiată pe non epuizarea căilor de atac interne
102. Guvernul apreciază că dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a controla legalitatea arestării sale. Astfel, el observă mai întâi că reclamantul ar fi trebuit să facă recurs contra încheierii din 5 august 2002 care îi respingea cererea sa de revocare a arestării preventive şi a prelungit această măsură. Guvernul nu precizează temeiul legal al acestui recurs dar apreciază că tribunalul sesizat printr-un astfel de recurs ar fi trebuit să examineze legalitatea prelungirii arestării preventive ordonate la 5 august 2002 de tribunalul din Arad, raportându-se la perioada anterioară. Fără a specula asupra rezultatului unui astfel de demers, Guvernul este de părere că în ipoteza în care instanţa de recurs ar fi constatat absenţa temeiului legal al arestării preventive a reclamantului, ea avea posibilitatea şi chiar obligaţia de a ordona repunerea sa imediată în libertate.
103. Guvernul subliniază în fine că reclamantul nu a ridicat problema legalităţii arestării sale preventive în faţa instanţei de Apel şi că a omis să depună recurs contra hotărârii pronunţate în apel de Curtea de Apel din Timişoara.
104. Reclamantul se opune acestei teze şi apreciază că deşi aceste recursuri există în teorie, ele sunt ineficace în practică. El subliniază că prin încheierea din 5 august 2002, tribunalul judeţean a respins cererea sa de revocare a arestării preventive, unicul recurs care ar fi permis punerea sa în libertate.
105. Curtea reaminteşte că articolul 35 § 1 din Convenţie nu prescrie decât epuizarea recursurilor în acelaşi timp legate de încălcarea incriminată, disponibile şi adecvate. Acestea trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de accesibilitatea şi efectivitatea dorite; este obligaţia Statului intimat să demonstreze că aceste exigenţe sunt întrunite (a se vedea, printre altele, Aquilina împotriva Maltei [GC], nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III şi Wloch împotriva Poloniei (hot.), nr. 27785/95, 30 martie 2000).
106. Curtea subliniază că exigenţa unui temei juridic continuu pentru fiecare privare de libertate se extinde pe toată perioada detenţiei. Această exigenţă impusă de articolul 5 § 1 din Convenţie are ca scop să se garanteze că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, § 56, CEDO 2000‑IX). Astfel, în principiu, baza legală a oricărei arestări trebuie să existe din momentul în care măsura este luată şi aceasta trebuie să acopere întreaga perioadă a detenţiei.
107. Curtea reaminteşte de asemenea că în măsura în care un reclamant se plânge de lipsa de temei legal a arestării sale preventive, un recurs efectiv se defineşte prin faptul că după de a constatat ilegalitatea arestării sale, instanţa naţională sesizată să poată ordona punerea sa în libertate imediată (Wloch împotriva Poloniei, mai sus citată). În dreptul român, cererea de revocare, utilizată cu întârziere de reclamant, era calea de recurs care îi permitea să obţină punerea sa în libertate imediată dacă instanţele naţionale constatau că arestarea sa preventivă nu mai avea temei legal.
108. Guvernul apreciază că reclamantul ar fi trebuit să facă recurs contra încheierii din 5 august 2002 care a respins cererea sa de revocare şi a prelungit arestarea sa preventivă. Curtea observă totuşi că, aşa cum reiese din conţinutul articolului 141 din codul de procedură penală în vigoare la vremea faptelor, numai hotărârile care ordonau, revocau, înlocuiau sau puneau capăt unei măsuri preventive puteau face obiectul unui recurs introdus de inculpat independent de sentinţa pe fond. ca urmare, per a contrario, o hotărâre care respingea o cerere de revocare sau prelungea o măsură preventivă nu putea face obiectul unui recurs imediat (vezi paragraful 25 de mai sus). Ca urmare, Curtea nu este convinsă că această cale de recurs propusă de Guvern ar fi permis redresarea situaţiei reclamantului.
109. Desigur, în temeiul dreptului intern, încheierea din 5 august 2002 putea fi recurată în acelaşi timp cu hotărârea pronunţată pe fond, ceea ce reclamantul nu a făcut. Totuşi, Curtea trebuie să cerceteze dacă aceste căi de recurs, anume apelul şi recursul depuse împotriva sentinţei pe fond, erau susceptibile de a oferi reclamantului repararea prejudiciului său şi a duce la punerea sa în libertate. În acest sens, Curtea ia notă că apelul contra hotărârii din 5 august 2002 era legat de sentinţa pe fond şi că nu intervenise decât la aproximativ şase luni după ce situaţia litigioasă se terminase şi când reclamantul era deţinut după condamnare şi nu se mai afla în arest preventiv în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenţie. Ca urmare, chiar dacă am presupune că instanţele de apel şi de recurs s-ar fi aplecat asupra legalităţii arestării preventive din perioada dintre 21 aprilie - 5 august 2002, ele nu putea decât să constate o eventuală nerespectare a dreptului intern în materie de arest preventiv fără ca totuşi să poată remedia situaţia.
110. Pe de altă parte, Curtea ia notă că reclamantul invoca lipsa de temei legal a arestării sale preventive, susţinând că instanţele ordinare nu i-o prelungiseră la fiecare treizeci de zile conform articolului 149 din codul de procedură penală, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională. Or, în măsura în care reiese din fapte de această speţă că aceste instanţe nu urmau jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea apreciază că rezultatul unei astfel de căi de recurs nu prezenta perspective rezonabile de succes (Akdivar şi alţii împotriva Turciei, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑IV, p. 1211, § 68). În fine, Curtea ia notă că Guvernul nu a prezentat exemple de jurisprudenţă internă pentru a dovedi eficacitatea acestor căi de recurs.
111. Ţinând seama de cele precedente, se cuvine să se respingă excepţia de non epuizare a căilor de atac interne ridicată de Guvern.
2. Asupra întemeierii plângerii
112. Curtea constată de asemenea că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea subliniază pe de altă parte că aceasta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarată admisibilă.
B. Pe fond
1. Tezele părţilor
113. Reclamantul apreciază că arestarea sa preventivă între 21 aprilie şi 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal.
114. Guvernul consideră că în perioada sus-menţionată, reclamantul a fost arestat în virtutea unei hotărâri judecătoreşti, anume hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002. Subliniază că reclamantul a fost pus în arest preventiv, sub motiv că existau bănuieli plauzibile că ar fi comis infracţiuni legate de domeniul economic. Pe de altfel, el observă că Curtea supremă de justiţie a apreciat necesitatea menţinerii arestării preventive a reclamantului, bazându-se pe probele care constituiau bănuieli plauzibile care justificau această măsură.
115. În ce priveşte aparenta contradicţie între hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 şi hotărârea Curţii Constituţionale referitoare la durata arestării preventive în timpul fazei de judecată, Guvernul notează că le revine în primul rând instanţelor naţionale să interpreteze şi să aplice dreptul intern.
116. În fine, Guvernul observă că în temeiul art. 140 din codul de procedură penală, arestul preventiv putea înceta fie la scadenţa termenului prevăzut de lege fie printr-o hotărâre judiciară, fie în caz de neîncepere a urmării penale sau de punere în libertate în favoarea interesatului. Asupra acestui punct, prezenta cauză diferă de cauza Pantea împotriva României, (nr. 33343/96, § 226, CEDO 2003‑VI (extrase)) unde instanţele interne au constatat ilegalitatea arestării preventive a reclamantului. Într-adevăr, tribunalul judeţean din Arad în răspunsul său adresat administraţiei penitenciare la 24 aprilie 2002 a considerat că reclamantul era menţinut în arest în temeiul hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 (vezi paragraful 11 de mai sus).
2. Aprecierea Curţii
117. Curtea reaminteşte că durata detenţiei posterioare condamnării în primă instanţă nu poate fi considerată ca încadrându-se în articolul 5 § 1 c) ; totuşi, când o Curte de Apel casează prima sentinţă şi dispune trimiterea spre rejudecare, perioada de arest cuprinsă între casare şi noua judecată este de asemenea luată în calcul. Ca urmare, detenţia reclamantului între 22 martie 2002, dată la care condamnarea sa a fost anulată şi cauza trimisă la primii judecători, şi 21 noiembrie 2002, data celei de-a doua condamnări a sa, se analizează într-un arest preventiv în sensul articolului 5 § 1 c) din Convenţie (Cahit Solmaz împotriva Turciei, nr. 34623/03, § 32, 14 iunie 2007).
118. Curtea reaminteşte de asemenea că termenii « regulamentar » şi « potrivit căilor legale » care apar în articolul 5 § 1 din Convenţie trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond ca şi de procedură ale acesteia (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII, p. 3297, § 139). Totuşi, « reglementaritatea» detenţiei faţă de dreptul intern nu este întotdeauna elementul decisiv. Curtea trebuie să fie pe de altă parte convinsă că arestarea pe perioada în cauză este conformă scopului articolului 5 § 1 din Convenţie, anume să protejeze individul de orice privaţiune arbitrară de libertate (Ječius citat mai sus, § 56).
119. Deşi le revine în primul rând autorităţilor naţionale, şi în special curţilor şi tribunalelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern, lucrurile stau altfel dacă este vorba de cauze în care, având în vedere articolul 5 § 1, nerespectarea dreptului intern determină încălcarea Convenţiei. Într-un astfel de caz, Curtea poate exercita un anumit control pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost realmente respectat (vezi, printre multe altele, Scott împotriva Spaniei, hotărâre din 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI, p. 2396, § 57 şi Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, nr. 38797/03, § 26, 4 mai 2006).
120. În speţă, Curtea ia notă că la 22 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut arestul preventiv al reclamantului fără a preciza pe ce durată. Ţinând seama de dispoziţiile legale în vigoare la vremea faptelor, Curtea apreciază necesar să se analizeze dacă, pentru perioada incriminată, hotărârea citată mai sus putea constitui o bază legală suficientă în temeiul dreptului intern şi al garanţiilor impuse de articolul 5 § 1 din Convenţie.
121. Curtea ia notă, cu titlu liminar, că în dreptul român la vremea faptelor, controlul Constituţionalităţii, pe cale de excepţie, constituie unicul instrument prin care interesatul poate acţiona pentru a contesta o dispoziţie legală, în ipoteza în care drepturile sale Constituţionale au fost atinse (vezi paragraful 22 de mai sus). Veghind la respectarea principiilor şi normelor Constituţionale, inclusiv a drepturilor omului, Curtea Constituţională îşi îndeplineşte rolul de garant al bunei funcţionări a unei societăţi democratice.
122. Curtea subliniază de asemenea că în virtutea Constituţiei, hotărârile Curţii Constituţionale care se pronunţă în favoarea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt aplicabile imediat şi obligatoriu pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judiciară, şi produc efecte erga omnes (vezi paragrafele 19, 20 şi 23 de mai sus). Ca urmare, o astfel de hotărâre a Curţii Constituţionale este sursă de drept, în măsura în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
123. În speţă, Curtea apreciază că, deşi hotărârea din 22 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie a menţinut detenţia reclamantului, această hotărâre nu era conformă cu articolul 149 din codul de procedură penală, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională, în măsura în care aceasta nu preciza pas durata prelungirii arestării preventive. Or, interpretând articolul 23 § 4 din Constituţie, Curtea Constituţională conchisese că, în ciuda absenţei procedurii specifice, tribunalele erau obligate a controla legalitatea detenţiei la fiecare treizeci de zile, până la finele procedurii.
124. Ca urmare, în opinia Curţii, Curtea Supremă de Justiţie dispunea de o jurisprudenţă clară a Curţii Constituţionale care îi permitea să îşi întemeieze hotărârea. În plus, ea nu putea invoca absenţa unei dispoziţii legale specifice pentru a prelungi arestul preventiv al reclamantului la fiecare treizeci de zile, în măsura în care articolul 23 § 4 din Constituţie dispunea în acest sens (vezi paragraful 21 de mai sus).
125. Drept urmare, Curtea apreciază că arestul preventiv reclamantului din 21 aprilie la 5 august 2002 nu a fost conform cu dreptul naţional. Asupra acestui punct, Curtea ia notă că după intrarea în vigoare a legii nr. 281/2003, codul de procedură penală prevede în mod expres obligaţia tribunalelor de a verifica regulamentar legalitatea şi oportunitatea menţinerii în arest preventiv a inculpatului.
126. În plus, Curtea reiterează că unul din elementele necesare caracterului reglementar al arestului în sensul articolului 5 § 1 este absenţa arbitrarului (Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, citat mai sus, § 27). În această privinţă, ea subliniază că atunci când este vorba de o privare de libertate, este deosebit de important să fie satisfăcut principiul general al securităţii juridice. Or, o practică ce permite să fie privată o persoană de libertate pe o perioadă nelimitată fără autorizaţie judiciară, este incompatibilă cu principiile securităţii juridice şi ale protecţiei contra arbitrarului, care constituie elemente fundamentale atât ale Convenţiei cât şi ale Statului de drept (Barannowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, §§ 54-57, CEDO 2000‑III şi Ječius citat mai sus, § 62). În speţă, Curtea apreciază că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 22 martie 2002 care a prelungit arestul preventiv al reclamantului fără a preciza pe ce perioadă şi dincolo de limitele prevăzute de lege, nu putea constitui o bază legală suficientă în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie, pentru perioada ce s-a scurs între 21 aprilie şi 5 august 2002.
127. În fine, Curtea consideră că adresa trimisă administraţiei penitenciare prin care tribunalul judeţean declara că reclamantul era deţinut legal în virtutea hotărârii din 22 august 2002, nu ar putea constitui o bază legală suficientă pentru arestarea sa preventivă. mai mult, Curtea constată că aşa cum reiese din faptele din speţă, numai o întârziere a transmiterii dosarului reclamantului la tribunalul judeţean din Arad l-a împiedicat pe acesta din urmă să prelungească arestul preventiv al reclamantului.
128. În lumina celor precedente, Curtea apreciază că în decursul perioadei dintre 21 aprilie - 5 august 2002, arestul preventiv al reclamantului nu se baza pe nici o hotărâre internă valabilă şi nici pe o altă bază « legală » în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie.
Pornind de aici, a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.


II. ASUPRA CELORLALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE
129. Reclamantul se plânge de rezultatul procedurii penale al cărei obiect a fost. Curtea constată că reclamantul nu a depus recurs contra hotărârii Curţii de Apel Timişoara din 5 februarie 2003, cale ce constituia un recurs efectiv în sensul articolului 35 § 1 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins sub motivul ne-epuizării căilor de atac interne, cu aplicarea articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
130. Invocând articolele 3 şi 14 din Convenţie combinate, reclamantul susţine de asemenea ca a suferit violenţe din partea poliţiştilor în timpul arestării sale preventivă în ianuarie 2000, din cauza originii sale Roma. Curtea reaminteşte că susţinerile de rele tratamente trebuie să fie întemeiate pe elemente probatorii adecvate (vezi mutatis mutandis, hotărârea Klaas împotriva Germaniei din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 30). În lipsa celei mai mici urme de probe, Curtea apreciază că aceste capete de cerere trebuie să fie respinse ca fiind în mod manifest nefondate cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.


III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
131. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daune
132. Reclamantul reclamă 300 000 euro (EUR) cu titlul de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza arestării sale ilegale pe când era nevinovat. Solicită de asemenea 200 000 EUR au titlu de prejudiciu moral suferit din cauza relelor tratamente la care ar fi fost supus în timpul arestării sale, 300 000 EUR pentru repararea prejudiciului său moral cauzat de divorţul cerut de soţia sa după arestarea sa şi pentru degradările suferite de casa sa în absenţa sa.
133. Guvernul ia notă că repararea prejudiciului reclamantului trebuie să vizeze numai încălcarea constată a Convenţiei. În acest sens, el ia notă că nu există legătură de cauzalitate între eventuala încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie şi prejudiciile susţinute de reclamant. El apreciază de asemenea că sumele solicitate sunt excesive faţă de jurisprudenţa Curţii în materie de arest ilegal.
134. Curtea subliniază că unicul temei de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile rezidă în speţă în lipsa de temei legal a arestării preventive a reclamantului între 21 aprilie şi 5 august 2002.
135. Curtea apreciază că nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi daunele materiale susţinute (vezi, mutatis mutandis, Baranowski, citat mai sus, § 81). Ca urmare, ea nu întrevede nici un motiv de a acorda reclamantului o sumă oarecare cu acest titlu.
136. Totuşi, Curtea apreciază că reclamantul a suferit o nedreptate morală de netăgăduit, pe care nici constatarea încălcării ce apare în prezenta hotărâre nu ar putea să o remedieze. Statuând în echitate, după cum o cere articolul 41 din Convenţie, ea îi alocă 3 000 EUR ca daune morale.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
137. Reclamantul cere de asemenea, global, 100 000 EUR pentru costurile şi cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii, precum şi pentru repararea prejudiciilor sale materiale. el nu prezintă documente justificative.
138. Guvernul ia notă că reclamantul nu precizează suma costurilor şi cheltuielilor de judecată suportate şi că nu prezintă documente justificative în sprijinul cererii sale.
139. Curtea reaminteşte că în temeiul articolului 41 din Convenţie, ea rambursează cheltuielile despre care s-a stabilit că au fost realmente şi în mod necesar suportate şi au o sumă rezonabilă (a se vedea mai ales Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999‑II). Or, în speţă, reclamantul nu a precizat cuantumul nici nu şi-a justificat cererile. Ca urmare, ţinând seama de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus menţionate, Curtea respinge cererea referitoare la costurile şi cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
140. Curtea judecă adecvat să îşi bazeze rata de dobândă moratorie pe rata de dobândă a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară Cererea admisibilă în privinţa capătului întemeiat pe art. 5 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. Hotărăşte că a avut loc a eu încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie ;
3. Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în cele trei luni începând cu data rămânerii definitive a hotărârii conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral ;
b) că suma în cauză va fi convertită în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii şi că se cuvine să se adauge la aceasta orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că începând cu data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, această sumă se va majora cu o dobândă simplă a cărei rată va fi egală cu aceea a facilităţii de împrumut marginal al Băncii Centrale europene aplicabile în această perioadă, la care se vor adăuga trei procente;
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 7 februarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 et 3 din Regulament.

Boštjan M. Zupančič
Preşedinte

Santiago Quesada
Grefier

Cauza Anghel vs Romania

Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 4 octombrie 2007
în Cauza Anghel împotriva României (încălcarea Art. 6 din Convenţie)
(Cererea nr. 28183/03)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 31.03.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Anghel împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii C.L. Rozakis, preşedinte,
L. Loucaides,
C. Birsan,
Doamna N. Vajic,
Domnii K. Hajiyev,
D. Spielmann,
S.E. Jebens, judecători
şi domnul S. Nielsen, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 septembrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:


PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28183/03, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, soţii Petre şi Maria Anghel (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 9 august 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 8 noiembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea reclamantului întemeiată pe inechitatea acţiunii în constatare a unui proces-verbal de contravenţie ce i s-a aplicat. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.


ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1936 şi respectiv 1939 şi locuiesc la Pucioasa.
A. Circumstanţele cauzei
1. Acţiune în constatare a unui proces-verbal de contravenţie
5. La 21 noiembrie 2002 domnul Petre Anghel (reclamantul) s-a deplasat la arhiva Judecătoriei Pucioasa pentru a obţine copia unei hotărâri pronunţate de Judecătorie în una din cauzele pe care le intentase la această instanţă. Conform declaraţiei reclamantului, doamna S., arhivară, a refuzat pe nedrept să-i predea documentul respectiv pe motiv că nu se afla în arhivă. Se pare că S. i-ar fi cerut pe un ton nepoliticos să părăsească biroul său. Cu ajutorul judecătorului desemnat cu supravegherea şi după ce reclamantul a insistat mult, dosarul în cauză a fost în sfârşit regăsit în arhivă şi interesatul a primit copia solicitată. Doamna S. şi doamna R., o altă angajată de la arhivă, au chemat un poliţist, domnul C., care a cerut reclamantului să dea o declaraţie asupra incidentului avut cu S.; reclamantul a acceptat.
În opinia Guvernului, atunci când reclamantul a cerut copia unei sentinţe lui S., angajată la arhivă, a izbucnit o altercaţie. S. a cerut atunci poliţistului C., care era responsabil de menţinerea ordinii în clădirea Judecătoriei, să-l însoţească pe reclamant în faţa judecătorului, M.M., care a ordonat ca o altă angajată de la arhivă să elibereze copia de care interesatul avea nevoie. C. a luat apoi declaraţia lui S. şi a întocmit un proces-verbal în care a consemnat faptul că reclamantul folosise faţă de S. expresii vulgare de natură să lezeze onoarea şi demnitatea acesteia. El a citat numele lui R., o altă angajată de la arhivă, drept martor la faptele atribuite reclamantului.
6. La 24 noiembrie 2002 reclamantul a primit acasă procesul-verbal de contravenţie datat 21 noiembrie 2002, prin care i s-a aplicat o amendă contravenţională în sumă de două milioane de lei (ROL) (adică în jur de 59 euro conform ratei de schimb în vigoare la data comiterii faptelor) pentru că a rostit insulte şi, într-un loc public, a folosit faţă de S. expresii vulgare de natură să lezeze onoarea şi demnitatea acesteia, contravenţie prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice.
7. La 17 decembrie 2002 reclamantul a depus la Inspectoratul de poliţie Dâmboviţa o contentaţie împotriva acestui proces-verbal. El a invocat faptul că acest proces-verbal era ilegal pe motiv că el nu comisese faptele de care era acuzat. Contestaţia sa a fost trimisă la Judecătoria Pucioasa, competentă să o examineze.
8. La datele de 30 ianuarie, 20 februarie şi 13 martie 2003 au avut loc audieri la această instanţă.
9. În cadrul şedinţei din 30 ianuarie 2003, reclamantul a fost audiat de un judecător, doamna D., care l-a întrebat dacă recunoaşte faptele ce-i erau atribuite. Reclamantul a negat şi a cerut instanţei să admită depoziţiile a doi martori care puteau confirma susţinerile sale. Instanţa i-a admis cererea şi l-a rugat să prezinte la dosar lista acestor martori în termen de cinci zile, sub ameninţarea decăderii din dreptul de a se prevala de proba respectivă. Reclamantul s-a conformat acestei prevederi. Instanţa a ordonat de asemenea prezentarea, la termenul următor, a doamnei R., funcţionară la arhivă, pe care poliţistul C. o indicase în procesul său verbal drept martor la faptele în litigiu.
10. În timpul şedinţei din 20 februarie 2003 instanţa a ascultat depoziţiile celor doi martori propuşi de reclamant. Primul, domnul A., a indicat că se afla la arhiva Judecătoriei atunci când reclamantul a cerut copia unor documente lui S., funcţionara de la ghişeul arhivei. El a precizat că discuţia respectivă s-a derulat pe un tot amabil şi că reclamantul nu a adresat cuvinte injurioase lui S.
Al doilea martor, domnul D., a declarat că se afla la arhivă atunci când reclamantul a vorbit despre anumite documente cu funcţionara de la ghişeu. Nu cunoştea la conţinutul schimbului de replici. În fine, a menţionat că alte două sau trei persoane, pe care nu le cunoştea, se aflau de asemenea la arhivă în momentul acestei discuţii.
11. La 13 martie 2003 Judecătoria a audiat pe angajata de la arhivă R. Aceasta a declarat că la 21 noiembrie 2002 reclamantul s-a prezentat la arhivă pentru a cere copia unor documente. S. l-a rugat să aştepta, deoarece dosarul conţinând documentele respective nu se afla în arhivă. După zece minute de aşteptare, reclamantul a dat semne de nerăbdare şi a început să o jignească pe S. De altfel, R. a precizat că mai multe persoane au asistat la incident, printre care doamna B., avocată şi doamna G., grefieră şefă. Nu-şi amintea să-i fi văzut pe A. şi D., martorii interogaţi de instanţă la 20 februarie 2003 la cererea reclamantului, dar a declarat că îi cunoaşte, deoarece avuseseră de mai multe ori probleme la Judecătorie.
12. Instanţa a dat apoi cuvântul reclamantului, care a întrebat-o pe R. dacă dosarul a cărui copie o ceruse se afla la arhivă. Instanţa a respins această întrebare, considerând-o neesenţială.
Reclamantul a cerut apoi instanţei să-i audieze din nou pe martorii apărării, A. şi D., pentru a confirma sau infirma declaraţiile lui R. şi a completa depoziţiile anterioare precizând că acestea nu fuseseră decât parţial predate de grefa Judecătoriei. Instanţa a respins aceste cereri ca neîntemeiate şi a declarat cauza în stare de judecată.
Instanţa a dat cuvântul părţilor pentru a se exprima asupra fondului cauzei. Reclamantul a cerut admiterea contestaţiei sale. Inspectoratul de Poliţie Dâmboviţa, partea pârâtă, nu a fost reprezentată la termen.
13. Printr-o sentinţă din 13 martie 2003, Judecătoria a respins contestaţia reclamantului, confirmând astfel legalitatea şi temeinicia procesului-verbal în litigiu. Ea şi-a motivat decizia în felul următor:
« Judecătoria a audiat pe domnii D. şi A, în calitate de martori, la cererea reclamantului, precum şi pe doamna R., arhivară. D. a declarat că a auzit între reclamant şi angajata de la arhivă un schimb de cuvinte - al căror conţinut nu l-a putut preciza - privind unele documente. A. a precizat că pe când se afla la arhiva Judecătoriei, reclamantul a avut pe un ton amabil mai multe schimburi de replici cu angajata de la arhivă. R (angajată la arhivă) a declarat că interesatul, în prezenţa mai multor persoane, a adresat arhivarei S. cuvinte jignitoare, pe motiv că documentele pe care le ceruse nu-i fuseseră predate imediat. (...)
În urma examinării probelor administrate, Judecătoria reţine faptele următoare: reclamantul, nemulţumit de felul în care angajata de la arhivă a răspuns cererii sale de obţinere a unor documente, s-a angajat într-o discuţie cu ea şi atunci i-a adresat cuvinte jignitoare.
Prin urmare, instanţa, în temeiul art. 34 din ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, consideră că procesul-verbal de constatare a contravenţiei este legal şi întemeiat şi în consecinţă respinge plângerea formulată împotriva acestui document. »
14. La o dată neprecizată reclamantul a depus recurs împotriva acestei sentinţe.
15. Tribunalul Dâmboviţa, competent să statueze asupra recursului, a stabilit termenul de judecată la data de 26 mai 2003. Reclamantul nu s-a prezentat. Inspectoratul de Poliţie Dâmboviţa a fost reprezentat de un consilier juridic, care a cerut instanţei să confirme sentinţa pronunţată de instanţa de fond, pe care a considerat-o corectă.
16. Printr-o hotărâre definitivă din 26 mai 2003, Tribunalul a respins recursul reclamantului, reţinând mai întâi că:
« Judecătoria a respins contestaţia reclamantului pe motiv că acesta nu şi-a putut dovedi nevinovăţia prin mijloacele de probă administrate în faţa judecătorilor de fond ».
Apoi a considerat că din declaraţiile date de angajatele de la arhivă S. şi R., luate de poliţistul C., precum şi din declaraţiile martorilor A. şi D., audiaţi de Judecătorie, reieşea că acţiunile reclamantului reprezentau o tulburare a ordinii publice, contravenţie sancţionată de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991. Instanţa a reţinut în fine că amenda contravenţională aplicată de organele de poliţie fusese pronunţată legal şi în limitele prevăzute de lege.
17. La 16 iulie 2004 reclamantul a cerut Judecătoriei Pucioasa să suspende încasarea amenzii contravenţionale ce i-a fost aplicată prin procesul-verbal de contravenţie din 21 noiembrie 2002.
18. Printr-o sentinţă din 6 ianuarie 2005 instanţa i-a respins cererea pe motiv că hotărârea definitivă din 26 mai 2003, prin care Tribunalul Dâmboviţa i-a respins plângerea, avea titlu executoriu permiţând recurgerea la încasare fără a fi nevoie de alte formalităţi.
19. Printr-o sentinţă din 4 martie 2005, Tribunalul Dâmboviţa a admis recursul reclamantului împotriva sentinţei din 6 ianuarie 2005, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa. La 16 mai 2005 această instanţă a admis cererea reclamantului privind obţinerea unei suspendări a încasării silite a amenzii contravenţionale, aşteptând ca Curtea să se pronunţe asupra cererii nr. 28183/03 cu care reclamantul o investise. Acesta a menţionat că a fost totuşi somat la 11 octombrie 2005 să plătească amenda şi cheltuielile de judecată aferente măsurii de executare silită a acestei creanţe.
2. Alte cauze angajate de reclamanţi în faţa instanţelor naţionale
a) Acţiunea în anulare a unui contract de vânzare
20. La 9 mai 1996 reclamanţii au intentat împotriva lui A.D. şi E.R. o acţiune în anulare a unui contract de vânzare privind un teren, pe care îl încheiaseră la o dată anterioară.
21. Printr-o sentinţă din 17 decembrie 2001 Judecătoria Pucioasa le-a respins acţiunea, pe motiv că toate condiţiile prevăzute de lege în privinţa valabilităţii contractului erau îndeplinite în speţă.
22. În urma apelului reclamanţilor Tribunalul Dâmboviţa a confirmat temeinicia acestei sentinţe printr-o hotărâre din 6 martie 2002.
23. Recursul reclamanţilor a fost respins printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Ploieşti la data de 3 iunie 2002.
24. Printr-o decizie din 12 septembrie 2002 Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia în anulare formulată de reclamanţi împotriva hotărârii precizate anterior, pe motiv că erorile de judecată pretins comise de instanţele anterioare nu puteau fi examinate prin această cale de atac extraordinară.
25. La 20 mai 2003 procurorul general a respins cererea formulată de reclamanţi în vederea promovării unui recurs în anulare împotriva hotărârii din 3 iunie 2002 menţionând că în acest caz nu existau motive de exercitare a unei asemenea căi.
b) Acţiune în anulare a diferitelor acte administrative
26. Printr-o sentinţă din 23 aprilie 2002 Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea promovată de reclamanţi împotriva Primarului localităţii Pucioasa şi mai multor funcţionari de la Primărie pentru anularea mai multor acte administrative, în special un plan de situaţie a unor imobile pe care le predase unor terţi. Tribunalul a constatat că reclamanţii nu înaintaseră acţiunea lor în termenul legal de un an de la data la care luaseră cunoştinţă de documentele în litigiu.
27. Printr-o hotărâre definitivă din 18 iulie 2002, Curtea de Apel Ploieşti le-a respins recursul şi a confirmat sentinţa Judecătoriei.
28. La 28 mai 2003 procurorul general a respins cererea formulată de reclamanţi pentru un recurs în anulare împotriva hotărârii din 18 iulie 2002 şi i-a informat că nu existau motive de exercitare a acestei căi.


II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
1. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice (publicată în Monitorul Oficial din 18 august 2000)
29. La vremea comiterii faptelor dispoziţiile pertinente ale acestei legi prevedeau următoarele:
Articolul 2
« Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni: 1. săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi, obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare (...) de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice. »
Articolul 3
« Contravenţiile prevăzute la art. 2 se sancţionează după cum urmează:
b) pentru cele prevăzute la punctul 1 (...): cu amendă contravenţională de la 700.000 lei la 40.000.000 lei sau cu pedeapsa cu închisoare contravenţională de la cincisprezece zile la trei luni. »
Articolul 7
« Contravenţiile se constată de către primar (...), de către ofiţerii sau subofiţerii de poliţie sau militarii din jandarmerie (...). În cazul contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea amenzii, agentul constatator, o dată cu constatarea aplică şi sancţiunea. »
Articolul 8
« Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor prin care s-a aplicat [la judecătorie] sancţiunea amenzii se poate face plângere în termen de 15 zile de la comunicarea acestuia. »
Articolul 16
« Contravenientul are obligaţia să achite amenda şi să depună recipisa de achitare a acesteia la organul constatator, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii. Dacă amenda nu a fost achitată în acest termen, organul care a aplicat contravenţia va sesiza instanţa de judecată (...), în vederea transformării amenzii în închisoare contravenţională. »
30. Atunci când pedeapsa cu închisoarea era prevăzută de lege în subsidiar unei amenzi, legea prevedea că poliţiştii, atunci când această ultimă sancţiune li se pare insuficientă, trebuie să trimită imediat procesul-verbal de contravenţie Judecătoriei, unica autoritate competentă să aplice, la nevoie, pedeapsa cu închisoarea contravenţională.
2. Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (aprobată prin Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002)
31. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:
Articolul 31
« Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. »
Articolul 32
« Plângerea suspendă executarea (...) »
Articolul 33
« Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei. »
Articolul 34
« Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii (...).
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Recursul suspendă executarea hotărârii. »
Articolul 47
« Dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. »
3. Codul penal
32. Înainte de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, articolele pertinente prevedeau următoarele:
Articolul 205 - Insulta
« Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, se pedepseşte cu închisoare de la două luni la doi ani sau cu amendă. »
Articolul 206 - Calomnia
« Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă. »
33. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002 a modificat durata pedepsei cu închisoarea aplicată pentru infracţiunea de calomnie - care este cuprinsă acum între două luni şi doi ani - şi a eliminat această pedeapsă pentru infracţiunea de insultă.
34. Noul cod penal, publicat în Monitorul Oficial din 29 iunie 2004 a dispus nesancţionarea insultei; în privinţa calomniei, de-acum este pasibilă în exclusivitate de pedeapsa cu amenda.
4. Practica internă privind regimul juridic aplicabil contravenţiilor.
35. Regimul juridic aplicabil contravenţiilor a făcut obiectul a numeroase excepţii de neconstituţionalitate ridicate de justiţiabili pe calea contestării proceselor-verbale de contravenţie. În faţa Curţii Constituţionale argumentele părţilor priveau în special cele ce urmează:
a) dreptul de a constata faptele pesepsite drept contravenţii şi de a aplica o sancţiune revine agenţilor administrativi (poliţişti în acest caz), care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a putea fi consideraţi drept independenţi şi imparţiali;
b) dacă contravenientul decide să sesizeze instanţa cu o plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie, în calitatea sa de parte reclamantă îi revine sarcina de a-şi dovedi nevinovăţia, în timp ce în materie de probă nicio sarcină nu apasă asupra organului de poliţie care a aplicat sancţiunea şi care se prezintă la rândul său în faţa instanţei sesizate, în calitate de parte pârâtă;
c) obligaţia contravenientului de a răsturna prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal de contravenţie ar aduce atingere dreptului la respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
36. Curtea Constituţională a concluzionat că dispoziţiile normative atacate sunt constituţionale şi a considerat că măsura luată pentru contestarea procesului-verbal de contravenţie (art. 34 din ordonanţa nr. 2/2001) era o măsură specială care nu implica răsturnarea sarcinii probei în detrimentul contravenientului ci care implica mai degrabă exercitarea de către contestatar a dreptului său la apărare (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 183 din 8 mai 2003, nr. 349 din 18 septembrie 2003, nr. 317 şi 318 din 9 septembrie 2003).
37. Această poziţie de principiu a Curţii Constituţionale a fost criticată în doctrina românească asupra dreptului contravenţional (a se vedea în special "Curierul judiciar" nr. 7/2003, pag. 62 şi următoarele, nr. 11/2003, pag. 16 şi următoarele şi nr. 12/2003, pag. 30), în care se subliniază că regimul juridic aplicabil în materie de contravenţii este mai puţin favorabil celui care reglementează infracţiunile penale, în condiţiile în care primele sunt considerate de către legiuitor ca fiind mai puţin grave decât următoarele. Au fost invocate motivele următoare:
a) contravenientul nu beneficiază de prezumţia de nevinovăţie în timpul etapei administrative în care i se aplică o sancţiune de către un poliţist;
b) chiar dacă procedura deschisă în urma plângerii contravenientului respectă cerinţele unui proces echitabil, ea pleacă de la principiul că interesatul este vinovat, în condiţiile în care nu s-a stabilit nimic în cadrul unui proces echitabil;
c) simplul fapt că contravenientul decide, dintr-un motiv oarecare, să nu se folosească de căile de atac prevăzute pentru a contesta procesul-verbal de contravenţie echivalează cu recunoaşterea definitivă a vinovăţiei sale pe baza unui proces-verbal întocmit de un agent care nu prezintă garanţii de independenţă şi imparţialitate.
38. La 29 ianuarie 2007 Curtea a comunicat Guvernului pârât cererea nr. 17857/03 înaintată la 18 aprilie 2003 de domnul C. Neata. În faţa Curţii acesta se plânge că printr-un proces-verbal întocmit la 8 iulie 2002 de un poliţist din Râmnicu-Vâlcea a fost condamnat la plata unei amenzi de 21.000.000 ROL (echivalentul a circa 670 euro) pentru că a proferat injurii şi a refuzat să părăsească sala unei instanţe în timpul unei şedinţe publice, contravenţie pedepsită de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. Domnul Neata declară că a contestat acest proces-verbal la Judecătoria din Râmnicu-Vâlcea invocând că faptele povestite în acesta nu erau conforme cu ceea ce s-a întâmplat de fapt.
Printr-o sentinţă din 3 aprilie 2003 Judecătoria i-a respins contestaţia, considerată nesusţinută. Instanţa s-a referit la art. 1169 din codul de procedură civilă, care cere individului care depune o cerere la instanţă să ofere mijloace de probă. Or, din moment ce domnul Neata nu a dovedit proba contrarie, procesul-verbal de contravenţie din 8 iulie 2002 avea drept efect stabilirea faptului că a comis faptele în litigiu. Instanţa a respins depoziţiile celor doi martori apărării audiaţi la cererea reclamantului, pe motiv că declaraţiile lor nu erau concordante. Această sentinţă a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului Vâlcea la data de 20 iunie 2003.
5. Modificările recente ale regimului juridic aplicabil contravenţiilor
39. Prin ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003, publicată în Monitorul Oficial la 26 decembrie 2003, Guvernul a retras închisoarea contravenţională de pe lista de sancţiuni aplicabile autorilor contravenţiilor. De-acum principalele sancţiuni ce ar putea fi pronunţate sunt avertismentul, amenda şi obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii. Această ultimă sancţiune nu poate fi aplicată decât de o instanţă. Toate sancţiunile de închisoare contravenţională prevăzute de diferite legi şi ordonanţe în vigoare se transformă în muncă în folosul comunităţii. În caz de refuz din partea contravenientului de a executa o asemenea sancţiune, instanţa o poate înlocui cu amenda. Executarea unei pedepse cu amenda se face conform regulilor referitoare la executarea creditelor băneşti, nicio tranformare a amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nemaifiind posibilă în caz de neplată.
40. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice a fost modificată de legea nr. 265/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 603 din 5 iulie 2004. De-acum tulburările ordinii publice, sancţionate drept contravenţii de art. 2 din legea nr. 61/1991 sunt pasibile în exclusivitate de amenda cuprinsă între 2.000.000 şi 10.000.000 lei.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
41. Reclamantul se plânge de o lipsă de echitate a procedurii referitoare la plângerea sa împotriva procesului-verbal de contravenţie, procedură care s-a încheiat prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa la data de 26 mai 2003. El invocă art. 6 din Convenţie care prevede următoarele:
« 1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa (...)
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul :
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa ;
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;
(...)
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;
(...) »
42. Reclamantul consideră că în timpul procedurii încheiate prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa la data de 26 mai 2003 s-a aflat într-o poziţie nefavorabilă faţă de partea adversă, adică Poliţia din Pucioasa, căreia instanţele i-au dat câştig de cauză.
43. Guvernul relevă cu titlu preliminar că numai reclamantul are calitatea de victimă în privinţa procedurii în litigiu. El consideră apoi că art. 6 alin. 1 nu este aplicabil la procedura în cauză. El scoate în evidenţă mai întâi particularităţile regimului juridic al contravenţiilor, care în dreptul român sunt considerate şi tratate drept infracţiuni minore şi nu drept infracţiuni pedepsite penal. El admite că dispoziţia legală încălcată de reclamant, şi anume art. 2 punctul nr. 1 din legea nr. 61/1991, este o dispoziţie de aplicaţie generală, valabilă pentru toţi şi nu numai pentru un anumit grup de persoane. Cu toate acestea, el menţionează că mai multe cerinţe legale trebuie îndeplinite pentru ca această infracţiune să fie constituită: acţiunile pedepsite trebuie în special să fi fost comise în public şi să fi condus la o tulburare a ordinii publice sau să fi provocat indignarea cetăţenilor. El subliniează de altfel că art. 6 alin. 1 este de asemenea inaplicabil din cauza naturii sancţiunii aplicate reclamantului, şi anume o amendă administrativă în sumă mică - echivalentă, în moneda naţională, cu circa 59 euro -, pe care de altfel reclamantul nu a plătit-o şi pe care probabil că nu o va plăti, ţinând cont de regulile de prescriere în materie de executare silită. El insistă în plus asupra faptului că sancţiunea astfel aplicată nu putea conduce la o menţiune în cazierul judiciar al reclamantului. El relevă în fine că în România regimul juridic al contravenţiilor nu permite schimbarea amenzilor neplătite în pedeapsa cu închisoarea.
44. Asupra fondului, Guvernul consideră că procedura deschisă în urma plângerii reclamantului împotriva procesului-verbal de contravenţie s-a judecat echitabil de către Judecătoria Pucioasa, în faţa căreia reclamantul a fost prezent, a fost audiat, a putut asista la interogarea martorilor apărării şi prezenta la dosar documente pertinente, în cadrul unei proceduri cu respectarea principiului contradictorialităţii. Mai precis asupra respectării dreptului de prezumţie de nevinovăţie Guvernul menţionează că nimic nu indică faptul că instanţele care s-au pronunţat - în primă instanţă şi apoi recurs - asupra temeiniciei contestaţiei au avut idei preconcepute asupra acesteia.
45. Guvernul este de acord că ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu conţine reguli specifice în materie de obligaţie de prezentare a probei, dar subiliază totuşi că nicio dispoziţie aplicabilă nu cere din partea reclamantului să-şi dovedească nevinovăţia. Art. 34 din ordonanţă obligă instanţa să verifice dacă plângerea a fost introdusă în termen, să-l asculte pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, să ordone administrarea de orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal de contravenţie, şi să hotărască asupra sancţiunii. Această dispoziţie este completată de regulile codului de procedură civilă, a cărui principală regulă, în materie de probă, este enunţată de maxima latină onus probandi incumbit actori, în baza căreia obligaţia de prezentare a probei unei fapte revine celui care invocă această faptă.
