luni, 17 august 2015

Curtea Europeană de Justiţie confirmă că modificarea unilaterală a dobânzii creditelor bancare şi perceperea unor comisioane reprezintă clauze abuzive


Pentru cei cu experienţă în materia clauzelor abuzive din convenţiile de credit bancar, este binecunoscut faptul că o prevedere contractuală asociată obiectului sau preţului convenţiei nu poate fi analizată din perspectiva caracterului său abuziv, în situaţia în care aceasta este formulată într-un limbaj accesibil consumatorului.
Această regulă este consfinţită în dreptul intern de dispoziţiile art. 4 al.(6) din Legea nr. 193/200, text legal care preia fidel conţinutul art. 4 al.(2) al Directivei nr. 93/13/CEE şi care statuează:
"(6)Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil."
Reţinând acest considerent, în pofida trendului majoritar din ultimii ani în sensul admiterii acţiunilor în materia clauzelor abuzive, cu consecinţa anulării anumitor prevederi din convenţiile de credit, au existat şi instanţe de judecată care, apreciind că prevederile contractuale supuse analizei fac parte din preţul convenţiei de credit şi nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv al acestora, au considerat că prevederile contractuale în speţă sunt legale. 
Acest curent fie el şi minoritar a creat premizele constituirii unei practici neuniforme în materie, unele instanţe de judecată apreciind că anumite comisioane şi modalitatea de calcul a dobânzii au caracter abuziv iar alte instanţe considerând că aceleaşi clauze fac parte din preţul convenţiei de credit, nepuând fi analizate în raport de prevederile Legii nr. 193/2000, şi neputând fi privite ca abuzive, per se. 
Soluţiile diferite din materie au determinat sesizarea Curţii Europene de Justiţie în cauza Matei contra S.C. "B" S.A, cu cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare pentru a se statua dacă noţiunile de "obiect" şi "preţ" ale convenţiei de credit se extind şi asupra anumitor comisioane bancare sau asupra dobânzii practicate 
Cauza a fost înregistrată de către instanţa europeană la numărul C - 143/13 şi a fost soluţionată la data de 26.02.2015, în sensul că noţiuni precum "obiectul" şi "preţul' convenţiei de credit nu asimilează prevederi contractuale precum cele referitoare la anumite comisioane şi la dobândă, acestea din urmă putând fi analizate de către instanţa investită cu soluţionarea cererii prin prisma caracterului abuziv. 
Soluţia confirmă practica deja majoritară din domeniu, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor având ca obiect anumite comisioane bancare (comision de risc, administrare, etc) sau dobânda contractuală.
Textul integral al hotărârii este menţionat mai jos:

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua) 
26 februarie 2015(*
„Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator – Articolul 4 alineatul (2) – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale – Excluderea clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil – Clauze care conțin un «comision de risc» perceput de creditor și care îl autorizează pe acesta, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii” .
În cauza C‑143/13, 
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Specializat Cluj (România), prin decizia din 26 noiembrie 2012, primită de Curte la 20 martie 2013, în procedura 
Bogdan Matei, 
Ioana Ofelia Matei 
împotriva 
SC B România SA, 
CURTEA (Camera a noua), 
compusă din doamna K. Jürimäe, președinte de cameră, domnul M. Safjan și doamna A. Prechal (raportor), judecători, 
avocat general: domnul N. Wahl, 
grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator, 
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 noiembrie 2014, 
luând în considerare observațiile prezentate: 
– pentru SC B România SA, de D. Ciubotariu, de G. Murgulescu și de G. Vintilă, precum și de M. Clough, QC, și de B. Papandopol, avocat; 
– pentru guvernul român, de R.‑H. Radu și de I.‑R. Hațieganu, în calitate de agenți; 
– pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu, de M. Owsiany‑Hornung și de M. van Beek, în calitate de agenți, 
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general, pronunță prezenta 

Hotărâre 
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273). 
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul și doamna Matei (denumiți în continuare, împreună, „împrumutații”) și SC B România SA (denumită în continuare „B”), cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzelor incluse în contracte de credit de consum care prevăd, pe de o parte, un „comision de risc” perceput de B și care o autorizează, pe de altă parte, pe aceasta din urmă, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii. 

Cadrul juridic 

Dreptul Uniunii 
Directiva 93/13 
3 Al doisprezecelea, al nouăsprezecelea și al douăzecilea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins: 
„întrucât […] în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului [CEE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă; 
[…] 
întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze; […] 
întrucât contractele ar trebui redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele […].” 
4 Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede: 
„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.” 
5 Potrivit articolului 3 din directiva menționată: 
„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. 
[…] 
(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.” 
6 Articolul 4 din Directiva 93/13 are următorul cuprins: 
„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. 
(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.” 
7 Articolul 5 din această directivă prevede: 
„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. […]” 
8 Articolul 8 din directiva menționată prevede: 
„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de […] directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.” 
9 Anexa la aceeași directivă, referitoare la clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3) din aceasta, cuprinde, la punctul 1, o listă neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive. La acest punct 1, la litera (j), figurează clauzele având ca obiect sau ca efect „autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”. La punctul 1 litera (l) figurează clauzele care au ca obiect sau ca efect „acordarea posibilității […] unui furnizor de servicii să crească prețul [său] fără să îi acorde cumpărătorului […] dreptul corespondent de a anula contractul, în cazul în care prețul final este prea ridicat în comparație cu prețul convenit la încheierea contractului”. 
10 Punctul 2 din anexa menționată se referă la domeniul de aplicare al punctului 1 literele (g), (j) și (l) din aceasta. Punctul 2 litera (b) precizează printre altele că punctul 1 litera (j) din anexa menționată „nu aduce atingere clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator sau datorate acestuia din urmă, sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără notificare, în cazul în care există un motiv întemeiat, cu condiția ca furnizorul să aibă obligația de a informa cealaltă parte contractantă sau celelalte părți contractante în această privință cu prima ocazie și ca acestea din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul de îndată”. La punctul 2 litera (d) din aceeași anexă se menționează că punctul 1 litera (l) din aceasta „nu aduce atingere clauzelor de indexare a prețurilor, în cazurile în care acestea sunt conforme cu legea, cu condiția ca metoda în conformitate cu care variază prețurile să fie descrisă în mod explicit”. 

Directiva 2008/48/CE 
11 Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40 și în JO 2011, L 234, p. 46) prevede o obligație generală în sarcina creditorului de a‑i indica consumatorului, atât în etapa precontractuală, cât și în contractul de credit, anumite informații, printre care dobânda anuală efectivă (denumită în continuare „DAE”). Anexa I la această directivă prevede o metodă de calcul armonizată a DAE. 
12 Potrivit articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2008/48: 
„Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte: 
(a) contracte de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr‑o altă garanție comparabilă, utilizată în mod curent într‑un stat membru asupra unui bun imobil, fie printr‑un drept legat de un bun imobil; 
[…]” 
13 Articolul 3 din această directivă prevede: 
„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: 
[…] 
(g) «costul total al creditului pentru consumatori» înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; 
[…] 
(i) «[DAE]» înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului […] 
[…]” 

Dreptul român 
Legea nr. 193/2000 
14 Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în versiunea republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”), urmărește să transpună în dreptul intern Directiva 93/13. 
15 Articolul 1 alineatul (3) din Legea nr. 193/2000 prevede: 
„Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.” 
16 Articolul 4 din această lege prevede: 
„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei‑credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. 
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. 
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. 
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. 
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: 
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; 
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; 
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. 
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într‑un limbaj ușor inteligibil.” 
17 Punctul 1 litera (a) din anexa menționată la articolul 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000 preia în mod literal punctul 1 litera (j) și punctul 2 litera (b) din anexa la Directiva 93/13. 

OUG nr. 50/2010 
18 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, denumită în continuare „OUG nr. 50/2010”) urmărește să transpună în dreptul intern Directiva 2008/48. 19 Articolul 2 alineatul (1) din OUG nr. 50/2010 prevede: 
„Prezenta ordonanță de urgență se aplică contractelor de credit, inclusiv contractelor de credit garantate cu ipotecă sau cu un drept asupra unui bun imobil, precum și contractelor de credit al căror scop îl constituie dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui bun imobil existent sau proiectat ori renovarea, amenajarea, consolidarea, reabilitarea, extinderea sau creșterea valorii unui bun imobil, indiferent de valoarea totală a creditului.” 
20 Articolul 36 din OUG nr. 50/2010 prevede: 
„Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.” 
21 Articolul 95 din OUG nr. 50/2010 are următorul cuprins: 
„(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. 
(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. 
[…]” 

Legea nr. 288/2010 
22 Potrivit articolului I primul paragraf punctul 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010): „Articolul 95 [din OUG nr. 50/2010] se modifică și va avea următorul cuprins: 
Articolul 95 – Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor articolului 371, ale articolelor 66-69 […], ale articolelor 50-55, ale articolului 56 alineatul (2), ale articolului 57 alineatele (1) și (2), precum și ale articolelor 66-71.” 
23 Articolul II din Legea nr. 288/2010 prevede: „(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile [OUG nr. 50/2010] își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. (2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” 

Litigiul principal și întrebarea preliminară 

24 Împrumutații au încheiat două contracte de credit cu B. Primul contract, încheiat la 4 martie 2008 și destinat să acopere cheltuieli personale curente, are ca obiect un credit în valoare de 8 000 de euro. Acest credit, care trebuie rambursat într‑o perioadă de cinci ani, a fost acordat la o rată a dobânzii anuale curente fixe de 9 % și o DAE de 20,4 %. 
25 Al doilea contract, încheiat la 7 martie 2008, are ca obiect un credit în valoare de 103 709,18 franci elvețieni (CHF) care vizează finanțarea achiziționării unui bun imobil și care este garantat prin instituirea unei ipoteci asupra acestui bun. Dat fiind că respectivul credit este rambursabil într‑o perioadă de 25 de ani, rata dobânzii anuale curente a acestuia fost stabilită la 3,99 %, iar DAE la 19,55 %. 
26 Potrivit clauzei 3 litera (d) din condițiile speciale ale celor două contracte, referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii, „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”. 
27 Clauza 3.5 din condițiile generale aplicabile contractelor de credit în discuție în litigiul principal, intitulată „comisionul de risc”, prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutații datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului. 
28 Clauza 5 din condițiile speciale ale contractelor menționate, intitulată de asemenea „comision de risc”, precizează că acest comision este calculat prin utilizarea formulei: 0,74 % aplicat la soldul creditului contractat în euro, respectiv 0,22 % aplicat la soldul creditului contractat în franci elvețieni. Valoarea totală datorată în temeiul acestui comision este de 1 397,17 euro pentru creditul contractat în euro și de 39 955,98 CHF pentru creditul contractat în franci elvețieni. 
29 După data de 22 iunie 2010, data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, B a întreprins demersuri în vederea alinierii contractelor de credit în discuție în litigiul principal la dispozițiile ordonanței menționate. Această bancă a propus astfel înlocuirea, în proiectele de acte adiționale la aceste contracte de credit, a denumirii clauzelor referitoare la „comisionul de risc” cu cea de „comision de administrare credit”, perceperea acestui comision fiind autorizată în mod expres de articolul 36 din ordonanța menționată, fără a modifica însă conținutul acestor clauze. Împrumutații s‑au opus acestei propuneri și au refuzat, în consecință, să semneze actele adiționale respective. 
30 Considerând că o serie dintre clauzele contractelor de credit în discuție în litigiul principal, printre care figurează clauzele referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii și la „comisionul de risc”, aveau un caracter abuziv în sensul articolului 4 din Legea nr. 193/2000, împrumutații, după ce s‑au adresat Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care nu a dat curs demersului lor, au sesizat Judecătoria Cluj‑Napoca, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizate și, prin urmare, constatarea nulității acestora. 
31 Printr‑o hotărâre din 12 decembrie 2011, instanța amintită a admis în parte acțiunea formulată de împrumutați. 
32 Instanța menționată a statuat că anumite clauze prezintă un caracter abuziv și trebuie, în consecință, să fie considerate ca fiind nule. Acest lucru este valabil, potrivit aceleiași instanțe, în ceea ce privește clauza referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii întrucât, noțiunea „schimbări semnificative pe piața monetară” fiind prea vagă, aceasta permite băncii să modifice rata dobânzii în mod discreționar. 
33 În schimb, instanța a considerat că clauzele referitoare la „comisionul de risc”, precum și propunerea de clauză referitoare la „comisionul de administrare credit” nu pot fi calificate ca fiind abuzive întrucât, printre altele, nu îi revenea acesteia sarcina să aprecieze riscul concret asumat de bancă și nici eficacitatea garanțiilor contractuale. 
34 Sesizat atât de împrumutați, cât și de B cu recurs împotriva acestei hotărâri, Tribunalul Specializat Cluj arată că, deși Curtea nu a soluționat încă problema dacă clauze contractuale precum cele referitoare la „comisionul de risc” în discuție în litigiul principal fac parte din „obiect” și/sau din „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, o serie de instanțe românești au statuat deja că asemenea clauze nu intră sub incidența noțiunilor menționate, astfel cum figurează acestea la articolul 4 alineatul (6) din Legea nr. 193/2000, această dispoziție preluând în mod literal textul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, motiv pentru care clauzele respective nu ar fi excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv. 
35 Aceste instanțe au considerat că excluderea respectivă nu se aplică unor astfel de clauze întrucât, printre altele, creditorul nu furnizează niciun serviciu care constituie o contraprestație care să justifice perceperea acestui comision și întrucât, în plus, redactarea acestor clauze este lipsită de claritate. 
36 În aceste condiții, Tribunalul Specializat Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: 
„Având în vedere faptul că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu se poate raporta nici la definirea obiectului contractului, nici la caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, și dat fiind faptul că, în conformitate cu articolul 2 alineatul [2] litera (a) din Directiva 2008/48, definiția dată de Directiva 2008/48/CE prin articolul 3 litera (g) noțiunii de cost total al creditului pentru consumator, care include toate comisioanele pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit de consum, este inaplicabilă pentru determinarea obiectului unui contract de credit garantat printr‑o ipotecă, atunci noțiunile de «obiect» și/sau «preț» din cuprinsul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE pot fi interpretate în sensul că aceste noțiuni – «obiectul» și/sau «prețul» unui contract de credit garantat printr‑o ipotecă – cuprind, printre elementele ce formează contraprestația instituției de credit, și [DAE] a acestui contract de credit garantat printr‑o ipotecă, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, comisioane bancare și alte costuri incluse și definite în contractul de credit?” 
Cu privire la întrebarea preliminară 

Cu privire la admisibilitate 
37 B susține că, în urma încheierii unei tranzacții cu împrumutații, litigiul principal a fost soluționat. Întrucât în fața instanței de trimitere nu se mai află niciun litigiu pendinte, răspunsul la întrebarea preliminară nu ar mai fi necesar, iar Curtea ar trebui să constate, în aplicarea articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că nu mai sunt îndeplinite condițiile care atrag competența sa. 
38 În această privință, reiese din jurisprudența Curții că, în cazul în care aceasta constată că un litigiu nu rămâne efectiv pendinte la instanța de trimitere, astfel încât un răspuns la întrebarea preliminară nu ar prezenta nicio utilitate pentru această instanță în vederea soluționării unui litigiu, Curtea constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului cererii de decizie preliminară (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Djabali, C‑314/96, EU:C:1998:104, punctele 16, 21 și 22, Hotărârea García Blanco, C‑225/02, EU:C:2005:34, punctele 23 și 29-31, și Ordonanța Mohammad Imran, C‑155/11 PPU, EU:C:2011:387, punctele 14 și 19-21). 
39 În prezenta cauză, este necesar să se arate că, printr‑o scrisoare din 14 februarie 2014, instanța de trimitere a informat Curtea că un contract de tranzacție a fost încheiat între B și împrumutați. 
40 Cu toate acestea, în aceeași scrisoare, instanța amintită a precizat că nu a luat în considerare acest contract în ceea ce privește problema caracterului pretins abuziv al clauzelor contractuale referitoare la „comisionul de risc” perceput de B, dat fiind că această problemă trebuia considerată ca fiind o chestiune de ordine publică, ce nu poate face obiectul unei tranzacții între părți, și că, în consecință, un răspuns al Curții la întrebarea preliminară adresată continua să prezinte pentru instanța menționată o importanță primordială în vederea soluționării litigiului principal. 
41 În aceste condiții, nu se poate constata, în aplicarea principiului consacrat de jurisprudența citată la punctul 38 din prezenta hotărâre, că niciun litigiu nu rămâne efectiv pendinte la instanța de trimitere. Dimpotrivă, din indicațiile furnizate de aceasta reiese în mod expres că un răspuns al Curții la întrebarea adresată este în continuare nu doar util, ci și determinant pentru soluționarea litigiului principal. 
42 Prin urmare, trebuie să se respingă excepția de inadmisibilitate ridicată de B și să se statueze asupra fondului cererii de decizie preliminară. 

Cu privire la fond 
43 Cu titlu introductiv, este necesar să se stabilească domeniul de aplicare al întrebării adresate. 
44 Potrivit conținutului acestei întrebări, ea privește problema dacă noțiunile „obiect [principal]” și/sau „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, pot fi interpretate în sensul că includ, printre elementele care formează contraprestația datorată instituției de credit, DAE aferentă acestui contract de credit, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, din comisioane bancare și din alte costuri incluse și definite în acest contract. 
45 Textul întrebării amintite menționează în plus că ea privește includerea în aceste noțiuni de obiect principal și/sau de preț a tuturor clauzelor unui contrat de credit de consum garantat printr‑o ipotecă, care cuprind o contraprestație datorată de consumator creditorului și care fac parte din noțiunea „costul total al creditului pentru consumatori”, astfel cum este definită la articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, și, prin urmare, din noțiunea de DAE. 
46 Or, este necesar să se constate, pe de o parte, că din ansamblul motivelor deciziei de trimitere reiese că litigiul principal, astfel cum este pendinte în stadiul recursului introdus în fața instanței de trimitere, privește cel mult două tipuri de clauze referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului și care sunt incluse în contractele de credit în discuție în litigiul principal, și anume clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor și clauze care îl autorizează pe acesta, în anumite condiții, să modifice rata dobânzii. Se pune, în cadrul acestui litigiu, problema dacă asemenea clauze intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (6) din Legea nr. 193/2000, care urmărește transpunerea în dreptul român a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. 
47 Pe de altă parte, domeniul de aplicare exact al noțiunilor „obiect [principal]” și „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. 
48 Această din urmă noțiune este, așadar, definită într‑un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă. 
49 În schimb, întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 42). 
50 Totodată, termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, și serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul acestei prevederi și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 37 și 38). 
51 În jurisprudență, Curtea a formulat de altfel criterii pentru interpretarea noțiunilor menționate care țin seama tocmai de obiectivul propriu al Directivei 93/13, și anume cel care vizează obligarea statelor membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecției care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 39 și 40). 
52 Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” acoperă tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. 
53 În această privință, deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea acestor clauze în funcție de împrejurările proprii speței, nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să desprindă din dispozițiile Directivei 93/13, în speță cele ale articolului 4 alineatul (2), criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unor clauze contractuale în raport cu acestea (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 45). 
54 Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51). 
55 Curtea a considerat de asemenea că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55). 
56 Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor. 
57 În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție. 
58 Astfel, trebuie amintit mai întâi că Curtea a statuat deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C‑472/10, EU:C:2012:242, punctul 23). 
59 Apoi, este necesar să se constate că clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii figurează în mod expres la punctul 1 litera (j) din anexa la Directiva 93/13, care, conform articolului 3 alineatul (3) din aceasta din urmă, conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Punctul 2 litera (b) din această anexă precizează condițiile în care punctul 1 litera (j) nu aduce atingere unor asemenea clauze. 
60 Ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o „listă gri” a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la bun început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. 
61 Acest lucru este valabil și în privința legislației românești aplicabile și în special în privința articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000, care urmărește să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 și anexa vizată de această dispoziție pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive. În definitiv, un astfel de mecanism intră sub incidența dispozițiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte sau să le mențină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta. 
62 În plus, poate să constituie și un indiciu privind caracterul accesoriu al unor asemenea clauze împrejurarea că acestea, întrucât cuprind în esență un mecanism de ajustare care permite creditorului să modifice clauza de stabilire a ratei dobânzii, nu par totuși să poată fi separate de această clauză de stabilire a ratei dobânzii, care poate să facă parte din obiectul principal al contractului. 
63 În sfârșit, aceste clauze par să rămână și în afara domeniului de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, din moment ce, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din dosarul pus la dispoziția Curții pare să reiasă că caracterul lor abuziv nu este invocat din cauza unei pretinse inadecvări între nivelul modificat al ratei și o oarecare contraprestație furnizată în schimbul acestei modificări, ci din cauza condițiilor și a criteriilor care permit creditorului să efectueze această modificare, în special pentru motivul întemeiat pe „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”. 
64 În ceea ce privește, în al doilea rând, clauzele care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, mai multe elemente permit să se considere că acestea nu intră în niciuna dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. 
65 Se pune mai întâi problema dacă asemenea clauze pot intra sub incidența excluderii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) menționat, dat fiind că s‑ar considera că ele fac parte din clauzele contractuale care definesc „obiectul [principal]” al contractului, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, după cum s‑a arătat deja la punctul 54 din prezenta hotărâre. 
66 Astfel, va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual. 
67 În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de „comisionul de risc”, care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului. 
68 Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13, amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a DAE și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului. 
69 Apoi, revine în egală măsură instanței de trimitere sarcina de a examina dacă clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, pot fi incluse în a doua categorie de excluderi prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Or, anumite elemente din dosarul de care dispune Curtea par să indice mai degrabă contrariul. 
70 Astfel, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, unele dintre elementele menționate par să indice că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 58). 
71 În schimb, elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr‑o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13. 
72 În sfârșit, este necesar să se considere că, în cazul în care instanța de trimitere va ajunge la concluzia că, având în vedere elementele furnizate de Curte ca răspuns la întrebarea adresată, clauzele vizate fac totuși parte din obiectul principal al contractului sau că sunt efectiv contestate pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 61). 
73 În această privință, este necesar a aminti că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dispoziții care au de altfel un conținut identic, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 69 și 71). 
74 Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 73). 
75 Această chestiune trebuie examinată de instanța de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut și ținând seama de nivelul de atenție care poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 74). 
76 Or, în ceea ce privește clauzele contractuale în discuție în litigiul principal și, în primul rând, cele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, trebuie să se ridice problema previzibilității pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcție de criteriul, la prima vedere puțin transparent, referitor la „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical. 
77 În al doilea rând, în ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea, în contractele în discuție în litigiul principal, a motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul, amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora. 
78 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea. 
Cu privire la cheltuielile de judecată
79 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: 
Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea

vineri, 7 august 2015

Aplicare amendă civilă Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor

În data de 07.08.2015, am obţinut obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la plata de penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei de a face, conform art. 905 C.P.C. Soluţia este definitivă.


Nr. unic (nr. format vechi): 7**0/302/2015
Data inregistrarii: 04.05.2015
Data ultimei modificari: 07.08.2015
Sectie: ..... 
Materie: Civil
Obiect: aplicare amendă civilă penalităţi
Stadiu procesual: Fond
Părţi                                                             
Nume                                                                 Calitate parte 
M G C                                                                 Reclamant
COMISIA NATIONALA 
PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR              Pârât

Şedinţe
07.08.2015
Ora estimata: 09:00
Complet: C21-civil
Tip solutie: Admite in parte cererea
Solutia pe scurt: Respinge excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată. Admite în parte cererea. Dispune obligarea pârâtei la plata penalităţii de 100 lei pe zi de întârziere în favoarea reclamantei, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 390/F-Cont din data de 21.09.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3554/18.09.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 07.08.2015. 
Document: Încheiere finală (dezinvestire) 07.08.2015










duminică, 19 iulie 2015

Incidenţa art.34 al. 3 N.C.P.C. asupra termenelor de soluţionare a dosarelor de despăgubire impuse de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013

RO MAN IA
TRIBUNALUL ARGES
SECTIA CIVILA
Dosar nr. 2*****1/109/2014
1NCHEIERE
Sedinta publică de la 14 Noiembrie 2014
Instanta constituitä din:
PREŞEDINTE ..........................
Grefier .............................................
Pe rol fiind solutionarea, în prima instanta, a litigiului de contencios administrativ si fiscal formulat de reclamanta T. G. G. la C.I.AV. DUMITRESCU ANDREEA DANA  în contradictoriu cu pârâtele CANCELARIA PRIMULUI MINISTRU - COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, având ca obiect despăgubire.
Dezbaterile au avut loc in sedinta publică din data de 29.10.2014, fiind consemnate in încheierea de sedinţă de la acea data, care face parte integrantă din prezenta încheiere, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 31.10.2014 şi apoi la 12.11.2014 şi 14.11.2014.

INSTANTA
Prin cererea formulata la data de 24.09.2014, reclamanta T. G. G., in contradictoriu cu pârâtele COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, a formulat exceptia de neconstitutionalitate a art.4 teza I si teza a II a din Lg. nr. 165/2013, prin raportare la art. 1 alin.2, art l6, art.21, art.27, art.31 si art.34 alin.1 si 2 din Lg nr. 165/2013, solicitandu-se sesizarea Curtii Constitutionale, in vederea solutionarii exceptiei.
In motivarea acesteia, reclamanta a aratat ca textele de lege mentionate contravin disp. art.15 alin.2, art. 16 alin.1, art. 21 alin.1, art. 44 alin.1 si 2 din Constitutia Romaniei. S-a mentionat de catre reclamanta ca este beneficiara masurilor de retrocedare a bunurilor preluate abuziv iar dosarul ce asteapta finalizarea este depus la parata inca din data de 10.01.2011, avand numarul 2****9/FFCC/2011. Sustine reclamanta ca datorita schimbarilor legislative ce au intervenit de la momentul inregistrarii cererii sale si pana in prezent, este prejudiciata prin raportare la alti cetateni ale caror dosare au fost solutionate anterior aparitiei modificarilor legislative.
S-au formulat concluzii de catre parate asupra exceptiei de neconstitutionalitate invocate, solicitandu-se respingerea acesteia intrucat prevederile Lg. nr. 165/2013 nu instituie un tratament inegal intre beneficiarii care fac parte din aceeasi categorie prevazuta de actul normativ, toate persoanele indreptatite la restituire beneficiind de aceleasi masuri reparatorii prin echivalent. Persoanele care au calitatea de cesionari de drepturi litigioase fac parte din categoria de persoane beneficiare ale legii.
Pe de alta parte, art. 4 din Lg 165/2013 nu contine nici o dispozitie cu caracter retroactiv iar Curtea Constitutionala nu poate modifica sau completa prevederea legala supusa controlului. Prin reglementarea procedurii de evaluare prin aplicarea grilei notariale, procedura ce se afirma de catre reclamanta ca o prejudiciaza, s-a urmarit de fapt eliminarea situatiilor in care existau diferente uriase intre valorile stabilite prin rapoartele de evaluare intocmite de expertii evaluatori, in situatii similare si pentru evitarea situatiilor in care statul roman a platit evaluari cu mult mai mari decat valoarea de piata a imobilelor. Mai mult, dispozitiile legii criticate nu prevad o limitare a accesului la justitie ci stabilesc in sarcina entitatii competente, termene de solutionare.
Instanta, in legatura cu admisibilitatea in principiu a cererii de sesizare a Curtii Constitutionale, constata ca aceasta este admisibila.
Astfel, potrivit art. 29 alin.1 din Lg. nr. 47/1992 R, Curtea Constitutională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţä în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei in orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Se constata ca disp. art.4 teza I si teza a II a din Lg. nr. 165/2013, prin raportare la art. 1 alin.2, art.16, art.21, art.27, art.31 si art.34 alin.1 si 2 din L 165/2013 contestate fac parte dintr-o lege si au legatura cu cauza cata vreme obiectul pricinii se refera la parcurgerea procedurilor instituite de aceasta lege. Sunt respectate si disp. art. 29 alin.1 din Lg. nr. 47/1992 R, in sensul că prevederile invocate ca fiind neconstitutionale nu au fost constatate ca atare printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. In ce priveste art. 4 teza a doua raportat la art. 1 al. (2) din Legea nr. 165/2013, neconstitutionalitatea a vizat redactarea ulterioară modificärii acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013.
Asupra chestiunii de fond, instanta retine urmatoarele:
Potrivit art. 4 din Lg. nr. 165/2013, ,,Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite şi nesoluţionate până la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotärârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronuntată in Cauza Maria Atanasiu împotriva României, la data intrării in vigoare a prezentei legi.
In legatura cu acest text Curtea Constitutionala a pronuntat o serie de decizii prin raportare insa la alte articole decat cele invocate de reclamanta, dupa urmeaza:
1. Curtea Constituională, prin Decizia nr.. 88/2014, a constatat ca dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale in măsura in care termenele prevăzute la art. 33 nu se aplica şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.
2. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 210/2014, a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua doua prin raportate la cele ale art. 1 al (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioarã modificarii acestor prevederi prin Legea nt. 368/2013, sunt neconstituţionale.
3. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 269/2014, a constatat cä prevederile art. 4 teza a doua doua din Legea nr. 165/2013 sunt constitutionale in măsura in care termenele prevazute la art. 34 al. (1) nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrarii in vigoare a legii.
Neconstituţionalitatea art. 4 din Lg. nr. 165/2013, s-a invocat raportat la urmatoarele prevederi:
Potrivit art. 1 din Lg. nr. 165/2013
,, (2) In situaţia in care restituirea in natură a imobilelor preluate în mod abuziv in perioada regimului comunist nu mai este posibilă, mäsurile reparatorii in echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite in echivalent de entitatea investită cu soluţionarea cererilor formulate in baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevazute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificãrile şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederior Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificärile şi completări1e ulterioare, precum şi mäsura compensării prin puncte, prevăzuta în cap. III.”
Potrivit art. 16 din Lg. nr. 165/2013 ,,Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor investite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub forma de puncte, care se determinä potrivit art. 21 aIm. (6) (7).”
Potrivit art. 21 din Lg. nr. 165/2013:
,, (1) In vederea acordarii de masuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite in natura, entitatile investite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de masuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atesta situaţia juridica a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la constructii demolate.
(2) Deciziile entitäţilor investite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totala sau parţiala a unor imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea investita de lege.
(3) Dispoziiile autoritatilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale dupa exercitarea controlului de legalitate de catre prefect. Dispoziţiile art. 11 aI. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile şi comp1etările ulterioare, ramân aplicabile.
(4) Comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti pot propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de masuri compensatorii potrivit prezentei legi numai. după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natura, identificate la nivel local.
(5) Secretariatul Comisiei Naţionale, in baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se considera îndreptaţita la mäsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entitaţilor investite de lege, titularilor dosarelor şi oricaror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.
(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrarii in vigoare a prezentei legi de cätre Secretariatul Comisiei Naţiona1e şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.
(6’1) In cazul în care, prin documentele existente în dosarul de despăgubire se pot stabili amplasamentul sau caracteristicile tehnice ale imobilului pentru care se stabilesc despăgubiri, evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevazuta de grila notariala pentru localitatea respectivă potrivit prevederilor alin (6).
(7) Numarul de puncte se stabileşte dupa scaderea valorii actualizate a despagubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).
(8) Ulterior verificarii şi evaluarii, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţionala valideaza sau invalideaza decizia entitaţii investite de lege şi, dupa caz, aprobä punctajul stabilit potrivit alin. (7).
(9) In cazul validarii deciziei entitaţii investite de lege, Comisia Naţionala emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat in mod abuziv.”
Potrivit art. 27 din Lg. nr. 165/2013:
(1) Punctele acordate prin decizia de compensare pot fi valorificate prin achiziţionarea de imobile din Fondul naţional la licitaţia publica naţionala, începând cu data de 1 ianuarie 2016.
(2) Licitaţiile de imobile se organizeaza säptamânal la sediul central al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara şi se desfoara în regim videoconferinţa.
(3) Participarea la licitaţie a detinatorilor de puncte este gratuitä, cu condiţia inscrierii prealabile la sediile teritoriale ale Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.
(4) Regulamentul de organizare a licitaţiei se aproba de catre Comisia Naţională pâna la data de 1 iulie 2015 şi se publica pe pagina de internet a Agenţiei Domeniilor Statului, a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara şi a Autoritaţii Naţionale pentru Restituirea Proprietailor.
(5) Comisia de licitaţie va fi compusa din 7 membri, astfel:
a) 2 reprezentanţi ai Agenţiei Domeniilor Statului;
b) 2 reprezentanţi ai Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara;
c) 3 reprezentanţi ai Autoritaii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor.
(6) In vederea evitarii unor posibile fraude sau tentative de corupere, membri comisiei de licitaţie beneficiazä de o indemnizaţie lunară reprezentând 50% indemnizaţia lunara a preşedintelui Autoritäţii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor.”
Potrivit art. 31 din Lg. nr. 165/2013:
,,(1) In termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deinatorul poate opta pentru valorificarea  punctelor în numerar.
(2) In aplicarea alin. (1), deţinatorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017,  Autoritaţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată de pentru cel mult 14% din numarul punctelor acordate prim decizia de compensare nevalorificate in cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Ultima transa va reprezenta 16% din numarul punctelor acordate.
(3) Sumele cuprinse în titlurile prevazute la alin. (2) se platesc de catre Ministerul Finantelor Publice în cel muit 180 de zile de la emitere.
(4 Punctele netransformate în numerar se pot valorifica în continuare în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile.
(5) Modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte prin normele de aplicare a prezentei legi.”
Potrivit art. 34 din Lg. nr. 165/2013:
(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrarii în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrarii in vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrarii lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.”
S-a aratat ca toate aceste dispozitii contravin disp. art.15 alin.2, art. 16 alin.1, art. 21 alin.1, art. 44 al.1 si 2 din Constitutia Romaniei.
................................................................................................
Tnibunalul constata ca, intr-adevar, disp. art. 4 teza I si a II a din Lg. nr. 165/2013, prin raportare la art. 1 al. (2) din Legea nr. 165/2013 in redactarea actuala, aduc atingere disp. art. 16 alin.1 din Constitutia Romaniei in sensul ca persoanelor indreptatite la despagubire aflate in aceeasi situatie le-au fost aplicate dispozitii legale diferite cu privire la tipul de masura reparatorie si procedura de urmat.
Astfel, se creeaza un vadit dezechilibru intre persoanele indreptatite carora le-au fost solutionate pana la aparitia Lg. nr. 165/2013, cererile de retrocedare si persoanele indreptatite care au initiat procedura de retrocedare sub imperiul aceluiasi act normativ dar carora nu le-au fost solutionate cererile in acest interval din culpa exclusiva a institutiilor statului. Astfel, se creeaza premisele aplicarii a doua regimuri juridice distincte pentru persoane indreptatite aflate in aceeaşi  situaţie.
Cu privire la celelalte sustineri, Tribunalul apreciaza ca nu are loc o încălcare a actului fundamental.
Cu privire la exceptia prematuritatii formularii actiunii, se vor reţine urmatoarele:
Pretenţiile reclamantei au vizat finalizarea dosarului nr.2****9/FFCC/ privind acordarea de despagubiri baneşti pentru bunul imobil preluat abuziv de catre stat, situat in ............................ jud. Arges.
In intâmpinarea depusa la dosar la data de 28.07.2014 (filele 42-48), CN a invocat excepţia prematuritaţii, iar temeiul acesteia a fost reprezentat prevederile Legii nr.165/2013, care stabileşte termene pentru soluţionarea dosar aflate în curs.
Tribunalul reţine că prin decizia nr. 88/27.02.2014, Curtea Constituţională a constatat ca dispoziţiile art.4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în mãsura în care termenele prevazute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplica şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrarii în vigoare a legii
In considerentele deciziei de neconstituţionalitate s-a reţinut ca in ceea priveşte influenţarea rezultatulul procesului, rezultatul iminent al interpretarii Lg nr.165/2013 îl reprezinta aplicarea noilor termene de soluţionare a notificarilor şi în consecinta, respingerea, de cãtre instanţele de judecata, a cererii reclamantului ca prematur introdusa (paragraf 50 din Decizia nr.88/2014).
Insa, Curtea Constituţionalä a reţinut necesitatea unificarii legislaţiei referitoare la restituirea bunurilor confiscate şi la masurile reparatorii şi stabilirii unor termene şi a unor proceduri de soluţionare a notificarilor şi a dosarelor de compensare, constatând că aplicarea retroactiva a termenelor prevazute de noua legislaţie are ca efect amânarea rezolvarii cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi obligarea persoanelor care au diligente in a se adresa justiţiei la suportarea unei sarcini suplimentare faţa de  cunoscuta inactivitate a autoritaţilor.
A aratat expres Curtea că aplicarea retroactiva a intervenţiei 1egislative determina o influentare a rezultatului procesului, precum şi un dezavantaj substanţial între parţile din proces, aplicarea retroactiva a dispoziţiilor criticate fiind de naturä sa rupa echilibrul procesual, cu consecinţa încalcarii dreptului la proces echitabil, sub aspectul egalităţii armelor in procesul civil, drept consacrat de art. 21 al.. (3) din Constituţie (paragraf 52).
Curtea Constituţionala a constatat cä, prin aplicarea retroactiva a termenelor procedurale prevazute de art.33 din Legea nr.165/2013 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al persoanelor îndreptãţite la masurile consacrate, drept de care aceste persoane beneficiaza de la momentul investirii instanţei de judecatä pâna la soluţionarea definitivä a cauzei, iar efectul juridic al soluţiilor pronunţate de instanţele judecatoreşti, in sensul respingerii acţiunilor menţionate ca “devenite premature”, constituie o evidentã încalcare a liberului acces la justiţie, deşi nicio lege nu poate îngradi exercitarea acestui drept.
Curtea mai reţine şi ca legea anterioara nu prevedea un termen pentru soluţionarea dosarelor înaintate Secretariatului Comisei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, insa intervalul de timp în care, în cazul de faţa, Comisia nu a îndeplinit actul de procedura potrivit art.16 din Legea nr.247/2005, depaşeşte un termen rezonabil, necesar autorităţii pârâte pentru emiterea deciziei sau trimiterea la reevaluare.
Chiar daca CNCI ( fosta C.C.S.D.) avea de soluţionat un numar mare de cereri, ţinând seama în cazul de faţa de poziţia persoanelor îndreptaţite la despăgubiri, in condiţiile legii speciale, au fost încalcate obligaţiile prevãzute la art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, prin nesoluţionarea cererii.
0 atare atitudine, coroborata şi cu cea a comisiilor locale, a permis incidenţa noului act normativ, astfel ca lipsirea persoanelor îndreptăţite de drepturile cuvenite depãşeşte o limită rezonabila de timp.
Într-adevãr, faţa de argumentele aduse în preambulul 0.U.G. nr.4/2012, prin articolul unic al acesteia s-a stabilit ca de la data intrãrii în vigoare a ordonanţei de urgenţã se suspenda, pe o perioada de 6 luni, emiterea titlurior de despagubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despagubiri, prevazute de titlul VII “Regimul stabilirii şi plaţii despãgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv” din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietaţii şi justiţiei, precum şi unele mäsuri adiacente, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005, cu modificarile şi completarile ulterioare.
De asemenea, Legea nr.117/2012 pentru aprobarea 0.U.G.nr.4/2012 privind unele masuri temporare in vederea consolidärii cadrului normativ necesar aplicarii unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plaţii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr.247/2005, a prorogat termenul de suspendare a procedurilor de emitere a titlurilor de despagubire pâna la 15 mai 2013.
Art.34 din Legea nr.165/2013 prevede un termen de 60/36 de luni de solutionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D., în materia de faţa, în care s-au emis dispoziţii pentru recunoaşterea dreptului la masuri reparatorii in condţiile legilor speciale.
Insa art. 34 alin.3 NCPC, aplicabil în prezenta cauzä, faţa de data sesizarii instanţei, permite ca, înainte de împlinirea termenului, sa se formuleze cereri pentru executarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori instanţa apreciaza ca cererile sunt indreptate pentru a preîntâtmpina reclamantului o paguba insemnata pe care acesta ar încerca-o daca ar aştepta implinirea termenului.
Prematuritatea invocata de catre autoritatea pârâtă se raportează la un act normativ intervenit pe parcursul procedurii judiciare, care proroga din nou termenul de soluţionare al dosarelor, care se interpune pe fondul unei proceduri în curs şi care permite chiar reanalizarea indreptaţirii persoanei solicitante la masuri neparatorii.
In acest context, respingerea cererii la acest moment, fara observarea art. 34 alin.3 NCPC, ar echivala cu lipsirea persoanelor indreptatite de dreptul lor, o perioada de timp indelungata.
Pentru aceste considerente, exceptia invocata urmeaza a fi respinsa.
In ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, aceasta va fi unita cu fondul fiind necesara administrarea de probe comune cu acesta.


PENTRU ACESTE MOTIVE,
N NUMELE LEGII,
DISPUNE
Respinge excepţia prematuritaţii.
Uneşte cu fondul excepţia lipsei calitaţii procesuale pasive.
Sesizeaza Curtea Constituţionala în vederea soluţionarii exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza I şi a II-a din Legea 165/2013, prin raportare la art. 1 al. 2, art. 16, art. 21, art. 27, art. 31 şi art. 34 al. 1 şi  2 din Legea nr. 165/2013 cu modificarile ulterioare.
Cu recurs odata cu fondul.

Pronunţata azi, 14.11.2014.

joi, 9 iulie 2015

Cum contestăm facturile emise de C.E.Z. Vânzare S.A.?

A devenit de notorietate faptul că în ultimii ani facturile emise de către furnizorii de energie electrică sunt întocmite pe baza unui consum stabilit prin modalităţi de calcul mai mult decât îndoielnice, ceea ce determină în mod constant sesizarea instanţelor de judecată cu acţiuni prin care se contestă creanţele stabilite de operatorii susmenţionaţi. Este de prisos să menţionăm că în unele situaţii, intervenţia instanţei de judecată constituie singura modalitate prin care consumatorul, ignorat de furnizorul de energie electrică uneori chiar în mod voit,  poate obţine o factură al cărui cuantum exprimă consumul real de energie şi care a fost întocmită în mod corect.
În acest context, un număr mare de cereri în justiţie formulate de către justitiţiabili au ca obiect anularea  ca nelegale a facturilor emise de către furnizor şi eventual a notelor de constatare întocmite cu ocazia diverselor controale, note care aparent stau la originea emiterii celor dintâi. 
În situaţia în care facturile în speţă au o valoare exagerat de mare şi se constată că acestea nu respectă cerinţele de formă şi fond conţinute de Legea nr. 123/2012 a energiei şi de Ordinul nr. 64/2014 emis de către A.N.R.E., la o primă analiză, demersul de a solicita instanţei de judecată anularea acestora, apare ca legal şi îndreptăţit. Astfel, există o serie de acţiuni în justiţie cu petitul anulare facturi întocmite de furnizorul de energie, care au fost admise de instanţele de judecată. 
În pofida acestui raţionament, raportându-ne la jurisprudenţa în materie, identificăm şi un număr semnificativ de acţiuni cu acelaşi obiect, - în contextul existenţei unor facturi într-adevăr întocmite cu eludarea dispoziţiilor legale în materie şi care, având o valoare foarte ridicată, prejudiciază în mod vădit consumatorul -  respinse ca inadmisibile. 
Ceea ce a condus la respingerea acestor acţiuni ca inadmisibile a fost aprecierea instanţelor de judecată în sensul că o factură fiscală nu poate constitui obiectul unei cereri în anulare, aceasta nereprezentând un act juridic în accepţiunea reclamată de art. 1324 C.C., ci, în raport de Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, ea având valoarea exclusivă a unui document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului.
Din aceeaşi perspectivă s-a apreciat şi că deşi uneori pot exprima o conduită unilaterală a furnizorului de energie electrică, factura fiscală sau nota de constatare emise de acesta nu au nici valoarea unui act administrativ astfel cum este descris de prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât acestea nu emană de la o autoritate a statului în regim de putere publică ci sunt emise de către un operator economic. 
Reţinând considerentele expuse, unele instanţe au concluzionat că deoarece documentele susmenţionate nu constituie "un act juridic reprezentat de manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi ( act juridic unilateral ) sau a ambelor părţi ( act juridic bilateral), nu pot fi anulate  într-o acţiune având ca obiect " anulare act", întrucât o asemenea acţiune vizează doar acte juridice nu şi stări de fapt" [1] .
Raportându-ne la raţionamentul enunţat mai sus, conform căruia în situaţia în care se solicită instanţei de judecată anularea facturilor emise de furnizorii de energie, există riscul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, în mod justificat, se naşte următoarea întrebare: Exceptând acţiunea în anulare, mai există vreun alt mijloc legal prin care consumatorul deţinător al unei facturi de energie electrică de o valoare nejustificat de mare, calculată pe baza unui consum posibil nereal, se poate adresa instanţei de judecată în vederea remedierii situaţiei ?
Pornind de la ipoteza că problema expusă nu îşi găseşte soluţia într-o acţiune în anulare a facturilor respective,  starea de fapt reprezentată de existenţa unor documente fiscale care consfinţesc un debit nereal al consumatorului faţă de furnizor reclamă, per se, intervenţia instanţei de judecată, cu finalitatea obţinerii unor documente întocmite corect, conţinând obligaţii de plată într-un cuantum just stabilit. 
În acest context, contrar accepţiunii unor instanţe de judecată în sensul că nelegalitatea facturilor întocmite de furnizorul de electricitate şi incorectitudinea acestora nu pot fi invocate pe cale de acţiune principală ci exclusiv în mod incidental în cadrul apărărilor formulate de consumator împotriva demersurilor în justiţie ale furnizorului, opinăm că, pe lângă acţiunea în anulare, legislaţia în materie oferă justiţiabililor şi alte intrumente legale în vederea iniţierii de cereri de chemare în judecată  împotriva operatorilor susmenţionaţi. 
Astfel, reţinem că legislaţia specifică (Legea nr. 123/2012 a energiei, Ordinele nr. 64/2014  şi respectiv 18/2005 emise de către A.N.R.E.) impune furnizorilor de electricitate respectarea anumitor cerinţe imperative cu privire la întocmirea documentelor de plată şi la modalitatea de calcul şi stabilire a consumului de energie care a stat la originea emiterii celor dintâi şi că, de cele mai multe ori, valorile exagerat de mari ale unor facturi emise de aceşti operatori reprezintă consecinţa vădită a încălcării  normelor susmenţionate. 
Or, în ipoteza enunţată mai sus, apreciem că orice consumator nemulţumit de cuantumul exagerat al facturii emise de către furnizorul de electricitate şi care constată că aceasta nu îndepineşte cerinţele legale minime de formă sau conţinut, fiind întocmită şi pe baza unui consum stabilit empiric de către operatorul economic, se poate adresa instanţei de judecată, cu o acţiune împotriva acestuia din urmă, având ca obiect obligaţia de a face, demers susţinut în dreptul comun de dispoziţiile art. 1 516 C.C. 
Punctual, pe cale de acţiune se poate solicita pronunţarea unei sentinţe prin care instanţa de judecată să oblige furnizorul la întocmirea unor facturi în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 64/2014 al A.N.R.E. cu consecinţa ştornării facturilor incorecte şi nelegale, şi la calcularea unui consum în conformitate cu modalităţile reglementate de acelaşi act normativ, pentru consumul uzual sau, în situaţia defectării grupului de măsurare, uzând de procedura regăsită în Ordinul nr. 18/2005 al A.N.R.E.).
Din analiza textelor legale menţionate, reţinem că furnizorii de energie electrică au obligaţia emiterii unor facturi fiscale care să îndeplinească anumite cerinţe minime din punct de vedere al conţinutului, cerinţe care, în situaţia în care nu sunt îndeplinite, lipsesc de efecte documentele fiscale amintite.
Din această perspectivă, dispoziţiile art. 83 din Ordinul nr. 64/2014 al A.N.R.E. stabileşte în mod imperativ că facturile emise de furnizori trebuie să aibă o formă clară şi uşor de înţeles şi să cuprindă următoarele informaţii minimale:
"a) datele de identificare şi de contact ale furnizorului şi ale clientului final;
b) numărul şi data emiterii facturii;
c) termenul de plată scadent;
d) perioada pentru care s-a facturat energia consumată;
e) modul în care a fost stabilită cantitatea de energie electrică facturată, respectiv măsurare, estimare sau autocitire, în cazul clienţilor finali la care intervalul de citire este mai mare decât cel de facturare;
f) semnificaţia fiecărei obligaţii de plată cuprinse în factură, respectiv energie activă facturată, energie reactivă facturată, corecţii de energie activă/reactivă, taxă pentru putere, penalităţi pentru depăşirea puterilor contractate, penalităţi pentru abateri de la prognoza de consum, penalităţi pentru întârziere la plata facturilor etc.;
g) mărimile de facturat, cu precizarea dacă reprezintă valori măsurate, estimate sau contractate;
h) unităţile de măsură şi preţurile aplicate pentru fiecare mărime de facturat;
i) tarifele reglementate pentru serviciile de transport şi de sistem şi/sau de distribuţie, care intră în componenţa preţului/tarifului de vânzare, dacă este cazul;
j) temeiul legal de preţ, respectiv documentul prin care au fost aprobate/avizate preţurile reglementate şi taxele aplicate în factură;
k) sumele rezultate pentru fiecare mărime facturată;
l) certificatele verzi, contribuţia pentru cogenerarea de înaltă eficienţă, TVA, acciza şi alte taxe prevăzute de legislaţia în vigoare;
m) valoarea totală de plată, cu specificarea cantităţilor totale de energie electrică facturate pe intervalul de facturare;
n) informaţii privind sumele de plată pentru care termenul scadent a fost depăşit la momentul emiterii facturii;
o) codul de identificare a locului de consum;
p) codul unic de identificare a punctului de măsurare;
q) modalităţi de plată a facturilor;
r) informaţii privind drepturile şi căile de atac de care dispun clienţii finali în caz de litigiu."
Aşadar, observăm că cel puţin la nivel teoretic, în conţinutul facturii de energie electrică trebuie regăsite o serie de informaţii cu privire la furnizor, consumator şi mai ales referitoare la descrierea obligaţiei de plată, la cantitatea de energie facturată, la modalitatea de stabilire a consumului de energie care a stat la baza facturării, la preţul unitar pentru energia facturată, la factorii care intră în componenţa fiecărei obligaţii de plată, etc. 
Aceste detalii trebuie exprimate de către furnizor într-un limbaj clar şi inteligibil astfel încât orice consumator fără pregătire de specialitate să le poată înţelege fără dificultăţi, cu scopul de a avea o imagine exactă a obligaţiei sale de plată şi a ceea ce reprezintă aceasta. 
Din perspectiva protecţiei drepturilor consumatorului, cerinţele enunţate mai sus comportă şi finalitatea eliminării unui anumit dezechilibru care ar putea interveni între consumatorii de electricitate şi furnizori, prin evitarea plasării celor dintâi într-o poziţie de inferioritate faţă de operatorii economici, prin simplul fapt că sunt obligaţi să îşi insuşească o anumită obligaţie, fără a şti  ce reprezintă şi cum a fost calculată. 
Deşi reglementarea oferită de Ordinul nr. 64/2014 este foarte punctuală şi detaliată, în practică, de multe ori lucrurile stau diferit, fiind întâlnite frecvent situaţii în care facturile emise de furnizorii de electricitate nu cuprind toate detaliile reclamate imperativ de norma citată.
Astfel, nu de puţine ori, din conţinutul facturilor în speţă, facturi care consfinţesc o obligaţie de plată în sarcina consumatorului, lipsesc informaţii esenţiale cu privire la descrierea obligaţiei de plată, la modalitatea de stabilire a consumului de energie, la preţul unitar al energiei, etc., situaţie care constituie o încălcare flagrantă a prevederilor legale în materie de către furnizor. 
Or, în ipoteza expusă, în condiţiile în care documentul de plată nu îndeplineşte cerinţele minime legale, iar obligaţia de plată nu este însoţită de o descriere clară a sa şi de detalii clare cu privire la modalitatea de calcul, sine die, consumatorul nu este obligat să şi-o însuşească şi nici să o plătească, furnizorul având obligaţia de a emite o nouă factură, conformă cu legislaţia în vigoare, cu consecinţa ştornării celei dintâi. 
Trecând peste neregularităţile de formă ale facturilor emise de furnizorii de energie, reţinem că o componentă importantă a acestora o reprezintă consumul de energie electrică care a stat la originea emiterii documentelor respective.
Din această perspectivă, opinăm că în numeroase situaţii, stabilirea de către furnizor a unui consum de energie nereal a determinat emiterea unor facturi de o valoare nejustificat de mare, facturi care au instituit în sarcina consumatorilor obligaţii de plată, care de fapt nu existau. 
În acest context, este esenţial să cunoaştem care sunt normele care trebuie respectate de către furnizor atunci când stabileşte valoarea consumului de energie electrică care stă la originea emiterii facturilor.
Dispoziţiile art. 74 al Ordinului nr.64/2014 stabilesc ca regulă pentru determinarea consumului de energie autocitirea prin transmiterea indexului de consum de către client la termenul stabilit, operaţiune urmată de emiterea facturii.
În situaţia în care nu se procedează la autocitire şi la transmiterea datelor în termenul stabilit, prevederile aceluiaşi text de lege statuează că stabilirea consumului de energie se poate realiza şi prin următoarele modalităţi:
"a) pe baza unui consum lunar estimat de energie electrică, stabilit de comun acord cu clientul final printr-o convenţie de consum, convenţie care poate fi modificată oricând la iniţiativa clientului final, sau la iniţiativa furnizorului, în situaţia în care furnizorul constată diferenţe semnificative între consumul lunar estimat şi consumul realizat;
b) pe baza unui consum estimat de către furnizor, având în vedere consumul determinat pe baza celor mai recente citiri;
c) pe baza unui consum estimat de către furnizor, având în vedere consumul din perioada similară a anului precedent."
O ultimă modalitate de stabilire a consumului de energie electrică prevăzută de Ordinul nr. 64/2014, o reprezintă calcularea acestuia în sistem pauşal, exclusiv în următoarele situaţii: pentru clienţii finali temporari cu o durată de existenţă mai scurtă de 6 luni, pentru locuri de consum cu o putere de absorbţie mai mică de 100 W, în cazul defectării grupurilor de măsurare conform procedurii specifice şi în cazul substragerii de energie electrică.
Constatăm aşadar că Ordinul nr. 64/2014 instituie modalităţi clare şi suficient de exacte cu privire la stabilirea consumului de energie electrică care stă la originea facturilor emise de către furnizori, modalităţi care prevăd o serie de atribuţii atât în sarcina consumatorului cât şi în sarcina operatorilor economici, într-un context controlat şi care nu permit celor din urmă stabilirea unor valori empirice şi discreţionare. 
Cu toate acestea, nu sunt puţine situaţiile în care stabilirea consumului facturat de către furnizor s-a realizat cu încălcarea regulilor susmenţionate, obţinându-se o cantitate de energie consumată/estimată care nu corespunde situaţiei reale, ceea ce permite sesizarea instanţei de judecată în vederea obligării operatorului economic la calcularea valorii cu respectarea normelor de mai sus.  
Un caz care necesită o atenţie specială o reprezintă ipoteza în care este necesară recalcularea consumului de energie electrică datorită defectării aparatului de măsurare pe o anumită perioadă. Menţionăm că în această situaţie sunt aplicabile prevederile Ordinului nr. 18/2005 al A.N.R.E., care la art. 12 stabileşte următoarele modalităţi de calcul, aplicabile în această ordine:
"a) pe baza înregistrărilor unui contor martor, cu acordul părţilor implicate în tranzacţia de energie electrică; 
b) pe baza unui istoric de consum, stabilit pentru o perioadă de timp egală ca durată şi similară (din punct de vedere al condiţiilor de consum, determinate, de exemplu de anotimp etc.) cu cea în care grupul de măsurare nu a funcţionat; 
c) pe baza măsurării energiei electrice active efectuate pentru o perioadă caracteristică, de cel puţin 7 zile, din momentul remedierii situaţiei care a condus la nefuncţionarea grupului de măsurare; 
d) pe baza unei estimări a consumului, ţinând seama de numărul şi de puterea receptoarelor din dotarea consumatorului şi de durata de utilizare a fiecărui receptor (sistem pauşal), conform reglementărilor".
Reţinem că în ipoteza defectării aparatului de măsurare, orice altă modalitate de stabilire a consumului în afară de cele menţionate mai sus contravine dispoziţiilor Ordinului nr. 18/2005 şi nu poate conduce la emiterea unei facturi legale. De asemenea, prin raportare la acelaşi text legal, conchidem că nu este admisă nici schimbarea ordinii în care se pot aplica modalităţile de calcul, succesiunea prevăzută de art.12 al textului legal menţionat având caracter imperativ. 
În concluzie, notăm că emiterea facturilor de către furnizorii de energie electrică şi stabilirea valorii consumurilor care au stat la baza acestora constituie nişte operaţiuni minuţios reglementate de legiuitor, dar care în practică, sunt duse la îndeplinire de către societăţile susmenţionate în mod defectuos şi cu eludarea prevederilor legale, cu consecinţe nefaste asupra consumatorilor. 
Este de înţeles că existenţa unor erori în conţinutul facturilor în speţă - erori de formă sau uneori şi de calcul care de cele mai multe ori sunt în favoarea furnizorilor - se explică datorită reglementărilor din materie care deşi detaliate şi punctuale, au un caracter mult prea specializat, ceea ce creează oarecare dificultăţi de înţelegere şi interpretare consumatorului neavizat. 
Pe acest fundal, opinăm că buna credinţă recomandată profesioniştilor în raporturile cu consumatorii ar trebui cu atât mai mult să îi determine pe furnizorii din domeniu să aibă o atitudine cât mai diligentă şi echitabilă în stabilirea obligaţiilor de plată şi cu atât mai puţin să urmărească beneficii nejustificate, generate practic de lipsa de informare a diverşilor clienţi.
Altfel, consumatorul care consideră că documentul fiscal emis pe numele său nu exprimă consumul real de energie electrică, impunându-i-se o obligaţie de plată exagerat de mare, are la îndemână posibilitatea sesizării instanţei de judecată, în vederea constrângerii furnizorului de energie la întocmirea actelor susmenţionate, cu respectarea cerinţelor legale.

[1] Judecătoria Filiaşi - Dosar nr. 1019/230/2010
http://www.juridice.ro/385100/cum-contestam-facturile-emise-de-furnizorii-de-energie-electrica.html