luni, 6 noiembrie 2017

Onerozitatea excesivă a convențiilor de credit bancar

Este acceptat în unanimitate faptul că pe fundalul hipervalorizării monedei franc elvețian din ultimii ani alături de contextul socio-economic actual,  amploarea efectelor convențiilor de credit bancar asupra consumatorilor a reprezentat o problemă de interes general.
Acest fapt explică pe de o parte numărul mare al litigiilor existente pe rolul instanțelor de judecată în materia clauzelor abuzive sau a procedurii de dare în plată a imobilelor și pe de altă parte afluxul de reglementări în domeniu ce au finalitatea de a apăra drepturile din materia protecției drepturilor consumatorilor - titulari de credite bancare. 
Rămânând în sfera efectelor juridice a contractelor de credit bancar constatăm că un detaliu important ce condiționează amploarea acestora este reprezentat de gradul de onerozitate pe care convențiile sus-menționate îl impun consumatorului, concretizat în valoarea ratei lunare pe care acesta este obligat să o achite.

1.Conceptele de onerozitate și onerozitate excesivă în reglementarea de drept comun 
În legislația internă, noțiunea de onerozitate și-a găsit definiția în normele de drept civil ce reglementează caracterele juridice ale contractelor.
Astfel, dispozițiile art. 945 din  vechiul Cod Civil stabileau:
„Contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj”.
Ulterior, această definiție este preluată și în Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, art. 1172 al acestui act normativ prevăzând:
„Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.”
Stricto senso, reținem așadar că noțiunea de onerozitate sau cu titlu oneros își găsește expresia în sintagma juridică ce caracterizează un act sau fapt care implică  anumite obligații, cheltuieli sau sarcini .
În limbajul uzual când utilizăm termenul de oneros ne referim la ceva ce este "împovărător,  apăsător", uneori chiar "necinstit, incorect sau chiar ilegal" .[1]
Desigur că din perspectiva prezentei lucrări interes prezintă noțiunea de onerozitate astfel cum aceasta este definită de textele legale sus-menționate și conform căreia o convenție oneroasă este aceea în care fiecare parte urmărește obținerea unui câștig.
Acestea fiind zise, prin raportare la reglementările arătate, constatăm că noțiunea de onerozitate se concretizează în însuși scopul, finalitatea perfectării anumitor tipuri de convenții, cum ar fi cele de vânzare cumpărare, locațiune, împrumut, etc.
Prin urmare, existența caracterului oneros constituie o trăsătură fundamentală a anumitor tipuri de convenții, definită suficient de clar în reglementările interne, a cărei legalitate și necesitate nu se mai impune a fi discutată.
Cu toate acestea, constatăm că ceea ce a pus probleme în practica judiciară și mai cu seamă în executarea contractelor oneroase a fost aprecierea limitelor în care onerozitatea contractuală poate opera și poate produce efecte juridice sau cu alte cuvinte a limitelor peste care onerozitatea contractuală devine excesivă, abuzivă sau chiar ilegală.
Întrucât fiecare convenție în sine comportă caracteristici specifice, a oferi o definiție punctuală a noțiunii de onerozitate excesivă constituie un demers extrem de greu, dacă nu chiar imposibil.
Din acest motiv, în legislația internă nu a existat și nu există o definiție punctuală a acestui concept, o conturare a acestuia putând fi obținută din interpretarea și coroborarea altor instituții și principii civile.
Astfel, în reglementarea oferită de vechiul Cod de Procedură Civilă, în practica instanțelor de judecată și în doctrină, importanță sporită au reprezentat dispozițiile art. 970 și respectiv 1578-1579 C.C. 1864.
Prevederile art. 970 C.C. statuau cu titlu imperativ: 
" Convenţiile trebuie executate cu buna-credinţa.
Ele obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa."

Pe de altă parte, abordând domeniul împrumuturilor bănești sau a altor valori, prevederile art. 1578-1579 C.C. 1864 stipulau următoarele reguli:
" Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.
Intamplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.
Regula cuprinsă în articolul precedent nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte.
În acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeaşi calitate şi cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea preţului lor.
Asemenea când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restitutiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinseca a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate." 
Analizând textele legale expuse, constatăm că acestea consfințesc două reguli fundamentale care vizează executarea convențiilor:
Prima este aceea că orice contract trebuie executat cu bună credință și cu respectarea normelor de echitate și reprezintă, într-o oarecare măsură o limitare a principiului de drept pacta sunt servanta, reglementat de art. 969 C.C.1864.
Cea de a doua regulă consfințește principiul nominalismului în materia contractelor de împrumut având ca obiect sume de bani, stabilind regula că debitorul va fi obligat la aceeași sumă numerică prevăzută în contract, dar și o veritabilă excepție de la acest principiu, aplicabilă în materia metalelor sau a monezilor de aur și argint.
Suprapunând normele arătate noțiunii de onerozitate a convențiilor, constatăm că efectele acesteia din urmă sunt circumscrise bunei credințe a părților contractuale și echității, alături de principiul nominalismului în materia convențiilor ce au ca obiect împrumuturi bănești. 
Astfel, în reglementarea oferită de Codul Civil de la 1864, noțiunea de onerozitate excesivă era practic lăsată la aprecierea părților contractuale și eventual a judecătorului investit cu o cerere în acest sens, în funcție de fiecare caz în parte, cu aplicarea art. 970 și eventual a art. 1578-1579  C.C.
Ulterior, o dată cu intervenirea Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, conceptul de onerozitate excesivă a suferit o reglementare mai punctuală, regăsită în conținutul dispozițiilor art. 1271 al actului normativ sus-menționat și care statuează cu titlu imperativ:
" dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
Așadar, dacă în vechea reglementare dispozițiile Codului Civil 1864 nu făceau trimitere expressis verbis la conceptul de onerozitate excesivă, aceasta putând fi apreciată de către părțile contractuale și eventual de către instanța de judecată prin verificarea existenței normelor de echitate și bună credință, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil nu numai că abordează în mod punctual această noțiune, însă oferă atât remediile juridice prin care pot fi înlăturate efectele acesteia cât și condițiile în care aceste remedii pot funcționa.
Observăm că dacă vechiul Cod Civil prevedea ca și remediu în vederea înlăturării efectelor onerozității excesive o eventuală rezoluțiune/reziliere a convenției, cu posibilitatea angajării răspunderii contractuale a părții culpabile,  Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil introduce două mijloace legale suplimentare, și anume adaptarea contractului și încetarea acestuia, ambele dispuse de instanța de judecată în condițiile stabilite de art. 1271.
Reglementarea conținută de art. 1271 C.C. este cunoscută sub denumirea de teorie a impreviziunii contractuale și constituie o excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor, încadrându-se în " sfera acelor situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial". [2] 
În altă ordine de idei, teoria impreviziunii astfel cum aceasta este reglementată de noul Cod Civil apare ca un instrument juridic eficient prin care instanța de judecată poate interveni asupra unui contract cu finalitatea reechilibrării prestațiilor dintre părți și cu efect implicit și asupra unei eventuale onerozități  excesive.
Întâlnită cu precădere în materia contractelor cu executare succesivă și mai puțin frecvent în situația contractelor cu executare uno ictu, impreviziunea contractuală nu trebuie confundată cu  clauzele de revizuire a contractelor sau de hardship, acestea reprezentând mecanisme juridice preventive de apărare împotriva efectelor deprecierii puterii de cumpărare a banilor. [3].

2. Onerozitatea excesivă în convențiile de credit bancar
Raportându-ne la realitatea economică din ultimii ani, constatăm că problematica onerozității excesive devine din ce în ce mai vizibilă în ceea ce privește convențiile care exprimă raporturile dintre consumatori și diverși profesioniști.
Dintre acestea, o pondere foarte mare o dețin convențiile de credit bancar, îndatorarea ridicată a consumatorilor titulari de credite bancare fiind determinată, pe de o parte, de utilizarea unui număr semnificativ de clauze abuzive iar pe de altă parte de hipervalorizarea monedei franc elvețian (la creditele efectuate în această monedă).
Astfel, în contextul în care tot mai multe instanțe de judecată sunt asaltate cu acțiuni ce au ca obiect constatarea abuzivă a clauzelor contractuale din diversele convenții de credit și cu solicitări de stabilizare a cursului valutar leu/franc la cel de la data contractării, identificarea unor criterii de apreciere a gradului de onerozitate generat de convenția contestată constituie o provocare continuă.
Este indiscutabil că la fel ca orice contract sinalagmatic și cu titlu oneros, și convenția de credit bancar va fi guvernată de dispozițiile art. 970 C.C. 1864, respectiv art. 1271 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, în funcție de data când aceasta a fost încheiată (sub imperiul Codului Civil 1864 sau sub imperiul Legii nr. 287/2009).
Aceasta înseamnă că și convențiile de credit bancar și implicit gradul de onerozitate al acestora față de debitor (consumator) trebuie să fie executate în limita bunei credințe și echității.
În ceea ce privește aplicarea teoriei impreviziunii convențiilor încheiate sub Codul Civil 1864, într-o interpretare inițială a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, s-a apreciat că principiul neretroactivității legii civile permite aplicarea unei astfel de teorii exclusiv convențiilor perfectate sub imperiul noului Cod Civil.
Acest raționament era susținut și de dispozițiile art. 107 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil care stabileau că dispozițiile art. 1271 din noul Cod Civil se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod Civil.
Ulterior, cel puțin în ceea ce privește convențiile de credit, o dată cu intervenirea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a imobilelor și a analizării constituționalității unor articole din conținutul acesteia, prin Decizia nr. 623/2016 [4], Curtea Constituțională a statuat asupra aplicării impreviziunii, stabilind că aceasta a existat și sub imperiul Codului Civil 1864 și este incidentă și convențiilor încheiate sub imperiul acestui act normativ.
Astfel, în considerentele deciziei sus-menționate, instanța constituțională a observat că art. 969, respectiv art. 970 C.C. 1864 circumscriu orice convenție forței obligatorii izvorâte din voința părților și bunei credințe, respectiv echității, ceea ce presupune ca părțile, sau când părțile nu au reușit, instanța de judecată să procedeze la adaptarea contractului, în ipoteza existenței unor factori obiectivi (situația neprevăzută) și subiectivi (buna credință) care reclamă acest lucru.
Prin raportare la cele expuse, adaptarea convenției de credit bancar (ca și remediu împotriva onerozității excesive) este posibilă și în ceea ce privește convențiile de credit încheiate sub imperiul Codului Civil 1864, în conformitate cu prevederile art. 970 din actul normativ citat și cu dispozițiile deciziei arătate.
Trecând peste normele de drept comun, referitor la convențiile de credit bancar, legislația de nișă stipulează o serie de prevederi prin intermediul cărora se poate interveni asupra unei eventuale onerozități excesive generată de un contract de acest gen.
În acest sens, un loc deosebit îl dețin reglementările în materia protecției drepturilor consumatorilor precum O.G. nr.21/1992 privind protecția drepturilor consumatorului și cele din domeniul financiar bancar precum O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și respectiv O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr.50/2010.
O.G. nr. 21/1992 a fost poate printre primele acte normative care a urmărit protecția drepturilor consumatorilor, producând efecte și asupra titlularilor convențiilor de credit bancar.
Astfel, în varianta sa inițială, actul normativ sus-citat consfințea în premieră dreptul consumatorilor de a plăti pentru produsele sau serviciile de care beneficiază sume stabilite prealabil cu exactitate (art. 10 lit.f din varianta inițială a O.G.nr.21/1992).
Ulterior, în anul 2008, urmare a intervenirii Directivei nr.48/CE/2008, actul normativ citat a fost completat cu obligații suplimentare pentru furnizorii de servicii financiare (creditare), în sensul că acestora li se interzicea " majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract" (art. 9 ind.3 lit.e pct.1), introducerea de noi " taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract" (art. 9 ind.3 lit.e pct.2), variația dobânzi contractuale urmând a fi independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru ((art. 9 ind.3 lit.g pct.1).
În anul 2010, O.U.G. nr.50/2010 a reglementat mai detailat modalitatea acordării creditelor bancare, stabilind punctual care sunt comisioanele ce pot fi percepute de către bănci prin convențiile de credit bancar ("comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensatie in cazul rambursarii anticipate, costuri aferente asigurarilor, dupa caz, penalitati, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor" conform art. 36) și prevăzând expres care este modalitatea de calcul a dobânzii contractuale (dobanda va fi compusa dintr-un indice de referinta EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumita perioada sau din rata dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei, in functie de valuta creditului, la care creditorul adauga o anumita marja fixa pe toata perioada derularii contractului conform art. 37 lit.a).
Este de prisos să menționăm că urmărind protecția consumatorilor titulari de credite bancare, toate aceste norme au reprezentat mecanisme prin care, cel puțin în plan teoretic, se obținea o diminuare a onerozității excesive a obligațiilor persoanelor sus-menționate.
Succesul acestor măsuri a depins în mare parte de modalitatea în care acestea au fost puse în aplicare de către instituțiile de credit, existând profesioniști care le-au implementat cu succes și profesioniști care le-au ignorat, ceea ce a dat naștere la un aflux de litigii în materia clauzelor abuzive.
Recent, Parlamentul European a adoptat Directiva nr. 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor care urmărește sporirea protecției consumatorilor titulari de credite bancare în raporturile cu furnizorii de servicii financiare.
În România, directiva sus-menționată a fost transpusă prin O.U.G. nr.52/2016 prin care sfera obligațiilor profesioniștilor furnizori de credite bancare este mult extinsă, drepturile consumatorilor fiind consolidate.
Față de legislația anterioară, actul normativ menționat introduce următoarele reguli:
- se interzice perceperea unor comisioane în situațiile în care consumatorii solicită schimbarea garanțiilor, în condițiile în care consumatorul plătește toate costurile aferente constituirii și evaluării noilor garanții (art. 16 lit. f);
- se interzice creșterea marjei de dobândă sau a ratei dobânzii fixe, introducerea și majorarea comisioanelor, sau a altor elemente noi de cost pentru rescadențări, reeșalonări, perioade de grație acordate la solicitarea consumatorului (art. 16 lit.g);
- se introduce posibilitatea reconvertirii creditului într-o monedă alternativă, în orice moment (art. 32);
-  se introduce obligația de diligență a furnizorilor de servicii financiare, ca în situația în care consumatorul are dificultăți de plată, să stabilească împreună cu acesta care au fost motivele care au determinat situația și care sunt măsurile adecvate, care pot include: refinanțarea totală sau parțială a contractului de credit utilizând una din ofertele curente ale creditorului; prelungirea duratei contractului de credit; schimbarea tipului contractului de credit; amânarea plății sumei totale sau parțiale a ratei de rambursare pentru o perioadă; schimbarea ratei dobânzii; oferirea unei perioade fără plăți; reducerea pe perioade scurte a ratei; consolidarea mai multor credite care poate oferi un termen mai lung de creditare și o rată mai mică; rescadențarea ratelor; reeșalonarea ratelor; conversia creditelor; (art. 47-48)
- posibilitatea declarării creditului scadent anticipat numai după înregistrarea unui număr de 90 de zile consecutive restanță de către consumator, după acest moment putând fi percepută doar o dobândă penalizatoare calculată pe bază de procent fix și care nu poate fi mai mare de două puncte procentuale, aplicată la datoria exigibilă (art.55);
- pe perioada executării silite se interzice perceperea dobânzilor și a dobânzilor penalizatoare;
- se interzice perceperea de către cesionarii creditelor de comisioane, dobânzi și dobânzi penalizatoare, cu excepția dobânzilor penalizatoare legale și de către entitățile recuperatoare de creanțe de costuri aferente activității de recuperare (art. 60);Nu în ultimul rând menționăm și că O.U.G. nr.52/2016 a prevăzut în sarcina furnizorilor de servicii financiare obligații suplimentare în ceea ce privește formarea profesională a personalului și prudențialitatea în raporturile cu consumatorii.
Acestea fiind zise constatăm că prin normele pe care le impune, prin faptul că practic reconfigurează conținutul convenției de credit și condițiile acordării acestuia, O.U.G. nr. 52/2016 produce practic efecte de plano și asupra  nivelului de onerozitate al contractului.
Astfel, stabilind o serie de obligații suplimentare în sarcina instituțiilor de credit, materializate în modalități precise și punctuale de calcul a dobânzii contractuale/penalizatoare, de percepere a comisioanelor și a altor speze, O.U.G. nr. 52/2016  va determina o "relaxare" a gradului de îndatorare a consumatorilor titulari de credite bancare.
În altă ordine de idei, suplimentar față de normele de drept comun regăsite în dispozițiile Codului Civil 1864 și Legii nr.287/2009 privind noul Cod Civil, care stabilesc cadrul juridic general pe baza căruia părțile sau instanța de judecată pot influența gradul de onerozitate al convențiilor de credit, prevederile legislației financiar bancare stabilesc și modalitățile concrete prin care se poate obține un astfel de demers.
În ceea ce privește existența unor criterii pe baza cărora să poată fi apreciat gradul de onerozitate al unei convenții, s-au încercat multe definiții atât în dreptul intern cât și în dreptul internațional.
Au existat unele opinii în sensul că o onerozitate excesivă ar putea fi exprimată de ipoteza creșterii obligației contractuale a debitorului cu un procent de 50% . [5] 
Este evident că în unele situații acest reper poate fi suficient însă uneori acesta nu poate fi utilizat ut singuli, aprecierea nivelului de îndatorare a unei părți contractuale depinzând și de alte aspecte, cum ar fi situația financiară a părții contractuale, buna credință a acesteia, etc.
În ceea ce privește convențiile de credit bancar, acest raționament a fost îmbrățișat atât de Curtea Constituțională (după cum s-a constatat din analiza Deciziei nr. 623/2016) dar și de Curtea Europeană de Justiție.
Cu titlu de exemplu, amintim recenta hotărâre pronunțată în cauza Andriciuc contra Banca Românească S.A.[6] în care instanța sus-menționată a statuat că un consumator trebuie " să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare".
Opinăm că abordarea de mai sus se naște tot din necesitatea identificării de instrumente suplimentare în vederea diminuării nivelului de îndatorare al debitorilor convențiilor de credit și este, bineînțeles, obligatorie pentru părțile contractante și pentru instanțele de judecată.
Concluzionând cele expuse, observăm că sfera reperelor care stau la originea aprecierii gradului de onerozitate al convențiilor sus-menționate este practic infinită, fiecare caz în parte fiind unic în felul său și necesitând implicarea părților contractuale și atunci când este cazul a  instanței de judecată.
În contextul în care "frânarea brutală a creşterii economice şi recesiunea ne obligă să repunem în discuţie previziunile creşterii economice şi veniturile noastre" [7], în scopul evitării ruinării anumitor categorii de debitori ai unor convenții de credit în anumite situații, identificarea de noi modalității de controlare a creșterii onerozității contractuale constituie o problemă de interes continuu.

[1] www.dexonline.ro 
[2] Ionica Ninu, "Efectele contractului. Practica judiciară și reglementarea în noul Cod Civil" ,Ed. Hamangiu,  pag. 10.
[3] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, , p. 474
[4] Prin Decizia nr. 623/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.53/18.01.2017 a fost analizată constituționalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile 
[5]Proiectul Codului Privat European (Principles of European Contract Law, p. 121).
[6] Hotărârea pronunțată de către Curtea Europeană de Justiție din data de 20.09.2017 în cauza nr. C-186/16, având ca obiect cerere preliminară formulată de către Curtea de Apel Oradea în baza art. 267 T.F.U.E.
[7]Revue des contrats nr. 1/2010, p. 380 

https://www.juridice.ro/545060/onerozitatea-excesiva-a-conventiilor-de-credit-bancar.html

miercuri, 13 septembrie 2017

Noutăți în ceea ce privește Legea dării în plată


În Monitorul Oficial nr. 656/09.08.2017 a fost publicată Decizia C.C.R. nr. 95/2017 prin care s-au respins ca inadmisibile, respectiv neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate referitoare la art. 11 teza întâi și a doua raportate la art. 3 teza întâi, respectiv teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 5 al. (3), art. 7 alin. (1), (2), (3), (4) (5) şi (6), art. 8 alin. (1) și (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.
Conținutul deciziei sus-menționate este deosebit de important, în contextul în care Curtea Constituțională reconfirmă legalitatea suspendării de drept a executării convențiilor de credit ca urmare a inițierii procedurii de dare în plată, nefiind vorba de o încălcare a drepturilor constituționale garantate creditorului. 
De asemenea, venind în completarea celor statuate prin Decizia nr. 639/2016, Curtea Constituțională stabilește expressis verbis că procedura de dare în plată se aplică și în situația în care împotriva debitorului a fost inițiată executarea silită.
În acest sens, în considerentele deciziei menționate se constată că  "soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie".
Pentru mai multe detalii, vă prezentăm alăturat integral textul deciziei: 


DECIZIA nr. 95 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite


1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti şi Societatea ERB New Europe Funding II BV din Bucureşti în Dosarul nr. 1.466/206/2016 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.510D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 31 ianuarie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi în prezenţa reprezentantului părţii Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti, domnul avocat Valeriu Stoica, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 28 februarie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 27 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.466/206/2016, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti şi Societatea ERB New Europe Funding II BV din Bucureşti într-o cauză având ca obiect contestaţie privind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia susţin că se aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, legea nouă adaugă raportului juridic născut sub imperiul legii vechi o instituţie juridică cu caracter de noutate faţă de dispoziţiile legale avute în vedere de părţi, aplicabile la data încheierii raportului juridic. Prin aplicarea legii noi se ajunge, aşadar, la o altă consecinţă, la alte efecte ale contractului şi la un alt mecanism de stingere a obligaţiilor decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate contractele. Prin aplicarea mecanismului de stingere a obligaţiilor prin darea în plată a contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii noi se produc alte efecte decât cele avute în vedere de părţi, deoarece se conferă dreptul debitorului de a schimba obiectul creanţei creditorului şi de a stinge raportul juridic înainte de termenul convenit. Atunci când s-a încheiat contractul de credit, părţile au convenit ca debitorul să se oblige să restituie sumele de bani primite cu titlu de împrumut. Ulterior, în viaţa contractului intervine legiuitorul şi, împotriva voinţei creditorului, conferă debitorului dreptul ca acesta să se libereze de obligaţia sa faţă de creditor printr-un alt bun decât cel la care s-a aşteptat şi se aşteaptă în mod legitim creditorul, fără să distingă după cum bunul este afectat sau nu de alte sarcini ori de stadiul în care acesta se găseşte, ori să solicite creditorului stingerea tuturor obligaţiilor în cazul în care bunul imobil afectat garanţiei creditorului a fost deja supus procedurii de executare silită.

5. În continuare, se susţine că art. 6 alin. (6) din Codul civil a clarificat noţiunea de „situaţie juridică“, valorificând experienţa doctrinară şi jurisprudenţială în materie, iar ipoteza reglementată de art. 3 din Legea nr. 77/2016 nu poate fi calificată drept o situaţie juridică, respectiv un „statut“ personal sau real. Prin urmare, dacă contractele au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, nu se poate aplica art. 11 în forma actuală, adică nu se poate institui în sarcina profesionistului obligaţia de a prelua cu titlu de dare în plată imobilul afectat garanţiei, cu efect liberatoriu pentru întreaga creanţă, pentru că un asemenea efect al contractului nu era prevăzut de lege la data stabilirii obligaţiilor, respectiv la data încheierii contractului. Or, dacă art. 11 prevede că dispoziţiile noii legi se aplică inclusiv contractelor în curs de derulare, adică şi celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, înseamnă că textul este neconstituţional, pentru că înfrânge principiul neretroactivităţii legii noi. În concluzie, pentru contractele încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu pot fi avute în vedere alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate.

6. Neconstituţionalitatea art. 7 din Legea nr. 77/2016 decurge, în primul rând, din încălcarea dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, având în vedere că obiectul contestaţiei este limitat strict la condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - dispoziţii care sunt neconstituţionale în raport cu libertatea economică şi dreptul de proprietate. Practic, deşi creditorul are dreptul de a contesta notificarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului afectat garanţiei, prin darea în plată, acesta nu poate formula nicio apărare cu privire la drepturile sale şi cu privire la aspectele particulare ale speţei care ar putea conduce, eventual, la o inadmisibilitate a notificării. Având în vedere că, faţă de condiţiile de admisibilitate prevăzute în lege, se conferă un drept general tuturor consumatorilor, fără a se avea în vedere o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia ar deveni prea oneroasă pentru consumator, din diverse circumstanţe excepţionale, limitarea obiectului contestaţiei strict la aceste motive echivalează, în cele din urmă, cu o îngrădire nejustificată a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, care, în aceste condiţii, devine ineficace şi iluzoriu. Aceasta reprezintă şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

7. Se apreciază că art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 44, coroborat cu art. 53 din Constituţie. Dreptul consumatorului este unul discreţionar, deoarece acesta poate alege în orice moment obligarea instituţiei creditoare la achiziţionarea imobilului. Privarea de bun nu are loc pe baza unui act al vreunei administraţii, ci pe temeiul voinţei unui particular, ceea ce face ca această ingerinţă să fie una arbitrară, întrucât particularul, respectiv consumatorul nu este obligat să urmărească vreun interes public, ci numai interesele sale private, atunci când solicită privarea instituţiei creditoare de bunul său. Limitarea gravă adusă dreptului de proprietate prin mecanismul dării în plată nu se încadrează în limitele permise de art. 53 din Constituţie, pierderea dreptului de proprietate nefiind proporţională cu scopul urmărit, elementul de protecţie socială neregăsindu-se în condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. În consecinţă, prin instituirea dării în plată cu efect liberatoriu, în lipsa consimţământului creditorului, la deplina discreţie a consumatorului şi fără a fi prevăzute condiţii minime de admisibilitate care să se refere la dificultăţile financiare ale consumatorului, se încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului.

8. Legea nr. 77/2016 încalcă şi art. 45 din Constituţie întrucât nu are relevanţă faptul că instituţia de credit a primit un bun imobil drept garanţie a obligaţiei de rambursare a creditului, ori, în cazul executării silite a bunului, preţul de adjudecare, deoarece intenţia de la momentul constituirii ipotecii nu este aceea de a dobândi acest imobil în proprietate, ci doar de a avea o preferinţă înaintea altor creditori în ceea ce priveşte sumele valorificate din vânzarea respectivului bun ipotecat, indiferent în mâinile cui s-ar afla la momentul valorificării. Ipoteca, înţeleasă ca drept real accesoriu, nu schimbă obiectul creanţei pe care o garantează, în speţă, fiind un drept real garantând executarea unei obligaţii de a da o sumă de bani, ci îl pune pe creditor în poziţia unui creditor preferat. Este adevărat că aceste persoane juridice pot deţine imobile în proprietate, dar astfel de imobile sunt deţinute ca bază a exercitării comerţului lor specific şi nu ca un scop în sine al comerţului lor. Din prisma art. 45, în coroborare cu art. 135 din Constituţie, statul are obligaţia de a nu schimba sau altera scopul activităţii unui actor la viaţa economică. Darea în plată, potrivit Codului civil, respectiv preluarea în contul creanţei, potrivit Codului de procedură civilă, sunt situaţii de excepţie. Cât timp se menţine în limitele unei excepţii, măsura este rezonabilă şi proporţională scopului executării obligaţiilor. Transformarea ei în regulă, prin instituirea unui drept unilateral, potestativ al consumatorului şi a unei obligaţii corelative a creditorului de a accepta darea în plată, sub sancţiunea pronunţării unei hotărâri de către instanţa de judecată, încalcă în mod evident libertatea economică a creditorului, care este silit să accepte o altă modalitate de valorificare a creanţei decât aceea care rezultă din scopul activităţii sale şi natura contractelor încheiate în realizarea acestuia (împrumuturi băneşti care, potrivit principiului nominalismului, presupun restituirea întocmai a sumelor împrumutate).

9. În desfăşurarea activităţii sale economice, persoana este liberă să îşi aleagă partenerii contractuali şi clienţii. Ca o consecinţă, deşi libertatea contractuală nu are valenţe constituţionale exprese, ea ar putea fi subsumată conceptului de liberă iniţiativă, deoarece mijlocul juridic prin care persoana participă la viaţa economică este contractul ca formă de manifestare a libertăţii contractuale.

10. În continuare se susţine că, atunci când este vorba despre un raport dintre particulari, statul trebuie să reglementeze justa exercitare a drepturilor concurente şi nu să supună un particular voinţei arbitrare a unui alt particular. De asemenea, nu sunt prevăzute condiţiile în care libertatea reglementată de art. 45 din Constituţie poate fi îngrădită prin instituirea dreptului consumatorului de a proceda la darea în plată, ceea ce înseamnă că dreptul consumatorului ce restrânge libertatea economică este discreţionar. Măsurile propuse sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit. Scopul este protejarea debitorilor aflaţi în dificultate financiară, pe când Legea nr. 77/2016 - art. 4 alin. (1) - nu prevede o astfel de condiţie pentru aplicarea dării în plată cu efect liberatoriu.

11. Protejarea consumatorilor şi simpla calitate de consumator a uneia dintre părţile contractului nu pot conduce la un asemenea efect drastic de încălcare a libertăţii economice şi contractuale, cu atât mai mult cu cât elementul de protecţie socială lipseşte cu desăvârşire din cadrul condiţiilor de admisibilitate din art. 4 alin. (1) al Legii nr. 77/2016. Aceasta cu atât mai mult cu cât acordarea de drepturi generale unei categorii largi de consumatori, fără a exista criterii clare în ce priveşte necesitatea consumatorului de protecţie socială, poate da naştere la abuzuri din partea acestora.

12. Judecătoria Câmpulung Moldovenesc apreciază că dispoziţiile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 nu contravin normelor constituţionale consacrate de art. 1 alin. (3) care consacră caracteristicile de stat de drept, democratic şi social ale României, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În schimb, sunt încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât Legea nr. 77/2016 nu reglementează nici în materie contravenţională şi nici în materie penală, astfel încât ea derogă de la principiul neretroactivităţii legii civile.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016.

16. Din analiza notelor scrise ale autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, depuse la dosarul cauzei, reiese că a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Instanţa judecătorească nu a sesizat, însă, Curtea şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a acestora, dar nici nu s-a pronunţat, în încheierea de sesizare, cu privire la admisibilitatea unei astfel de sesizări. Prin urmare, Curtea urmează să se pronunţe şi cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

17. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“;

– Art. 4 alin. (1): „Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

"a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.“;"

– Art. 5 alin. (1) şi (3): 

"(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. [...]

(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.“;"

– Art. 7: 

"(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.

(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.

(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.

(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.

(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.“;"

– Art. 8 alin. (1) şi (5):

" (1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. […]

(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.“;"

– Art. 10: 

"(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal.“;"

– Art. 11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.“

18. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 21 referitor la liberul acces la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, coroborat cu art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi art. 135 referitor la economie.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitatea acesteia prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă [...] care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“, precum şi de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“.

20. Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea reţine că data la care a fost încheiat contractul de credit ipotecar este anterioară intrării în vigoare a noului Cod Civil, respectiv 1 octombrie 2011. Curtea reţine, în plus, că autoarele excepţiei au invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze, în mod distinct, la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil („Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil [...]“) şi ipoteza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016.

21. Încheierea contractului de credit ipotecar ce face obiectul cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti care a sesizat Curtea în prezentul dosar înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil este un fapt relevant şi în examinarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. 

22. În continuare, din perspectiva condiţiei de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a reţinut că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract de credit în parte. Curtea a mai reţinut că, în cazul în care instanţa judecătorească nu ar avea posibilitatea să verifice îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, aceste dispoziţii legale ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

23. Curtea observă că, în prezenta cauză, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este constituit, inter alia, de prevederile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 şi că acestea sunt criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 21, 24, 44, 45, 53 şi 135 din Constituţie. Având însă în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, antereferită, precum şi faptul că această decizie a fost pronunţată ulterior datei la care a fost sesizată Curtea Constituţională în prezentul dosar, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la prevederile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 va fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

24. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, a reţinut că prevederile criticate din Legea nr. 77/2016 nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. De asemenea, cu privire la dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, a constatat lipsa de incidenţă în cauză (paragraful 130). În cauza de faţă, este pusă în discuţie conformitatea prevederilor criticate din Legea nr. 77/2016 cu o parte dintre aceste texte constituţionale. Astfel, se apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 45, coroborat cu art. 53 şi art. 135 din Constituţie.

25. În urma examinării criticilor formulate de autoarele excepţiei din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 45, coroborat cu art. 53 şi art. 135 din Constituţie, Curtea constată că atât considerentele, cât şi soluţia reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză.

26. Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că „Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.“ (paragraful 115).

27. Privitor la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din perspectiva art. 45 din Constituţie, Curtea reţine, în plus faţă de ceea ce reiese din motivarea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, că însuşi textul constituţional dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Legiuitorul constituant însuşi i-a acordat legiuitorului infraconstituţional prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cel al liberei iniţiative. Or, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 reprezintă, în acest caz, materializarea, de către legiuitorul infraconstituţional, a condiţiilor la care face referire art. 45 din Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit, în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, că „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor“. (paragraful 16).

28. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, Curtea observă, în prealabil, că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, decizie interpretativă, nu a constatat neconstituţionalitatea pură şi simplă a prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 şi a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, ci a stabilit, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei (art. 142 din Legea fundamentală), condiţiile în care dispoziţiile legale antereferite se subsumează exigenţelor Constituţiei. Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normei juridice care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, Curtea reţine că, în analiza acestora, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Decizia nr. 146 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, sau Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016, paragraful 25). Atunci când criticile de neconstituţionalitate a unei normei juridice privesc un înţeles sau înţelesuri ale acesteia care se bucură, în continuare, de prezumţia de constituţionalitate şi care nu au fost excluse din cadrul constituţional prin decizia interpretativă, este evident că instanţa constituţională este competentă să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate.

29. În şedinţa de dezbateri, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti a reiterat criticile de neconstituţionalitate, formulate într-o altă cauză aflată pe rolul Curţii Constituţionale. Astfel, autoarea apreciază că este necesar să se înlăture efectul suspensiv de drept al notificării, fiind evident că debitorul nu poate întrerupe, în mod legal, executarea de bunăvoie a plăţilor exclusiv în baza unei notificări, care este o manifestare unilaterală de voinţă. Menţinerea efectului suspensiv al notificării într-o asemenea ipoteză ar însemna ca, în pofida celor statuate de Curtea Constituţională, debitorul să păstreze un instrument prin care să genereze abuzuri, fiind suficientă o simplă notificare pentru a legaliza neexecutarea obligaţiilor asumate. Or, dacă creditorul nu consimte la darea în plată, până când instanţa de judecată nu stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, oprirea plăţilor de către debitor, prin voinţa lui unilaterală, are doar semnificaţia unui fapt juridic, al cărui caracter licit sau ilicit (culpa contractuală) se stabileşte doar ulterior, pe baza hotărârii judecătoreşti care constată dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile impreviziunii.

30. Prin urmare, constatând că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate pune în discuţie şi prezumţia de constituţionalitate a unui înţeles al dispoziţiilor art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, care nu a fost afectat în niciun fel prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea urmează să analizeze, pe fond, excepţia de neconstituţionalitate a acestora.

31. Cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, Curtea reiterează, mai întâi, cele statuate în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 128, cu privire la criticile aduse din perspectiva art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată. Astfel, în accepţiunea art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. De asemenea, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să instituie cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind, astfel, nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres, în cadrul alin. (1), o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bunăcredinţă. Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.

32. În continuare, Curtea observă că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, cu privire la a căror constituţionalitate Curtea nu s-a pronunţat prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, şi ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 au un conţinut normativ similar, motiv pentru care vor fi analizate împreună, prin raportare la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016.

33. Astfel, Curtea reţine că, prin reglementarea procedurii dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.

34. În acest context, Curtea reţine că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei de plată nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie. Astfel, în lipsa formulării contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părţi acceptă faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în condiţiile intervenirii impreviziunii, părţile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin intermediul căruia echilibrează poziţia economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condiţiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una pre-procesuală, de negociere între părţi, în care sunt cercetate posibilităţile de continuare a executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiţii socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestaţie, notificarea este afectată de o condiţie rezolutorie, aceea a admiterii contestaţiei de către instanţa judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiţie se împlineşte, pe toată perioada în care curge termenul de formulare a contestaţiei şi a judecăţii, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, notificarea are drept efect şi suspendarea plăţilor rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie şi conexă acesteia.

35. În acest context, Curtea constată că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată.

36. Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, constată că acestea reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013) în condiţiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituţie, cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluţia şi confruntarea acestora în timp (cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015), cât şi din perspectiva titularilor lor.

37. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 24), intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente.

38. În continuare, Curtea urmează să analizeze dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea reţine că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.

39. De asemenea, Curtea constată că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea constată că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi.

40. În continuare, Curtea reţine că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unui largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile.

41. De asemenea, Curtea reţine că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016.

42. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private.

43. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie data acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016.

44. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, formulate din perspectiva art. 44 din Constituţie, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.

45. Prin urmare, a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului. Acesta a fost şi este sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, pe motiv că însăşi acţiunea principală era inadmisibilă (a se vedea, de exemplu Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a notificării.

46. Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării şi de-abia după aceea să solicite concursul instanţelor judecătoreşti pentru constatarea stingerii datoriei.

47. În privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat.

48. Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 44 din Constituţie, în măsura în care acesta este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruina debitorului şi îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului, contractul de credit nemaiputând constitui temeiul îmbogăţirii acestuia, ci situaţia imprevizibilă intervenită, iar, pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeaşi situaţie de impreviziune, au reuşit să reziste acesteia pe un interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în vigoare a legii, este unul artificial şi arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează.

49. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie.

50. Prin urmare, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016. 

51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, a prevederilor art. 11 teza a doua, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1), a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii ale aceleiaşi legi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti şi Societatea ERB New Europe Funding II BV din Bucureşti în Dosarul nr. 1.466/206/2016 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc.

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe, şi constată că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017.



PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cosmin-Marian Văduva




Sursa http://www.monitoruljuridic.ro/act/decizia-nr-95-din-28-februarie-2017-referitoare-la-excep-ia-de-neconstitu-ionalitate-a-dispozi-iilor-art-3-art-4-alin-1-art-5-alin-1-nbsp-i-3-art-7-192321.html

joi, 13 iulie 2017

Contestație împotriva notificării de reechilibrare/dare în plată respinsă de Judecătoria Pitești

Venim în sprijinul dvs. cu una dintre primele sentințe pronunțate de Judecătoria Pitești de respingere a contestației formulate de către instituția de credit împotriva notificării de reechilibrare/dare în plată a convenției de credit.
Soluția pronunțată deschide calea obligării instituției bancare la adaptarea convenției de credit conform Deciziei C.C.R. nr. 623/2016.

sâmbătă, 27 mai 2017

Noile contracte de energie electrică

Constatăm că în ultima perioadă, consumatorii de energie electrică primesc alături de factura lunară emisă de furnizor și un  formular de contract pentru serviciile prestate de acesta, contract pe care sunt invitați să îl semneze și să îl trimită prin poștă furnizorului. 
Deși în justificarea acestui demers furnizorii de energie susțin că noile formulare de contract sunt aprobate de către A.N.R.E., acestea urmând a înlesni colaborarea consumatorilor cu societatea furnizoare, atragem atenția că în unele situații noile convenții încalcă prevederile legale în vigoare.
Cel mai important aspect îl constituie faptul că aceste noi contracte sunt impuse practic de furnizorii de energie, fără a fi negociate cu consumatorii finali, acestea comportând astfel caracter abuziv din perspectiva Legii nr.193/2000 și a Directivei nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Trecând peste aceste deficiențe, constatăm că formularele de contract emise de furnizorii de energie încalcă și dispozițiile legislației specifice în materie, respectiv Legea nr. 123/2012 a energiei și Ordinul nr. 64/2014 al A.N.R.E. privind Regulamentul de furnizare a energiei electrice la clienții finali.
Astfel, din studiul conținutului noilor contracte propuse, constatăm că furnizorii nu prezintă în mod clar și inteligibil tipul tarifelor, prețurile practicate și serviciile oferite, cerințe imperative impuse de art. 20 al Ordinului nr. 64/2014 și respectiv de art. 58 din Legea nr. 123/2012.
Precizăm că textele legale citate prevăd ca formularul de contract de furnizare energie electrică să cuprindă următoarele mențiuni:
a) identitatea părţilor contractante şi reprezentanţii legali ai acestora, cu precizarea adresei sediului/domiciliului şi a datelor de contact;
b) obiectul şi durata contractului;
c) preţul sau tipul tarifului aplicat, modalităţile şi condiţiile de plată a facturilor;
d) faptul că în cazul contractului negociat, furnizorul îşi asumă responsabilitatea respectării tuturor obligaţiilor sale pe piaţa de energie electrică, aferente furnizării energiei electrice la locul de consum respectiv, inclusiv cele privind echilibrarea consumului de energie electrică;
e) drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, inclusiv cele rezultate din contractul de reţea, în cazul în care contractul de reţea este încheiat de furnizor, astfel încât clientului final să îi fie transmise drepturile şi obligaţiile care îi revin din contractul de reţea;
f) dreptul de denunţare unilaterală a contractului de furnizare de către clientul final în condiţiile precizate de actele normative în vigoare;
g) obligaţia de plată a furnizorului pentru toate daunele provocate din culpa sa clientului final;
h) anexele contractului de reţea încheiat cu operatorul reţelei la care este racordat locul de consum.
- tipurile de servicii de mentenanţă oferite, dacă este cazul;
- mijloacele prin care se pot obţine informaţii actualizate privind toate preţurile/tarifele aplicabile, inclusiv cele pentru mentenanţă, după caz;
- durata contractului, condiţiile de reînnoire şi de întrerupere a serviciilor şi a contractului şi dacă există dreptul de reziliere fără costuri a contractului;
- eventualele compensaţii şi modalitatea de rambursare aplicabilă în cazul în care nu sunt îndeplinite nivelurile de calitate a serviciilor prevăzute în contract, inclusiv în cazul facturării inexacte şi realizate cu întârziere;
- modalităţile de iniţiere a procedurilor de soluţionare a litigiilor; 
- alte drepturi ale clienților. 
Acestea fiind zise, este recomandabil ca anterior semnării și trimiterii noului contract către furnizor, să verificați dacă prevederile acestuia respectă cerințele expuse mai sus.
În ipoteza în care constatați că formularul de contract nu îndeplinește toate condițiile enunțate puteți refuza semnarea acestuia, adresându-vă Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului.