miercuri, 28 septembrie 2016

Noi obligaţii pentru recuperatorii de creanţe - Noi drepturi pentru consumatori!!

În Monitorul Oficial nr. 727 din data de 20.09.2016 a fost publicată Ordonanţa de Urgenţă nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Actul normativ menţionat reprezintă o mare victorie a consumatorilor titulari de credite bancare în lupta acestora împotriva instituţiilor bancare şi a recuperatorilor de creanţe.
Pe scurt acesta stabileşte noi obligaţii în sarcina băncilor în situaţia în care acestea se confruntă cu credite neperformante, executarea silită a debitorului fiind considerată ultima modalitate de recuperare a datoriei.
Astfel, creditorul va fi obligat să efectueze toate diligenţele în vederea evitării declarării creditului scadent anticipat, printre măsurile pe care acesta este obligat să le aplice numărându-se şi:  
"a)refinanţarea totală sau parţială a contractului de credit utilizând una din ofertele curente ale creditorului;   b)prelungirea duratei contractului de credit; 
c)schimbarea tipului contractului de credit;
d)amânarea plăţii sumei totale sau parţiale a ratei de rambursare pentru o perioadă;
e)schimbarea ratei dobânzii;
f)oferirea unei perioade fără plăţi;
g)reducerea pe perioade scurte a ratei;
h)consolidarea mai multor credite care poate oferi un termen mai lung de creditare şi o rata mai mică;
i)rescadenţarea ratelor;
j)reeşalonarea ratelor;
k)conversia creditelor."(art.48 al.2 din O.U.G.nr.52/2016)
Numai în situaţia în care soluţiile precum cele enumerate nu se dovedesc a fi viabile, se va putea declara creditul scadent anticipat (nu mai devreme de 30 de zile de la data la care debitorul a fost înştiinţat despre acest demers).
Perioada dintre declararea creditului scadent anticipat şi declanşarea executării silite de către creditor nu va putea fi mai scurtă de 3 luni. 
În aplicarea Directivei nr. 17/2014, actul normativ prevede posibilitatea convertirii creditelor în valută, într-o monedă alternativă, care poate fi:
"a)moneda în care, în principal, consumatorul îşi primeşte venitul sau deţine activele care finanţează plata creditului, astfel cum este indicat la momentul în care a fost realizată cea mai recentă evaluare a bonităţii în raport cu contractul de credit;
b)moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reşedinţa la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie îşi are reşedinţa în prezent." (art.33 al.1 din O.U.G.nr.52/2016).
Cursul de schimb la care se va realiza conversia îl reprezintă cursul de schimb al B.N.R.de la data solicitării.
Refuzul creditorului de a proceda la reconvertire se sancţionează contravenţional.
În ceea ce priveşte cesionarea contractelor de credit sau a creanţelor stabilite în baza acestora, prevederile actului normativ stabilesc expressis verbis că documente precum contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe.
Cesiunea se va notifica de către cedent consumatorului, în termen de 10 zile calendaristice de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. 
O noutate absolută o reprezintă obligaţia imperativă a cesionarilor recuperatori de creanţe de a înştiinţa consumatorul asupra următoarelor aspecte:
"a)termenul în care consumatorul ia legătura cu entitatea care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe" care  nu poate fi mai mic de 5 zile lucrătoare de la data primirii notificării de către consumator; 
"b)dreptul consumatorului de a transmite entităţii de recuperare creanţe o contestaţie a existenţei debitului ori a cuantumului acestuia în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării, precum şi faptul că va primi răspuns în termen de 30 de zile calendaristice la contestaţia formulată;
c)dreptul consumatorului de a se adresa direct instanţei de judecată în cazul în care contestă existenţa debitului ori a cuantumului acestuia;
d)faptul că necontestarea de către consumator, în termenul de 30 de zile calendaristice, a debitului nu reprezintă o recunoaştere a sumei de către acesta şi nu îl privează pe consumator de dreptul de a se adresa instanţei."(art.59 al.6 din O.U.G.nr.52/2016)
Nerespectarea obligaţiilor sus menţionate constituie contravenţie, fiind sancţionate de lege.
Actul normativ interzice în mod expres şi sancţionează contravenţional următoarele practici:
" a)cesionarea contractului de credit şi a accesoriilor, precum şi a creanţei către o entitate care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România; 
b)perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, cu excepţia dobânzilor penalizatoare legale, de către entităţile de recuperare creanţe;
c)perceperea de costuri aferente activităţii de recuperare de către entităţile de recuperare creanţe, cu excepţia costurilor aferente procedurilor de executare silită;
d)derularea activităţilor de recuperare creanţe în perioada celor 30 de zile calendaristice prevăzute la art. 59 alin. (5) lit. b) şi până când este transmis consumatorului răspunsul la contestaţie;
e)utilizarea de tehnici care să hărţuiască sau să abuzeze orice persoană în legătură cu recuperarea creanţelor;
f)utilizarea, în cadrul procesului de recuperare creanţe, de ameninţări sau alte tehnici agresive, cu scopul de a vătăma fizic ori psihic consumatorul ori rude ale acestuia ori de a-i afecta reputaţia;
g)contactarea consumatorului, în cadrul procesului de recuperare creanţe, la locul de muncă al acestuia;
h)contactarea, în legătură cu recuperarea creanţelor, a oricărei alte persoane diferite de consumator, succesorii legali, avocatul sau împuternicitul acestuia, creditorul, avocatul sau împuternicitul creditorului;
i)afişarea la uşa apartamentului/blocului a notificărilor/somaţiilor/adreselor în legătură cu recuperarea creanţelor, cu excepţia actelor de procedură afişate la solicitarea executorului judecătoresc ori a instanţei de judecată;
j)comunicarea entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe cu consumatorul în intervalul orar 20.00- 09.00." (art.60 din  O.U.G.nr.52/2016).
Menţionăm şi că începând cu data de 1 ianuarie 2017 activitatea de recuperare de creanţe va putea fi desfăşurată exclusiv de către entităţi înregistrate la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
Actul normativ intră în vigoare în 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial şi nu se va aplica convenţiilor de credit aflate în curs de derulare la data intervenirii acestuia, producând totuşi în mod indirect efecte notabile şi asupra situaţiilor pendinte.











marți, 28 iunie 2016

Liber la restituirea timbrului de mediu!


 
Tinând cont de faptul că obligaţia de achitare a timbrului de mediu instituită prin O.U.G.nr. 9/2013 comportă acceaşi natură a taxelor stabilite de legislaţia anterioară (taxă pe poluare, taxă pentru emisiile poluante, taxă specială, etc), taxe declarate contrare prevederilor art. 110 din TFUE, sancţionarea acestuia de către Curtea Europeană de Justiţie a fost numai o chestiune de timp.
Astfel, la data de 09.06.2016, în cauza C-186/2014, sesizată fiind cu cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare asupra concordanţei dintre O.U.G.nr.9/2013 şi conţinutul art. 110 din TFUE, instanţa susmenţionată a statuat următoarele:
" Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că: 
– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă; 
– se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii." 
 Ceea ce prezintă interes este cea de a doua apreciere a Curţii care izvorăşte din regimul fiscal diferit aplicabil proprietarilor de autovehicule la prima înmatriculare în România sau la prima transcriere care sunt obligaţi la achitarea timbrului de mediu şi proprietarilor de autovehicule care au achitat deja taxă specială, taxa pe poluare, sau taxa pentru emisiile poluante, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării şi care sunt scutiţi de la plata unei noi taxe (conform art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013). 
Raţionamentul expus de Curte este susţinut de faptul că valoarea timbrului de mediu (care condiţionează înmatricularea sau transcrierea autovechiculelor) este net superioară valorii reziduale în ipoteza achitării taxelor anterioare, ceea ce generează un preţ de vânzare diferit al autovehiculelor pentru care se plăteşte timbru de mediu faţă de cele pentru care s-a achitat taxă specială, taxa pe poluare  sau taxa pentru emisiile poluante.
Or aplicarea unui regim fiscal diferit unor categorii de vehicule de acelaşi tip, care au aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură  încalcă prevederile art. 110 al TFUE.
Acest aspect, alături de faptul că obligaţia achitării timbrului de mediu comportă aceleaşi caracteristici cu taxele anterioare, declarate contrare tratatului susmenţionat, au determinat Curtea Europeană de Justiţie să sancţioneze O.U.G. nr.9/2013 în sensul că art. 110 al TFUE se opune ca statul membru respectiv să scutească de la obligaţia sus menţionată autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.
Astfel, hotărârea pronunţată deschide calea formulării unor noi cereri în vederea restituirii timbrului de mediu.


Stingere debit bancar pe baza Legii dării în plată

Astăzi, 28.06.2015, am făcut uz cu succes de procedura dării în plată prevăzută de Legea nr. 77/2016, pentru clienţii noştri, titulari ai unui credit bancar ipotecar la RAIFFEISEN BANK ROMÂNIA S.A., în valoare de 36 000 de euro.
Prin notificarea emisă de către cabinetul nostru către RAIFFEISEN BANK ROMÂNIA S.A., titularii convenţiei de credit şi-au manifestat intenţia de a da în plată imobilul cu care s-a garantat convenţia de credit, cu consecinţa stingerii debitului în valoare de 34 000 de euro.
Urmare a comunicării notificării către bancă, aceasta a fost de acord, iar astăzi ne-am întâlnit cu reprezentanţii acesteia la sediul biroului notarial propus de către noi, în vederea încheierii contractului prin care s-a constatat darea în plată şi stingerea debitului.
Încă o dovadă că, în pofida criticilor referitoare la constituţionalitatea actului normativ susmenţionat...legea dării în plată funcţionează şi există instituţii bancare care o aplică corespunzător!!


luni, 9 mai 2016

Scurte consideraţii asupra "legii dării în plată"

Reţinând numărul covârşitor de consumatori titlulari de credite bancare neperformante, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite constituie cu siguranţă cel mai dezbătut act normativ al anului 2016.
Mult aşteptată de către unii, privită cu circumspecţie de către finanţişti, reîntoarsă de la promulgare pe considerentul unor neconcordanţe cu legea fundamentală, după ce a reuşit să treacă de "chinurile naşterii", Legea nr. 77/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 442 din 28.04.2016, urmând să intre în vigoare în termen de 15 zile de la data publicării.
Este de notorietate faptul că afluxul de credite bancare în franci elveţieni din ani 2007 - 2008 a produs consecinţe economice nefaste asupra situaţiei economice a unui număr foarte mare de titulari de credite bancare, în contextul deprecierii masive a monedei naţionale faţă de francul elveţian.
Această realitate nefericită, întâlnită nu doar în România ci şi în alte state europene, a pus forurile legiuitoare în situaţia de a găsi soluţii care, pe de o parte, să "salveze" consumatorii deveniţi insolvabili datorită imposibilităţii rambursării creditului dar care, în acelaşi timp, să evite producerea unui colaps bancar general - ceea ce ar genera consecinţe nefaste în plan economic.
Deşi o lungă perioadă de timp s-a vehiculat adoptarea unui act normativ care să oblige băncile la îngheţarea cursului bancar leu-franc (demers posibil în alte state, acceptat în anumite condiţii de Curtea Europeană de Justiţie, şi deci, acceptat şi de unele instanţe de judecată în plan intern), legiuitorul român a ajuns la concluzia că în România, labilitatea sistemului economico - financiar nu ar suporta o astfel de măsură, existând riscul generării unei crize financiare, pe fundalul unui faliment bancar generalizat.
Astfel, soluţia de compromis aleasă de legiuitor a constituit-o posibilitatea stingerii unui credit bancar neperformant prin cedarea bunului cu care s-a garantat creditul către banca/instituţia financiară nebancară creditoare.
Punctual, domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a căror valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al căror obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile art. 1 al.(4) al Legii nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate conform programului prima casă.
De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 ale actului normativ, reţinem că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.
Astfel, menţionăm că celelalte tipuri de credit bancar, negarantate ipotecar nu intră sub incidenţa legii.
O ultimă condiţie care trebuie îndeplinită de către consumatorul care doreşte să beneficieze de procedura dării în plată este ca acesta să nu fi fost condamant printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul în speţă.
Din perspectiva procedurii dării în plată în sine, constatăm că Legea nr. 77/2016 face distincţia între consumatorii care încă mai deţin în patrimoniu imobilul ipotecat şi care pot încheia acte translative de proprietate asupra acestuia şi consumatorii al căror imobil valorificat ca urmare a executării silite nu a acoperit valoarea datorată, executarea silită împotriva acestora continuând.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din lege, consumatorii titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat pot iniţia procedura dării în plată prin comunicarea unei notificări către banca creditoare, prin intermediul unui executor, avocat sau notar prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit.
Notificarea va cuprinde stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, la care reprezentantul creditoarei este invitat să se prezinte notarul public ales de debitor, în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care se va stinge orice datorie a împrumutatului privitoare la credit (inclusiv dobânzi, penalităţi, etc).
De menţionat că prima zi de convocare nu poate fi stabilită mai devreme de 30 de zile libere de la data emiterii convocării şi că toate costurile acestei proceduri, inclusiv cele notariale, avocaţiale, etc. vor fi în sarcina debitorului.
Efectul imediat al iniţierii procedurii menţionate îl constituie faptul că de la data comunicării notificării către creditor se va suspenda orice plată a debitorului către acesta şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară iniţiată împotriva debitorului.
Notificarea emisă în condiţiile art. 5 din lege poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării de către creditor, asupra condiţiilor de admisibilitate ale procedurii, cererea judecându-se în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
Hotărârea pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de creditor este atacabilă cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Reţinem că până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de către creditor, efectul suspensiv asupra tuturor plăţilor şi asupra tuturor procedurilor judiciare şi extrajudiciare iniţiate împotriva debitorului se menţine, consecinţa admiterii contestaţiei (în fond sau în apel) fiind reprezentată de repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Dacă în termen de 10 zile de la respingerea definitivă a contestaţiei creditorul nu se prezintă la notar conform celor menţionate în notificare, debitorul se poate adresa instanţei de judecată în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din convenţia de credit şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.
Competentă să judece o astfel de cerere este aceeaşi instanţă de la domiciliul consumatorului, hotărârea pronunţată de aceasta fiind atacabilă cu apel în termen de 7 zile de la comunicare.
O particularitate importantă a acţiunii în constatarea stingerii debitului o reprezintă faptul că aceasta este scutită de taxa de timbru, spre deosebire de contestaţia împotriva notificării de care poate dispune creditorul, care în lipsa unor precizări ale legiuitorului, se va timbra ca orice altă cerere neevaluabilă în bani.
După cum am menţionat, o categorie importantă o reprezintă consumatorii care la momentul intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 au pierdut proprietatea imobilului cu care au garantat creditul ca urmare a executării silite şi care încă mai sunt supuşi unor forme de executare, întrucât debitul nu a fost acoperit în integralitate.
Din perspectiva situaţiei susmenţionate, prezintă interes prevederile art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016 care statuează:
"(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului."
În lumina textului citat, conchidem că procedura dării în plată se va aplica şi acestei categorii de consumatori, cu scopul asigurării egalităţii de tratament şi nediscriminării faţă de consumatorii care au uzat de procedură până la declanşarea executării silite.
Astfel, un efect direct al procedurii dării în plată asupra acestei categorii de consumatori va fi reprezentat de încetarea oricărei forme de executare silită ca urmare a stingerii debitului, în ipoteza unei executării silite anterioare asupra imobilului ipotecat.
Prin prisma procedurii în sine, opinăm că aceasta are un curs sensibil diferit faţă de cea aplicabilă în situaţia în care imobilul subzistă în patrimoniul debitorului.
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, conchidem că etapa comunicării notificării către creditor de către debitorul interesat, proprietar al imobilului cu posibilitatea contestării acesteia de către creditor, are caracter obligatoriu şi imperativ.
Prin urmare, o acţiune în vederea constatării stingerii debitului şi transferului dreptului de proprietare introdusă de către debitorul proprietar al imobilului ipotecat, fără ca acesta să parcurgă etapa notificării, va fi respinsă de plano, ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, reţinând faptul că finalitatea acestei proceduri prealabile o constituie comunicarea intenţiei de cedare a imobilului către debitor, se pune întrebarea dacă debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat ca urmare a executării silite, dar care sunt încă supuşi unor forme de executare sunt sau nu obligaţi să parcurgă etapa notificării băncii.
Pornind de la raţionamentul că scopul unei astfel de notificări o reprezintă comunicarea creditorului intenţiei debitorului de a-i ceda bunul cu finalitatea stingerii creanţei, opinăm că în cazul celor care au pierdut deja proprietatea bunului, o astfel de notificare nu mai are nicio justificare , atât timp cât ei nu mai pot dispune asupra bunului respectiv.
Reţinând acest aspect, cât şi formularea utilizată de legiuitor la art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, conchidem că în ipoteza expusă, cererea în vederea constatării stingerii debitului este admisibilă, fără îndeplinirea vreunei proceduri prealabile.
Cu toate acestea, pentru a evita respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă, recomandăm celor interesaţi, ca până la cristalizarea unei practici a instanţelor de judecată, anterior sesizării instanţei, să solicite creditorului aplicarea prevederilor art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, cu respectarea termenelor regăsite la art.5 din acelaşi act normativ.
Referitor la aplicarea în timp a Legii nr.77/2016, conform celor statuate de legiuitor, menţionăm actul normativ se va aplica atât contractelor aflate în derulare la momentul intervenirii legii cât şi celor încheiate ulterior.
Deşi se vehiculează o invocare în masă a neconstituţionalităţii prevederii menţionate, pornindu-se probabil de la considerentul că un act normativ nu poate retroactiva, opinăm că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 contractelor în derulare constituie o măsură care respectă principiile constituţionale.
Dimpotrivă, o eventuală neaplicare a actului normativ contractelor în curs de derulare, ar lipsi practic de conţinut legea dării în plată.
http://www.juridice.ro/442867/scurte-consideratii-asupra-legii-darii-in-plata.html