46. Guvernul indică faptul că principiile aplicabile în materie civilă sunt adaptate de asemenea în funcţie de particularităţile acestor infracţiuni minore. Cu titlu exemplificativ, el face trimitere la faptul că principiul "disponibilităţii", conform căruia părţile stăpânesc derularea procedurii civile, nu este aplicabil stricto sensu în domeniul contravenţiilor: instanţa sesizată printr-o contestaţie împotriva unui proces-verbal de contravenţie este obligată să verifice ex officio dacă procesul-verbal în cauză nu este atins de nulitate absolută; ea este de asemenea obligată să citeze să compară martorii asistenţi menţionaţi în procesul-verbal, precum şi orice persoană ce ar putea contribui la descoperirea adevărului.
Referindu-se la cauzele Blum împotriva Austriei (nr. 31655/02, 3 februarie 2005) şi, a contrario, Telfner împotriva Austriei (nr. 33501/96, 20 martie 2001), Guvernul consideră că Judecătoriei Pucioasa nu i se poate atribui încălcarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie, acesta oferind reclamantului posibilitatea de a aduce dovada invocărilor sale şi de a contesta faptele stabilite prima facie de Poliţia din Pucioasa pe baza mărturiilor lui S. şi R., ceea ce nu ar putea fi interpretat drept o încălcare a dreptului garantat de art. 6 alin. 2.
47. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El menţionează că invocarea Guvernului conform căreia nu ar mai avea de plătit amenda este greşită, deoarece numele său continuă să fie înscris în registrele Direcţiei Generale a Finanţelor Dâmboviţa pentru încasarea silită a amenzii şi cheltuielilor de judecată privind procedura prin care a contestat temeinicia acestei sancţiuni.
A. Asupra admisibilităţii
48. Curtea relevă, după exemplul Guvernului, că această plângere priveşte în exclusivitate reclamantul, care este direct şi personal afectat de procedura încheiată prin decizia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa la data de 26 mai 2003.
49. În privinţa aplicabilităţii art. 6 la procedura în litigiu, pe care Guvernul o contestă, trebuie constatat că dreptul intern nu califică drept "penală" contravenţia care a adus o amendă reclamantului, legiuitorul român alegând să dezincrimineze unele acţiuni care, deşi aduc atingere ordinii publice, au fost comise în circumstanţe care conduc la concluzia că nu constituie infracţiuni conform legii penale. În cazul în speţă reclamantului i s-a reproşat că a proferat la adresa unui funcţionar insulte de natură să lezeze demnitatea sa, faptă pedepsită drept contravenţie de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 69/1991. Această contravenţie era diferită de infracţiunile penale de insultă şi calomnie - pedepsite la vremea comiterii faptelor de art. 205 şi 206 cod penal -, atât prin procedura prevăzută pentru urmărirea şi pedepsirea autorilor săi cât şi prin consecinţele sale juridice (paragrafele 32 şi 33 de mai sus).
50. Acest lucru nu este totuşi hotărâtor în sensul aplicabilităţii art. 6 alin. 1 din Convenţie, indicaţiile pe care le oferă dreptul intern neavând decât o valoare relativă (Öztürk împotriva Germaniei, Hotărârea din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, pag. 19, par. 52).
51. În lumina criteriilor desprinse din jurisprudenţa sa constantă în materie (a se vedea, între altele, Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 39665/98 şi 40086/98, alin. 120, CEDO 2003-X), Curtea consideră că, în ciuda naturii băneşti a sancţiunii efectiv aplicate reclamantului, suma sa mică şi natura civilă a legii de pedepsire a contravenţiei respective, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale. Trebuie constatat, mai întâi, că dispoziţia a cărei încălcare a fost atribuită reclamantului avea un caracter general şi nu se adresa unui anumit grup de persoane ci tuturor cetăţenilor; ea le impunea un anumit comportament şi însoţea această cerinţă cu o sancţiune care încerca în acelaşi timp să descurajeze şi să pedepsească (mutatis mutandis, Öztürk citat anterior, par. 53).
52. La asta se adaugă natura însăşi a sancţiunii atrase pentru faptele asupra cărora a fost angajată răspunderea contravenţională a reclamantului. Trebuie remarcat că abia prin ordonanţa de urgenţă nr. 108/2003 (publicată în Monitorul Oficial din 26 decembrie 2003) Guvernul a retras închisoarea contravenţională de pe lista pedepselor ce ar putea fi aplicate autorilor contravenţiilor (paragrafele 39 şi 40 de mai sus). Faptele atribuite reclamantului puteau fi pedepsite la acea vreme nu numai printr-o amendă ci şi prin pedeapsa cu închisoarea cu durata cuprinsă între cincisprezece zile şi trei luni (paragraful 29 de mai sus). Or, aici era vorba despre o sancţiune care, prin natura şi gravitatea sa, ţinea fără nicio îndoială de materia penală, art.6 aplicându-se de atunci în latura sa penală.
53. Curtea constată de altfel că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.
B. Asupra fondului
54. Reclamantul se plânge că instanţele naţionale care au statuat asupra contestaţiei sale privind procesul-verbal de contravenţie nu au ţinut cont de garanţiile fundamentale consacrate de art. 6 din Convenţie, printre care figurează prezumţia de nevinovăţie. El reproşează îndeosebi instanţelor sesizate faptul că au administrat prost probele, în special inversând obligaţia de prezentare a probelor. Curtea aminteşte că în materie penală problema administrării probelor trebuie analizată în lumina paragrafelor 2 şi 3 din art. 6. Primul consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie. El cere, între altele, ca îndeplinindu-şi funcţiile, membrii instanţei să nu plece de la ideea preconcepută că inculpatul a comis fapte atribuită; obligaţia prezentării probei revine acuzării şi îndoiala e folosită în avantajul acuzatului. În plus, aceasta trebuie să indice interesatului căror acuzaţii va face obiectul pentru a-i oferi ocazia de a-şi pregăti şi prezenta apărarea în consecinţă şi de oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 decembrie 1988, seria A, nr. 146, pag. 33, par. 77; Bernard împotriva Franţei, Hotărârea din 23 aprilie 1998, Colecţia de hotărâri şi decizii 1998-II, pag. 879, par. 37).
55. Combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 obligă între altele Statele contractante să ia măsuri pozitive. Ele constau în special în informarea acuzatului, în termenul cel mai scurt, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei ce i se aduce, în acordarea timpului şi înlesnirilor necesare pentru a-şi pregăti apărarea, în garantarea dreptului la apărare personal sau fiind asistat de un avocat şi în a-i permite să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Acest ultim drept implică nu numai existenţa, în materie, a unui echilibru între acuzare şi apărare (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Bönisch împotriva Austriei din 6 mai 1985, seria A nr. 92, pag. 15, par. 32), ci şi faptul că audierea martorilor trebuie în general să îmbrace un caracter contradictoriu (Barberà, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei citată anterior, par. 78).
56. Curtea va analiza dacă a fost aşa în acest caz. Astfel, nu va putea nici să se pronunţe asupra vinovăţiei reclamantului nici să aprecieze ea însăşi elementele de fapt care au condus instanţele naţionale să adopte o asemenea decizie în locul alteia (a se vedea, printre multe altele, Rotaru împotriva României [GC], nr. 28341/95, par. 53, CEDO 2000-V; Contal împotriva Franţei (decizie), nr. 67603/01, 3 septembrie 2000). Curtea, conform art. 6 din Convenţie, are doar funcţia de a examina cererile care invocă faptul că instanţele naţionale au încălcat garanţiile procedurale specifice enunţate de această dispoziţie sau faptul că desfăşurarea procedurii în ansamblul său nu a asigurat un proces echitabil (Sarkisova împotriva Georgiei (decizie), nr. 73239/01, 6 septembrie 2005).
57. În cazul în speţă, reclamantul era "acuzat" cel mai târziu din 24 noiembrie 2002, dată la care a primit la domiciliul său procesul-verbal de contravenţie datat 21 noiembrie 2002, prin care i s-a aplicat o amendă contravenţională deoarece a proferat injurii şi a folosit expresii vulgare într-un loc public.
58. Guvernul menţionează că nimic nu demonstrează că instanţele sesizate asupra contestaţiei reclamantului ar fi avut idei preconcepute asupra vinovăţiei sale (paragraful 44 in fine de mai sus). Dacă este adevărat că instanţele sesizate asupra temeiniciei contestaţiei sale nu par deloc să fi decis anticipat asupra verdictului mai înainte de a fi confirmat prin sentinţele lor temeinicia procesului-verbal întocmit de poliţistul C., este adevărat că au aşteptat de la reclamant să inverseze prezumţia de legalitate şi de temeinicie a procesului-verbal în litigiu raportând proba contrarie la expunerea faptelor stabilită în procesul-verbal al poliţistului C. Acest element reiese clar din motivele sentinţei Tribunalului Dâmboviţa, care invocă faptul că primii judecători au respins contestaţia reclamantului pe motiv că acesta nu şi-a putut dovedi nevinovăţia prin mijloacele de probă administrate în faţa judecătorilor de fond (paragraful 16 de mai sus).
59. O asemenea abordare a instanţelor naţionale nu este surprinzătoare în măsura în care, aşa cum indică Guvernul, regimul juridic aplicabil contravenţiilor era completat de dispoziţiile codului de procedură civilă, reglementat în materie de probă de principiul onus probandi incumbit actori. Într-adevăr, în virtutea acestei reguli, obligaţia de prezentare a probei asupra unei fapte revine celui care invocă această faptă (paragraful 45 in fine de mai sus). Practica internă pertinentă în privinţa manierei prin care instanţele naţionale soluţionează contestaţiile similare celei prezentate în cazul în speţă de reclamant vin de altfel să confirme această abordare a principiului instanţelor naţionale în materie de obligaţie de prezentare a probei (paragraful 38, alin. 2 de mai sus).
60. Curtea a constatat deja că orice sistem juridic cunoaşte prezumţiile de fapt şi de drept; Convenţia nu le împiedică din principiu, dar în materie penală obligă statele contractante să nu depăşească un anumit prag. În special, art. 6 alin. 2 cere statelor să includă aceste prezumţii în limite rezonabile luând în calcul gravitatea mizei şi păstrând drepturile la apărare (Salabiaku împotriva Franţei, Hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141-A, pag. 15, par. 28; Telfner împotriva Austriei, nr. 33501/96, par. 16, 20 martie 2001). Curtea va studia dacă aceste limite au fost depăşite în detrimentul reclamantului.
61. În privinţa gravităţii mizei, trebuie constatat în speţă că, în temeiul art. 6 din legea nr. 61/1991 (conform formulării în vigoare la vremea comiterii faptelor), în caz de neplată de către reclamant a amenzii contravenţionale în termen de treizeci de zile de la data la care această sancţiune a fost confirmată printr-o decizie definitivă, autoritatea care a aplicat această pedeapsă putea sesiza instanţa pentru transformarea amenzii în pedeapsa cu închisoarea contravenţională (paragraful 29 de mai sus). Desigur, după recenta modificare a regimului juridic aplicabil contravenţiilor, care a culminat cu retragerea închisorii contravenţionale de pe lista pedepselor aplicabile autorilor contravenţiilor, nicio schimbare a pedepsei amenzii într-o pedeapsă privativă de libertate nu mai pare posibilă în caz de neplată a amenzii (paragrafele 39 şi 40 de mai sus); cu toate acestea, această posibilitate exista realmente la vremea comiterii faptelor, inclusiv la data la care pedeapsa aplicată reclamantului a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
62. În privinţa ocrotirii drepturilor la apărare, trebuie constatat că instanţele naţionale par să fi dat crezare celor două mărturii ale doamnelor S. şi R. - angajatele arhivei implicate direct în incidentul din 21 noiembrie 2002 - fără să fi încercat să obţină mărturiile altor persoane prezente în momentul comiterii faptelor, cum ar fi doamna B., avocată (paragraful 11 de mai sus). În plus, Judecătoria Pucioasa nu a ţinut cont, în raţionamentul său asupra derulării incidentului, de mărturiile martorilor apărării - printre care cea a lui A., care a contestat faptele atribuite reclamantului -, şi nu a precizat motivele pentru care nu le considera credibile (a se vedea, mutatis mutandis, Telfner citat anterior, par. 18-19 şi a contrario, Blum citat anterior, par. 29, 32 şi 33).
63. În ciuda caracterului deosebit al procedurii în cauză, ce a fost deschisă în urma unei contestaţii a reclamantului privind un proces-verbal şi nu a unei plângeri a părţii vătămate întemeiată pe art. 204 cod penal în vigoare la vremea comiterii faptelor (paragrafele 32-34 de mai sus), Curtea consideră că posibilitatea reclamantului de a fi confruntat cu martorii acuzării în prezenţa judecătorului, care trebuia în ultimă instanţă să ia o hotărâre în privinţa cauzei, rămânea o garanţie esenţială. Într-adevăr, observaţiile instanţei în privinţa comportamentului şi credibilităţii unui martor puteau avea consecinţe asupra rezultatului procedurii în cauză (a se vedea P.K. împotriva Finlandei (decizie), nr. 37442/97, 9 iulie 2002 şi, mutatis mutandis, Pitkänen împotriva Finlandei nr. 30508/96, par. 62-65, 9 martie 2004 precum şi Milan împotriva Italiei (decizie), nr. 32219/02, 4 decembrie 2003). Acest lucru este cu atât mai mult adevărat cu cât poliţistul care a întocmit procesul-verbal de contravenţie se pare că nu a fost prezent la incidentul din 21 noiembrie 2002 şi nu a intervenit decât după schimbul verbal dintre reclamant şi S. (paragraful 5 de mai sus; a se vedea, a contrario, Blum citat anterior, par. 5 şi 28). Or actele aflate la dosar arată că mărturia acuzării lui S., căruia instanţele i-au dat crezare, nu a fost prezentată în faţa reclamantului, în şedinţă publică, ci a fost luată în aceeaşi zi a incidentului de poliţistul C., fără ca S. să fi fost apoi chemată să compară în cauza iniţiată după contestaţia reclamantului (paragrafele 13 şi 16 de mai sus).
64. În privinţa celei de-a doua mărturii căreia instanţele i-au dat crezare, cea a angajatei la arhivă R., din actele aflate la dosar reiese că instanţa a respins atât cererea reclamantului de confruntare între acest martor şi martorii apărării cât şi pe cea depusă pentru o nouă audiere a acestora din urmă în lumina faptelor relevate prin mărturia lui R. Or, aici era vorba despre mijloace de probă hotărâtoare din moment ce mărturia lui R. arunca o umbră serioasă de îndoială asupra veridicităţii mărturiilor apărării, care în plus erau singurele dovezi prin care reclamantul intenţiona să-şi susţină contestaţia.
65. Curtea constată în fine că, după recursul reclamantului, sentinţa Judecătoriei a fost confirmată de Tribunalul Dâmboviţa, care nu a indicat în plus motivele pentru care considera, după exemplul primilor judecători, că mărturiile apărării, în special cea a lui A., nu erau credibile (paragraful 16 de mai sus).
66. Curtea ia act de dispozitivul sui generis adoptat de legiuitorul român în materie de contravenţii, la care face referire Guvernul atunci când aminteşte, în special, amendamentele aduse la principiul "disponibilităţii", specific procedurilor civile (paragraful 46 de mai sus). Reiese că, dacă în temeiul art. 34 din ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 instanţa competentă să soluţioneze o plângere împotriva unui proces-verbal de contravenţie era într-adevăr obligată să verifice dacă această plângere a fost introdusă în termen, să asculte pe cel care a făcut-o, autoritatea care a aplicat sancţiunea precum şi martorii indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, nici această ordonanţă nici Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice nu restrâng în mod expres garanţii de procedură aplicabile în materie penală, ca de exemplu respectarea prezumţiei de nevinovăţie (a se vedea, a contrario, Öztürk citat anterior, par. 51 in fine).
67. Deşi statele au posibilitatea de a nu sancţiona unele infracţiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenţională decât pe cale penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală (Grecu împotriva României, nr. 75101/01, par. 58, 30 noiembrie 2006). Convenţia lasă în principiu statelor libertatea de a ridica la rangul de în infracţiune penală şi de a o urmări ca atare, cu excepţia respectării cerinţelor art. 6 din Convenţie, un comportament care nu constituie exercitarea normală a unuia din drepturile pe care le protejează (a se vedea, mutatis mutandis, Deweer împotriva Belgiei, Hotărârea din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, par. 51). Or, în lumina celor de mai sus, Curtea nu este convinsă că această ultimă condiţie este îndeplinită în speţă.
68. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă nesancţionarea contravenţiei nu pune probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care prezumţia de nevinovăţie - care protejează indivizii în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţilor impune în privinţa aceasta o problemă pe baza art. 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, cu ocazia unei proceduri care poate fi calificată drept "penală", a unei asemenea garanţii chemată să restabilească echilibrul dintre autorii prezumaţi ai faptelor nelegale şi autorităţile desemnate să-i urmărească şi să-i sancţioneze, ea concluzionează că nu a fost judecată echitabil cauza reclamantului, aşa cum prevede art. 6 din Convenţie.
69. În consecinţă, a fost încălcată această dispoziţie.
II. Asupra altor pretinse încălcări
70. Reclamanţii se plâng de asemenea de rezultatul altor două cauze pe care le-au intentat în faţa instanţelor naţionale, şi anume o acţiune în anulare a unui contract de vânzare şi o acţiune în anulare a diferitelor acte administrative (paragrafele 5-13 de mai sus).
71. Curtea aminteşte că conform art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi în termen de şase lui de la data hotărârii interne definitive. Or, ultimele hotărâri definitive în cauză au fost pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti la 3 iunie şi respectiv 18 iulie 2002, adică la peste şase luni de la data introducerii cererii, 9 august 2003.
72. În privinţa hotărârilor ulterioare de respingere a contestaţiei în anulare a reclamanţilor precum şi a cererii lor vizând introducerea, de către procurorul general, unui recurs în anulare împotriva hotărârilor definitive citate anterior, Curtea aminteşte că, conform regulii epuizării căilor de atac interne, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de atac disponibile şi suficiente în mod normal în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obţină reparaţia încălcărilor invocate. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, în practică precum şi în teorie, altminteri le lipsesc caracterul efectiv şi accesibilitatea dorite. Nimic nu impune folosirea căilor de atac care nu sunt nici adecvate nici efective (a se vedea, între altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Colecţia 1996-IV, pag. 1210, par. 67; Andronicou şi Constantinou împotriva Ciprului, Hotărârea din 9 octombrie 1997, Colecţia 1997-VI, pag. 2094-2095, par. 159).
De asemenea nu constituie căi de atac de epuizat, în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie, căile procedurale extraordinare care nu îndeplinesc criteriile de "accesibilitate" şi "eficienţă" (a se vedea, mutatis mutandis, Kiiskinen împotriva Finlandei (decizie), nr. 26323/95, CEDO 1999-V; Moyá Alvarez împotriva Spaniei (decizie), nr. 44677/98, CEDO 1999-VIII). Prin urmare, Curtea consideră că deciziile de respingere a contestării în anulare a reclamanţilor precum şi a cererii lor privind introducerea, de către procurorul general, unui recurs în anulare împotriva deciziilor definitive ale Curţii de apel din Ploieşti din 3 iunie şi 18 iulie 2002 nu pot fi luate în considerare la calcularea termenului de şase luni, deoarece este vorba despre căi procedurale extraordinare care nu îndeplinesc criteriile de "accesibilitate" şi "eficienţă".
73. Reiese că această parte a cererii este tardivă şi că trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
74. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
75. Reclamantul cere 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral şi material pe care i le-ar fi cauzat pedepsele "descurajante" aplicate de funcţionarii de la Secţia de Poliţie din Pucioasa cu concursul magistraţilor naţionali şi presiunile fizice, psihice şi sociale pe care le-ar fi suferit din 2002. El indică faptul că această sumă include costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în procedura în faţa Curţii. Nu îşi susţine pretenţiile şi cere ca Guvernul pârât să prezinte o expertiză asupra cheltuielilor sale.
76. Reclamanţii cer de asemenea 40.000 euro cu titlu de prejudiciu pe care l-ar fi cauzat deznodământul acţiunilor cu care au sesizat instanţele naţionale (paragrafele 5-13 de mai sus).
77. Guvernul cere respingerea cererii reclamanţilor ca nesusţinută şi neîntemeiată. El nu vede nicio legătură de cauzalitate între faptele în litigiu şi cererile formulate de interesaţi, împreună sau separat.
78. Curtea constată că singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în cazul în speţă, în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanţiile art. 6 din Convenţie cu prilejul acţiunii în constatare a procesului-verbal de contravenţie (paragrafele 68 şi 69 de mai sus). Curtea consideră nestabilită realitatea prejudiciului material invocat, care de altfel nu este nici cuantificat nici justificat. Într-adevăr, nimic nu dovedeşte că reclamantul a plătit deja amenda, procedura de executare silită a acestei creanţe fiind în prezent suspendată (paragrafele 19, 43 şi 47). Cu toate acestea, Curtea nu consideră iraţional să creadă că din cauza caracterului inechitabil al procedurii în cauză interesatul a suferit un prejudiciu moral cert, a cărui încălcare nu o pot remedia suficient constatările din prezenta hotărâre.
79. Statuând în echitate, conform dispoziţiilor art. 41, alocă reclamantului 1.200 euro cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
80. În privinţa costurilor şi cheltuielilor cerute (paragraful 75 in fine), reclamantul nu le-a justificat şi expus realitatea şi necesitatea, aşa cum prevede art. 60 din regulament şi jurisprudenţa Curţii în materie (Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, par. 79, CEDO 1999-II; Öztürk împotriva Turciei [GC], nr. 22479/93, par. 83, CEDO 1999-VI şi Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, par. 88, CEDO 2000-III).
81. Curtea nu alocă deci nicio sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
82. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiate de reclamant pe caracterul inechitabil al acţiunii în constatare a unui proces-verbal de contravenţie şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 1.200 euro (una mie două sute euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 octombrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Christos Rozakis,
preşedinte
Søren Nielsen,
grefier

Cauza Mihuţă vs România


SECŢIA A TREIA
CAUZA MIHUŢĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI - (încălcarea Art.5 din Convenţie)
(Cererea nr. 13275/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 martie 2009
Hotărâre definitivă
14/09/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Mihuţă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 13275/03 îndreptată împotriva României prin care un resortisant al acestui stat, domnul Nicuşor Mihuţă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 martie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 3 ianuarie 2008, preşedintele celei de-a treia secţii a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1965 şi locuieşte în Tarragona (Spania).
5. La 19 martie 2002, reclamantul a fost arestat, din dispoziţia unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, sub acuzaţia de a se fi folosit pe nedrept de statutul de erou al Revoluţiei din decembrie 1989 pentru a obţine avantaje fiscale. Arestarea sa preventivă a fost prelungită la fiecare treizeci de zile de către instanţă.
6. La 1 iulie 2002, în urma rechizitoriului parchetului, reclamantul şi alţi doi inculpaţi,
printre care şi S.I., au fost trimişi în judecată. Prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, Judecătoria Deva a dispus menţinerea măsurii de arestare preventivă a inculpaţilor până la 29 iulie 2002, în conformitate cu art. 300 C. proc. pen.
7. Cu ocazia şedinţei din 29 iulie 2002, reclamantul a solicitat amânarea procedurii pentru a angaja un avocat. Admiţând cererea şi ţinând seama de concluziile parchetului, judecătoria a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor, potrivit art. 300 C. proc. pen.
8. La 26 august şi 9 septembrie 2002, judecătoria a prelungit mandatul de arestare preventivă a reclamantului şi a lui S.I., potrivit art. 300 C. proc. pen., din cauza cererilor de amânare ale parchetului şi ale celorlalţi inculpaţi şi pentru a putea delibera cu privire la excepţiile ridicate.
9. În cadrul şedinţei din 23 septembrie 2002, reclamantul a susţinut faptul că instanţa nu putea menţine măsura arestării preventive, ci doar să o prelungească printr-o încheiere motivată în temeiul art. 155 şi urm. C. proc. pen. Acesta a solicitat punerea sa în libertate. Prin încheierea pronunţată în aceeaşi zi, judecătoria a stabilit că instanţa putea menţine măsura arestării preventive în camera de consiliu şi că reclamantul putea contesta această măsură simultan cu hotărârea pe fond. Judecătoria a respins cererea sa de punere în libertate şi a menţinut arestarea preventivă, pe motiv că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică, iar complexitatea cauzei îi putea face pe cei interesaţi să „influenţeze acţiunile şi probele” care trebuiau prezentate în faţa instanţei.
10. La 7 octombrie 2002, reclamantul a solicitat revocarea măsurii de arestare preventivă pe motiv că această măsură nu putea fi menţinută, ci prelungită şi că, în orice caz, menţinerea măsurii nu era motivată. Judecătoria a menţinut această măsură, citând art. 300 C. proc. pen.
11. În cadrul şedinţelor de judecată din 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002,
judecătoria a respins cererile reclamantului privind revocarea măsurii de arestare preventivă sau de înlocuire a acestei măsuri cu interdicţia de a părăsi oraşul. Instanţa a confirmat simultan arestarea preventivă a inculpaţilor, pe motiv că „motivele iniţiale care o justificau nu s-au schimbat, faptele reproşate erau grave şi pedeapsa prevăzută de lege era grea”.
12. La 16 decembrie 2002 şi 13 ianuarie 2003, judecătoria a menţinut arestarea preventivă a reclamantului şi a lui S. I., făcând referire la temeiul legal al arestării.
13. Prin hotărârea din 10 februarie 2003, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare, reţinând că probele furnizate la dosar confirmau faptul că persoana în cauză a obţinut şi folosit un certificat de revoluţionar pentru a înmatricula automobile fără a plăti taxele la import.
14. Reclamantul a introdus apel, susţinând că, pe lângă motivele referitoare la fondul cauzei, judecătoria nu a motivat necesitatea menţinerii arestării sale preventive şi că a confirmat această măsură, în timp ce legislaţia naţională impunea o decizie de prelungire. Prin hotărârea din 24 iunie 2003, Tribunalul Hunedoara, care a reexaminat elementele de la dosar, a confirmat hotărârea pronunţată în primă instanţă, fără a examina susţinerile reclamantului privind arestarea preventivă.
15. Recursul introdus de părţi a fost respins şi de Curtea de Apel Alba Iulia, prin hotărârea definitivă din 17 februarie 2005.
16. La 20 februarie 2004, în timpul procedurii recursului, reclamantul a fost pus în libertate, în temeiul unei încheieri pronunţate de curtea de apel la 19 februarie 2004.
II. Dreptul intern relevant
17. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei şi Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Konolos împotriva României (nr. 26600/02, 7 februarie 2008, pct. 19 şi 24), Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, 4 martie 2008, pct. 36-40) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008).
18. După modificarea sa prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003, Codul de procedură penală prevede în mod explicit obligaţia instanţelor de a verifica în mod periodic, pe toată durata procedurii, legalitatea şi posibilitatea menţinerii în arest preventiv. În plus, este prevăzută un recurs împotriva încheierii prin care se dispune menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în judecată.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din convenţie
19. Invocând art. 5 § 3 din convenţie, reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive şi de lipsa de motivare a menţinerii acestei măsuri de către instanţele interne, cu încălcarea art. 5 § 3 din convenţie, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
A. Cu privire la admisibilitate
20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
21. Reclamantul subliniază că a fost menţinut măsura arestării preventive între 19 martie 2002 şi 19 februarie 2004, dată la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus punerea sa în libertate. De asemenea, acesta ia act de faptul că, contrar dispoziţiilor de la art. 20 şi 23 alin. (4) din Constituţie, instanţele naţionale au omis să motiveze necesitatea menţinerii măsurii arestării preventive şi pericolul pentru ordinea publică pe care îl reprezenta punerea sa în libertate. De asemenea, acesta consideră că necesitatea de a prelungi această măsură nu era justificată de comportamentul său.
22. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanţă, la 10 februarie 2003, de Judecătoria Deva. Astfel, ea a durat zece luni şi trei săptămâni. Conform acestuia, respectiva perioadă nu este nerezonabilă. De asemenea, acesta ia act de faptul că încheierile prin care se prelungea mandatul de arestare preventivă au fost pe larg motivate de instanţă, ţinând seama de argumentele părţilor.
2. Motivarea Curţii
a) Perioada care trebuie luată în considerare
23. Curtea reaminteşte că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) din convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi în primă instanţă [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 66, 28 noiembrie 2002]. Curtea reaminteşte că perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din convenţie este similară art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107, CEDO 2006-III (fragmente)].
24. În primul rând, Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada vizată la art. 5 § 3 a început la 19 martie 2002, data arestării reclamantului. În ceea ce priveşte sfârşitul respectivei perioade, aceasta s-a încheiat cu condamnarea pronunţată de Judecătoria Deva din 10 februarie 2003. Astfel, această perioadă a durat zece luni, trei săptămâni şi o zi. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban împotriva Moldovei, nr. 3456/05, pct. 8-24, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23393/05, pct. 7-14, 13 martie 2007).
b) Justificarea arestării preventive
25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din convenţie [a se vedea, de exemplu, Labita împotriva Italiei (GC), nr. 26772/95, pct. 152, CEDO 2000-IV, Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citată].
26. De asemenea, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din convenţie impune cerinţa ca orice perioadă de arest preventiv, oricât de scurtă, să fie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, pct. 66, CEDO 2003-I, Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39270/98, pct. 82, 8 aprilie 2004 şi Sarban, citată anterior, pct. 97). O decizie motivată asigură părţile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban, citată anterior, pct. 98).
27. Curtea ia act de faptul că instanţele naţionale au confirmat periodic arestarea preventivă a reclamantului şi a unui alt inculpat. În primul rând, Curtea constată că, între 1 iulie şi 23 septembrie 2002, instanţele naţionale au prelungit această măsură fără a examina argumentele reclamantului şi fără a oferi vreo motivaţie.
28. Curtea ia act de faptul că, la această ultimă dată, judecătoria a justificat arestarea
preventivă prin complexitatea cauzei, prin faptul că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică şi prin posibilitatea ca acesta din urmă să poată influenţa probele care trebuiau prezentate în cauză. Curtea evidenţiază caracterul prea succint şi abstract al motivelor acestei sentinţe, care se limitau să menţioneze anumite criterii prevăzute de lege, dar omiteau să specifice modul în care aceste criterii interveneau în cazul reclamantului (Calmanovici, citată anterior, pct. 97-98).
29. Bineînţeles, nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, pct. 39 şi, mutatis mutandis¸ Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, pct. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica în ce mod punerea în libertate a reclamantului putea avea un impact negativ asupra societăţii sau putea împiedica desfăşurarea anchetei. În plus, justificarea arestării nu se raporta la situaţia concretă a fiecăreia dintre persoanele în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, citată anterior, pct. 100 şi mutatis mutandis Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 49, 2 martie 2006).
30. De asemenea, Curtea constată că instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, care repetă de-a lungul timpului aceleaşi criterii, conform aceleiaşi formule. Or, o astfel de justificare nu este conformă cerinţelor prevăzute la art. 5 § 3 din convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, pct. 55, şi Svipsta, citată anterior, pct. 109).
31. Pe de altă parte, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. De fapt, articolul citat anterior garantează nu doar „dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure participarea persoanei în cauză la şedinţa de judecată (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000 şi Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 75-76, 6 noiembrie 2007). În prezenta cauză, instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu era relevantă.
32. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că, prin faptul că nu au oferit suficiente motive pentru respingerea cererilor de punere în libertate ale reclamantului şi neţinând seama de măsurile alternative, autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii măsurii de arestare preventivă în perioada în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească, în plus, dacă autorităţile competente au depus o „diligenţă deosebită” continuării procedurii (Dolgova, citată anterior, pct. 50 in fine).
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din convenţie
33. Potrivit reclamantului, faptul că, între 1 iulie şi 2 decembrie 2002, judecătoria a dispus „menţinerea” arestării sale preventive, l-a privat de orice posibilitatea de a controla legalitatea menţinerii sale în arest, încălcând art. 5 § 4 din convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunţe într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”
A. Cu privire la admisibilitate
34. Curtea constată că arestarea preventivă a reclamantului a fost menţinută succesiv între 1 iulie 2002 şi 10 februarie 2003 şi că reclamantul se plânge de imposibilitatea de a contesta încheierile în faţa instanţelor naţionale. Totuşi, Curtea ia act de faptul că reclamantul nu a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 4 martie 2003. Prin urmare, aceasta consideră că, în ceea ce priveşte încheierile pronunţate înainte de 4 septembrie 2002, termenul de şase luni impus de art. 35 din convenţie nu a fost respectat. Reiese că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din convenţie.
35. Curtea constată că, în ceea ce priveşte încheierile pronunţate începând cu 4 septembrie 2002, acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie.
De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
36. Reclamantul subliniază faptul că a contestat încheierile prin care s-a dispus arestarea şi menţinerea sa în arest în conformitate cu dreptul intern.
37. Citând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul reaminteşte că art. 5 § 4 din convenţie se mulţumeşte cu existenţa unui control judiciar al prelungirii măsurii de arestare preventivă şi că nu obligă statele membre contractante să instituie un grad dublu de jurisdicţie pentru examinarea cererilor de prelungire a arestării preventive. Conform acestuia, în speţă, dreptul reclamantului garantat de art. 5 § 4, citat anterior, a fost respectat prin existenţa mai multor verificări ale legalităţii şi temeiniciei măsurii de arestare preventivă, care au avut loc într-un termen scurt în faţa instanţelor naţionale. De asemenea, Guvernul ia act de faptul că, astfel cum a precizat Judecătoria Deva în hotărârea din 23 septembrie 2002, încheierile prin care se dispunea menţinerea măsurii de arestare preventivă puteau fi contestate în acelaşi timp cu fondul.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale stabilite de jurisprudenţa Curţii
38. Curtea reaminteşte că art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, de atac împotriva încheierilor prin care se dispune sau prelungeşte arestarea. Cu toate acestea, un stat care deţine un astfel de sistem trebuie, în principiu, să ofere deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth împotriva Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, pct. 84). Acest recurs oferă persoanei în cauză garanţii suplimentare pentru a evalua necesitatea prelungirii arestării preventive [Van Thuil împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 20510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să conducă, în termen scurt, la o hotărâre judecătorească care să pună capăt arestării dacă aceasta se dovedeşte ilegală (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 68, CEDO 2000-III).
39. Ca orice altă dispoziţie a convenţiei şi a protocoalelor sale, art. 5 § 4 trebuie interpretat astfel încât drepturile consacrate de acestea să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective (a se vedea, printre altele, Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 15-16, pct. 33, şi Schöps împotriva Germaniei, nr. 25116/94, pct. 47, CEDO 2001-I).
40. Prima garanţie fundamentală care rezultă în mod normal din art. 5 § 4 din convenţie este dreptul de a fi ascultat efectiv de instanţa sesizată cu un recurs împotriva unei măsuri prin care s-a dispus arestarea. Bineînţeles, această dispoziţie nu obligă instanţa să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele prezentate de reclamant. Totuşi, garanţiile pe care aceasta le consacră sunt lipsite de sens dacă instanţa poate omite să ţină seama de fapte concrete invocate de deţinut şi care pot arunca un dubiu asupra „legalităţii” privării de libertate [Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 61, CEDO 1999-II].
b) Aplicarea respectivelor principii în cazul de faţă
41. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului întemeiat pe absenţa dreptului de a formula un recurs împotriva acestor decizii, Curtea ia act, cu titlu preliminar, de faptul că, reluând argumentele Judecătoriei Deva prezentate în hotărârea sa din 23 septembrie 2002, Guvernul indică posibilitatea, pentru reclamant, de a contesta încheierile în litigiu în acelaşi timp cu fondul. Prin urmare, recursul era prevăzut de sistemul juridic naţional.
42. De asemenea, Curtea constată că încheierile din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002 au menţinut măsura arestării preventive, respingând în acelaşi timp cererile de eliberare ale reclamantului. Examinând chestiuni similare celor din prezenta speţă, Curtea a concluzionat deja că incertitudinea jurisprudenţială care viza, la momentul faptelor, respingerea unei cereri de eliberare, nu poate aduce atingere reclamanţilor până la a le nega dreptul de a formula recurs împotriva încheierilor de respingere a cererilor lor de eliberare (a se vedea Samoilă şi Cionca, citată anterior, pct. 40 şi 74).
43. Curtea evidenţiază că, după judecarea cauzei, încheierile care dispun menţinerea
reclamantului în arest nu erau suficient motivate sau erau lipsite de orice motivare (a se vedea supra, pct. 25-34). Prin urmare, aceste hotărâri nu puteau fi considerate compatibile cu cerinţele unui control judiciar efectiv al legalităţii arestării în cauză.
44. În plus, Curtea ia act de faptul că, deşi reclamantul a exercitat calea de atac indicată de judecătorie (a se vedea supra, pct. 9 şi 14), tribunalul nu a examinat motivele sale legate de ilegalitatea arestării sale preventive. O astfel de examinare se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa care dispunea menţinerea măsurii nu şi-a motivat deciziile şi nu a examinat argumentele reclamantului privind lipsa justificării unei astfel de măsuri (Svipsta, citată anterior, pct. 130-134, şi a contrario, Van Thuil, citată anterior).
45. De altfel, Curtea trebuie să examineze dacă această ultimă cale de atac putea conduce, într-un timp scurt, la o hotărâre judecătorească care să pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedea ilegală (Baranowski, citată anterior, pct. 68). În această privinţă, Curtea ia act de faptul că, în speţă, calea de atac împotriva deciziilor în cauză era legată de hotărârea care prejudeca fondul şi că decizia instanţei de apel nu a survenit decât la aproximativ patru luni şi două săptămâni de la încetarea situaţiei în litigiu şi atunci când reclamantul era deţinut după condamnare (Konolos împotriva României, nr. 26600/02, pct. 36, 7 februarie 2008).
46. În sfârşit, Curtea ia act de modificările legislative aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, care prevede în mod expres recursul împotriva încheierii prin care se dispunea menţinerea unei măsuri provizorii după trimiterea în judecată a unui acuzat.
47. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea concluzionează că reclamantul nu a beneficiat de un recurs în faţa unei instanţe în conformitate cu cerinţele art. 5 § 4 din convenţie.
Prin urmare, a fost încălcată această dispoziţie.
III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
48. Reclamantul se plânge de arestarea sa prin ordonanţa procurorului şi de faptul că nu a fost adus de îndată în faţa unei instanţe, cu încălcarea art. 5 § 3 din convenţie. Invocând art. 6 § 1 din convenţie, acesta se plânge de inechitatea procedurii penale împotriva sa şi de durata acesteia, pe care o consideră nerezonabilă. În observaţiile sale din 4 iulie 2008, reclamantul afirmă că nu a putut interoga martorul apărării, I.R. Prin scrisoarea din 19 noiembrie 2007, acesta se plânge de relele tratamente suferite la momentul arestării şi în timpul detenţiei sale.
49. Curtea constată că reclamantul a fost arestat preventiv la 19 martie 2002 şi că, astfel cum reiese din dosar, a fost adus treizeci de zile mai târziu în faţa unui magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare pentru a examina legalitatea detenţiei sale. În măsura în care reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 4 martie 2003, capătul său de cerere este tardiv [Mujea împotriva României (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002).
50. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului privind inechitatea procedurii penale,
Curtea ia act de faptul că reiese din ansamblul elementelor de care dispune că acestea nu sunt întemeiate. Aceasta reaminteşte că, în principiu, instanţele naţionale trebuie să aprecieze elementele pe care le-au obţinut şi relevanţa celor pe care acuzaţii doresc să le prezinte (Barberŕ, Messegué şi Jabardo împotriva Spaniei din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, pct. 68). Reiese din deciziile instanţelor interne că reclamantul a beneficiat de o procedură publică şi contradictorie şi că condamnarea sa se baza pe un set de elemente de probă. În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la imposibilitatea interogării martorului I.R., trebuie să se ia act de faptul că acesta a fost introdus tardiv în faţa Curţii.
51. De asemenea, Curtea ia act de faptul că procedura penală împotriva reclamantului a început la 19 martie 2002 şi s-a terminat la 17 februarie 2005. Aceasta a durat aproximativ doi ani şi unsprezece luni şi a implicat trei grade de jurisdicţie. Conform jurisprudenţei Curţii în domeniu (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1505/02, pct. 60, 27 septembrie 2007) şi având în vedere documentele furnizate la dosar, această durată nu pare nerezonabilă.
52. Curtea observă că susţinerile reclamantului referitoare la relele tratamente nu sunt susţinute, având în vedere că nu a fost prezentat nici un început de probă (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 30, seria A nr. 269). Pe de altă parte, nu reiese din dosar faptul că reclamantul a sesizat instanţele naţionale cu o plângere penală împotriva pretinsului agresor.
53. Rezultă că aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din convenţie.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
54. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
55. Reclamantul solicită 500 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral suferit ca urmare a arestării sale provizorii.
56. Guvernul consideră că, în măsura în care cererea vizează, în principal, art. 5 § 3 şi 4 din convenţie, reclamantul nu poate solicita repararea prejudiciului material. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, acesta consideră că suma solicitată este excesivă şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant.
57. Curtea subliniază că singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 5 § 3 şi 4. În ceea ce priveşte prejudiciul material, aceasta observă că reclamantul nu l-a exprimat în cifre şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între faptele care au determinat-o să concluzioneze că a fost încălcată convenţia şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicită să fie despăgubit. Prin urmare, Curtea respinge această cerere.
58. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea îi acordă 3 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
59. Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără a preciza, totuşi, valoarea acestora, pe care o lasă la aprecierea Curţii. Acesta ataşează la dosar chitanţe în valoare de aproximativ 150 EUR, reprezentând cheltuielile de traducere şi corespondenţă cu Curtea, precum şi cheltuielile efectuate în cursul unei proceduri penale diferite de cea relevantă în speţă.
60. Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a exprimat în cifre solicitările sale şi că documentele justificative prezentate Curţii nu au o legătură directă cu prezenta cauză.
61. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţă, ţinând seama de elementele pe care le deţine şi criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 150 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea decide să aplice dobânzi moratorii echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 şi 4 din convenţie, ultimul ca urmare a menţinerii măsurii de arestare preventivă după 4 septembrie 2002 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din convenţie;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din convenţie;
4. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral şi 150 EUR (o sută cincizeci euro) pentru cheltuielile de judecată;
b) că sumele respective trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii şi că este necesar să se adauge la acestea orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, de la data expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 martie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte