luni, 9 mai 2016

Scurte consideraţii asupra "legii dării în plată"

Reţinând numărul covârşitor de consumatori titlulari de credite bancare neperformante, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite constituie cu siguranţă cel mai dezbătut act normativ al anului 2016.
Mult aşteptată de către unii, privită cu circumspecţie de către finanţişti, reîntoarsă de la promulgare pe considerentul unor neconcordanţe cu legea fundamentală, după ce a reuşit să treacă de "chinurile naşterii", Legea nr. 77/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 442 din 28.04.2016, urmând să intre în vigoare în termen de 15 zile de la data publicării.
Este de notorietate faptul că afluxul de credite bancare în franci elveţieni din ani 2007 - 2008 a produs consecinţe economice nefaste asupra situaţiei economice a unui număr foarte mare de titulari de credite bancare, în contextul deprecierii masive a monedei naţionale faţă de francul elveţian.
Această realitate nefericită, întâlnită nu doar în România ci şi în alte state europene, a pus forurile legiuitoare în situaţia de a găsi soluţii care, pe de o parte, să "salveze" consumatorii deveniţi insolvabili datorită imposibilităţii rambursării creditului dar care, în acelaşi timp, să evite producerea unui colaps bancar general - ceea ce ar genera consecinţe nefaste în plan economic.
Deşi o lungă perioadă de timp s-a vehiculat adoptarea unui act normativ care să oblige băncile la îngheţarea cursului bancar leu-franc (demers posibil în alte state, acceptat în anumite condiţii de Curtea Europeană de Justiţie, şi deci, acceptat şi de unele instanţe de judecată în plan intern), legiuitorul român a ajuns la concluzia că în România, labilitatea sistemului economico - financiar nu ar suporta o astfel de măsură, existând riscul generării unei crize financiare, pe fundalul unui faliment bancar generalizat.
Astfel, soluţia de compromis aleasă de legiuitor a constituit-o posibilitatea stingerii unui credit bancar neperformant prin cedarea bunului cu care s-a garantat creditul către banca/instituţia financiară nebancară creditoare.
Punctual, domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a cărei valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al cărei obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile art. 1 al.(4) al Legii nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate conform programului prima casă.
De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 ale actului normativ, reţinem că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.
Astfel, menţionăm că celelalte tipuri de credit bancar, negarantate ipotecar nu intră sub incidenţa legii.
O ultimă condiţie care trebuie îndeplinită de către consumatorul care doreşte să beneficieze de procedura dării în plată este ca acesta să nu fi fost condamant printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul în speţă.
Din perspectiva procedurii dării în plată în sine, constatăm că Legea nr. 77/2016 face distincţia între consumatorii care încă mai deţin în patrimoniu imobilul ipotecat şi care pot încheia acte translative de proprietate asupra acestuia şi consumatorii al căror imobil valorificat ca urmare a executării silite nu a acoperit valoarea datorată, executarea silită împotriva acestora continuând.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din lege, consumatorii titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat pot iniţia procedura dării în plată prin comunicarea unei notificări către banca creditoare, prin intermediul unui executor, avocat sau notar prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit.
Notificarea va cuprinde stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, la care reprezentantul creditoarei este invitat să se prezinte notarul public ales de debitor, în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care se va stinge orice datorie a împrumutatului privitoare la credit (inclusiv dobânzi, penalităţi, etc).
De menţionat că prima zi de convocare nu poate fi stabilită mai devreme de 30 de zile libere de la data emiterii convocării şi că toate costurile acestei proceduri, inclusiv cele notariale, avocaţiale, etc. vor fi în sarcina debitorului.
Efectul imediat al iniţierii procedurii menţionate îl constituie faptul că de la data comunicării notificării către creditor se va suspenda orice plată a debitorului către acesta şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară iniţiată împotriva debitorului.
Notificarea emisă în condiţiile art. 5 din lege poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării de către creditor, asupra condiţiilor de admisibilitate ale procedurii, cererea judecându-se în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
Hotărârea pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de creditor este atacabilă cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Reţinem că până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de către creditor, efectul suspensiv asupra tuturor plăţilor şi asupra tuturor procedurilor judiciare şi extrajudiciare iniţiate împotriva debitorului se menţine, consecinţa admiterii contestaţiei (în fond sau în apel) fiind reprezentată de repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Dacă în termen de 10 zile de la respingerea definitivă a contestaţiei creditorul nu se prezintă la notar conform celor menţionate în notificare, debitorul se poate adresa instanţei de judecată în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din convenţia de credit şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.
Competentă să judece o astfel de cerere este aceeaşi instanţă de la domiciliul consumatorului, hotărârea pronunţată de aceasta fiind atacabilă cu apel în termen de 7 zile de la comunicare.
O particularitate importantă a acţiunii în constatarea stingerii debitului o reprezintă faptul că aceasta este scutită de taxa de timbru, spre deosebire de contestaţia împotriva notificării de care poate dispune creditorul, care în lipsa unor precizări ale legiuitorului, se va timbra ca orice altă cerere neevaluabilă în bani.
După cum am menţionat, o categorie importantă o reprezintă consumatorii care la momentul intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 au pierdut proprietatea imobilului cu care au garantat creditul ca urmare a executării silite şi care încă mai sunt supuşi unor forme de executare, întrucât debitul nu a fost acoperit în integralitate.
Din perspectiva situaţiei susmenţionate, prezintă interes prevederile art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016 care statuează:
"(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului."
În lumina textului citat, conchidem că procedura dării în plată se va aplica şi acestei categorii de consumatori, cu scopul asigurării egalităţii de tratament şi nediscriminării faţă de consumatorii care au uzat de procedură până la declanşarea executării silite.
Astfel, un efect direct al procedurii dării în plată asupra acestei categorii de consumatori va fi reprezentat de încetarea oricărei forme de executare silită ca urmare a stingerii debitului, în ipoteza unei executării silite anterioare asupra imobilului ipotecat.
Prin prisma procedurii în sine, opinăm că aceasta are un curs sensibil diferit faţă de cea aplicabilă în situaţia în care imobilul subzistă în patrimoniul debitorului.
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, conchidem că etapa comunicării notificării către creditor de către debitorul interesat, proprietar al imobilului cu posibilitatea contestării acesteia de către creditor, are caracter obligatoriu şi imperativ.
Prin urmare, o acţiune în vederea constatării stingerii debitului şi transferului dreptului de proprietare introdusă de către debitorul proprietar al imobilului ipotecat, fără ca acesta să parcurgă etapa notificării, va fi respinsă de plano, ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, reţinând faptul că finalitatea acestei proceduri prealabile o constituie comunicarea intenţiei de cedare a imobilului către debitor, se pune întrebarea dacă debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat ca urmare a executării silite, dar care sunt încă supuşi unor forme de executare sunt sau nu obligaţi să parcurgă etapa notificării băncii.
Pornind de la raţionamentul că scopul unei astfel de notificări o reprezintă comunicarea creditorului intenţiei debitorului de a-i ceda bunul cu finalitatea stingerii creanţei, opinăm că în cazul celor care au pierdut deja proprietatea bunului, o astfel de notificare nu mai are nicio justificare , atât timp cât ei nu mai pot dispune asupra bunului respectiv.
Reţinând acest aspect, cât şi formularea utilizată de legiuitor la art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, conchidem că în ipoteza expusă, cererea în vederea constatării stingerii debitului este admisibilă, fără îndeplinirea vreunei proceduri prealabile.
Cu toate acestea, pentru a evita respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă, recomandăm celor interesaţi, ca până la cristalizarea unei practici a instanţelor de judecată, anterior sesizării instanţei, să solicite creditorului aplicarea prevederilor art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, cu respectarea termenelor regăsite la art.5 din acelaşi act normativ.
Referitor la aplicarea în timp a Legii nr.77/2016, conform celor statuate de legiuitor, menţionăm actul normativ se va aplica atât contractelor aflate în derulare la momentul intervenirii legii cât şi celor încheiate ulterior.
Deşi se vehiculează o invocare în masă a neconstituţionalităţii prevederii menţionate, pornindu-se probabil de la considerentul că un act normativ nu poate retroactiva, opinăm că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 contractelor în derulare constituie o măsură care respectă principiile constituţionale.
Dimpotrivă, o eventuală neaplicare a actului normativ contractelor în curs de derulare, ar lipsi practic de conţinut legea dării în plată.
http://www.juridice.ro/442867/scurte-consideratii-asupra-legii-darii-in-plata.html

vineri, 6 mai 2016

Implicaţiile Deciziei C.C.R. nr. 895/2015 asupra procedurilor de executare silită

Dintre modificările cele mai importante introduse de Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă [1], aspectele care au vizat procedura executării silite au avut şi încă mai au un impact deosebit în domeniu, cu consecinţa generării unui aflux considerabil de opinii juridice şi interpretări. 
Din această perspectivă, o dată intrat în vigoare actul normativ susmenţionat, un efect deloc de neglijat al acestuia l-a reprezentat şi faptul că executarea silită urma a se face după noi reguli, reguli care şi-au pus direct amprenta asupra situaţiei justiţiabililor şi a activităţii executorilor judecătoreşti.
Astfel, dacă vechiul Codul de Procedură Civilă condiţiona de principiu legalitatea executării silite de investirea cu formulă executorie a titlului executoriu, începând cu februarie 2013 - data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă -, legiuitorul a renunţat la această instituţie, păstrându-se exclusiv procedura de încuviinţare a executării silite atribuită în sarcina instanţelor de judecată. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014 s-a reintrodus obligativitatea investirii cu formulă executorie a titlurilor executorii altele decât sentinţele judecătoreşti, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind dată în competenţa executorilor judecătoreşti din raza curţii de apel unde se află imobilul, domiciliul/ sediul debitorului sau unde urmează a se face executarea. 
În altă ordine de idei, în lumina Noului Cod de Procedură Civilă, reglementarea activităţii de executare silită cunoaşte două etape notabile şi anume perioada 15 februarie 2013-18 octombrie 2014 (de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat până la modificarea sa prin Legea nr. 138/2014) interval în care niciun titlu executoriu nu a mai fost supus investirii cu formulă executorie ci doar încuviinţării de către instanţa de de executare şi perioada ulterioară datei de 18 octombire 2014, când s-a practicat investirea cu formulă executorie exclusiv a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, procedura de încuviinţare a executării acestora fiind dată în sarcina executorilor judecătoreşti.
Este de netăgăduit că din perspectiva predictibilităţii activităţii de executare silită şi a efectelor acesteia, excesul de reglementări intervenit într-o perioadă mai scurtă de doi ani de la data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă a generat o vădită dereglementare a instituţiei executării silite, cu consecinţa apariţiei a numeroase deficienţe de legalitate în dosarele de executare.
Astfel, s-au creat premisele invocării unui val însemnat de excepţii de neconstituţionalitate privitoare la textele de lege care reglementează instituţia executării silite, justificate cel puţin principial prin faptul că excesul de reglementare în materie pune sub semnul întrebării însăşi garantarea dreptului la un proces echitabil, garanţie care, conform art. 6 C.P.C. se naşte în faza litigioasă şi se întinde şi în etapa executării silite.
Acesta este contextul în care la data de 17.12.2015 Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 895/2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 84/04.02.2016) prin care art.666 C.P.C. (textul de lege care acorda activitatea de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti) a fost declarat neconstituţional.
În urma constatării neconstituţionalităţii art. 666 C.P.C., s-a procedat la armonizarea conţinutului acestuia cu prevederile constituţionale, la data de 04.02.2016, fiind publicată în Monitorul Oficial O.U.G.nr.1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe [2]. 
Astfel, o a treia etapă de interes în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de executare silită în lumina Noului Cod de Procedură Civilă se naşte începând cu data de 17.12.2015, moment de la care dispoziţiile art.666 C.P.C.au fost iniţial suspendate (conform considerentelor Deciziei nr. 895/2015, până la publicarea în Monitorul Oficial a unei noi soluţii legislative, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind atribuită de către însăşi Curtea Constituţională instanţelor de executare) şi ulterior modificate prin O.U.G.nr.1/2016.
Analizând implicaţiile Deciziei nr. 895/2015, constatăm că nu putem disocia o discuţie privitoare la efectele acesteia, fără a avea o imagine clară asupra obiectului excepţiei de neconstituţionalitate formulată.
Prin prisma obiectului cu care a fost sesizată Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei sus menţionate, reţinem că acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 641 şi respectiv art. 666 C.P.C, în varianta în vigoare la data de 11.05.2015, dată la care s-a procedat la sesizarea Curţii[3] cu cererea în speţă.
Întrucât conţinutul art. 641 C.P.C. a fost confirmat ca fiind constituţional, din perspectiva prezentei lucrări, prezintă interes prevederile art. 666 C.P.C., text legal cu privire la care excepţia invocată şi-a atins finalitatea, acesta fiind declarat neconstituţional.
Aşadar, dispoziţiile art. 666 C.P.C. în varianta în vigoare la data sesizării Curţii statuau:                                          
 „(1) Cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei.
(2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.
(3) Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 656 alin.(1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.
(4) Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.
(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege.
(6) Încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare”.
 
Prin raportare la conţinutul art. 666 C.P.C. în varianta sancţionată de Curtea Constituţională, constatăm că ceea a trimis textul de lege pe masa Curţii Constituţionale, o constituie faptul că prin atribuirea activităţii de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti, legiuitorul a conferit acestora din urmă prerogative care vizează însăşi înfăptuirea actului de justiţie.
De altfel, încă de la data intervenirii Legii nr. 138/2014, s-au "ridicat" multe voci, mai mult sau mai puţin avizate care au susţinut în repetate rânduri că acordarea de atribuţii sporite executorilor judecătoreşti, atribuţii referitoare inclusiv la controlul legalităţii titlului executoriu dedus executării silite (precum încuviinţarea executării) pun sub semnul întrebării legalitatea şi corectitudinea întregului proces de executare silită.
Din perspectiva art. 6 C.P.C., în pronunţarea Deciziei nr.895/2015, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la un proces echitabil, soluţionat în termen rezonabil de o instanţă imparţială se extinde şi în faza de executare silită, aceasta din urmă reprezentând o a doua etapă a procesului civil în sine.
În altă ordine de idei, instanţa investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate sesizează în mod corect faptul că garanţiile impuse de art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului se extind şi în sfera executării silite, o interpretare a art. 6 "referindu-se exclusiv la accesul în justiţie şi la desfăşurarea procedurilor" - cu excluderea etapei de executare silită - conducând "la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept", etapa de executare silită fiind privită ca "parte integrantă a unui proces" [4].
Acestea fiind zise, este indiscutabil faptul că posibilitatea executorului judecătoresc (organ a cărui imparţialitate este incertă atât timp cât este sesizat de către creditor) de a interveni în faza executării silite prin încuviinţarea executării constituie o ingerinţă asupra înfăptuirii actului de justiţie şi, sine die, asupra dreptului la un proces echitabil.
În lumina acestui raţionament, prerogativa executorului judecătoresc, agent aflat la dispoziţia creditorului, de a se pronunţa asupra legalităţii titlului executoriu constituie nu numai un demers inechitabil ci echivalează cu atributul "jurisdicţio et imperium", situaţie inacceptabilă, atât timp cât "puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/ a da hotărâri cu putere de executare silită" [5] aparţine exclusiv judecătorului.
Pornind de la premisa că activitatea executorului este limitată exclusiv la efectuarea de acte de executare şi că înfăptuirea justiţiei nu poate fi "delegată" executorului judecătoresc, Curtea a apreciat că prerogativa de a încuviinţa executarea silită acordată executorului contravine prevederilor art.21 alin.(3) şi art.124 din Constituţie, fiind eludat dreptul la un proces echitabil sub aspectul indepentenţei şi imparţialităţii autorităţii în speţă.
Astfel, dispoziţiile art. 666 C.P.C.în vigoare la data sesizării Curţii au fost declarate neconstituţionale.
Reţinând importanţa instituţiei executării silite, alături de numărul covârşitor de dosare aflate în curs de executare silită, consecinţele declarării ca neconstituţional a art. 666 C.P.C. necesită o analiză aparte.
Referitor la efectele deciziilor de neconstituţionalitate, constatăm că acestea îşi găsesc reglementarea în conţinutul art. 31 din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 147 din Constituţie, texte legale care consfinţesc caracterul obligatoriu ex nunc al deciziei, alături de faptul că dispoziţia declarată neconstituţională încetează să mai producă efecte juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Raportându-ne la reglementările citate, constatăm că efectele oricărei decizii de neconstituţionalitate şi pe cale de consecinţă şi ale Deciziei nr. 895/2015 sunt guvernate de două principii fundamentale:
- neretroactivitatea acestor decizii;
- caracterul obligatoriu al acestora.
În lumina dispoziţiilor regăsite în Legea nr. 47/1992 şi în Constituţie, reţinem că până la declararea sa neconstituţională, art. 666 C.P.C. a beneficiat de prezumţie de constituţionalitate, producând efecte depline, astfel că orice executare silită efectuată sub imperiul acestuia este legală.
Cu scopul de a stabili implicaţiile neretroactivităţii Deciziei nr.895/2015, se impune a se realiza distincţia între facta pendentia (situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare) şi facta praeterita (situaţii juridice care comportă caracter definitiv, nefiind contestate).
Pentru a uşura interpretarea Deciziei nr. 895/2015 şi reţinând şi particularităţile instituţiei executării silite, în considerentele acesteia, Curtea Constituţională statuează expres că decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, "aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată".
Prima categorie menţionată mai sus (proceduri de executare silită încuviinţate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi cu privire la care nu au fost formulate contestaţii la executare) constituie, aşadar, facta praeterita, ilustrând situaţii juridice cu caracter definitiv, necontestate şi care se bucură de efecte juridice depline.
Cea de-a doua categorie este reprezentată de dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei, situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare, care nu comportă caracter definitiv, constituind facta pendentia.
În ipoteza expusă, prin raportare la însăşi natura excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta este definită de Legea nr. 47/1992 şi de Constituţie, lipsa unor efecte consumate şi cu caracter definitiv în speţele în curs de soluţionare reclamă aplicarea deciziei.
În atare situaţii, trebuie remarcat faptul că decizia nu este incidentă în toate contestaţiile la executare, ci exclusiv în cele în care a fost contestată încheierea de încuviinţare a executării silite.
Per a contrario, reţinem că în contestaţiile la executare care vizează alte acte de executare (somaţii, încheieri pentru stabilirea cheltuielilor, publicaţii de vânzare), Decizia nr. 895/2015 nu produce efecte.
Prin prisma aplicării legii civile în timp, categoria menţionată (dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei ) constituie o reală excepţie de la regula prezumţiei de constituţionalitate a unui act normativ în vigoare. Această situaţie particulară prezintă importanţă sub aspectul efectelor art. 666 C.P.C. asupra unor astfel de dosare de executare. Astfel, deşi constituţional la data iniţierii executării silite în dosarele în speţă şi bucurându-se de toate efectele ce decurg din prezumţia de constituţionalitate, art. 666 C.P.C. va înceta să mai producă orice efect asupra acestora, o dată declarat neconstituţional.
Reţinând aceste aspecte, constatăm că ipoteza expusă echivalează şi cu o situaţie excepţională în care decizia de neconstituţionalitate produce efecte retroactive, efecte generate de însăşi particularităţile procedurii de executare silită.
Cea de-a treia categorie se regăseşte în sfera dosarelor de executare în care au fost formulate contestaţii la executare şi în care a fost invocată excepţia până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Din această perspectivă, prezintă interes cauzele care au fost deja soluţionate definitiv la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, dar în care părţile au invocat excepţia în speţă.
Deşi în cauzele menţionate vorbim de situaţii juridice definitive, fiind epuizate căile ordinare de atac, caracterul de facta pendentia al acestora este conferit de dispoziţiile art. 509 C.P.C.care stabileşte ca motiv de revizuire a unei hotărâri definitive "pronunţarea de către Curtea Constituţională asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată în cauză".
Acest instrument juridic pus la îndemână de către legiuitor justiţiabililor are menirea de a respecta însăşi finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate, aceea de a profita în primul rând celui care a invocat-o, faţă de care, în pofida caracterului definitiv al hotărârii, efectele juridice nu sunt epuizate.
Aşadar, cel care a invocat o excepţie de neconstituţionalite cu privire la art. 666 C.P.C, dosarul de trimitere fiind soluţionat definitiv anterior soluţionării deciziei de neconstituţionalite, are la îndemână exercitarea căii de atac a revizuirii.
Dimpotrivă, asupra contestaţiilor la executare care au fost soluţionate definitiv anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi în care excepţia nu a fost invocată, Decizia nr.895/2015 nu va avea niciun efect, întrucât o decizie de neconstituţionalitate nu poate constitui temei de drept, ut singuli.
În practica instanţelor de judecată, intervenirea Deciziei nr. 895/2015 a căpătat valenţele unui adevărat instrument juridic prin care debitorul subiect la executării silite poate anula executarea silită pornită împotriva sa.
Astfel, aceasta a generat şi încă mai generează o serie de sentinţe favorabile celor susmenţionaţi, sentinţe prin care au fost admise contestaţiile la executare formulate, cu consecinţa anulării unui număr semnificativ de executări silite.
Totodată, în dosarele soluţionate definitiv în care a fost invocată această excepţie, Decizia nr.895/2015 a deschis calea exercitării de către debitori a căii extraordinare de atac a revizuirii.
Acestea fiind zise, este acceptat în unanimitate că cel mai important efect al Deciziei nr. 895/2015 îl constituie reatribuirea procedurii de încuviinţare a executării silite instanţei de executare, aceasta fiind, într-adevăr, singura entitate în măsură să se pronunţe asupra legalităţii titlului executoriu dedus executării şi în măsură să garanteze legalitatea şi corectitudinea desfăşurării executării silite.

[1] Noul Cod Civil;
[2] O.U.G.nr.1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.85/04.02.2016 a conferit o formă constituţională art. 666 C.P.C., modificând şi alte prevederi conexe din Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă;
[3] Curtea Constituţională a României;
[4] Hotărârea CEDO din 19 martie 1997 pronunţată în cauza HORNSBY versus GRECIA;
[5]Decizia C.C.R. nr.96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996

 http://www.juridice.ro/442600/implicatiile-deciziei-ccr-nr-8952015-asupra-procedurilor-de-executare-silita.html

joi, 24 martie 2016

Noi reglementări în materia contractelor de credit ipotecar

În data de 04.02.2014 Parlamentul European a adoptat Directiva nr.2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010.
Termenul de implementare în dreptul intern a directivei susmenţionate s-a împlinit la 21.03.2016, fiind de aşteptat ca în viitorul apropiat dispoziţiile acesteia să fie transpuse şi în legislaţia română, prefigurându-se aşadar, noi modificări în materia reglementărilor creditelor bancare. 
Pe scurt finalitatea directivei susmenţionate o reprezintă protecţia sporită a consumatorilor titulari de credite bancare şi responsabilizarea furnizorilor de credite bancare şi a intermediarilor acestora cu privire la activitatea de creditare.
Domeniul de aplicare al Directivei nr. 2014/17/UE îl constituie următoarele categorii de contracte de credit:
- contractele de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr-o altă garanție comparabilă, utilizată în mod curent într-un stat membru asupra unui bun imobil rezidențial, fie printr-un drept legat de un bun imobil rezidențial;
- contractele de credit al căror scop este dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau proiectate.
Totodată, directiva susmenţionată nu se aplică următoarelor tipuri de contracte de credit:
-  contractele de credit equity release;
contractele de credit acordate de către un angajator angajaților săi ca activitate secundară, atunci când aceste credite sunt acordate fără dobândă sau cu o DAE mai mică decât cea practicată în mod obișnuit pe piață și care nu sunt propuse în general publicului; 
-  contractele de credit în care creditul este acordat fără dobândă și fără alte taxe, cu excepția celor aplicate pentru recuperarea costurilor legate în mod direct de garantarea creditului;
- contractele de credit sub forma unei facilități de tip „descoperit de cont” și în baza cărora creditul trebuie rambursat în termen de o lună;
- contractele de credit care sunt rezultatul unei hotărâri pronunțate de o instanță sau de o altă autoritate oficială;
 - contractele de credit privind amânarea, cu titlu gratuit, a plății unei datorii existente și care nu intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (a). 
 De asemenea, directiva nu se aplică contractelor de credit existente anterior datei de 21.03.2016.
 Modificările introduse prin Directiva nr.2014/17/UE sunt de mare interes pentru titularii contractelor de credite ipotecare şi vizează: noi informaţii standard care trebuie cuprinse în materialele publicitare având ca obiect creditele ipotecare, noi informaţii precontractuale la încheierea unei convenţii de credit, detalii cu privire la modalitatea de calcul a DAE, cerinţe suplimentare în sarcina împrumutătorilor în vederea evaluării bonităţii solicitanţilor, consilierea consumatorului care solicită acordarea unui credit bancar, perioada de reflecţie sau de retragere, etc.
Un aspect deosebit de important îl constituie introducerea unui cadru legal care permite convertirea creditului acordat în monedă străină, într-o monedă alternativă (moneda în care, în principal, consumatorul își primește venitul sau deține activele care finanțează plata creditului sau moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reședința la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie își are reședința în prezent), la cursul de schimb din ziua conversiei, dacă în convenţie nu se specifică altfel.
O altă noutate în sprijinul protecţiei drepturilor consumatorului o reprezintă introducerea FIŞEI EUROPENE DE INFORMAŢII STANDARD (FEIS), formular care cuprinde informaţii referitoare la oferta de creditare (conform Anexei nr. II din directivă) şi care în mod imperativ, va însoţi oferta de creditare.
Pentru consultarea textului integral al directivei, puteţi accesa acest link
 http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0017







duminică, 28 februarie 2016

Noutăţi în materia taxei de primă înmatriculare, taxei de poluare/pe emisiile poluante şi a timbrului de mediu

Este de notorietate faptul că obligativitatea achitării unei taxe la înmatricularea unei anumite categorii de autovehicule eludează prevederile art. 28 din Tratatul CE, text legal care incriminează orice măsură de natură să constituie un obstacol în calea schimburilor intracomunitare.
Acest raţionament a condus la cenzurarea repetată a legislaţiei naţionale în materie de către Curtea Europeană de Justiţie, cu consecinţa unei succesiuni notabile de acte normative în domeniu: vechiul Cod Fiscal, O.U.G. nr. 50/2008 cu multiplele sale modificări, Legea nr. 9/2012 şi actualmente, O.U.G. nr. 9/2013.
Aşadar, în prezent problematica achitării unei taxe la înmatricularea unui autovehicul este reglementată de O.U.G. nr. 9/2013, obligaţia fiind prezentată sub forma timbrului de mediu, care se va plăti în următoarele situaţii:
" a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
e) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a emis decizie de restituire a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în conformitate cu prevederile art.12."

În contextul în care Curtea Europeană de Justiţie stabilise fără posibilitate de tăgadă că obligaţia de a achita taxă de primă înmatriculare, de poluare sau pe emisiile poluante încalcă prevederile Tratatului CE, în anul 2013, leguitorul a "simţit nevoia" "să armonizeze" legislaţia naţională cu normele tratatului susmenţionat, redefinind impozitul amintit sub forma timbrului de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013.
Deşi această nouă taxă se doreşte a respecta Tratatul CE, din analiza O.U.G. nr. 9/2013 observăm că timbrul de mediu comportă conţinutul aceloraşi taxe de poluare, înmatriculare, etc reglementate de legislaţia anterioară şi considerate a fi ilegale.
Dovada o constituie faptul că la nivelul practicii instanţelor de judecată deja au fost admise acţiuni prin care s-au restituit sumele achitate cu titlu de timbru de mediu, sau, mai mult decât atât, s-a dispus obligarea Instituţiei Prefectului la înmatricularea autovehiculului fără plata acestei taxe.
Prin urmare, cei care doresc să obţină restituirea sumelor de bani reprezentând timbru de mediu, pot încerca să solicite restituirea acestuia, demersul putându-se solda cu succes.
Totodată, în aplicarea aceleiaşi O.U.G. nr. 9/2013, sunt de interes modificările pe care aceasta le-a suferit prin O.G. nr. 40/2015, act normativ publicat în Monitorul Oficial în septembrie 2015.
Astfel, O.G. nr. 40/2015 a modificat art. 12 al O.U.G. nr. 9/2013 stabilind că persoanele care au achitat taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pot solicita restituirea acestor sume în termenul de prescripţie prevăzut de O.G. nr. 92/2003.
Prin urmare, reţinând prevederile textului de lege menţionat, orice contribuabil care a achitat una dintre taxele enunţate mai sus (însă nu şi cei care au achitat timbru de mediu) pot cere restituirea taxelor achitate prin formularea unei cereri către organul fiscal competent, cerere care va fi soluţionată printr-o decizie.
Această decizie va putea fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor vor putea fi atacate pe calea contenciosului administrativ fiscal.
Bineînţeles că procedura susmenţionată nu înlătură dreptul contribuabilului de a renunţa la contestaţia administrativă şi de a sesiza instanţa de judecată competentă.
Sumele reprezentând taxele achitate şi dobânzile legale se vor achita pe durata a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Este importat de menţionat şi că dreptul contribuabililor de a cere restituirea taxelor susmenţionate se naşte la data intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015, indiferent de data la care a fost achitată taxa, actul normativ amintit având efectul de a repune în termenul de prescripţie de 5 ani toţi contribuabilii interesaţi.