marți, 29 noiembrie 2016

Am iniţiat procedura de dare în plată şi banca m-a raportat la Biroul de Credit.Ce este de făcut?

Urmare a intervenirii Legii nr.77/2016, un număr considerabil de consumatori au iniţiat procedura de dare în plată a imobilului cu care s-a garantat convenţia de credit cu finalitatea stingerii creditului contractat.
În acest context, pe lângă contestarea condiţiilor de admisibilitate ale notificării de dare în plată, în ipoteza în care banca nu este de acord cu demersul sus-menţionat, o situaţie frecvent întâlnită este reprezentată de raportarea consumatorilor ca deţinând debite scadente faţă de instituţia de credit respectivă, la S.C. Biroul de Credit S.A.
Acest aspect constituie o chestiune de larg interes, înregistrarea în baza de date a instituţiilor de tipul birourilor de credit având consecinţe deosebit de nefaste asupra situaţiei consumatorilor, aceştia aflându-se practic în imposibilitatea de a mai contracta vreun credit pe toată durata existenţei înregistrării.
Prin raportare la dispoziţiile art. 5 alin. (3) şi respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, iniţierea procedurii de dare în plată are consecinţa imediată a suspendării tuturor plăţilor efectuate de consumator către bancă şi a oricărei proceduri judiciare şi extrajudiciare care a fost iniţiată de către aceasta din urmă împotriva consumatorului.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3) al Deciziei nr. 105/2007 emisă de AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE SUPRAVEGHERE A PRELUCRĂRII DATELOR CU CARACTER PERSONAL, categoria şi tipul datelor care pot fi înregistrate la instituţiile de tipul birourilor de credit sunt limitate la următoarele:
“a) date de identificare a persoanei fizice: numele, prenumele, iniţiala tatălui/mamei, adresa de domiciliu/reşedinţa, numărul de telefon fix/mobil, codul numeric personal;
b) date negative: tipul de produs, termenul de acordare, data acordării, data scadenţei, creditele acordate, sumele datorate, sumele restante, numărul de rate restante, data scadentă a restanţei, numărul de zile de întârziere în rambursarea creditului, starea contului;
c) date pozitive: tipul de produs, termenul de acordare, data acordării, data scadenţei, sumele acordate, sumele datorate, starea contului, data închiderii contului, valuta creditului, frecvenţa plăţilor, suma plătită, rata lunară, denumirea şi adresa angajatorului;
d) date referitoare la fraudulenţi: fapta comisă, numărul şi data hotărârii judecătoreşti/actului administrativ, denumirea emitentului;

e) date referitoare la inadvertenţe.”
Referitor la prima categorie de date, respectiv cea care vizează informaţiile cu caracter personal, menţionăm că prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 105/2007, orice înregistrare privitoare la acestea trebuie să fie însoţită de acordul consumatorului.
În lipsa unui astfel de acord, o astfel de înregistrare comportă caracter abuziv.
Referitor la cea de-a doua categorie de date care pot fi raportate la instituţiile de tipul birourilor de credit, respectiv datele negative, în contextul în care titularul convenţiei de credit nu deţine nicio datorie scadentă faţă de bancă, o eventuală raportare a acestuia excede textului de lege susmenţionat dar şi cerinţelor reclamate de art. 4 din Legea nr. 667/2001 (care definesc caracteristicile raportărilor la instituţiile de tipul birourilor de credit).
Din această perspectivă, reţinem că în contextul în care plăţile sunt suspendate, datoria nu devine scadentă, nu se constituie în debit şi nu poate fi înregistrată ca eveniment negativ în baza de date a instituţiilor de tipul birourilor de credit.
Ultimele două categorii de date care pot constitui obiectul înregistrărilor la instituţiile de tipul birourilor de credit vizează datele frauduloase şi inadvertenţele, aspecte care nu prezintă interes din perspectiva Legii nr. 77/2016.
Coroborând efectul suspensiv de plată al actului normativ sus-menţionat cu enumerarea limitativă expusă de art. 3 alin. (3) al Deciziei nr. 105/2007, observăm că efectuarea unor raportări referitoare la notificarea de dare în plată şi cu atât mai mult la existenţa unui eventual debit al consumatorului (în situaţia în care plăţile se suspendă) constituie o practică inadmisibilă şi care comportă chiar conotaţii abuzive.
Luând în considerare faptul că de multe ori efectuarea raportărilor este dublată de contestarea condiţiilor de admisibilitate ale notificărilor de dare în plată de către instituţiile de credit în speţă, opinăm că o justificare a acestei conduite este reprezentată de intenţia de a-l intimida pe consumator şi de a efectua presiuni asupra acestuia.
Astfel, este bine de ştiut că, într-o atare situaţie, consumatorul are următoarele drepturi:
– dreptul de a se opune la transmiterea datelor cu caracter personal, care nu pot fi înregistrate în lipsa acordului titlularului – conform art. 8 alin.(1) din Decizia nr. 105/2007;
– dreptul de a fi înştiinţat asupra raportării unor eventuale date pozitive sau negative, prealabil transmiterii acestora – conform art. 8 alin. (2) şi (3) din Decizia nr. 105/2007;
– dreptul de a se opune la orice înregistrare care îl vizează în orice moment, indiferent de natura acesteia, pentru motive legale şi temeinice – conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 677/2001;
– dreptul de a se adresa operatorului economic în vederea remedierii situaţiei produse prin înregistrările efectuate (ştergerea acestora, modificarea acestora, retragerea, anularea şi reevaluarea oricărei decizii care a fost luată pe baza înregistrărilor respective) – conform art. 15 şi 17 din Decizia nr. 105/2007;
– dreptul de a se adresa Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal în vederea ştergerii sau suspendării totale sau parţiale a prelucrărilor datelor, în vederea sesizării organelor de urmărire penală sau cu finalitatea intentării de acţiuni în justiţiei – conform art. 21 alin. (3) lit. d), respectiv art. 25 din Legea nr. 677/2001;
– dreptul de a se adresa justiţiei în vederea remedierii deficienţelor născute din înregistrarea abuzivă a datelor şi eventual cu finalitatea acoperirii prejudiciului suferit – conform art. 18 din Legea nr. 677/2001.
Se impune a menţiona şi că efectuarea de raportări cu încălcarea cerinţelor de legalitate ale acestora este sancţionată contravenţional conform art. 32 din Legea nr. 677/2001.
În concluzie, în ipoteza în care urmare a procedurii de dare în plată, instituţia bancară a efectuat raportări la biroul de credit împotriva consumatorului titular al convenţiei de credit, opinăm că acesta poate contesta cu succes măsura aplicată, uzând de mijloacele expuse mai sus.
 http://www.juridice.ro/481238/despre-raportarile-abuzive-la-biroul-de-credit.html

miercuri, 19 octombrie 2016

A converti sau a nu converti..."that is the question"!

În ultimii ani, a devenit de notorietate faptul că necesitatea creării unui echilibru financiar între titularii de credite bancare şi instituţiile care acordă credite a determinat un aflux nemaîntâlnit de cereri în justiţie având ca obiect constatarea abuzivă a unor clauze din convenţiile de credit.
Astfel, analizând jurisprudenţa recentă în materie, observăm că, alături de solicitările care vizează anularea clauzelor care reglementează modalitatea de calcul a dobânzii, diferitele comisioane nelegale, condiţiile de declarare a creditului scadent anticipat, etc., începe să se discute din ce în ce mai mult asupra obligării instituţiei bancare la reconvertirea creditului în valută la cursul de schimb de la data contractării acestuia.
Ipoteza sus-menţionată este aplicabilă cu precădere creditelor bancare în franci elveţieni şi a fost generată de deprecierea substanţială a monedei naţionale faţă de francul elveţian, ceea ce a dus, practic, la creşterea ratelor bancare dincolo de puterea financiară a consumatorului mediu.
În acest context, din ce în ce mai mulţi titulari de credite în franci elveţieni, se adresează instanţei de judecată solicitând convertirea/denominarea/îngheţarea creditului acordat la cursul de schimb de la data contractării sau obligarea băncii ca la calculul ratelor lunare să utilizeze cursul de schimb de la aceeaşi dată a contractării, finalitatea tuturor acestor cereri reprezentând-o împărţirea riscului contractual în mod echitabil între consumator şi profesionist.
În jurisprudenţa internă, posibilitatea formulării unor astfel de cereri a primit gir juridic urmare a pronunţării în data de 30.04.2014 a unei hotărâri de către Curtea Europeană de Justiţie, în cauza nr. C-26/13, respectiv Arpad Kasler împotriva OJZ, prin care s-a statuat că:
” articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute decât în cazul în care se constată (ceea ce revine în sarcina instanţei naţionale să verifice având în vedere natura, economia generală şi prevederilor contractului, precum şi contextul său juridic şi factual) că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează”.[1]
Astfel, pornindu-se de la raţionamentul că practica de a percepe ratele bancare la cursul de schimb de la data plăţii nu este asimilată obiectului convenţiei de credit, neconstituind o prestaţie esenţială (ceea ce ar excepta-o de la analiza caracterului abuziv în lumina art. 4 al Directivei nr. 93/13 şi respectiv art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000) s-a deschis calea constatării acestei conduite ca fiind abuzivă.
În aceste condiţii, deşi în legislaţia de nişă nu există încă o prevedere care să oblige instituţiile bancare la convertirea creditelor acordate la cursul de schimb de la data contractării per se, un număr semnificativ de consumatori au solicitat cu succes acest demers instanţelor de judecată.
Acestea fiind zise, reţinem că în prezent, la nivel naţional, există un numar total de 151 de sentinţe judecătoreşti prin care s-a dispus reconvertirea/îngheţarea/denominarea cursurilor de schimb ale unor credite bancare, din care 38 sunt definitive.[2]
În ipoteza în care soluţia sus-menţionată începe să fie din ce în ce mai întâlnită în conţinutul sentinţelor judecătoreşti, identificarea raţionamentului juridic care a condus la admiterea unor astfel de cereri de instanţele naţionale prezintă interes sporit.
După cum am mai arătat pe parcursul prezentului articol, din punct de vedere juridic, posibilitatea solicitării pe cale jurisdicţională a convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de schimb de la data contractării este consfinţită expres de Hotărârea pronunţată în cauza nr. C-26/13,  de Curtea Europeană de Justiţie.
În aplicarea art. 267 din Tratatul Uniunii Europene, conform principiului prevalenţei normelor de drept comunitar asupra normelor de drept intern şi reţinând şi faptul că hotărârea sus-menţionată realizează o interpretare punctuală a Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, constatăm că soluţia este obligatorie pentru toate instanţele de judecată investite cu cauze similare.
În altă ordine de idei, deşi chestiunea convertirii/denominării/îngheţării creditelor bancare la cursul de schimb de la data contractării nu era reglementată în dreptul intern la momentul sesizării Curţii (aceasta nefiind reglementată nici în prezent), regula aplicabilităţii directe a normelor de drept comunitar alături de prevalenţa acestor norme asupra dreptului naţional, obligă instanţele de judecată să dea eficienţă  Directivei nr. 93/13/CEE, în maniera stabilită de jurisdicţia europeană.
Astfel, judecătorului investit cu soluţionarea unei acţiuni care are ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea unui credit bancar îi rămâne sarcina de a interpreta şi aplica legislaţia naţională prin prisma directivei amintite mai sus şi  a hotărârii Curţii Europene de Justiţie.
Din perspectiva Legii nr. 193/2000, s-a observat de către instanţele de judecată că de cele mai multe ori, clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului la cursul de schimb de la data plăţii stabileşte riscul deprecierii monedei naţionale faţă de cea a creditului exclusiv în sarcina consumatorului, denaturând practic „raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și în același timp prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporțional, aceasta obținând un câștig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze relațiile contractuale”.[3]
Pe de altă parte, este acceptat în unanimitate faptul că sintagma „termeni clari şi inteligibili” referită de prevederile Legii nr. 193/2000 nu are în vedere doar exprimarea corect gramaticală a creditorului, ci vizează informarea debitorului asupra tuturor posibilelor efecte ale unei clauze contractuale.
Punctual, cel puţin în cazul contractelor care au avut ca obiect acordarea de credite bancare în franci elveţieni încheiate  în perioada 2007 – 2008, îndeplinirea acestei cerinţe se concretizează în obligaţia creditorului de a informa consumatorul asupra posibilităţii inevitabile de hipervalorizare a monedei franc elveţian (aceasta fiind la un minim istoric la monentul respectiv), ceea ce va genera costuri suplimentare.
Or, deşi această obligaţie de informare a consumatorului de către creditor este consfinţită în mod expres de normele B.N.R., de cele mai multe ori demersul nu este îndeplinit de către bancă/instituţie bancară, deşi aceasta dispune de specialişti în domeniul financiar, spre deosebire de consumator, care de obicei este o persoană neavizată.
Este netăgăduit că această lipsă de informare a consumatorului asupra evoluţiei monedei în care se acordă creditul şi asupra efectelor acestei evoluţii, alături de transferul riscului deprecierii monedei naţionale faţă de moneda creditului în sarcina exclusivă a consumatorului, fără o negociere prealabilă, creează premisele ca anumite clauze de risc valutar să comporte caracter abuziv, conform art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Unele instanţe de judecată au considerat că soluţiile de admitere a acţiunilor având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditelor bancare la cursul de la data contractării sunt justificate şi de prevederile Codului civil în vigoare la data contractării.
Astfel, reţinând faptul că majoritatea cererilor în justiţie vizează convenţii de credit încheiate sub imperiul vechii reglementări civile, admiterea acestora este susţinută şi de prevederile art. 1578 C.C. 1864, text legal care consfinţeşte principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract și că, întâmplându-se o creştere sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată.
În lumina acestui text legal, opinăm că în contextul deprecierii masive a monedei leu faţă de moneda franc elveţian, respectarea dreptului consumatorului ca „la epoca plăţii” să restituie exact suma împrumutată este cel puţin discutabilă, o hipervalorizare a monedei de creditare creând premisele ca debitorul să se afle în situația de a restitui la data scadență o sumă de bani mult mai mare decât cea contractată.
Aplicarea principiului nominalismului este tranşată cu mai multă minuţiozitate în noua reglementare civilă, art. 1271 alin. (2) N.C.C. statuând expressis verbis că, în ipoteza în care obligaţia contractuală devine excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea acesteia, instanţa poate dispune adaptarea sau chiar încetarea contractului.
Acest articol  este însă aplicabil unui număr restrâns de contracte de credit, respectiv doar celor încheiate după data intrării în vigoare a noului Cod Civil.
În pofida raţionamentului sus-menţionat, în lipsa unei reglementări în legislaţia internă specială care să prevadă punctual posibilitatea convertirii/denominării/îngheţării unui credit bancar la cursul de la data contractării, există şi un număr destul de mare de instanţe care resping ca netemeinice sau nelegale astfel de solicitări, considerând că o astfel de conduită nu comportă caracter abuziv, fiind acceptată de către consumator.
Lipsa unei practici judecătoreşti unitare în domeniu alături de numărul din ce în ce mai mare de credite neperformante (datorită scăderii puterii de cumpărare a unei categorii de consumatori) a determinat necesitatea intervenirii unor noi reglementări în domeniu.
Astfel, la nivel european a fost adoptată Directiva nr. 17/2014 (transpusă recent în dreptul intern prin O.U.G. nr. 52/2016) care legiferează posibilitatea ca titularul unui credit bancar să poată solicita convertirea creditului acordat în monedă străină, conversia urmând însă a se realiza la cursul de la data formulării cererii, demersul fiind aplicabil exclusiv contractelor încheiate ulterior datei de 21.03.2016.
Deşi sunt binevenite şi rezolvă multe dintre problemele ce vizează relaţia consumator/bancă/instituţie bancară, actele normative menţionate sunt practic golite de conţinut pentru un număr mare de titulari de credite bancare, respectiv cei care au încheiat contractele anterior datei arătate şi care nu vor beneficia de măsura conversiei.
Totodată, în ipoteza în care o eventuală conversie se va realiza la cursul de la data solicitării, pentru titularii de credite în franci elveţieni, o astfel de măsură nu comportă nicio justificare atât timp cât, în prezent, această monedă este la o valoare mult mai ridicată decât cea de la data contractării.
Reţinând faptul că, în materia protecţiei consumatorilor, drepturile instituite prin legislaţie în beneficiul acestora comportă caracter minimal, chestiunea reglementării convertirii creditelor bancare la cursul de schimb de la data acordării rămâne în atenţia celor interesaţi, aceasta fiind permisă de Directiva nr. 17/2014.
Cum problema în sine tinde să capete un interes general, opinăm că aceasta putea fi tranşată chiar prin O.U.G. nr. 52/2016, fără a mai fi necesară intervenţia unui nou act normativ care să încarce şi mai mult legislaţia, destul de alambicată.
Reţinând cele expuse, constatăm că, până la apariţia unui act normativ care să reglementeze chestiunea analizată, admiterea unei cereri având ca obiect convertirea/denominarea/îngheţarea creditului bancar la cursul de la data contractării constituie un demers a cărui finalitate depinde în mare măsură de interpretarea dată textelor legale în materie de judecătorul investit cu soluţionarea cauzei.
 http://www.juridice.ro/473284/a-converti-sau-a-nu-converti-that-is-the-question.html

[1] www.curia.europa.eu
[2] www.contrabănci.com
[3] Decizia nr. 209, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 7202/318/2014.

miercuri, 28 septembrie 2016

Noi obligaţii pentru recuperatorii de creanţe - Noi drepturi pentru consumatori!!

În Monitorul Oficial nr. 727 din data de 20.09.2016 a fost publicată Ordonanţa de Urgenţă nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Actul normativ menţionat reprezintă o mare victorie a consumatorilor titulari de credite bancare în lupta acestora împotriva instituţiilor bancare şi a recuperatorilor de creanţe.
Pe scurt acesta stabileşte noi obligaţii în sarcina băncilor în situaţia în care acestea se confruntă cu credite neperformante, executarea silită a debitorului fiind considerată ultima modalitate de recuperare a datoriei.
Astfel, creditorul va fi obligat să efectueze toate diligenţele în vederea evitării declarării creditului scadent anticipat, printre măsurile pe care acesta este obligat să le aplice numărându-se şi:  
"a)refinanţarea totală sau parţială a contractului de credit utilizând una din ofertele curente ale creditorului;   b)prelungirea duratei contractului de credit; 
c)schimbarea tipului contractului de credit;
d)amânarea plăţii sumei totale sau parţiale a ratei de rambursare pentru o perioadă;
e)schimbarea ratei dobânzii;
f)oferirea unei perioade fără plăţi;
g)reducerea pe perioade scurte a ratei;
h)consolidarea mai multor credite care poate oferi un termen mai lung de creditare şi o rata mai mică;
i)rescadenţarea ratelor;
j)reeşalonarea ratelor;
k)conversia creditelor."(art.48 al.2 din O.U.G.nr.52/2016)
Numai în situaţia în care soluţiile precum cele enumerate nu se dovedesc a fi viabile, se va putea declara creditul scadent anticipat (nu mai devreme de 30 de zile de la data la care debitorul a fost înştiinţat despre acest demers).
Perioada dintre declararea creditului scadent anticipat şi declanşarea executării silite de către creditor nu va putea fi mai scurtă de 3 luni. 
În aplicarea Directivei nr. 17/2014, actul normativ prevede posibilitatea convertirii creditelor în valută, într-o monedă alternativă, care poate fi:
"a)moneda în care, în principal, consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului, astfel cum este indicat la momentul în care a fost realizată cea mai recentă evaluare a bonităţii în raport cu contractul de credit;
b)moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa în prezent." (art.33 al.1 din O.U.G.nr.52/2016).
Cursul de schimb la care se va realiza conversia îl reprezintă cursul de schimb al B.N.R.de la data solicitării.
Refuzul creditorului de a proceda la reconvertire se sancţionează contravenţional.
În ceea ce priveşte cesionarea contractelor de credit sau a creanţelor stabilite în baza acestora, prevederile actului normativ stabilesc expressis verbis că documente precum contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe.
Cesiunea se va notifica de către cedent consumatorului, în termen de 10 zile calendaristice de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. 
O noutate absolută o reprezintă obligaţia imperativă a cesionarilor recuperatori de creanţe de a înştiinţa consumatorul asupra următoarelor aspecte:
"a)termenul în care consumatorul ia legătura cu entitatea care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe" care  nu poate fi mai mic de 5 zile lucrătoare de la data primirii notificării de către consumator; 
"b)dreptul consumatorului de a transmite entităţii de recuperare creanţe o contestaţie a existenţei debitului ori a cuantumului acestuia în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării, precum şi faptul că va primi răspuns în termen de 30 de zile calendaristice la contestaţia formulată;
c)dreptul consumatorului de a se adresa direct instanţei de judecată în cazul în care contestă existenţa debitului ori a cuantumului acestuia;
d)faptul că necontestarea de către consumator, în termenul de 30 de zile calendaristice, a debitului nu reprezintă o recunoaştere a sumei de către acesta şi nu îl privează pe consumator de dreptul de a se adresa instanţei."(art.59 al.6 din O.U.G.nr.52/2016)
Nerespectarea obligaţiilor sus menţionate constituie contravenţie, fiind sancţionate de lege.
Actul normativ interzice în mod expres şi sancţionează contravenţional următoarele practici:
" a)cesionarea contractului de credit şi a accesoriilor, precum şi a creanţei către o entitate care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România; 
b)perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, cu excepţia dobânzilor penalizatoare legale, de către entităţile de recuperare creanţe;
c)perceperea de costuri aferente activităţii de recuperare de către entităţile de recuperare creanţe, cu excepţia costurilor aferente procedurilor de executare silită;
d)derularea activităţilor de recuperare creanţe în perioada celor 30 de zile calendaristice prevăzute la art. 59 alin. (5) lit. b) şi până când este transmis consumatorului răspunsul la contestaţie;
e)utilizarea de tehnici care să hărţuiască sau să abuzeze orice persoană în legătură cu recuperarea creanţelor;
f)utilizarea, în cadrul procesului de recuperare creanţe, de ameninţări sau alte tehnici agresive, cu scopul de a vătăma fizic ori psihic consumatorul ori rude ale acestuia ori de a-i afecta reputaţia;
g)contactarea consumatorului, în cadrul procesului de recuperare creanţe, la locul de muncă al acestuia;
h)contactarea, în legătură cu recuperarea creanţelor, a oricărei alte persoane diferite de consumator, succesorii legali, avocatul sau împuternicitul acestuia, creditorul, avocatul sau împuternicitul creditorului;
i)afişarea la uşa apartamentului/blocului a notificărilor/somaţiilor/adreselor în legătură cu recuperarea creanţelor, cu excepţia actelor de procedură afişate la solicitarea executorului judecătoresc ori a instanţei de judecată;
j)comunicarea entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe cu consumatorul în intervalul orar 20.00- 09.00." (art.60 din  O.U.G.nr.52/2016).
Menţionăm şi că începând cu data de 1 ianuarie 2017 activitatea de recuperare de creanţe va putea fi desfăşurată exclusiv de către entităţi înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
Actul normativ intră în vigoare în 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial şi nu se va aplica convenţiilor de credit aflate în curs de derulare la data intervenirii acestuia, producând totuşi în mod indirect efecte notabile şi asupra situaţiilor pendinte.











marți, 28 iunie 2016

Liber la restituirea timbrului de mediu!


 
Tinând cont de faptul că obligaţia de achitare a timbrului de mediu instituită prin O.U.G.nr. 9/2013 comportă acceaşi natură a taxelor stabilite de legislaţia anterioară (taxă pe poluare, taxă pentru emisiile poluante, taxă specială, etc), taxe declarate contrare prevederilor art. 110 din TFUE, sancţionarea acestuia de către Curtea Europeană de Justiţie a fost numai o chestiune de timp.
Astfel, la data de 09.06.2016, în cauza C-186/2014, sesizată fiind cu cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare asupra concordanţei dintre O.U.G.nr.9/2013 şi conţinutul art. 110 din TFUE, instanţa susmenţionată a statuat următoarele:
" Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că: 
– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă; 
– se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii." 
 Ceea ce prezintă interes este cea de a doua apreciere a Curţii care izvorăşte din regimul fiscal diferit aplicabil proprietarilor de autovehicule la prima înmatriculare în România sau la prima transcriere care sunt obligaţi la achitarea timbrului de mediu şi proprietarilor de autovehicule care au achitat deja taxă specială, taxa pe poluare, sau taxa pentru emisiile poluante, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării şi care sunt scutiţi de la plata unei noi taxe (conform art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013). 
Raţionamentul expus de Curte este susţinut de faptul că valoarea timbrului de mediu (care condiţionează înmatricularea sau transcrierea autovechiculelor) este net superioară valorii reziduale în ipoteza achitării taxelor anterioare, ceea ce generează un preţ de vânzare diferit al autovehiculelor pentru care se plăteşte timbru de mediu faţă de cele pentru care s-a achitat taxă specială, taxa pe poluare  sau taxa pentru emisiile poluante.
Or aplicarea unui regim fiscal diferit unor categorii de vehicule de acelaşi tip, care au aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură  încalcă prevederile art. 110 al TFUE.
Acest aspect, alături de faptul că obligaţia achitării timbrului de mediu comportă aceleaşi caracteristici cu taxele anterioare, declarate contrare tratatului susmenţionat, au determinat Curtea Europeană de Justiţie să sancţioneze O.U.G. nr.9/2013 în sensul că art. 110 al TFUE se opune ca statul membru respectiv să scutească de la obligaţia sus menţionată autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.
Astfel, hotărârea pronunţată deschide calea formulării unor noi cereri în vederea restituirii timbrului de mediu.