Obtinerea rapida a titlului executoriu pentru recuperarea creantelor

1. Este binecunoscut faptul ca alaturi de regulile consacrate de Codul de procedura civila, aplicabile intr-o masura mai mare sau mai mica tuturor cererilor de chemare in judecata adresate instantelor, exista domenii juridice speciale care se bucura de reguli si proceduri specifice.

Astfel, pornind de la importanta si marimea sferei dreptului comercial, in cele ce urmeaza vom analiza procedurile litigioase cu privire la solutionarea unor cereri in justitie, intemeiate pe raporturi juridice apartinand acestei materii, in lumina unor reglementari specifice.

2. In domeniul dreptului comercial, de cele mai multe ori obiectul cererilor de chemare in judecata il constituie debitele pe care reclamantul (creditor) le solicita de la parat (debitor).

Cum Codul de procedura civila reprezinta reglementarea generala in materia introducerii cererilor de chemare in judecata si a judecarii cauzelor, prevederile sale pot fi cu succes aplicate si in cazul litigiilor izvorate din raporturi juridice de drept comercial. "Oricine pretinde un drept impotriva unei alte persoane trebuie sa faca o cerere inaintea instantei competente." [1] Creditorul sau reclamantul "pretinde" satisfacerea debitului pe care paratul (debitorul) i-l datoreaza si urmareste obligarea acestuia din urma, de catre instanta de judecata, la achitarea sumei respective.

3. In materia recuperarii de creante pe cale judecatoreasca, pe langa binecunoscuta actiune in pretentii reglementata de Codul de procedura civila, legiuitorul roman a introdus si anumite proceduri speciale care au ca scop obtinerea intr-un interval de timp mai scurt a unui titlu executoriu in baza caruia creditorul sa isi poata recupera debitul cuvenit.Aceste proceduri sunt reglementate de prevederile Ordonantei Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somatiei de plata [2] si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 119/2007 privind masurile pentru combaterea intarzierii executarii obligatiilor de plata rezultate din contracte comerciale [3]. Prima introduce asa numita procedura a "somatiei de plata", iar cea de-a doua introduce notiunea de "cerere privind creanta de plata" [4].

4. Daca dispozitiile Codului de procedura civila se refera la toate cererile de chemare in judecata, constituind "norma generala", sfera de aplicare a celor doua acte normative citate mai sus este speciala, fiind strict determinata. Observam ca atat prevederile Ordonantei Guvernului nr. 5/2001, cat si cele ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 119/2007 se aplica doar creantelor "certe, lichide si exigibile". Din interpretarea textelor de lege [5], putem stabili care sunt conditiile in care se aplica celor doua proceduri: creanta trebuie sa aiba o existenta neindoielnica (sa fie certa), creanta trebuie sa aiba un cuantum precis determinat (sa fie lichida) si creditorul sa poata cere executarea acelei creante, la nevoie chiar silita (sa fie exigibila). Aceste conditii sunt cumulative, neindeplinirea uneia dintre cele trei ducand la respingerea cererilor introduse in temeiul celor doua acte normative speciale.

Insa, adancind analiza prevederilor celor doua acte normative, putem observa ca domeniul de aplicare al Ordonantei Guvernului nr. 5/2001 este mai intins decat cel al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 119/2007. Desi ambele proceduri pot fi incidente atunci cand ne aflam in situatia unei creante "certe, lichide si exigibile", se impun mai multe precizari.

5. Procedura somatiei de plata se poate aplica ori de cate ori este vorba de creante (certe, lichide si exigibile) reprezentand "obligatii de plata a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un inscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui inscris, insusit de parti prin semnatura ori in alt mod admis de lege si care atesta drepturi si obligatii privind executarea anumitor servicii, lucrari sau orice alte prestatii" [6].

Din interpretarea acestor prevederi rezulta in mod neechivoc faptul ca aplicabilitatea procedurii prevazute de Ordonanta Guvernului nr. 5/2001 nu se limiteaza doar la cauzele de natura comerciala, ea putand fi utilizata si in scopul solutionarii unui litigiu care nu are caracter comercial si care izvoraste din raporturi juridice de drept civil, de exemplu.

6. Pe de alta parte, prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 119/2007 statueaza in mod expres ca procedura cererii privind creanta de plata se aplica in situatia "creantelor certe, lichide si exigibile ce reprezinta obligatii de plata a unor sume de bani care rezulta din contracte comerciale (s.n. - A.D.)" [7]. Prin urmare, pentru ca prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 119/2007 sa fie aplicabile, pe langa faptul ca datoria trebuie sa fie "certa, lichida si exigibila", este necesar sa fie indeplinita si conditia existentei unor contracte comerciale. Aceasta ultima conditie diferentiaza procedura cererii privind creanta de plata de procedura pentru emiterea somatiei de plata, care, dupa cum am constatat, poate fi aplicata atat in cauzele comerciale cat si necomerciale.

7. Cu privire la instantele care sunt in masura sa judece cererea pentru emiterea somatiei de plata sau cererea privind creanta de plata, art. 2 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 5/2001 si art. 5 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 119/2007 statueaza in mod explicit competenta in sarcina instantelor competente pentru judecarea fondului cauzei in prima instanta. Din punctul de vedere al competentei teritoriale, de cele mai multe ori fiind in situatia unor raporturi comerciale, instanta competenta va putea fi "cea a locului unde obligatia a luat nastere sau aceea a locului platii", conform dispozitiilor art. 10 C.pr.civ.

8. Continutul cererii privind emiterea somatiei de plata si al cererii privind creanta de plata, ca si continutul intampinarii, nu comporta cerinte speciale, aplicandu-se practic normele generale prevazute de Codul de procedura civila.

9. S-a pus intrebarea daca in situatia judecarii unor astfel de cereri, debitorul are posibilitatea introducerii si a unei cereri reconventionale. Unele instante de judecata au opinat in sensul ca atat timp cat posibilitatea introducerii unei astfel de cereri nu este prevazuta expres de legea speciala, o astfel de cerere ar fi inadmisibila.

Cu toate acestea, pornind de la premisa ca tot ceea ce nu este interzis de lege este permis si tinand cont de prevederile Codului de procedura civila si de cele ale celor doua acte normative speciale, se poate concluziona ca in situatia judecarii unei cereri privind emiterea somatiei de plata sau privind creanta de plata, debitorul are posibilitatea introducerii si a unei cereri reconventionale, prevederile legislatiei speciale completandu-se cu cele de ordin general.

10. Judecata in sine a celor doua cereri se supune reglementarilor cu privire la judecarea pricinilor urgente, iar introducerea cererilor nu trebuie sa fie precedata de efectuarea procedurii prevazute de art. 720 1 C.pr.civ. (chemarea paratului la conciliere), nici macar in situatia cauzelor comerciale, legiuitorul incercand astfel sa simplifice procedura litigioasa. Asadar o trasatura importanta a procedurii de judecata in materia cererilor privind emiterea somatiei de plata sau a cererilor privind creanta de plata o constituie celeritatea, instantele investite fiind obligate sa tina cont de aceasta regula, atat cu ocazia citarii partilor din proces, cat si pe tot parcursul judecatii.

11. Cu privire la administrarea dovezilor cu ocazia judecarii unei cereri pentru emiterea somatiei de plata sau a unei cereri privind creanta de plata, trebuie precizat ca singurele probe admise sunt inscrisurile: contract, factura etc. De obicei, caracterul "cert, lichid si exigibil" al creantei trebuie sa reiasa in mod explicit din inscrisurile depuse la dosar, orice dubiu al instantei de judecata ducand la respingerea cererii. In practica este intalnita in mod frecvent situatia in care debitorul invoca si alte mijloace de proba in apararea sa (cum ar fi de exemplu expertizele), punand astfel sub semnul intrebarii caracterul cert al debitului pretins de catre creditor. De multe ori aceasta metoda nu constituie decat un "tertip juridic" menit sa induca judecatorului aprecierea ca debitul datorat este incert, demersul avand drept consecinta respingerea cererii introduse de creditor.

12.Mergand mai departe cu analizarea consecintelor deschiderii procedurii de judecata in temeiul celor doua acte normative amintite mai sus, consideram necesar sa ne referim si la solutiile pe care le poate da instanta de judecata in urma judecarii unor astfel de cereri.

Astfel, ca urmare a admiterii cererii pentru emiterea somatiei de plata sau a cererii privind creanta de plata (cu alte cuvinte, ca urmare a admiterii actiunii formulate de creditor), instanta va pronunta o ordonanta, prin care il va obliga pe debitor la plata sumei datorate.

Impotriva ordonantei debitorul poate introduce cerere in anulare, in termen de 10 zile de la data inmanarii sau comunicarii acesteia, cererea fiind solutionata chiar de catre instanta care a emis ordonanta respectiva. Atat in cazul admiterii cererii in anulare, cat si in cazul respingerii acesteia, instanta va pronunta o hotarare irevocabila.

Daca instanta de judecata constata ca pretentiile creditorului nu sunt intemeiate, ea va respinge cererea introdusa de acesta, emitand o ordonanta irevocabila de respingere a cererii (in cazul cererii pentru somatia de plata) sau o incheiere irevocabila (in cazul cererii privind creanta de plata). In aceste situatii creditorul caruia i-a fost respinsa cererea are la indemana procedura introducerii unei cereri de chemare in judecata impotriva debitorului, pe baza dreptului comun.

Aceasta constituie de fapt si ratiunea pentru care ordonantele pronuntate in temeiul reglementarilor de mai sus nu au autoritate de lucru judecat privitor la fondul raporturilor juridice dintre parti, ele constituind insa titlu executoriu. Se observa ca lipsa acestei caracteristici ofera creditorului caruia i-a fost respinsa cererea introdusa, posibilitatea de a introduce impotriva debitorului o actiune civila in pretentii. In eventualitatea introducerii unei actiuni pe baza dreptului comun, debitorul nu se va putea apara prin invocarea exceptiei autoritatii de lucru judecat.

13. Un punct forte al procedurilor introduse de Ordonanta Guvernului nr. 5/2001 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 119/2007 il constituie faptul ca investirea instantelor de judecata cu solutionarea cererilor introduse pe baza acestor reguli speciale presupune niste cheltuieli minime din partea creditorilor.

Astfel, daca in materie civila, in eventualitatea introducerii unei actiuni in pretentii, reclamantul este obligat sa plateasca o taxa de timbru costisitoare, calculata in functie de cuantumul pretentiei solicitate, taxele de timbru care se platesc pentru investirea instantei cu judecarea unei cereri privind emiterea somatiei de plata sau a unei cereri privind creanta de plata sunt fixe si au un cuantum foarte redus. De exemplu, la nivelul actualizarii taxelor de timbru pentru anul 2008, pentru introducerea unei cereri privind emiterea unei somatii de plata, suma care trebuia platita se ridica la valoarea de 39 RON, indiferent de catimea creantei pretinse de creditor.

14. Cu privire la modalitatea in care poate fi pusa in executare ordonanta de admitere a cererii creditorului, se impun cateva precizari.

Dupa cum am constatat, cererile privind emiterea unei somatii de plata sau cererile privind creanta de plata sunt pronuntate de cele mai multe ori in cauze apartinand materiei comerciale. Pe de alta parte, prevederile art. 7208 C.pr.civ. statueaza ca "Hotararile date in prima instanta privind procesele si cererile in materie comerciala sunt executorii (s.n. - A.D.) (...)". Tinand cont de aceste aspecte, rezulta in mod neechivoc ca in eventualitatea punerii in executare a unei ordonante irevocabile de admitere a cererii creditorului (cerere facand obiectul unei cauze comerciale), investirea cu formula executorie a acesteia nu va mai fi necesara, creditorul putand incepe direct executarea silita [8].

Regula instituita de textul de lege citat mai sus constituie si ea inca un mijloc prin care legiuitorul urmareste sa asigure celeritatea solutionarii cauzelor de natura comerciala. Vor fi exceptate de la aceasta regula ordonantele emise ca urmare a introducerii unor cereri pentru somatie de plata care au ca obiect plata unor creante, certe, lichide si exigibile, dar care nu izvorasc din raporturi comerciale. Mai putin numeroase decat ordonantele pronuntate in materie comerciala, aceste ordonante, devenite irevocabile, vor fi mai intai investite cu formula executorie si ulterior se va proceda la executarea silita.

15.Asadar, putem conchide ca principalul atribut al celor doua proceduri descrise mai sus ramane posibilitatea obtinerii unui titlu executoriu (ordonanta emisa de instanta de judecata) intr-un interval de timp mult mai scurt decat acela al obtinerii unei hotarari judecatoresti pe calea dreptului comun si cu costuri minime, riscul asumat de creditor in eventualitatea respingerii cererii sale fiind minim, atat timp cat acesta poate uza oricand si de prevederile dreptului comun, introducand o actiune clasica in pretentii.

Efectul pozitiv al aplicarii acestor proceduri speciale il constituie recuperarea mai rapida a debitelor de catre creditori (persoane juridice - societati comerciale care gestioneaza sume importante de bani -, dar si persoane fizice) si valorificarea continua a lichiditatilor, circulatia banilor constituind mecanismul principal al economiei de piata.

Reversul beneficiilor aduse de prevederile Ordonantei Guvernului nr. 5/2001 si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 119/2007 il reprezinta faptul ca datorita accesibilitatii procedurilor simplificate prevazute de acestea, s-a ajuns la o supraincarcare a instantelor de judecata cu solutionarea cererilor privind emiterea somatiei de plata sau privind creante de plata. Din acest motiv nu putine sunt cazurile in care cererile introduse de creditori sunt tratate cu superficialitate de catre instantele de judecata, ajungandu-se in situatii in care, solicitari care se intemeiau in mod vizibil pe creante certe, lichide si exigibile sunt respinse.

[1] Art. 109 alin. 1 C. pr. civ.
[2] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 422 din 30 iulie 2001
[3] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 738 din 31 octombrie 2007
[4] Pentru analiza procedurii somatiei de plata a se vedea si V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila, editia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 471 si urm., I. Les, Procedura de solutionare a litigiilor comerciale, in Juridica nr. 3/2001, p. 122 si urm., I. Les, Tratat de drept procesual civil, editia a II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 139 si urm.
[5] A se vedea art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 5/2001 si art. 2 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 119/2007
[6] A se vedea art. 1 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 5/2001
[7] A se vedea art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 119/2007
[8] Interpretarea prevederilor art. 720 8 C.pr.civ., in sensul ca hotararile judecatoresti in materie comerciala pronuntate in prima instanta nu mai trebuie investite cu formula executorie, este imbratisata si de Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 38/2007 privind examinarea recursului in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la chestiunea daca trebuie investite cu formula executorie hotararile date in prima instanta privind procesele si cererile in materie comerciala care sunt executorii potrivit art. 7208 din Codul de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007.

publicat în revista "Note.Studii.Juridice", Nr. 11/2009, http://www.juridice.ro/nsj/2009-1

Microîntreprinderile "scapă" de taxa radio tv!

În sfârşit iată o veste bună: se pare că începând cu aprilie 2009, microîntreprinderile nu mai pot fi obligate să plătească taxa radio tv.
Totul a început la Cluj, unde reprezentanţii legali ai două societăţi comerciale, care nici măcar nu desfăşurau activitate la sediu, au avut ideea de a chema în judecată Guvernul României, obiectul cererilor formulate, constituindu-l anularea dispoziţiilor Articolului 3 al 1 din H.G. nr.977/2003 şi ale Articolului 3 al.1 din H.G. nr. 978/2003.
Textele de lege citate mai sus, prevăd următoarele:
"Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. " (Art.3 al.1 -H.G. nr. 977/2003)
" Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune. " (Art.3 al.1 -H.G. nr. 978/2003)
La prima vedere, dispoziţiile citate mai sus par să statueze în mod neechivioc obligaţia persoanelor juridice de a achita taxele privind furnizarea serviciilor radio-tv, în baza acestor prevederi încasându-se milioane şi milioane de lei de-a lungul unor ani buni.
Ceea ce s-a pus în evidenţă cu ocazia introducerii acţiunilor amintite mai sus a fost faptul că prevederile celor două articole sunt în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 41/1994-Art. 40, acestea precizând în mod expres că pentru a datora cele două taxe, persoanele juridice trebuie să aibă şi calitatea de beneficiari ai serviciilor de radio şi televiziune.
Stabilind că microîntreprinderile sunt obligate să achite taxa radio-tv, indiferent de calitatea pe care o au, cele două articole din H.G. nr. 977/2003 şi H.G. nr. 978/2003 încalcă în mod vădit prevederile Legii nr. 41/1994.
De asemenea, luându-se în considerare normele constituţionale, prevederile celor două hotărâri de guvern nu pot modifica şi nici nu pot depăşi limitele impuse printr-un act normativ superior, în cazul de fată o lege organică.
Cam acesta a fost raţionamentul care a stat la baza introducerii celor două acţiuni şi se pare că acesta a funcţionat.
Astfel, admiţând acţiunile în ambele situaţii, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea prevederilor Art. 3 al.1 din H.G. 977/2003 şi ale Art.3 al.1 din H.G. 978/2003 şi publicarea sentinţei în Monitorul Oficial de la data rămânerii irevocabile-Sentintele civile nr. 767/2008 (Dosar nr.1428/33/2008) si nr. 733/2008 (Dosar nr.1426/33/2008).
În data de 9 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a repins ca nefondat recursul formulat de Guvern şi a anulat ca netimbrat recursul introdus de Societatea Română de Radiodifuziune în Dosarul nr. 1428/33/2008.
Astfel, Sentinţa civilă nr. 767/2008 a Curţii de Apel Cluj devine irevocabilă, ea urmând procedura publicării în Monitorul Oficial, după această dată dispoziţiile sale devenind obligatorii.

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului-Aspecte teoretice şi practice

Este de notorietate faptul că în ultimii ani, justiţiabilii români, determinaţi uneori şi de superficialitatea instanţelor de judecată din ţară, îşi găsesc din ce în ce mai des dreptatea în faţa instanţelor internaţionale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este, cu siguranţă, instanţa europeana cel mai frecvent sesizată de către justiţiabili, dupa ce aceştia au epuizat toate căile de atac interne împotriva unei sentinţe. Curtea este sesizată cu privire la încălcarea de către instituţiile statului român a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a protocoalelor la aceasta.
Deoarece situaţia cel mai frecvent întâlnită în practică este încălcarea de către instanţele de judecată a Articolului 6 din Convenţie, voi încerca să realizez o scurtă prezentare a conţinutului acestuia, a aplicaţiilor sale în sistemul legislativ românesc şi a interpretărilor pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului i le conferă .
Prin prevederile sale, Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuează respectarea dreptului la un proces echitabil.
Conform textului primului aliniat al acestuia: “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege...”. Publicitatea judecării cauzei şi a pronunţării hotărârilor reprezintă regula stabilită de Convenţie. Aceasta însă comportă şi anumite excepţii, accesul publicului putând fi interzis “în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale”, atunci când interesele părtilor o impun, etc.
În continuare, prevederile Articolului 6 consacră principiul prezumţiei de nevinovăţie în materie penală şi enumeră drepturile acuzatului: dreptul la informare, dreptul de a-şi pregăti apărarea, dreptul de a se apăra el însuşi sau de a fi apărat de un avocat ales sau din oficiu, dreptul de a audia martori, dreptul de a beneficia de serviciile unui interpret[1].
Conţinutul Articolului 6 din Convenţie are un caracter general, stabilindu-se practic modalitatea în care trebuie să se desfăşoare un proces echitabil. Din acest motiv, consider că prevederile sale îşi gasesc aplicabilitatea în multe domenii: drept civil, penal, contravenţional, etc.
Garanţiile prevăzute de Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt transpuse în legislaţia noastră, prin Constituţia României, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, dar şi prin alte acte normative.
Reţinând conţinutul Articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, legiuitorul român consacră, la rândul său, anumite principii constituţionale, reguli care constituie baza înfăptuirii procesului de justiţie într-un stat de drept. Dintre acestea, amintim: accesul liber la justiţie, libertatea individuală, dreptul la apărare [2], etc.
Privite prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu numai, prevederile constituţionale referitoare la principiile enunţate mai sus devin adevărate corolare juridice, ele fiind considerate de către unii doctrinari “drepturi garanţii” sau “inviolabilităţi” [3], după caz.
Ţinând cont de aceste aspecte, se poate concluziona că legea fundamentală a României, Constituţia devine poate cel mai important instrument juridic pentru aplicarea şi respectarea prevederilor Articolului 6 din Convenţie.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil prezentat în lumina Articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale transpare şi în alte acte normative, cum ar fi cele aparţinând domeniului dreptului civil sau dreptului penal.
Dispoziţiile Articolului 6 din Convenţie sunt evocate şi de prevederile Codului de Procedură Penală, prin regulile pe care acest act normativ le statuează: garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare (Art. 5 şi 6 Cod Procedură Penală).
Oprindu-mă asupra garantării dreptului la apărare, trebuie observat că legislaţia penală română acordă o importanţă majoră asigurării apărării în cauzele penale, stabilindu-se faptul că învinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat oricând de serviciile unui avocat. În plus, tot Codul de Procedură Penală precizează, în mod neechivoc, că atunci când asistenţa juridică a învinuitului sau a inculpatului este obligatorie, instituţiile competente sunt obligate să ia măsuri în sensul desemnării unui apărător din oficiu. Analizând aceste abordări din materia dreptului procesual penal, se poate observa că ele au chiar scopul de a respecta drepturile acuzatului, aşa cum sunt ele prevăzute de Articolul 6 din Convenţie.
Asigurarea dreptului la un proces echitabil îşi găseşte corespondenţă şi în dreptul civil sau procesual civil român.
Astfel, Art. 41.al.1 din Codul de Procedură Civilă statuează:
“Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată. “
Ca şi în legislaţia penală, cu scopul de a asigura dreptul la justiţie al oricărei persoane, Art. 74 al. 1 din Codul de Procedură Civilă stabileşte că persoana care : “...nu este în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate cere instanţei să-i încuviinţeze asistenţă judiciară.”
Analizând şi comparând normele de drept public şi cele de drept privat, din perspectiva regulilor stabilite de Articolul 6 din Convenţie, putem concluziona următoarele:
La nivelul actelor juridice de drept constituţional sau administrativ, conţinutul dreptului la un proces echitabil este ilustrat în reguli principiale, cu caracter general, aceste norme având scopul de a guverna celelalte ramuri de drept.
Pe de altă parte, atât în dreptul procesual civil cât şi în dreptul procesual penal, pornindu-se de la principiul că:“Persoanele care participă la activitatea judiciară, în calitate de părţi, dobândesc o multitudine de drepturi procesuale, legea impunându-le deopotrivă şi unele obligaţii.” [4], transpunerea prevederilor Articolului 6 din Convenţie devine mult mai punctuală. Prevederile Articolului 6 din Convenţie se reflectă, de fapt, în sfera drepturilor şi îndatoririlor procesuale ale părţilor.
După cum se poate observa, cel puţin la nivel teoretic, există prevederi legale care să garanteze respectarea dreptului la un proces echitabil, acestea vizând atât sfera penală cât şi cea civilă şi putând fi sintetizate în sintagme juridice precum: liberul acces la justiţie, tratamentul egal în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe ale statului, imparţialitatea judecătorilor, respectarea dreptului de a propune anumite mijloace de probă pe parcursul desfăşurării procesului, posibilitatea de a contesta o sentinţă în anumite situaţii prin exercitarea căilor de atac, etc.
Este acceptat în unanimitate faptul că în activitatea de deliberare care precede luarea unei decizii, instanţele de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile Articolului 6, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fiind un act internaţional care guverneaza normele de drept intern. Atunci când o instanţă de judecată încalcă sau ignoră vreuna din aceste prevederi, justiţiabilul are posibilitatea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la nerespectarea acestora.
Raportându-ne la jurisprudenţa instanţelor de judecată, în ciuda reglementărilor legale interne care transpun, aş spune, destul de corect, prevederile Articolului 6 din Convenţie, se constată că “în practică”, lucrurile nu stau aşa de bine ca “în plan teoretic”. Cu alte cuvinte, deşi există destule instrumente legale care garantează respectarea Articolului 6 din Convenţie, este întâlnită frecvent situaţia în care instanţele române, şi nu numai, încă mai pronunţă sentinţe în care se încalcă în mod vădit dreptul la un proces echitabil, statul român fiind sancţionat de multe ori de către C.E.D.O.
În cele ce urmează, mă voi opri asupra modalităţii în care jurisdicţia europeană înţelege să interpreteze şi să aplice prevederile mult discutatului Articol 6, încercând să conturez viziunea acesteia prin prezentarea câtorva speţe din domeniu.
În materie penală, Curtea a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil de către instanţele române în numeroase cazuri, de notorietate fiind cauza Spânu contra României. Petenta Ecaterina Gabriela Spânu a sesizat C.E.D.O. în temeiul Articolului 34 din Convenţie, la data de 26.04.2001, arătând că nu a beneficiat de un proces echitabil, fiind condamnată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru complicitate la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei (dupa ce petenta fusese achitată de Curtea de Apel) fără ca ea să fie audiată din nou şi fără a se mai administra vreo probă. În data de 01.04.2008 Curtea a admis plângerea petentei, stabilind că a fost încălcat Articolul 6.alin. 1 din Convenţie. În plus Curtea a mai constatat şi că hotărârile celor două instanţe inferioare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt contradictorii (prima instanţă condamnase reclamanta la 10 ani închisoare iar instanţa de apel o achitase).
Din perspectiva C.E.D.O. s-a considerat că audierea recurentei era “cu atât mai mult necesară cu cât ea fusese în mod succesiv condamnată şi achitată de către jurisdicţiile inferioare si ea contesta în continuare participarea sa la fapta penală dar si condiţiile în care fuseseră date declaraţiile.”[5] Ţinând cont de aceste aspecte, este de necontestat faptul că în cazul de faţă, instanţa, şi nu orice jurisdicţie, ci chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a încălcat unul dintre cele mai importante drepturi ale justiţiabilului şi anume, dreptul la apărare, fapt care a fost sancţionat de către C.E.D.O.
În materie contravenţională şi în materie penală, cazul Anghel contra României este de referinţă, creând un precedent juridic interesant. Cauza a fost pusă pe rolul Curţii, ca urmare a cererii introduse de către soţii Petre şi Maria Anghel la data de 9 august 2003. Formulând o plângere împotriva unui proces verbal de contravenţie, reclamantul învederează că instanţele naţionale care s-au pronunţat asupra contestaţiei sale, nu au ţinut cont de garanţiile fundamentale consacrate de Articolul 6 din Convenţie, printre care şi prezumţia de nevinovăţie. În motivarea cererii se mai arată şi că instanţele au « inversat obligaţiile de prezentare a probelor ».
Prin hotărârea din data de 4.10.2007, Curtea îşi exprimă în mod foarte clar punctul de vedere cu privire la acest aspect. Ea consideră că prezumţia de legalitate şi de adevăr a procesului verbal de contravenţie este o prezumţie “lipsită de rezonabilitate” si că, astfel, ea violează Articolul 6 al Convenţiei Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil.
Admiţând plângerea introdusă, Curtea asimilează regimul contravenţiilor dreptului penal, pornindu-se probabil de la premiza, că, la fel ca în materie penală, în domeniul contravenţional, finalitatea o constituie pedepsirea celui care a săvârşit o faptă nepermisă de lege, de o importanţă mai mică decât infracţiunea, totuşi, prin aplicarea unei pedepse. Ţinând cont de aceste aspecte, opinia C.E.D.O. în sensul neaplicării prezumţiei de legalitate nici în materie contravenţională apare întemeiată.
Abordarea C.E.D.O, care susţine încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, în situaţia în care se consideră că procesul verbal de contravenţie se bucură de prezumţie de legalitate, începe să fie îmbrăţişată şi de instanţele române.
Astfel, pronunţându-se asupra unei contestaţii împotriva unui proces verbal de contravenţie, Judecătoria Sectorului 2-Bucureşti statuează: “...din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în raport cu disp. art. 6 CEDO, deşi necalificată în dreptul intern ca fiind de natură penală, contravenţia este subsumată noţiunii de “acuzaţie în materie penală”, având în vedere câmpul de aplicare general al normei, cât şi preeminenţa caracterului represiv al sancţiunii contravenţionale.
Din acest punct de vedere se impune în mod necesar respectarea garanţiilor specifice recunoscute persoanei acuzate, între care şi a prezumţiei de nevinovăţie a petentului.”[6]
Este îmbucurător faptul că o instanţă din România, făcând uz de rolul său activ, depăşeşte limitele interpretărilor stereotipice ale legislaţiei naţionale, luând în considerare şi chiar citând indicaţiile jurisdicţiei europene.
Deşi aplicabilitatea Articolului 6 din Convenţie îşi produce cele mai multe efecte în dreptul penal, sunt situaţii când acesta devine incident şi în cauzele aparţinând dreptului civil, mai ales în materia legilor proprietătii.
În cazul Stancu contra Romaniei, C.E.D.O. stabileşte că nu au fost respectate accesul la justiţie şi dreptul la o judecată într-un termen rezonabil. Lovindu-se de refuzul instanţelor române de a se pronunţa asupra legalităţii unei decizii a Comisiei pentru aplicarea Legii 18/1991, reclamanţii Dumitru Stancu şi Ion Dănuţ Stancu au sesizat C.E.D.O., învederând încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de proprietate. Observând că problema competenţei verificării hotărârilor comisiilor administrative fusese dată în sarcina instanţelor judecătoreşti, şi că în cazul de faţă Curtea de Apel Constanţa s-a declarat necompetentă să verifice decizia comisiei, C.E.D.O statuează că s-a încălcat atât accesul reclamanţilor la justiţie cât şi dreptul acestora la o judecată într-un termen rezonabil (judecarea cauzei a ţinut şase ani şi şase luni).
Aşadar, în cauza respectivă, Curtea a apreciat pe drept că nu au fost respectate două elemente importante ale dreptului la un proces echitabil, neasigurarea accesului la justiţie şi durata prea lungă a proceselor fiind probleme deja de notorietate ale justiţiei române.
Recent, în ianuarie 2009, în cauza Faimblat contra României, C.E.D.O a luat în discuţie şi cererile de restituire introduse în baza Legii 10/2001, modificată prin Legea 247/2005, stabilind că a fost încălcat Articolul 6 al. 1 din Convenţie.
Prin cererea nr. 23066/02, domnul Solomon Faimblat şi doamna Salomeia Faimblat au supus atenţiei Curţii faptul că prin respingerea acţiunilor lor pe motiv că nu au respectat procedura administrativă prescrisă de Legea 10/2001, le-a fost încălcat liberul acces la justiţie, garantat de art. 6 alin.1 din Convenţie.
În aprecierile sale, Curtea a sancţionat respingerea ca inadmisibilă a acţiunii reclamanţilor (având ca obiect constatarea caracterului nelegal al naţionalizării imobilului ce a aparţinut tatălui acestora) cu motivarea că reclamanţii ar fi trebuit să urmeze şi să aştepte să se finalizeze, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. În această cauză C.E.D.O a constatat ineficienţa procedurii administrative prevăzute de Legea 10/2001, opinând că respingerea acţiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problemă dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de Legea 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. S-a mai observat şi faptul că de la data introducerii plângerii în temeiul Legii 10/2001 au trecut 6 ani iar reclamanţii nu au primit încă nicio despăgubire, deşi legislaţia în vigoare prevede remiterea unui răspuns din partea instituţiei competente în termen de 60 de zile.
Curtea consideră că încălcarea Articolului 6 în prezenta cauză îşi are originile în legislaţia defectuoasă care există în România în domeniul restituirii bunurilor imobile naţionalizate, în modalitatea aplicării acestei legislaţii de autorităţile administrative şi nu în ultimul rând şi în disfuncţionalităţile de gestionare ale Fondului Proprietatea.
Neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive de către autorităţile naţionale este şi ea sancţionată de către C.E.D.O. Cauzele Vasile contra României, Tăculescu şi alţii contra României sunt edificatoare în acest sens.
În cele două speţe, Curtea a constatat din nou încălcarea Articolului 6 alin.1 din Convenţie, dreptul la un proces echitabil, arătând că autorităţile române nu au pus în executare o hotărâre definitivă favorabilă reclamanţilor (în primul caz fiind vorba de o hotărâre prin care se admisese acţiunea în revendicare împotriva pârâtului iar în cel de al doilea, de hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991).
Aşadar, în jurisprudenţa europeană, dreptul la un proces echitabil consacrat de Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale îmbracă multe forme. După cum am constatat, el poate transpare în durata judecăţii (care trebuie să fie rezonabilă), în modalitatea în care s-a desfăşurat probatoriul pe parcursul urmăririi penale (în cauzele penale) şi pe parcursul procesului în sine, în modalitatea în care au fost respectate drepturile părţilor dintr-un litigu, etc.Prevederile Articolului 6 din Convenţie îşi găsesc aplicabilitatea chiar şi după terminarea judecăţii propriu zise, prin garantarea posibilităţii de a pune în executare o hotărâre definitivă, în acest caz fiind necesar şi concursul autorităţilor competente.
Revenind la speţele prezentate mai sus, consider că ele ilustrează doar câteva dintre numeroasele cazuri în care statul român a fost sancţionat de către C.E.D.O, numărul acestora fiind, din nefericire, mult mai mare. Numai la data de 1.04.2008 Curtea s-a pronunţat în 5 cauze împotriva României.
Dacă s-ar realiza o sinteză a cauzelor cu care justiţiabilii români sesizează C.E.D.O., din perspectiva Articolului 6 din Convenţie, aş conchide că problemele cel mai frecvent întâlnite sunt cele care se nasc datorită încălcării accesului la justiţie, sau al dreptului la apărare, cele care ţin de durata excesiv de lungă a unor procese sau a altor proceduri cu caracter jurisdicţional şi, nu în ultimul rând, cele care ţin de executarea unor acte juridice de către instituţiile statului.
Deşi dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt “în mare” transpuse în legislaţia internă a României, cel puţin formal existând mijloace juridice care să garanteze asigurarea dreptului la un proces echitabil pentru fiecare justiţiabil, în jurisprudenţă se creează şi situaţii în care acest drept este încălcat.
De cele mai multe ori acest lucru se întâmplă datorită neglijenţei instituţiilor implicate, neglijenţă care poate determina şi apariţia unor situaţii abuzive. Această neglijenţă se poate grefa şi pe faptul că principiile statuate de Convenţie (dreptul la un proces echitabil, dar şi celelalte) sunt atât de vaste încât, devine aproape imposibil pentru orice sistem legislativ, să surprindă toate situaţiile apărute în practică. În aceste cazuri, rolul precumpănitor îl deţine tot instanţa de judecată investită cu cauza respectivă, care, în scopul pronunţării unei sentinţe corecte, “inadmisibilă” la C.E.D.O, ar trebui să aibă o imagine cât mai clară asupra situaţiei de fapt, individualizând-o şi încadrând-o atât în legislaţia internă cât şi în cea internaţională.
O altă explicaţie pentru existenţa unei rate destul de mari a admisibilităţii plângerilor formulate de către cetăţenii români la C.E.D.O, o constituie poate şi faptul că, deşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a intrat în vigoare înca din 1953, România a ratificat-o de abia la data de 20 iunie 1994.
Pentru România, de abia de la această dată a fost deschisă calea petiţiilor individuale din partea persoanelor fizice şi juridice în faţa C.E.D.O. Până la acel moment, în problematica respectării drepturilor omului, instanţele de judecată fuseseră obişnuite ca în prununţarea unei sentinţe, să analizeze, să reţină şi să aplice doar prevederile din dreptul intern, creându-se un anumit stil de deliberare, consfinţit şi de zeci de ani de jurisprudenţă.
Ulterior ratificării Convenţiei, instanţele de judecată s-au văzut obligate să abordeze un nou stil de deliberare. Într-o situaţie ideală, acesta ar trebui să ţină cont în primul rând de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi apoi de cele din dreptul intern şi să înglobeze demersurile instanţelor române în scopul unei armonizări cu felul în care Curtea abordează anumite probleme juridice, atunci când există discrepanţe.
Probabil că va mai trece ceva vreme până se va putea vorbi de o armonizare legislativă şi de o unitate în abordare a statelor europene ( printre care şi România) cu privire la interpretarea şi aplicarea regulilor evocate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Principiile conţinute de Convenţie sunt toate de o importanţă majoră şi de egal interes. M-am oprit însă asupra Articolului 6, dreptul la un proces echitabil, întrucât, am considerat că în practica instanţelor române, acesta este cel mai frecvent încălcat, nerespectarea lui constituind o reală problemă. Această situaţie nu este singulară, ea fiind întâlnită şi în jurisprudenţa jurisdicţiilor altor state semnatare ale Convenţiei.
Ţinând cont de aceste aspecte, concluzionez că instanţele de judecată şi celelalte instituţii ale statului sunt obligate ”să facă uz” de mijloacele legale în scopul înfăpturirii procesului de justiţie dar cu respectarea Articolului 6 din Convenţie. În caz contrar se vor crea în continuare situaţii juridice care să duca la sancţionarea statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

[1] Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale amendată de Protocolul nr. 11 Art. 6, al.3

[2] Art. 21, 23, 24, Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003
[3] Ionescu Cristian, „Drept Constituţional şi Instituţii Politice”, vol. II, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, România,1997, pag. 158-159, op. aut.
[4] Leş Ioan, “Tratat de drept procesual civil”, ediţia a-II-a, Ed. “All Beck”, Bucureşti, România,2002, pag. 89, op. aut.

[5] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 29 aprilie 2008 (publicată în: Monitorul Oficial nr. 780 din 21 noiembrie 2008)

[6]Judecătoria Sectorului 2-Bucureşti, Dosar nr. 8160/300/2007

The International Conference "European's Union History, Culture, and Citizenship-Current Problems of European Integration", Publishing House of University of Piteşti, Piteşti, 2009

Procedura concilierii directe reglementată de Art. 720 1 Cod Procedură Civilă

Deşi concilierea, adică “împăcarea părţilor” este întâlnită în mai toate ramurile dreptului, mă voi rezuma doar la prezentarea acestei instituţii în dreptul civil, şi mai precis, în lumina Articolului 720 1 Cod Procedură Civilă.
Privită prin perspectiva reglementărilor Codului de procedură civilă, noţiunea de conciliere directă are o importanţă notabilă pentru cauzele aparţinând materiei comerciale. Cum litigiile juridice în acest domeniu au ca participanţi în primul rând persoanele juridice (mai ales societăţile comerciale) dar şi persoanele fizice, consider că aria de aplicabilitate şi de interes a noţiunii de conciliere directă este foarte largă.
Se poate spune că prin introducerea procedurii concilierii directe prevăzută de Art. 720 1 Cod Procedură Civilă, legiuitorul a avut ca scop degrevarea instanţelor de judecată (care oricum sunt suprasolicitate cu soluţionarea a fel şi fel de dosare ) de soluţionarea unor litigii care ar putea fi rezolvate pe cale amiabilă.
Făcând o succintă analiză a reglementării juridice în domeniu, se constată că Articolul 720 1 Cod Procedură Civilă stabileşte care sunt condiţiile de incidenţă ale procedurii amintite mai sus:
“(1) În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.”
Prin prisma acestor prevederi, procedura concilierii directe apare ca o fază “prelitigioasă”, ca o etapă care precede introducerea cererii de chemare în judecată şi investirea instanţei de judecată cu soluţionarea neînţelegerilor dintre părţi.
Condiţiile (cumulative) care trebuie îndeplinite pentru ca prevederile Art. 720 1 Cod Procedură Civilă să îşi producă efectele sunt următoarele:
- eventuala cerere de chemare în judecată să aparţină materiei comerciale;
- cererea să fie evaluabilă în bani.
Aşadar, sfera aplicabilităţii acestei reglementări cunoaşte anumite limite, impuse chiar de articolul de lege citat mai sus, şi care privesc materia cererilor-care trebuie să fie cea comercială şi obiectul acestora-care trebuie să fie evaluabil în bani. Pe cale de consecinţă, rezultă că în situaţia celorlalte cereri de chemare în judecată (acelea care nu sunt în materie comercială şi/sau nu sunt evaluabile în bani), părţile nu vor fi obligate la încercarea efectuării concilierii. În aceste cazuri, dacă legislaţia în domeniu nu stabileşte vreo procedură prealabilă specifică, se poate introduce direct cererea de chemare în judecată.
Mergând mai departe cu analiza acestei problematici, se observă că Art. 720 1 Cod Procedură Civilă stabileşte în mod clar şi modalitatea în care se realizează procedura concilierii directe.
Astfel, aliniatul 2 al articolului citat mai sus prevede:
“(2) În scopul arătat la alin. 1, reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face şi prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire.”
Aşadar, forma scrisă a convocării la conciliere este obligatorie în toate cazurile.
În vederea realizării procedurii concilierii, reclamantul fixează o dată la care pârâtul se va prezenta pentru a încerca soluţionarea litigiului pe cale amiabilă. Conform Art. 720 1 –al. 3 Cod Procedură Civilă , această dată nu poate fi fixată mai devreme de 15 zile de la data primirii convocării.
Dacă pârâtul dă curs solicitării primite din partea reclamantului şi se prezintă la data la care este convocat, rezultatul discuţiilor va fi consemnat în scris, într-un proces verbal de conciliere. Acest act trebuie să fie semnat de fiecare dintre părţi, prevederile sale devenind obligatorii atât pentru reclamant cât şi pentru pârât. Am putea spune că aceasta este situaţia ideală şi că procedura concilierii directe şi-a atins scopul, acela de a împăca părţile.
În cazul în care pârâtul nu dă curs chemării la conciliere, reclamantul are posibilitatea de a introduce împotriva acestuia cerere de chemare în judecată, dar nu mai devreme de 30 de zile de la data primirii convocării la conciliere de către reclamant. La cerere va trebui anexată şi dovada primirii convocării la conciliere.
Rezumând cele precizate mai sus, observăm că finalitatea procedurii concilierii directe este aceea de a soluţiona neînţelegerile dintre părţi pe cale amiabilă. În urma declanşării acestei proceduri instanţa de judecată nu este investită.
Două avantaje considerabile ale procedurii chemării la conciliere, faţă de cererea de chemare în judecată sunt faptul că neînţelegerile pot fi soluţionate de către părţi într-un timp mai scurt şi că reclamantul evită plata taxelor de timbru, taxe care, de multe ori, nu sunt de neglijat în situaţia unui proces.
Din interpretarea prevederilor Art. 720 1 rezultă în mod explicit că procedura chemării la conciliere precede faza litigioasă. Cu alte cuvinte, întâi se încearcă soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, şi apoi, în situaţia în care acest lucru nu se reuşeşte, se sesizează instanţa de judecată.
În situaţia în care instanţa de judecată constată că a fost sesizată cu judecarea unei cauze în care procedura concilierii directe era obligatorie şi că aceasta nu a fost îndeplinită, ea va pune în discuţia părţilor excepţia prematurităţii acţiunii formulate, creându-se posibilitatea respingerii acţiunii ca prematur introdusă. Dacă instanţa de judecată constată că procedura concilierii a fost realizată, se va putea trece la administrarea dovezilor şi judecarea fondului cauzei.
Acestea sunt cazuri tipice, întâlnite cel mai des în jurisprudenţa instanţelor.
O situaţie particulară este atunci când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducererea cererii de chemare în judecată. Acesta este un caz special pe care Codul de Procedură Civilă nu îl reglementează. Din acest motiv, prin Decizia nr.3184 din 30 septembrie 2004 Secţia Comercială a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, conluzionează că :
“Raţiunea concilierii prealabile”(...)”este practic realizată” şi atunci „când procedura concilierii a fost îndeplinită după introducerea cererii de chemare în judecată la instanţa competentă, până la primul termen de judecată.”
Aşadar, ca instanţă supremă, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie confirmă o excepţie de la succesiunea procedurii prevăzute de Art. 720 1 Cod Procedură Civilă: efectuarea convocării la conciliere şi apoi introducerea cererii de chemare în judecată. Prin decizia dată, Curtea statuează în mod neechivoc că procedura concilierii poate fi îndeplinită şi ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, dar până la data primului termen de judecată.
In textul aceleiaşi decizii, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie stabileşte că procedura concilierii directe este realizată şi atunci când încercarea de conciliere cu cealaltă parte a îmbrăcat forma unei alte proceduri, cum ar fi cea a somaţiei de plată (reglementată de Ordonanţa de Guvern Nr. 5/2001, procedură cu caracter litigios, având ca obiect recuperarea creanţelor certe, lichide şi exigibile pe cale judecatorească). Cu alte cuvinte, Curtea statuează că dacă o cerere de chemare în judecată este precedată de introducerea de către reclamant împotriva aceluiaşi pârât a unei cereri privind emiterea unei somaţii de plată, aceasta din urmă va fi asimilată unei convocări la conciliere.
Ţinând cont de aspectele analizate mai sus, putem concluziona că procedura concilierii directe, aşa cum este ea reglementată de Art. 720 1 Cod Procedură Civilă, are un caracter special, reprezentând o condiţie obligatorie pentru sesizarea instanţei cu o cerere de chemare în judecată, în materie comercială şi atunci când cererea este evaluabilă în bani. Neîndeplinirea acestei cerinţe de către reclamant, duce la respingerea cererii de chemare în judecată.

publicat în revista “Strategii Manageriale” Nr.1/2009, Ed. Independenţa Economică