miercuri, 7 ianuarie 2015

La Multi Ani 2015!!


Pentru că 2015 tocmai "a intrat oficial în drepturi", noi vă dorim multă sănătate, fericire şi împlinirea tuturor dorinţelor şi vă asigurăm că şi în anul care tocmai a început, vă vom veni în ajutor cu informaţii utile.
 La mulţi ani! 

miercuri, 19 noiembrie 2014

Nu am reusit să votez în străinătate. Ce pot face?

Probabil că toţi dintre dumneavoatră aveţi măcar un prieten sau o cunoştinţă, român plecat în străinătate care cu ocazia desfăşurării recentului scrutin prezidenţial, pentru a putea vota, a fost nevoit să aştepte ore întregi la o secţie de votare din ţara în care este rezident. 
Cei mai norocoşi au reuşit să voteze după o aşteptare de 4-5 ore..Alţii, mai puţin fericiţi, au aşteptat în zadar, constatând neputincioşi cum în faţa lor se închide uşa secţiei de votare, întrucât programul de vot se terminase. 
În acest context, că pentru desfăşurarea atât a turului de scrutin din data de 02.11.2014 cât şi a celui din 16.11.2014, în diaspora, a fost organizat un număr deosebit de scăzut de secţii de votare şi că personalul angrenat în desfăşurarea procesului de vot a fost insuficient, sunt fapte acceptate în unanimitate. 
Trecând peste nemulţumirea şi frustrarea experimentate de cei care s-au deplasat mai multe sute de kilometri, au aşteptat câteva ore şi nu au putut vota, vă propun să vedem cine poartă responsabilitatea pentru situaţia creată şi cum pot fi traşi la răspundere cei responsabili. 
Pentru început, menţionăm că Legea fundamentală a României garantează oricărui cetăţean român dreptul la vot. 
Astfel, dispoziţiile articolului 36 din Constituţie, statuează:
"(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale."
În interpretarea textului legal citat, reţinem că niciun cetăţean român, cu capacitate deplină de excerciţiu nu poate fi privat de exercitarea acestui drept, excepţia reprezentându-i cei care sunt condamnaţi penal printr-o sentinţă definitivă, sentinţă prin care s-a dispus şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, printre care şi dreptul de a vota. 
Cu privire la faptele sau actele care conduc la privarea unui cetăţean de exercitarea dreptului la vot sau la împiedicarea exercitării acestui drept, prevederile art. 385 al. (1) din Codul Penal, stabilesc expressis verbis, următoarele:
"(1) Împiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani."
Aşadar, din analiza textului legal citat, reţinem că în componenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 385 C.P., intră orice act sau fapt, săvârşit de orice persoană fizică sau juridică, care conduce la împiedicarea exerciţiului dreptului la vot. 
Revenind la cele petrecute în secţiile de votare din străinătate cu ocazia desfăşurării celor două tururi de scrutin, constatăm următoarele:
- un număr foarte mare de români aflaţi în străinătate (aproape covârşitor în primul tur) nu şi-a putut exercita dreptul de vot, prezentându-se totuşi la secţiile de votare, cu intenţia de a vota;
- această situaţie a fost generată de faptul că în străinătate, pentru alegerile prezidenţiale din anul 2014, a fost stabilit un număr foarte mic de secţii de votare, fiecare cu logistică şi personal insuficiente.
În altă ordine de idei, constatăm că numărul scazut al secţiilor de votare din străinătate şi insuficienta dotare a acestora a condus la împiedicarea unui număr foarte mare de cetăţeni români aflaţi în străinătate, să voteze.
În ceea ce priveşte responsabilitatea pentru cele petrecute, opinăm că aceasta planează asupra entităţii implicate în organizarea procesului de votare în străinătate, respectiv Ministerul Afacerilor Externe, şi mai precis Ministrul Afacerilor Externe.
Din această perspectivă, menţionăm că prevederile art. 12 al.(3) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea preşedintelui României stabilesc:
"Organizarea şi numerotarea secţiilor de votare din străinătate se stabilesc de către ministrul afacerilor externe, prin ordin, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, în termen de cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind stabilirea datei alegerilor."
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 66 al. (2) teza finală, art. 67 şi respectiv cele ale art. 23 al. (3) din acelaşi act normativ, atribuie asigurarea sediilor birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, asigurarea personalului de funcţionare a acestora şi a personalului auxiliar în sarcina Ministerului Afacerilor Externe.
Or, raportându-ne la prevederile art. 5 al.(1) din H.G. nr. 8/2013 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, reţinem că întreaga activitate a acestuia (deci inclusiv cea dedicată organizării scrutinului în străinătate) este condusă de Ministrul Afacerilor Externe, ministru care, în lumina art. 1 al. (3) din acelaşi act normativ "apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în conformitate cu legea română şi dreptul internaţional aplicabil..". 
În altă ordine de idei, observăm că deşi Ministrul Afacerilor Externe funcţionează ca un garant al respectării drepturilor cetăţenilor români în străinătate, printre care, bineînţeles, şi a dreptului de a vota, cu ocazia celor două tururi de scrutin, diaspora a avut la dispoziţie un număr extrem de mic de secţii de votare, şi acestea dotate insuficient, ceea ce a pus în imposibilitatea de a vota un număr foarte mare de cetăţeni români.
Prin urmare, este lesne de înţeles că întreaga responsabilitate a celor petrecute revine autorităţii menţionate şi instituţiei pe care o conduce, iar cei care consideră că le-au fost lezate interesele se pot îndrepta împotriva acestora.

luni, 15 septembrie 2014

Cum putem primi despăgubiri dacă am fost victima unui accident auto?

A fi implicat într-un accident auto reprezintă o situaţie deloc de invidiat, dar cu care, din păcate, ne putem confrunta în orice moment în cursul vieţii cotidiene. Astfel, deşi regretabilă, poziţia de parte vătămată ca urmare a producerii unui accident rutier, fie că vorbim de victima însăşi sau de rudele acesteia, presupune o serie de drepturi, drepturi pe care este bine să le cunoaştem şi, la nevoie, să le exercităm. 
Este indiscutabil că producerea unui accident rutier care se soldează cu moartea victimei sau cu vătămarea corporală a acesteia determină începerea cercetărilor împotriva făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192, respectiv art.196 C.P., cu posibilitatea ca partea vătămată (victima însăşi sau aparţinătorii săi în cazul decesului acesteia) să se constituie parte civilă în vederea acoperirii prejudiciului suferit.
În contextul producerii unui accident auto, răspunderea făptuitorului pentru prejudiciul produs rezultă sine die din conţinutul  art. 19 şi următoarele C.P.P., coroborat cu dispoziţiile art. 1349, respectiv art.1357 şi urm. C.C., reprezentând, de fapt, o formă concretă a răspunderii pentru fapta proprie, cu unele particularităţi caracteristice izvorâte din aceea că în ceea ce priveşte automobilul implicat în accident există o poliţă de asigurare civilă obligatorie.
Din această perspectivă, angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate în urma producerii unor accidente rutiere soldate cu decesul sau cu vătămarea corporală a victimei, se circumscrie, pe lângă normelor generale de drept civil şi penal şi legislaţiei specifice din materia asigurărilor, reprezentată de Legea nr. 136/1995 şi Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011.

Ce sume pot fi solicitate cu titlu de despăgubire de la asigurător, în ce situaţii şi în ce limită?

Este bine de ştiut că actele normative susamintite instituie posibilitatea acoperirii prejudiciului prilejuit de producerea unui accident auto de către asigurător, în situaţia existenţei unei poliţe de asigurare valabilă privitoare la automobilul implicat în accident.
Legea nr. 136/1995 condiţionează acordarea de despăgubiri de către asigurător de existenţa unui contract de asigurare (art. 49) şi stabileşte expres că despăgubirile acordate de asigurător cuprind "sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată" (art. 50), despăgubiri care se vor acorda atât în caz de vătămare corporală cât şi de deces.
Reţinând conţinutul art. 26 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurarilor nr. 14/2011, constatăm că despăgubirile care pot fi acordate vizează atât pierderile cu caracter patrimonial cât şi pierderile cu caracter nepatrimonial (prejudiciul moral). Cât priveşte limita maximă a sumei care poate fi acordată, aceasta va fi menţionată în conţinutul poliţei de asigurare, Ordinul nr. 14/2011 reglementând un plafon maxim general de 5.000.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pietei valutare la data producerii accidentului, pentru unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.
În situaţia în care valoarea prejudiciului depăşeşte plafonul maxim specificat în poliţa de asigurare, diferenţa până la concurenţa valorii pierderii suferite, va fi suportată de către autorul accidentului.
Trebuie menţionat şi că asigurătorul va fi obligat la despăgubiri şi în cazul în care cel care a produs accidentul este o altă persoană decât titlularul poliţei de asigurare referitoare la automobilul implicat în accident, singura excepţie reprezentând-o situaţia în care automobilul respectiv nu este identificat.
În elaborarea Legii nr. 136/1995, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care accidentul auto este produs de un automobil care nu era asigurat.
În raport de prevederile art. 61 din Legea nr. 136/1995, reţinem că în ipoteza menţionată mai sus, cât şi în situaţiile în care autorul accidentului nu este identificat, sumele acordate cu titlu de despăgubiri vor fi plătite de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, un eventual litigiu în acest sens, urmând a fi îndreptat împotriva administratorului Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.
Alte cazuri care exonerează de răspundere asigurătorul sunt regăsite la art. 27 din Ordinul nr. 14/2011 şi vizează forţa majoră, culpa exclusivă a persoanei prejudicate, culpa exclusivă a unei terţe persoane şi, bineînţeles, situaţia în care la data producerii accidentului nu exista încheiată o poliţă de asigurare valabilă.
Reţinând conţinutul aceluiaşi art. 27 din Ordinul nr. 14/2011, observăm că despăgubirile acordate de asigurător nu acoperă "cheltuielile facute in procesul penal de proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului" şi nici "cheltuielile penale la care ar fi obligat proprietarul, utilizatorul sau conducatorul vehiculului asigurat, raspunzator de producerea prejudiciului". 

Care sunt mijloacele legale prin care putem solicita acordarea de despăgubiri?

Din analiza normelor de drept comun care reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie, coroborate cu legislaţia specifică din materia asigurărilor, constatăm că persoana vătămată ca urmare a producerii unui accident auto are două posibilităţi legale prin care poate solicita acoperirea prejudiciului din partea asigurătorului:
Prima modalitate ar fi formularea unei acţiuni civile împotriva asigurătorului, acţiune întemeiată pe normele de drept comun care guvernează răspunderea pentru fapta proprie şi materia contractului de asigurare, completate cu reglementările regăsite în Legea nr. 136/1995 şi Ordinul nr. 14/2011. În eventualitatea unei astfel de acţiuni, persoana care a cauzat accidentul va fi la rândul său parte în proces, având calitatea de intervenient forţat.
Menţionăm că deşi art. 54 din Legea nr. 136/1995 prevede conceptarea obligatorie într-un astfel de litigiu a persoanei care a produs accidentul, în ceea ce priveşte angajarea răspunderii, între făptuitor şi asigurător nu este aplicabilă regula solidarităţii, ci mai curând un principiu al subsidiarităţii răspunderii celui dintâi faţă de cel de-al doilea, asigurătorul urmând a răspunde în limitele poliţei de asigurare, iar făptuitorul pentru ce depăşeşte cuantumul acesteia. De altfel, angajarea răspunderii făptuitorului pentru valoarea care depăşeşte limita poliţei de asigurare a constituit raţiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea conceptării acestuia în litigiu.
Sintetizând cele expuse, apreciem că în situaţia formulării unei cereri în justitiţie în vederea acoperirii prejudiciului, persoana vătămată va chema în judecată atât asigurătorul cât şi asiguratul, acesta fiind cadrul procesual corect şi complet. Cu toate acestea, în jurisprudenţa instanţelor de judecată au existat şi situaţii în care litigiul s-a desfăşurat exclusiv împotriva asigurătorului, cauza finalizându-se cu obligarea acestuia din urmă la acoperirea prejudiciului produs, cu condiţia ca valoarea sa să nu depăşească plafonul maxim din poliţă.
Bineînţeles că normele legale permit şi formularea unei acţiuni în răspundere exclusiv împotriva persoanei care a produs accidentul, întemeiată pe prevederile art. 1349, respectiv art.1357 şi urm. C.C. privind răspunderea civilă delictuală. Precizăm că o acţiune formulată împotriva asigurătorului este mult mai eficientă, gradul de solvabilitate al acestuia fiind net superior faţă de cel al făptuitorului.
Notăm şi că în situaţia existenţei unui dosar penal în care a fost pusă în mişcare urmărirea penală împotriva autorului accidentului, partea vătămată care a sesizat instanţa civilă poate să renunţe la judecata în faţa acesteia şi să se constituie parte civilă în dosarul de urmărire penală.
De altfel, o  regulă de bază care guvernează litigiile din materie, consfinţită de dispoziţiile art. 27 C.P.P. este aceea că în situaţia în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva făpturitorului, soluţionarea litigiului civil va fi suspendată până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale.
Precizăm însă că în lumina prevederilor art. 413 C.P.C., demersul suspendării nu constituie o măsură care intervine de drept, ci aceasta are un caracter voluntar şi facultativ, fiind dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţii interesate şi numai în situaţiile în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare.
O altă caracteristică a cererilor în justiţie formulate în vederea perceperii de despăgubiri în materia accidentelor auto o reprezintă scutirea acestora de plata taxei de timbru.
Dispoziţiile art. 29 al.(1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ca şi prevederile fostei Legi nr. 146/1997 stabilesc expressis verbis că sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la: " cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea".
Cu privire la acest aspect, a existat un curent de opinie puternic în sensul că această scutire a plăţii taxei de timbru operează exclusiv în ceea ce priveşte pretenţiile formulate pe latura civilă a procesului penal şi nu şi în cazul unei acţiuni civile separată.
Cu toate acestea în redactarea textului de lege, observăm că legiuitorul a utilizat termenul de "cauze penale", alături de sintagma "despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din" cauzele penale. În interpretarea logică a formulării utilizate de legiuitor, reţinem că scutirea pentru plata taxei de timbru operează atât în cadrul procesului penal cât şi în ceea ce priveşte acţiunea civilă separată care decurge dintr-o cauză penală, pendinte sau care a fost deja soluţionată fără ca instanţa să rezolve şi latura civilă. O abordare diferită ar eluda nu numai prevederile O.U.G. nr. 80/2013, dar şi normele de drept comunitar, după cum s-a statuat deja chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 13.03.2012, prornunţată în cauza Şega contra României.
O a doua modalitate prin care se poate solicita acoperirea prejudiciului cauzat de accident are un caracter non litigios şi prespupune sesizarea asigurătorului cu o cerere de despăgubire. Procedura este reglementată de prevederile art 35 şi urm. din Ordinul nr. 14/2011.
Astfel, în lumina textelor legale menţionate, persoana prejudiciată va formula o cerere către asigurător sau către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, după caz. Asigurătorul are obligaţia de a soluţiona cererea formulată în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie în sensul aprobării solicitării, printr-o ofertă de despăgubire, fie în sensul notificării motivelor pentru care cererea nu a fost aprobată.
Dacă în termen de 3 luni de la avizarea dosarului, asigurătorul nu a notificat solicitantului motivele respingerii cererii, asigurătorul este obligat la achitarea sumei respective. Menţionăm şi că plata efectivă a despăgubirilor se va realiza în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document justificativ, însă înlăuntrul termenului de 3 luni menţionat mai sus. De asemenea, dacă termenele menţionate de art. 35 şi 36 din Ordinul nr. 14/2011 nu sunt respectate, solicitantul va avea dreptul la penalităţi în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de intârziere.
Reţinând cele expuse, observăm că procedura regăsită la art. 35 şi urm. din Ordinul nr. 14/2011 oferă anumite avantaje persoanei vătămate, în comparaţie cu procedura litigioasă, materializate în durata relativ scurtă a acesteia dar şi în posibilitatea perceperii de penalităţi de întârziere de către solicitant, în situaţia în care asigurătorul nu respectă termenele de soluţionare sau de plată.
Sesizarea instanţei de judecată de către partea vătămată cu o acţiune în răspundere împotriva asigurătorului nu este condiţionată de parcurgerea procedurii expuse mai sus, dreptul la acţiune putând fi exercitat independent de formularea unei cereri către asigurător. Menţionăm că în situaţia în care solicitantul nu a uzat de procedura reglementată de Ordinul nr. 14/2011, acesta nu va mai putea solicita instanţei judecată acordarea despăgubirilor prevăzute de art. 37 din acelaşi act normativ.
Este necesar şi să avem în vedere că dacă în raporturile născute din contractul de asigurare dintre asigurat şi asigurător operează un termen prescripţie special de 2 ani, regăsit în Decretul nr. 167/1958 şi preluat de dispoziţiile art. 2519 C.C., în ceea ce priveşte dreptul persoanei prejudiciate de a solicita acordarea de despăgubiri pentru accidentul produs operează termenul de prescripţie de 3 ani, regăsit în conţinutul art. 2517 C.C. şi al aceluiaşi Decret nr.167/1958.
http://www.juridice.ro/337008/cum-putem-primi-despagubiri-daca-am-fost-victima-unui-accident-auto.html

joi, 14 august 2014

Efectele deciziilor de neconstituţionalitate pronunţate în materia Legii nr. 165/2013

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România a intrat în vigoare la 20 mai 2013, după un interval de timp destul de îndelungat în care România fusese sancţionată în mod repetat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru nerespectarea dreptului la proprietate privată, situaţia culminând în 2010 cu pronunţarea Hotărârii în cauza Atanasiu contra României. 
În contextul în care prin O.U.G. nr. 62/2010 şi respectiv O.U.G. nr. 4/2012, emiterea titlurilor de plată şi respectiv emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat fuseseră suspendate până în mai 2013, intrarea în vigoare a actului normativ susamintit era aşteptată cu mult interes, cu speranţa că acesta va rezolva o dată pentru totdeauna situaţia foştilor proprietari îndreptăţiţi la măsuri reparatorii. 
Reglementarea defectuoasă şi lacunară prevăzută de Legea nr. 247/2005 concretizată în lipsa de celeritate şi de previziune a procedurii de soluţionare a dosarelor de despăgubire pentru bunurile preluate abuziv de către stat, aspecte constatate şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclama, într-adevăr, intervenţia unei noi legislaţii în domeniu. 
Cu toate acestea, modalitatea în care legiuitorul a înţeles să soluţioneze problematica respectivă prin Legea nr. 165/2013, care a instituit noi termene  în care instituţiile implicate în procesul de retrocedare aveau posibilitatea să soluţioneze dosarele şi o nouă modalitate de stabilire a despăgubirilor băneşti prin compensarea valorii imobilului prin puncte, puncte care pot fi valorificate de abia începând cu data de 1 ianuarie 2016, a fost privită, pe bună dreptate, ca o nouă amânare a soluţionării dosarelor de despăgubire.
În acest context, declararea ca neconstituţională a unui număr de articole din actul normativ a fost, încă de la început, doar o chestiune de timp. 
Astfel, în şedinţa din data de 27.02.2014, Curtea Constituţională a analizat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 prin raportare la dispoziţiile art. 33 din acelaşi act normativ, ridicată de petenţii Eyal Munteanu, Magda Munteanu Tamar, Florica Seceleanu şi Paul Goldenberg în cauze având ca obiect soluţionarea unor cereri formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Reţinem că art. 4 şi respectiv art. 33 al (1) din Legea nr. 165/2013 în varianta adoptată de legislativ, statuau:
"Dispozitiile prezentei legi se aplica cererilor formulate si depuse, in termen legal, la entitatile investite de lege, nesolutionate pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instantelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului suspendate in temeiul Hotararii-pilot din 12 octombrie 2010, pronuntata in Cauza Maria Atanasiu si altii impotriva Romaniei, la data intrarii in vigoare a prezentei legi." 
"(1)Entitatile investite de lege au obligatia de a solutiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, inregistrate si nesolutionate pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi si de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, dupa cum urmeaza: 
a) in termen de 12 luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar de pana la 2.500 de cereri; 
b) in termen de 24 de luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar cuprins intre 2.500 si 5.000 de cereri; 
c) in termen de 36 de luni, entitatile investite de lege care mai au de solutionat un numar de peste 5.000 de cereri." 
În raport de vechea reglementare oferită de Legea nr. 10/2001, care stabilea un interval de timp maxim în care entitatea notificată era obligată să se pronunţe prin dispoziţie/decizie, de 60 de zile, constatăm că termenele introduse de art. 33 din Legea nr. 165/2013, aplicabile atât la nivel de procedură administrativă cât şi dosarelor deja înregistrate pe rolul instanţelor de judecată, tergiversează în mod nejustificat soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de către persoanele îndreptăţite. 
Un efect direct al dispoziţiilor citate se concretizează în pronunţarea unor soluţii de respingere a acţiunilor formulate de către persoanele îndreptăţite împotriva entităţilor investite de lege, ca prematur formulate, în situaţia în care reclamantul se adresează instanţei de judecată înainte de expirarea noilor termene şi chiar în cazul dosarelor deja înregistrate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
Contextul juridic creat a generat premisele ca, prin Decizia nr. 88/27.02.2014 [1], Curtea Constituţională să admită excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Eyal Munteanu, Magda Munteanu Tamar, Florica Seceleanu şi Paul Goldenberg şi să constate că "dispoziţiile art.4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii."
Deşi s-a susţinut în repetate rânduri că prevederile Legii nr. 165/2013 sunt de imediată aplicare, Curtea a pornit de la raţionamentul că  aplicarea imediată a legii procesual civile noi, în privința unor efecte juridice consumate, poate da naștere unei încălcări a dispozițiilor constituționale referitoare la principiul neretroactivității legii.. 
Cu privire la principiul neretroactivităţii legii, s-a reţinut expressis verbis că acesta este “valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia”, singura derogare permisă fiind cea privitoare la legea penală sau contravenţională mai favorabilă. O abordare diferită ar periclita însăşi “securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept”.
În acest context şi reţinând situaţia faptică a petenţilor, Curtea a concluzionat că aplicarea termenelor menţionate de art. 33 din Legea nr. 165/2013 dosarelor deja înregistrate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii, are un profund caracter neconstituţional.
Această soluţie tranşează problematica persoanelor îndreptăţite la retrocedarea imobilelor care sesizaseră deja instanţa de judecată cu cereri în justiţie împotriva entităţilor notificate, consfinţind în mod explicit faptul că dreptul acestora la acţiune împotriva autorităţilor amintite este născut, actual şi produce consecinţe juridice. 
Analizând conţinutul art. 4 din Legea nr. 165/2013, notăm că sfera situaţiilor care se află sub incidenţa actului normativ menţionat cuprinde şi categoria persoanelor îndreptăţite care la data intrării în vigoare a actului normativ, sesizaseră entităţile investite de lege cu cereri în vederea restituirii imobilelor, însă acestea nu le fuseseră soluţionate până la data intrării în vigoare a legii. 
Stricto sensu, reţinând dispozitivul Deciziei nr. 88/27.02.2014, conchidem că acesta nu este aplicabil justiţiabililor susmenţionaţi, în cazul aestora prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 producând efecte juridice.
Este evident că raportându-ne la situaţia petenţilor care au investit Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei şi la obiectul dosarului de fond al acestora, instanţa s-a considerat investită să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate exclusiv prin prisma justiţiabililor care formulaseră deja acţiuni în justiţie la data intrării în vigoare a legii. 
Cu toate acestea, în justificarea soluţiei pronunţate, Curtea sancţionează aplicarea retroactivă a legii civile asupra unor efecte juridice deja consumate, în sfera acestor efecte juridice consumate, putând fi asimilată, alături de situaţia persoanelor care sesizaseră deja instanţa de judecată la data intrării în vigoare a legii şi situaţia persoanelor care au sesizat în termen legal entităţile investite de lege, în procedura administrativă.
Că modalitatea de interpretare a principiului neretroactivităţii legii civile este lăsată la latitudinea instanţei investite cu cererea de chemare în judecată, situaţia fiind diferită de la caz la caz, este stabilit chiar de Curtea Constituţională, în considerentele aceleaşi decizii, prin care se statuează: "rezolvarea conflictului in timp a dispozitiilor procesual civile, care din punct de vedere constitutional are ca scop respectarea principiului neretroactivitatii legii, necesita o apreciere diferentiata a acestora.”
În concluzie, în ceea ce priveşte cererile de chemare în judecată aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei este ţinut în mod obligatoriu de cele statuate de Curtea Constituţională. Totodată, în ceea ce priveşte eventualele cereri de chemare în judecată introduse ulterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013, judecătorul investit cu soluţionarea cauzei, în baza rolului activ pe care îl deţine, poate da eficienţă interpretărilor Curţii Constituţionale expuse în conţinutul Deciziei nr. 88/27.02.2014, cu consecinţa analizei punctuale a cazului cu care a fost investit, ceea ce poate creea premisele aprecierii instanţei de fond că în cauza respectivă prevederile Legii nr. 165/2013 nu pot retroactiva, urmarea fiind chiar şi o posibilă admitere a acţiunii.
Mergând mai departe cu prezentarea deciziilor de neconstituţionalitate pronunţate în materia Legii nr. 165/2013, notăm că la data de 08.04.2014, Curtea Constituţională, analizând încă o dată conţinutul art.4 din actul normativ susamintit, a pronunţat Decizia nr. 210 [2], constatând că dispozițiile art.4 teza a doua raportate la cele ale art.1 alin.(2) din Legea nr.165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr.368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr.165/2013, sunt neconstituționale.
Soluţia menţionată mai sus a fost generată de reglementarea iniţială a Legii nr. 165/2013, act normativ care la art. 1 statua:
„În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap.III.”
Astfel, noua reglementare în materia proprietăţilor preluate abuziv de către stat consacra acordarea de puncte în compensare ca singura măsură reparatorie în situaţia în care restituirea imobilului nu mai era posibilă.
Or reglementarea anterioară, respectiv art. 26 al.(1) din Legea nr. 10/2001 stabilea cu titlu imperativ că în situaţia în care restituirea bunului în natură nu mai este posibilă, se vor acorda persoanei îndreptăţite în compensare bunuri sau servicii sau acesteia i se vor propune despăgubiri în condiţiile legii speciale. 
Se constată aşadar două regimuri juridice diferite aplicabile aceleiaşi categorii de persoane, respectiv cel reprezentat de Legea nr. 10/2001 care a produs efecte până în mai 2013 şi cel reprezentat de Legea nr. 165/2013, intrat în vigoare ulterior. 
Prin faptul că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele îndreptăţite la retrocedarea imobilelor aveau posibilitatea de a opta între bunuri sau servicii în compensare sau despăgubiri băneşti, iar actul normativ amintit limitase măsurile reparatorii, la acordarea de puncte în compensare, se creează o vădită discriminare între persoanele îndreptăţite, cu consecinţa lipsirii de predictibilitate şi chiar de securitate juridică a procedurii în sine.  
Menţionăm că această "scăpare" a legiuitorului în formularea iniţială a art. 1 al.(2) din Legea nr. 165/2013 a fost înlăturată de Legea nr.368/2013, prin care textul de lege citat a fost modificat în sensul că în situaţia în care o restituire în natură nu mai este posibilă, alături de puncte în compensarea valorii imobilului, se pot acorda şi bunuri în compensare.
Cea mai recentă decizie de neconstituţionalite cu privire la Legea nr. 165/2013 o reprezintă Decizia nr. 269/07.05.2014 [3],  prin care s-a stabilit că "prevederile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in Romania sunt constitutionale in masura in care termenele prevazute la art. 34 alin. (1) din aceeasi lege nu se aplica si cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instantelor la data intrarii in vigoare a legii."
Cauza a fost supusă analizei Curţii Constituţionale prin conexarea a mai multor dosare de fond, introduse în instanţă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi având ca obiect obligarea fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor, la îndeplinirea obligaţiilor legale. 
În solicitările formulate către Curte, reclamanţii au invocat neconstituţionalitatea mai multor articole din Legea nr. 165/2013, însă instanţa a admis  parţial doar excepţia neconstituţionalitate a art.4 teza a doua din lege prin raportare la art. 34 al.(1) din acelaşi act normativ.
Reţinând materia dosarelor de fond, Curtea  Constituţională a procedat la analizarea dosarelor referitoare la acţiuni în justiţie aparţinând materiei contenciosului administrativ, având ca obiect refuzul fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluţiona dosarele despăgubire, acţiuni introduse sub imperiul fostei reglementări, respectiv Legea nr. 247/2005. 
Prin prisma reglementării oferite de Legea nr. 247/2005, observăm că acest act normativ nu stabilea în mod expres un termen în care fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor era obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire. 
Astfel, persoanele îndreptăţite aveau posibilitatea să sesizeze instanţele de judecată de contencios administrativ în vederea soluţionării refuzului nejustificat de a soluţiona dosarele de despăgubire în termen rezonabil.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, art. 34 al.(1) din acest act normativ a stabilit următoarele:
"(1) Dosarele inregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor vor fi solutionate in termen de 60 de luni de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, cu exceptia dosarelor de fond funciar, care vor fi solutionate in termen de 36 de luni."
Din coroborarea acestui articol cu conţinutul art. 4 al Legii nr. 165/2013, constatăm că în viziunea legiuitorului, termenul amintit urma să se aplice cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotarârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu si alţii împotriva României.
Ca şi în situaţia analizării constituţionalităţii art. 33 din Legea nr. 165/2013, Curtea a observat că termenul de 60 de zile statuat de art. 34 operează de plano în favoarea instituţiilor statului, cu consecinţa respingerii cererilor de chemare în judecată formulate înlăuntrul intervalului de timp amintit, ca prematur introduse.
Or, cu privire la situaţia creată, s-a reţinut de către Curte că aplicarea termenului de 60 de zile şi în cazul dosarelor înregistrate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii, încalcă egalitatea armelor dintre părţile angrenate în procesul de acordare a măsurilor reparatorii, în dezavantajul persoanelor îndreptăţite şi în avantajul autorităţilor statale, urmarea fiind afectarea vădită a dreptului la un proces echitabil. 
Schimbarea regulilor de desfăşurare a procedurii de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii cu efecte asupra unor dosare pendinte, este inadmisibilă, consecinţa reprezentând-o şi lipsirea de predictibilitate şi chiar de celeritate a procesului de acordare a măsurilor reparatorii.
În ceea ce priveşte dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013,  Curtea statuează expressis verbis că în situaţia în care fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termen rezonabil, soluţia o constituie admiterea cererilor de chemare în judecată, cu obligarea actualei Comisii Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la verificarea existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, la evaluarea despăgubirilor cuvenite şi la emiterea deciziei de compensare în puncte, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, conform art. 24 din Legea nr. 554/2004. 
Ca şi în cazul Deciziei nr. 88/27.02.2014 cu referire la prevederile art. 33 al.(1) din Legea nr. 165/2013, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 269/07.05.2014, termenul stabilit de art. 34 din acelaşi act normativ nu se va mai aplica dosarelor în curs şi nu va mai putea fi invocat în apărarea sa de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.
Prin urmare, ceea ce a condus la constatarea neconstituţionalităţii aplicării termenelor instituite de art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013 acţiunilor în justiţie pendinte a fost încălcarea de către acestea a principiului neretroactivităţii legii civile (acestea nefiind incidente asupra unor efecte juridice deja consumate) şi a dreptului la un proces echitabil (prin generarea unui dezechilibru vădit între justiţiabili şi instituţiile implicate în procesul de retrocedare). 
După cum am constatat, deocamdată, cele statuate de către Curtea Constituţională vizează în mod direct dosarele de instanţă pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În mod indirect, şi în raport de rolul activ al instanţelor de judecată care pot da o interpretare a celor două decizii individualizată, de la caz la caz, cele stabilite de către Curte pot produce consecinţe juridice şi asupra celorlalte categorii de acţiuni în justiţie aparţinând materiei retrocedării, cum ar fi şi cererile de chemare în judecată formulate ulterior intrării în vigoare a legii.
De altfel, un "efect juridic consumat" asupra căruia în principiu nu se poate acţiona în mod retroactiv îl constituie şi situaţia persoanelor îndreptăţite cărora deja li se emiseseră dispoziţii de către entităţile notificate sau propuneri de acordarea unor despăgubiri în baza legilor funciare la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, fără a sesiza instanţele de judecată. Lecturând cele două decizii de neconstituţionalite, observăm că acelaşi raţionament al Curţii putea conduce la constatarea neconstituţionalităţii textelor de lege şi în ceea ce priveşte această categorie de persoane îndreptăţite.
Pe de altă parte, alături de termenele regăsite la art. 33 şi 34, observăm că Legea nr. 165/2013 instituie şi alte reguli cu privire la  stabilirea şi acordarea de măsuri reparatorii, reguli care şi acestea se aplică cu efect retroactiv şi care instituie o procedură mult mai îndelungată şi sinoasă chiar şi decât cea anterioară, prevăzută de Legea nr. 247/2005.
În acest context, constatarea neconstituţionalităţii şi a altor prevederi ale Legii nr. 165/2013 devine doar o problemă de timp.

[1] publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014
[2] publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.418 din 05.06.2014
[3] publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 513 din data de 09.07.2014
http://www.juridice.ro/333809/efectele-deciziilor-de-neconstitutionalitate-pronuntate-in-materia-legii-nr-1652013.html