Cum contestăm facturile emise de C.E.Z. Vânzare S.A.?

A devenit de notorietate faptul că în ultimii ani facturile emise de către furnizorii de energie electrică sunt întocmite pe baza unui consum stabilit prin modalităţi de calcul mai mult decât îndoielnice, ceea ce determină în mod constant sesizarea instanţelor de judecată cu acţiuni prin care se contestă creanţele stabilite de operatorii susmenţionaţi. Este de prisos să menţionăm că în unele situaţii, intervenţia instanţei de judecată constituie singura modalitate prin care consumatorul, ignorat de furnizorul de energie electrică uneori chiar în mod voit,  poate obţine o factură al cărui cuantum exprimă consumul real de energie şi care a fost întocmită în mod corect.

În acest context, un număr mare de cereri în justiţie formulate de către justitiţiabili au ca obiect anularea  ca nelegale a facturilor emise de către furnizor şi eventual a notelor de constatare întocmite cu ocazia diverselor controale, note care aparent stau la originea emiterii celor dintâi. 

În situaţia în care facturile în speţă au o valoare exagerat de mare şi se constată că acestea nu respectă cerinţele de formă şi fond conţinute de Legea nr. 123/2012 a energiei şi de Ordinul nr. 64/2014 emis de către A.N.R.E., la o primă analiză, demersul de a solicita instanţei de judecată anularea acestora, apare ca legal şi îndreptăţit. Astfel, există o serie de acţiuni în justiţie cu petitul anulare facturi întocmite de furnizorul de energie, care au fost admise de instanţele de judecată. 

În pofida acestui raţionament, raportându-ne la jurisprudenţa în materie, identificăm şi un număr semnificativ de acţiuni cu acelaşi obiect, - în contextul existenţei unor facturi într-adevăr întocmite cu eludarea dispoziţiilor legale în materie şi care, având o valoare foarte ridicată, prejudiciază în mod vădit consumatorul -  respinse ca inadmisibile. 

Ceea ce a condus la respingerea acestor acţiuni ca inadmisibile a fost aprecierea instanţelor de judecată în sensul că o factură fiscală nu poate constitui obiectul unei cereri în anulare, aceasta nereprezentând un act juridic în accepţiunea reclamată de art. 1324 C.C., ci, în raport de Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, ea având valoarea exclusivă a unui document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului.

Din aceeaşi perspectivă s-a apreciat şi că deşi uneori pot exprima o conduită unilaterală a furnizorului de energie electrică, factura fiscală sau nota de constatare emise de acesta nu au nici valoarea unui act administrativ astfel cum este descris de prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât acestea nu emană de la o autoritate a statului în regim de putere publică ci sunt emise de către un operator economic. 

Reţinând considerentele expuse, unele instanţe au concluzionat că deoarece documentele susmenţionate nu constituie "un act juridic reprezentat de manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi ( act juridic unilateral ) sau a ambelor părţi ( act juridic bilateral), nu pot fi anulate  într-o acţiune având ca obiect " anulare act", întrucât o asemenea acţiune vizează doar acte juridice nu şi stări de fapt" [1] .

Raportându-ne la raţionamentul enunţat mai sus, conform căruia în situaţia în care se solicită instanţei de judecată anularea facturilor emise de furnizorii de energie, există riscul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în mod justificat, se naşte următoarea întrebare: Exceptând acţiunea în anulare, mai există vreun alt mijloc legal prin care consumatorul deţinător al unei facturi de energie electrică de o valoare nejustificat de mare, calculată pe baza unui consum posibil nereal, se poate adresa instanţei de judecată în vederea remedierii situaţiei ?

Pornind de la ipoteza că problema expusă nu îşi găseşte soluţia într-o acţiune în anulare a facturilor respective,  starea de fapt reprezentată de existenţa unor documente fiscale care consfinţesc un debit nereal al consumatorului faţă de furnizor reclamă, per se, intervenţia instanţei de judecată, cu finalitatea obţinerii unor documente întocmite corect, conţinând obligaţii de plată într-un cuantum just stabilit. 

În acest context, contrar accepţiunii unor instanţe de judecată în sensul că nelegalitatea facturilor întocmite de furnizorul de electricitate şi incorectitudinea acestora nu pot fi invocate pe cale de acţiune principală ci exclusiv în mod incidental în cadrul apărărilor formulate de consumator împotriva demersurilor în justiţie ale furnizorului, opinăm că, pe lângă acţiunea în anulare, legislaţia în materie oferă justiţiabililor şi alte intrumente legale în vederea iniţierii de cereri de chemare în judecată  împotriva operatorilor susmenţionaţi. 

Astfel, reţinem că legislaţia specifică (Legea nr. 123/2012 a energiei, Ordinele nr. 64/2014  şi respectiv 18/2005 emise de către A.N.R.E.) impune furnizorilor de electricitate respectarea anumitor cerinţe imperative cu privire la întocmirea documentelor de plată şi la modalitatea de calcul şi stabilire a consumului de energie care a stat la originea emiterii celor dintâi şi că, de cele mai multe ori, valorile exagerat de mari ale unor facturi emise de aceşti operatori reprezintă consecinţa vădită a încălcării  normelor susmenţionate. 

Or, în ipoteza enunţată mai sus, apreciem că orice consumator nemulţumit de cuantumul exagerat al facturii emise de către furnizorul de electricitate şi care constată că aceasta nu îndepineşte cerinţele legale minime de formă sau conţinut, fiind întocmită şi pe baza unui consum stabilit empiric de către operatorul economic, se poate adresa instanţei de judecată, cu o acţiune împotriva acestuia din urmă, având ca obiect obligaţia de a face, demers susţinut în dreptul comun de dispoziţiile art. 1 516 C.C. 

Punctual, pe cale de acţiune se poate solicita pronunţarea unei sentinţe prin care instanţa de judecată să oblige furnizorul la întocmirea unor facturi în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 64/2014 al A.N.R.E. cu consecinţa ştornării facturilor incorecte şi nelegale, şi la calcularea unui consum în conformitate cu modalităţile reglementate de acelaşi act normativ, pentru consumul uzual sau, în situaţia defectării grupului de măsurare, uzând de procedura regăsită în Ordinul nr. 18/2005 al A.N.R.E.).
Din analiza textelor legale menţionate, reţinem că furnizorii de energie electrică au obligaţia emiterii unor facturi fiscale care să îndeplinească anumite cerinţe minime din punct de vedere al conţinutului, cerinţe care, în situaţia în care nu sunt îndeplinite, lipsesc de efecte documentele fiscale amintite.
Din această perspectivă, dispoziţiile art. 83 din Ordinul nr. 64/2014 al A.N.R.E. stabileşte în mod imperativ că facturile emise de furnizori trebuie să aibă o formă clară şi uşor de înţeles şi să cuprindă următoarele informaţii minimale:
"a) datele de identificare şi de contact ale furnizorului şi ale clientului final;

b) numărul şi data emiterii facturii;

c) termenul de plată scadent;

d) perioada pentru care s-a facturat energia consumată;

e) modul în care a fost stabilită cantitatea de energie electrică facturată, respectiv măsurare, estimare sau autocitire, în cazul clienţilor finali la care intervalul de citire este mai mare decât cel de facturare;

f) semnificaţia fiecărei obligaţii de plată cuprinse în factură, respectiv energie activă facturată, energie reactivă facturată, corecţii de energie activă/reactivă, taxă pentru putere, penalităţi pentru depăşirea puterilor contractate, penalităţi pentru abateri de la prognoza de consum, penalităţi pentru întârziere la plata facturilor etc.;

g) mărimile de facturat, cu precizarea dacă reprezintă valori măsurate, estimate sau contractate;

h) unităţile de măsură şi preţurile aplicate pentru fiecare mărime de facturat;

i) tarifele reglementate pentru serviciile de transport şi de sistem şi/sau de distribuţie, care intră în componenţa preţului/tarifului de vânzare, dacă este cazul;

j) temeiul legal de preţ, respectiv documentul prin care au fost aprobate/avizate preţurile reglementate şi taxele aplicate în factură;

k) sumele rezultate pentru fiecare mărime facturată;

l) certificatele verzi, contribuţia pentru cogenerarea de înaltă eficienţă, TVA, acciza şi alte taxe prevăzute de legislaţia în vigoare;

m) valoarea totală de plată, cu specificarea cantităţilor totale de energie electrică facturate pe intervalul de facturare;

n) informaţii privind sumele de plată pentru care termenul scadent a fost depăşit la momentul emiterii facturii;

o) codul de identificare a locului de consum;

p) codul unic de identificare a punctului de măsurare;

q) modalităţi de plată a facturilor;

r) informaţii privind drepturile şi căile de atac de care dispun clienţii finali în caz de litigiu."

Aşadar, observăm că cel puţin la nivel teoretic, în conţinutul facturii de energie electrică trebuie regăsite o serie de informaţii cu privire la furnizor, consumator şi mai ales referitoare la descrierea obligaţiei de plată, la cantitatea de energie facturată, la modalitatea de stabilire a consumului de energie care a stat la baza facturării, la preţul unitar pentru energia facturată, la factorii care intră în componenţa fiecărei obligaţii de plată, etc. 

Aceste detalii trebuie exprimate de către furnizor într-un limbaj clar şi inteligibil astfel încât orice consumator fără pregătire de specialitate să le poată înţelege fără dificultăţi, cu scopul de a avea o imagine exactă a obligaţiei sale de plată şi a ceea ce reprezintă aceasta. 

Din perspectiva protecţiei drepturilor consumatorului, cerinţele enunţate mai sus comportă şi finalitatea eliminării unui anumit dezechilibru care ar putea interveni între consumatorii de electricitate şi furnizori, prin evitarea plasării celor dintâi într-o poziţie de inferioritate faţă de operatorii economici, prin simplul fapt că sunt obligaţi să îşi insuşească o anumită obligaţie, fără a şti  ce reprezintă şi cum a fost calculată. 

Deşi reglementarea oferită de Ordinul nr. 64/2014 este foarte punctuală şi detaliată, în practică, de multe ori lucrurile stau diferit, fiind întâlnite frecvent situaţii în care facturile emise de furnizorii de electricitate nu cuprind toate detaliile reclamate imperativ de norma citată.

Astfel, nu de puţine ori, din conţinutul facturilor în speţă, facturi care consfinţesc o obligaţie de plată în sarcina consumatorului, lipsesc informaţii esenţiale cu privire la descrierea obligaţiei de plată, la modalitatea de stabilire a consumului de energie, la preţul unitar al energiei, etc., situaţie care constituie o încălcare flagrantă a prevederilor legale în materie de către furnizor. 

Or, în ipoteza expusă, în condiţiile în care documentul de plată nu îndeplineşte cerinţele minime legale, iar obligaţia de plată nu este însoţită de o descriere clară a sa şi de detalii clare cu privire la modalitatea de calcul, sine die, consumatorul nu este obligat să şi-o însuşească şi nici să o plătească, furnizorul având obligaţia de a emite o nouă factură, conformă cu legislaţia în vigoare, cu consecinţa ştornării celei dintâi. 

Trecând peste neregularităţile de formă ale facturilor emise de furnizorii de energie, reţinem că o componentă importantă a acestora o reprezintă consumul de energie electrică care a stat la originea emiterii documentelor respective.

Din această perspectivă, opinăm că în numeroase situaţii, stabilirea de către furnizor a unui consum de energie nereal a determinat emiterea unor facturi de o valoare nejustificat de mare, facturi care au instituit în sarcina consumatorilor obligaţii de plată, care de fapt nu existau. 

În acest context, este esenţial să cunoaştem care sunt normele care trebuie respectate de către furnizor atunci când stabileşte valoarea consumului de energie electrică care stă la originea emiterii facturilor.

Dispoziţiile art. 74 al Ordinului nr.64/2014 stabilesc ca regulă pentru determinarea consumului de energie autocitirea prin transmiterea indexului de consum de către client la termenul stabilit, operaţiune urmată de emiterea facturii.

În situaţia în care nu se procedează la autocitire şi la transmiterea datelor în termenul stabilit, prevederile aceluiaşi text de lege statuează că stabilirea consumului de energie se poate realiza şi prin următoarele modalităţi:

"a) pe baza unui consum lunar estimat de energie electrică, stabilit de comun acord cu clientul final printr-o convenţie de consum, convenţie care poate fi modificată oricând la iniţiativa clientului final, sau la iniţiativa furnizorului, în situaţia în care furnizorul constată diferenţe semnificative între consumul lunar estimat şi consumul realizat;

b) pe baza unui consum estimat de către furnizor, având în vedere consumul determinat pe baza celor mai recente citiri;

c) pe baza unui consum estimat de către furnizor, având în vedere consumul din perioada similară a anului precedent."

O ultimă modalitate de stabilire a consumului de energie electrică prevăzută de Ordinul nr. 64/2014, o reprezintă calcularea acestuia în sistem pauşal, exclusiv în următoarele situaţii: pentru clienţii finali temporari cu o durată de existenţă mai scurtă de 6 luni, pentru locuri de consum cu o putere de absorbţie mai mică de 100 W, în cazul defectării grupurilor de măsurare conform procedurii specifice şi în cazul substragerii de energie electrică.

Constatăm aşadar că Ordinul nr. 64/2014 instituie modalităţi clare şi suficient de exacte cu privire la stabilirea consumului de energie electrică care stă la originea facturilor emise de către furnizori, modalităţi care prevăd o serie de atribuţii atât în sarcina consumatorului cât şi în sarcina operatorilor economici, într-un context controlat şi care nu permit celor din urmă stabilirea unor valori empirice şi discreţionare. 

Cu toate acestea, nu sunt puţine situaţiile în care stabilirea consumului facturat de către furnizor s-a realizat cu încălcarea regulilor susmenţionate, obţinându-se o cantitate de energie consumată/estimată care nu corespunde situaţiei reale, ceea ce permite sesizarea instanţei de judecată în vederea obligării operatorului economic la calcularea valorii cu respectarea normelor de mai sus.  

Un caz care necesită o atenţie specială o reprezintă ipoteza în care este necesară recalcularea consumului de energie electrică datorită defectării aparatului de măsurare pe o anumită perioadă. Menţionăm că în această situaţie sunt aplicabile prevederile Ordinului nr. 18/2005 al A.N.R.E., care la art. 12 stabileşte următoarele modalităţi de calcul, aplicabile în această ordine:

"a) pe baza înregistrărilor unui contor martor, cu acordul părţilor implicate în tranzacţia de energie electrică; 

b) pe baza unui istoric de consum, stabilit pentru o perioadă de timp egală ca durată şi similară (din punct de vedere al condiţiilor de consum, determinate, de exemplu de anotimp etc.) cu cea în care grupul de măsurare nu a funcţionat; 

c) pe baza măsurării energiei electrice active efectuate pentru o perioadă caracteristică, de cel puţin 7 zile, din momentul remedierii situaţiei care a condus la nefuncţionarea grupului de măsurare; 

d) pe baza unei estimări a consumului, ţinând seama de numărul şi de puterea receptoarelor din dotarea consumatorului şi de durata de utilizare a fiecărui receptor (sistem pauşal), conform reglementărilor".

Reţinem că în ipoteza defectării aparatului de măsurare, orice altă modalitate de stabilire a consumului în afară de cele menţionate mai sus contravine dispoziţiilor Ordinului nr. 18/2005 şi nu poate conduce la emiterea unei facturi legale. De asemenea, prin raportare la acelaşi text legal, conchidem că nu este admisă nici schimbarea ordinii în care se pot aplica modalităţile de calcul, succesiunea prevăzută de art.12 al textului legal menţionat având caracter imperativ. 

În concluzie, notăm că emiterea facturilor de către furnizorii de energie electrică şi stabilirea valorii consumurilor care au stat la baza acestora constituie nişte operaţiuni minuţios reglementate de legiuitor, dar care în practică, sunt duse la îndeplinire de către societăţile susmenţionate în mod defectuos şi cu eludarea prevederilor legale, cu consecinţe nefaste asupra consumatorilor. 

Este de înţeles că existenţa unor erori în conţinutul facturilor în speţă - erori de formă sau uneori şi de calcul care de cele mai multe ori sunt în favoarea furnizorilor - se explică datorită reglementărilor din materie care deşi detaliate şi punctuale, au un caracter mult prea specializat, ceea ce creează oarecare dificultăţi de înţelegere şi interpretare consumatorului neavizat. 

Pe acest fundal, opinăm că buna credinţă recomandată profesioniştilor în raporturile cu consumatorii ar trebui cu atât mai mult să îi determine pe furnizorii din domeniu să aibă o atitudine cât mai diligentă şi echitabilă în stabilirea obligaţiilor de plată şi cu atât mai puţin să urmărească beneficii nejustificate, generate practic de lipsa de informare a diverşilor clienţi.

Altfel, consumatorul care consideră că documentul fiscal emis pe numele său nu exprimă consumul real de energie electrică, impunându-i-se o obligaţie de plată exagerat de mare, are la îndemână posibilitatea sesizării instanţei de judecată, în vederea constrângerii furnizorului de energie la întocmirea actelor susmenţionate, cu respectarea cerinţelor legale.

[1] Judecătoria Filiaşi - Dosar nr. 1019/230/2010
http://www.juridice.ro/385100/cum-contestam-facturile-emise-de-furnizorii-de-energie-electrica.html

Obligarea CNCI la emiterea deciziei de compensare în procedura Legii nr. 165/2013. Calitatea procesuală pasivă a ANRP în soluţionarea dosarelor având ca obiect obligarea la emiterea deciziei de compensare

                                                    Dosar nr. 2381/109/2014

                                                           ROMAN IA

TRIBUNALUL ARGES

SECTIA CIVILA

SENTINTA CIVILA Nr. 2216/2014

Sedina publică de la 17 Decembrie 2014

Instanta

PREEDINTE Magdalena Papaianopol

Grefier Floriniţa Zenovia Deak

Pe rol fund soluţionarea în prima instanţă a  litigiului de contencios administrativ şi fiscal formulat de reclamanta T.G.G. LA C. I.. AV. DUMITRESCU ANDREEA DANA In contradictoriu cu pârâtele CANCELARIA PRIMULUI MINISTRU - COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR , având ca obiect despägubire.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publicà din data de 10.12.2014, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea data, care face parte integrantã din prezenta sentintà, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 17.12.2014.

INSTANTA

Prin cererea formulata la data de 22.05.2014 si inregistrata pe rolul Tribunalului Arges sub nr. 2381 /109/2014, reclamanta T.G.G., in contradictoriu cu paratele CANCELARIA PRIMULUI MINISTRU - COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR si AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR a solicitat obligarea paratei CNCI la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire in dosarul de despagubire nr. 2.....9/FFCC/2011, in conformitate cu art. 41 alin.3 din Lg. nr. 165/2013 si pe parata ANRP la emiterea deciziei reprezentand titlul de plata, in conformitate cu art. 41 alin.4 din Lg. nr. 165/2013. In subsidiar, s-a solicitat obligarea paratei CNCI la emiterea deciziei de compensare, in conformitate cu art. 21 din Lg. nr. 165/2013.

In motivarea actiunii s-a aratat ca urmare a unei notificari depuse la data de 29.10.2001, prin HCJFF Arges nr. 146/16.11.2006 s-a dispus validarea reclamantei pentru suprafata de 0,48 ha si inscrierea in anexa nr. 23 referitoare la acordarea de despagubiri, vechiul amplasament neputand fi retrocedat. Cu adresa nr. 10348/10.01.2011, dosarul a fost trimis de catre Institutia Prefectului Arges catre fosta Comisie Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, fiind inregistrat dos. nr. 23479/FFCC/2011 la data dc 10.01.2011. Apreciaza reclamanta ca masura prevazuta la art. 41 din Lg. nr. 165/2013 poate fi aplicata si in cazul de fata, enumerarea neavand caracter limitativ la cele doua situatii expuse. S-a sustinut ca la momentul intrarii in vigoare a Lg. nr. 165/2013 dreptul reclamantei era definitiv consfintit iar nevalorificarea sa s-a produs din motive imputabile paratelor care au tergiversat finalizarea procedurilor.

In sustinerea actiunii s-au depus inscrisuri.

In drept, s-au invocat disp. art. 41, art.35 alin.2 din Lg. nr. 165/2013, art. 1528 C. civ, art. 8 din Lg. nr. 554/2004.

Legal citata, parata COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR a formulat intampinare (f. 42) prin care a invocat exceptia prematuritatii formularii cererii fata de disp. art. 34 si 35 din Lg. nr. 165/2013.

Referitor la fondul cauzei s-a aratat ca dosarul inregistrat la ANRP sub nr. 23479/FFCC/2011 va fi solutionat in conformitate cu dispoz. Lg. nr. 165/2013 cu respectarea termenului legal si a ordinii de inregistrare a dosarelor de despagubire stabilita prin Decizia nr. 10299/14.11.2012 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, avandu-se in vedere ca dosarul in discutie face parte din categoria dosarelor de despagubire mentionate la pct. 2.6 din Decizia nr. 10299/14.11.2012. S-a mai aratat ca prin Lg. nr. 165/2013 s-a stabilit o noua procedura de solutionare a dosarelor de despagubire, potrivit art. 21 alin.5 fiind necesara verificarea existentei dreptului la despagubire, prin validarea sau invalidarea deciziei,  potrivit art. 1 alin.2 si art. 21 alin.9 singura masura reparatorie find compensarea prin puncte. Mai mult, evaluarea imobilului se face potrivit art. 21 alin.9 din lege prin aplicarea grilei notariale. Titlurile de despagubire se emit in situatiile de exceptie, potrivit art. 41 alin. 3 numai dosarelor aprobate de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor inainte de intrarea in vigoare a Lg. nr.165/2013 precum si in situatia in care instanta judecatoreasca a stabilit deja cuantumul despagubirilor.

Legal citata, si parata AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR a formulat intampinare (f. 46), invocand exceptia lipsei calitatii procesual pasive fata de imprejurarea ca in prezent asigura doar Secretariatul CNCI si ca numai in situatia in care dosarul este validat, aceasta parata emite o decizie de compensare prin puncte, sau titluri de plata conform art. 31 si 41 din lege. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.

Prin cererea formulata la data de 24.09.2014 (f. 66) reclamanta a formulat exceptia de neconstitutionalitate a art.4 teza I si a II a din Lg. nr. 165/2013, iar prin incheierea din 14.11.2014 instanta a sesizat Curtea Constitutionala in vederea solutionarii exceptiei invocate.

La acelasi termen de judecata s-a respins exceptia prematuritatii, cu motivarea cuprinsa in acea incheiere de sedinta si s-a unit cu fondul exceptia lipsei calitatii procesual pasive.

In ceea ce priveste aceasta exceptie, Tribunalul va avea in vedere prevederile art. 248 NCPC potrivit cu care instanta se va pronunta mai întâi asupra exceptiilor de procedurà si asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte cercetarea in fond a pricinii, astfel ca o va analiza cu prioritate si va retine următoarele:

In raport de prevederile art. 2 pct. a si b din HG nr. 572/2013, in desfasurarea procesului de stabilire si acordare a masurior reparatorii, ANRP are o serie de atributii de sprijin, indrumare si monitorizare iar potrivit art. 13 ind. 1 din Lg. nr. 165/2013, ANRP are atributii de coordonare. Pe de alta parte, parata isi justifica prezenta in proces in aceasta calitate fata de petitul principal al cererii reclamantei, motiv pentru care exceptia invocata urmeaza a fi respinsa.

Pe fondul pricinii, Tribunalul va reţine urmatoarele:

Urmare a unei notificari depuse la data de 29.10.2001, prin HCJFF Arges nr. 146/16.11.2006 s-a dispus validarea reclamantei pentru suprafata de 0,48 ha si inscrierea in anexa nr. 23 referitoare la acordarea de despagubiri, vechiul amplasament neputand fi retrocedat. Cu adresa nr. 10348/10.01.2011, dosarul a fost trimis de catre Institutia Prefectului Arges catre fosta Comisie Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor, fiind inregistrat dos. nr. 23479/FFCC/2011 la data de 10.01.2011.

Astfel cum rezulta din intampinarea formulata, dosarul reclamantei se afla in stadiu de analiza si nu se incadreaza disp. art. 41 din Lg. nr. 165/2013.

In raport de modificãrile legislative in materie, Tribunalul constată cã Legea nr. 165/2013 prevede la art. 4 cä legea nouà se aplicá şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor.

In acest context se constată insá cà la data pronunţarii prezentei decizii, celelalte dispozii ale Legii nr.247/2005, Titlul VII, care reglementau procedura de emitere a titlului de despägubire sunt abrogate, fiind înlocuite cu procedura prescrisä de art.21 şi urm. din Legea nr.165/2013.

Potrivit art.17 din Legea nr.165/2013 se constituie Comisia Nationalã pentru Compensarea Imobilelor care, conform art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor şi funcţioneazà până la finalizarea procesului de retrocedare.

Ca atare, sub aspectul capacitàţii procesuale de folosinţă, CCSD işi înceteazà existenţa ca organ administrativ investit cu soluţionarea dosarelor de acordare a màsurilor reparatorii în conditiile legilor speciale de restituire, fiiind înlocuită de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, care preia toate atribuiile acesteia şi implicit calitatea procesualà a CCSD în dosarele in curs.

Nu numai prevederile legii noi cu implicaţii asupra pãrţilor în dosare trebuie recunoscute ca aplicabile ci şi cele care reglementeazà procedura de urmat, de vreme ce legiuitorul declarà in art. 4 al legii ca dispoziţiile acesteia se aplica cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entitaţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, la data intrării în vigoare a acestei legi.

Prin jocul aplicàrii in timp a regulilor reglementând modul de acordare a màsurilor reparatorii, în prezent situatia reclamantei intrà sub incidenţa Legii nr.165/2013, care schimbã procedura de stabilire a acestor despagubiri.

Prematuritatea invocatà de càtre pârâtã si asupra careia instanta s-a pronuntat deja, se raporteazà la un act normativ nou, care prorogä din nou termenul de soluţionare al dosarelor, care se interpune pe fondul unei proceduri in curs şi care permite chiar reanalizarea indreptăţirii pcrsoanei solicitante la măsuri reparatorii, în procedura Legii 165/2013, CNCI avand atribuţii extinse privind verificarea dosarelor, potrivit art. 17 al. 1 lit, a).

In concluzie, faţà de dispoziţiile art. 4 rap. la art.21 din Legea nr.165/2013, se constatà că obligarea pârâtei COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR la emiterea deciziei reprezentând titlu de despàgubire nu mai este posibila, dosarul urmând a fi solutionat în conformitate cu dispoziţiile noii legi, motiv pentru care, în baza art. 1, 8, 18 din Lg. nr.554/2004, actiunea reclamantei urmeaza a fi admisa, obligand pârâtele sa soluţioneze dosarul de despàgubire nr. 23479/FFCC/2011, conform art. 21 din Legea 165/2013,  astfel  cum s-a solicitat in subsidiar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

HOTARATE

Respinge excepţia lipsei calitäţii procesuale pasive a pârâtei ANRP.

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta T.G.G., domiciliatà in ................................. cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocat  Dumitrescu Andreea Dana cu sediul in.............. în contradictoriu cu pârâtele CANCELARIA PRIMULUI MINISTRU - COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, cu sediul în Bucureşti, Calea Floreasca, nr.202, sector 1 şi AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, cu sediul în Bucureşti, Calea Floreasca, nr..202, sector 1.

Obligá pârâtele sà soluţioneze dosarul de despãgubire nr. 23479/FFCC/2011, conform art. 21 din Legea 165/2013.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţatà azi,17.12.2014, la Tribunalul Argeş —Secia Civilà, complet specializat Contencios Administrativ şi Fiscal.

Presedinte,

Căile de atac împotriva încheierilor privind aplicarea penalităţilor prevăzute de art. 905 N.C.P.C.

Materia executării silite a obligaţiilor de a face care nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul, instituţie reglementată de dispoziţiile art. 580 ind. 3 C.P.C. 1865, respectiv art. 905 N.C.P.C. constituie un subiect ale cărui particularităţi au mai fost abordate de către noi, mai ales prin prisma reglementării procesuale civile anterioare.

Caracterul special al acestei modalităţi de executare silită, care rezultă atât din finalitatea executării silite (îndeplinirea obligaţiei de a face de către debitor) cât şi din mijloacele legale puse la dispoziţie de legislaţie (aplicarea de amenzi debitorului în vechea reglementare sau de penalităţi în conformitate cu normele noului cod de procedură civilă, măsurile consacrate de executare silită directă, imobiliară sau asupra veniturilor fiind lipsite de raţiune în aceste situaţii) caracterizează această formă de executare silită drept un subiect generator de discuţii şi probabil insuficient reglementat chiar şi în raport de regulile noului cod de procedură civilă. 

Reţinând prevederile art. 905 N.C.P.C., constatăm că referitor la executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face care nu pot fi îndeplinite decât prin persoana debitorului, noua reglementare introduce câteva modificări privind desfăşurarea procedurii în sine, cele mai importante fiind: comunicarea în prealabil către debitor a încheierii de încuviinţare a executării silite (o somaţie în acest sens nemaifiind necesară); transformarea amenzii pe zi de întârziere din vechea reglementare în penalitate pe zi de întârziere în favoarea debitorului, cu o valoare mai mare decât cea regăsită în vechea reglementare şi care poate fi calculată şi ca procent  din valoarea obligaţiei, atunci când aceasta este evaluabilă în bani; micşorarea termenului după care debitorul poate solicita stabilirea valorii finale a penalităţilor (amenzii în fosta reglementare), de la 6 luni, la 3 luni.

Aceste modificări au fost binevenite, conferind creditorului mijloace suplimentare în sensul executării cât mai eficiente a obligaţiei din titlul executoriu.
Pe de altă parte, raportându-ne la modalitatea de reglementare a procedurii în sine, atât în lumina normelor Codului de Procedură Civilă 1865 cât şi ale noului Cod de Procedură Civilă, reţinem că un subiect care a dat naştere la numeroase contradicţii îl constituie exercitarea căilor de atac împotriva încheierilor care au ca obiect aplicarea de amenzi/penalităţi.
Astfel, cu privire la acest aspect, dispoziţiile art. 580 ind. 3 al. (1), teza a II -a şi al (3) C.P.C. 1865, stabileau: 

"Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 20 lei la 50 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu."

"Amenda civilă va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu sau, după caz, pentru alte motive temeinice, pe cale de contestaţie la executare."

Analizând prevederile menţionate, constatăm următoarele: în vechea reglementare, încheierile având ca obiect aplicarea de amenzi civile prin care erau admise cererile formulate aveau caracter irevocabil. Aşadar, împotriva acestora, debitorul nu mai putea exercita nicio cale ordinară de atac, singura cale de a anula amenda sau de a micşora cuantumul acesteia reprezentând-o contestaţia la executare. 

Aceeaşi abordare este preluată şi în conţinutul noului Cod de Procedură Civilă, art. 905 al.(2) şi (5) stabilind:.

"Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu."

"Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării."

Astfel, dacă  în ceea ce priveşte încheierile prin care s-a dispus aplicarea de amenzi/penalităţi de întârziere, atât vechea cât şi noua reglementare consfinţesc caracterul irevocabil/definitiv al acestora, probleme a pus situaţia încheierilor prin care s-au respins cererile susamintite, cu privire la care nici noul şi nici vechiul Cod de Procedură Civilă nu fac nicio o menţiune. 

Din această perspectivă, modalitatea de formulare a legiuitorului atât în ceea ce priveşte art 580 ind.3 C.P.C. 1865 cât şi în ceea ce priveşte art. 905 N.C.P.C. poate da naştere la diverse interpretări, printre care şi abordarea greşită că atât încheierile prin care s-au admis cererile de aplicare penalităţi cât şi cele prin care s-au respins astfel de cereri sunt definitive. O astfel de interpretare, nu numai că încalcă orice normă de interpretare juridică, ci,  prin lipsirea creditorului căruia i s-a respins cererea de orice mijloc legal prin care să o poată contesta, aceasta îl pune în imposibilitatea de a mai putea obţine executarea titlului executoriu, situaţie inadmisibilă şi care prin prisma art. 6 N.C.P.C. îngrădeşte însuşi dreptul la un proces echitabil.

 În interpretarea logică a prevederilor menţionate şi reţinând şi principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, este de netăgăduit că încheierile prin care se resping cererile de aplicare penalităţi sunt supuse normelor de drept general, fiind atacabile cu apel în lumina noului Cod de Procedură Civilă, sau cu recurs, în cazul celor guvernate de fosta reglementare.
Deşi probabil este vorba de o simplă economie în exprimare a legiuitorului, pentru evitarea interpretărilor eronate cu privire la acest aspect, ar fi fost de dorit ca în conţinutul art. 905 N.C.P.C., acesta să introducă şi o menţiune expresă referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierilor prin care s-au respins cererile având ca obiect aplicare penalităţi, cum de altfel, putem regăsi în reglementarea altor instituţii ale procedurii civile, cum ar fi contestaţia la executare, materia executării silite sau procedurile speciale.

Dintr-o perspectivă diferită, tranzlaţia destul de anevoioasă uneori între normele vechiului Cod de Procedură Civilă şi cele ale noului Cod de Procedură Civilă a generat premisele producerii de erori şi în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor având ca obiect aplicare penalităţi, inclusiv asupra menţionării căilor de atac ce se pot exercita împotriva încheierilor respective, considerându-se de către instanţele de fond că acestea sunt atacabile cu recurs, deşi executarea silită fusese iniţiată sub imperiul noului Cod de Procedură Civilă. Este lesne de înţeles că soluţiile date în acest sens eludează prevederile art. 7 şi 8 din Legea nr. 76/2012. 

Reţinând cele expuse, în raport de prevederile art. 905 N.C.P.C, dar şi de cele ale Legii nr.76/2012 , conchidem că  încheierile prin care se resping cererile având ca obiect aplicare penalităţi  sunt atacabile cu apel.

Această soluţie este susţinută indubitabil  şi de practica instanţelor de judecată. 

Astfel, prin Decizia nr. 2842/18.12.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 7156/280/2014, recalificând calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de aplicare penalităţi din recurs în apel,  instanţa de judecată "apreciind că în speţă calea de atac este exclusiv apelul şi văzând că în mod greşit instanţa de fond a stabilit calea de atac ca fiind recursul, va admite excepţia de inadmisibilitate a căii de atac a recursului cu consecinţa respingerii recursului ca inadmisibil şi prin urmare va dispune comunicarea din oficiu a hotărârii prezente către toate părţile urmând ca de la data comunicării să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege."
Este de prisos să menţionăm că în speţa susamintită, având ca obiect cerere pentru pronunţarea unei încheieri în vederea aplicării de penalităţi debitorului, soluţia recalificării căii de atac de către instanţa de control din recurs în apel este consfinţită expressis verbis şi de prevederile art. 456 şi 457 N.C.P.C., texte legale care confirmă apelul ca şi cale ordinară de atac şi care conferă instanţei de control judiciar atributul de a repune partea interesată în termenul de exercitare a căii de atac prevăzută de lege, atunci când aceasta a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege, în considerarea menţiunilor instanţei de fond.
În speranţa că instanţele investite cu soluţionarea cererilor având ca obiect acordare penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei de a face vor realiza o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 905 N.C.P.C., reţinem că doar încheierile prin care s-au admis cererile formulate sunt definitive, cu toate efectele juridice ce decurg din acest aspect, cele prin care sunt respinse acţiunile introduse, fiind supuse controlului judiciar, prin exercitarea căii de atac prevăzută de lege.
http://www.juridice.ro/373978/caile-de-atac-impotriva-incheierilor-privind-aplicarea-penalitatilor-prevazute-de-art-905-ncpc.html

Când te amendează ANAF pentru lipsa bonului fiscal

În urma modificărilor legislative intrate în vigoare la data de 01.03.2015, ANAF nu mai pridideşte să aplice sancţiuni contravenţionale pentru neemiterea bonurilor fiscale, chiar şi pentru sume derizorii. Acestea sunt întemeiate pe prevederile art. 10 şi 11 din O.G. nr.28/1999, cuantumul amenzilor ridicându-se chiar şi la 15 000 lei. În plus, pentru faptele menţionate, ANAF aplică şi sancţiunea complementară de suspendare a funcţionării societăţii comerciale/punctului de lucru, pe perioada de 1-3 luni. Este de prisos să menţionăm că în cazul celor sancţionaţi pentru un plus faptic în casă de câţiva lei, aceste sancţiuni sunt total disproporţionate în raport cu gravitatea faptei, cu circumstanţele în care aceasta a fost săvârşită şi cu urmările sale.
În acest context, sancţiunile aplicate în modalitatea expusă mai sus încalcă cu prisosinţă prevederile art. 5, 7 şi 21 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, ele putând fin contestate cu succes în instanţă .
Mai jos reproducem textul art. 5, 7 şi 21 din O.G. nr. 2/2001:
Art.5 "(5) Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.
(6) Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei."

Art.7 "(1) Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.

(2) Avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă.
(3) Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune."

Art. 21 "(3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal."