Liber la restituirea timbrului de mediu!

 
Tinând cont de faptul că obligaţia de achitare a timbrului de mediu instituită prin O.U.G.nr. 9/2013 comportă acceaşi natură a taxelor stabilite de legislaţia anterioară (taxă pe poluare, taxă pentru emisiile poluante, taxă specială, etc), taxe declarate contrare prevederilor art. 110 din TFUE, sancţionarea acestuia de către Curtea Europeană de Justiţie a fost numai o chestiune de timp.

Astfel, la data de 09.06.2016, în cauza C-186/2014, sesizată fiind cu cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare asupra concordanţei dintre O.U.G.nr.9/2013 şi conţinutul art. 110 din TFUE, instanţa susmenţionată a statuat următoarele:

" Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că: 

– nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă; 

– se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii." 

 Ceea ce prezintă interes este cea de a doua apreciere a Curţii care izvorăşte din regimul fiscal diferit aplicabil proprietarilor de autovehicule la prima înmatriculare în România sau la prima transcriere care sunt obligaţi la achitarea timbrului de mediu şi proprietarilor de autovehicule care au achitat deja taxă specială, taxa pe poluare, sau taxa pentru emisiile poluante, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării şi care sunt scutiţi de la plata unei noi taxe (conform art. 4 din O.U.G. nr. 9/2013). 

Raţionamentul expus de Curte este susţinut de faptul că valoarea timbrului de mediu (care condiţionează înmatricularea sau transcrierea autovechiculelor) este net superioară valorii reziduale în ipoteza achitării taxelor anterioare, ceea ce generează un preţ de vânzare diferit al autovehiculelor pentru care se plăteşte timbru de mediu faţă de cele pentru care s-a achitat taxă specială, taxa pe poluare  sau taxa pentru emisiile poluante.

Or aplicarea unui regim fiscal diferit unor categorii de vehicule de acelaşi tip, care au aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură  încalcă prevederile art. 110 al TFUE.

Acest aspect, alături de faptul că obligaţia achitării timbrului de mediu comportă aceleaşi caracteristici cu taxele anterioare, declarate contrare tratatului susmenţionat, au determinat Curtea Europeană de Justiţie să sancţioneze O.U.G. nr.9/2013 în sensul că art. 110 al TFUE se opune ca statul membru respectiv să scutească de la obligaţia sus menţionată autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Astfel, hotărârea pronunţată deschide calea formulării unor noi cereri în vederea restituirii timbrului de mediu.

Stingere debit bancar pe baza Legii dării în plată

Astăzi, 28.06.2015, am făcut uz cu succes de procedura dării în plată prevăzută de Legea nr. 77/2016, pentru clienţii noştri, titulari ai unui credit bancar ipotecar la RAIFFEISEN BANK ROMÂNIA S.A., în valoare de 36 000 de euro.

Prin notificarea emisă de către cabinetul nostru către RAIFFEISEN BANK ROMÂNIA S.A., titularii convenţiei de credit şi-au manifestat intenţia de a da în plată imobilul cu care s-a garantat convenţia de credit, cu consecinţa stingerii debitului în valoare de 34 000 de euro.

Urmare a comunicării notificării către bancă, aceasta a fost de acord, iar astăzi ne-am întâlnit cu reprezentanţii acesteia la sediul biroului notarial propus de către noi, în vederea încheierii contractului prin care s-a constatat darea în plată şi stingerea debitului.

Încă o dovadă că, în pofida criticilor referitoare la constituţionalitatea actului normativ susmenţionat...legea dării în plată funcţionează şi există instituţii bancare care o aplică corespunzător!!

Scurte consideraţii asupra "legii dării în plată"

Reţinând numărul covârşitor de consumatori titlulari de credite bancare neperformante, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite constituie cu siguranţă cel mai dezbătut act normativ al anului 2016.

Mult aşteptată de către unii, privită cu circumspecţie de către finanţişti, reîntoarsă de la promulgare pe considerentul unor neconcordanţe cu legea fundamentală, după ce a reuşit să treacă de "chinurile naşterii", Legea nr. 77/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 442 din 28.04.2016, urmând să intre în vigoare în termen de 15 zile de la data publicării.
Este de notorietate faptul că afluxul de credite bancare în franci elveţieni din ani 2007 - 2008 a produs consecinţe economice nefaste asupra situaţiei economice a unui număr foarte mare de titulari de credite bancare, în contextul deprecierii masive a monedei naţionale faţă de francul elveţian.
Această realitate nefericită, întâlnită nu doar în România ci şi în alte state europene, a pus forurile legiuitoare în situaţia de a găsi soluţii care, pe de o parte, să "salveze" consumatorii deveniţi insolvabili datorită imposibilităţii rambursării creditului dar care, în acelaşi timp, să evite producerea unui colaps bancar general - ceea ce ar genera consecinţe nefaste în plan economic.
Deşi o lungă perioadă de timp s-a vehiculat adoptarea unui act normativ care să oblige băncile la îngheţarea cursului bancar leu-franc (demers posibil în alte state, acceptat în anumite condiţii de Curtea Europeană de Justiţie, şi deci, acceptat şi de unele instanţe de judecată în plan intern), legiuitorul român a ajuns la concluzia că în România, labilitatea sistemului economico - financiar nu ar suporta o astfel de măsură, existând riscul generării unei crize financiare, pe fundalul unui faliment bancar generalizat.
Astfel, soluţia de compromis aleasă de legiuitor a constituit-o posibilitatea stingerii unui credit bancar neperformant prin cedarea bunului cu care s-a garantat creditul către banca/instituţia financiară nebancară creditoare.
Punctual, domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a căror valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al căror obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile art. 1 al.(4) al Legii nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate conform programului prima casă.
De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 ale actului normativ, reţinem că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.
Astfel, menţionăm că celelalte tipuri de credit bancar, negarantate ipotecar nu intră sub incidenţa legii.
O ultimă condiţie care trebuie îndeplinită de către consumatorul care doreşte să beneficieze de procedura dării în plată este ca acesta să nu fi fost condamant printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul în speţă.
Din perspectiva procedurii dării în plată în sine, constatăm că Legea nr. 77/2016 face distincţia între consumatorii care încă mai deţin în patrimoniu imobilul ipotecat şi care pot încheia acte translative de proprietate asupra acestuia şi consumatorii al căror imobil valorificat ca urmare a executării silite nu a acoperit valoarea datorată, executarea silită împotriva acestora continuând.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din lege, consumatorii titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat pot iniţia procedura dării în plată prin comunicarea unei notificări către banca creditoare, prin intermediul unui executor, avocat sau notar prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit.
Notificarea va cuprinde stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, la care reprezentantul creditoarei este invitat să se prezinte notarul public ales de debitor, în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care se va stinge orice datorie a împrumutatului privitoare la credit (inclusiv dobânzi, penalităţi, etc).
De menţionat că prima zi de convocare nu poate fi stabilită mai devreme de 30 de zile libere de la data emiterii convocării şi că toate costurile acestei proceduri, inclusiv cele notariale, avocaţiale, etc. vor fi în sarcina debitorului.
Efectul imediat al iniţierii procedurii menţionate îl constituie faptul că de la data comunicării notificării către creditor se va suspenda orice plată a debitorului către acesta şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară iniţiată împotriva debitorului.
Notificarea emisă în condiţiile art. 5 din lege poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării de către creditor, asupra condiţiilor de admisibilitate ale procedurii, cererea judecându-se în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
Hotărârea pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de creditor este atacabilă cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Reţinem că până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de către creditor, efectul suspensiv asupra tuturor plăţilor şi asupra tuturor procedurilor judiciare şi extrajudiciare iniţiate împotriva debitorului se menţine, consecinţa admiterii contestaţiei (în fond sau în apel) fiind reprezentată de repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Dacă în termen de 10 zile de la respingerea definitivă a contestaţiei creditorul nu se prezintă la notar conform celor menţionate în notificare, debitorul se poate adresa instanţei de judecată în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din convenţia de credit şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.
Competentă să judece o astfel de cerere este aceeaşi instanţă de la domiciliul consumatorului, hotărârea pronunţată de aceasta fiind atacabilă cu apel în termen de 7 zile de la comunicare.
O particularitate importantă a acţiunii în constatarea stingerii debitului o reprezintă faptul că aceasta este scutită de taxa de timbru, spre deosebire de contestaţia împotriva notificării de care poate dispune creditorul, care în lipsa unor precizări ale legiuitorului, se va timbra ca orice altă cerere neevaluabilă în bani.
După cum am menţionat, o categorie importantă o reprezintă consumatorii care la momentul intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 au pierdut proprietatea imobilului cu care au garantat creditul ca urmare a executării silite şi care încă mai sunt supuşi unor forme de executare, întrucât debitul nu a fost acoperit în integralitate.
Din perspectiva situaţiei susmenţionate, prezintă interes prevederile art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016 care statuează:
"(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului."
În lumina textului citat, conchidem că procedura dării în plată se va aplica şi acestei categorii de consumatori, cu scopul asigurării egalităţii de tratament şi nediscriminării faţă de consumatorii care au uzat de procedură până la declanşarea executării silite.
Astfel, un efect direct al procedurii dării în plată asupra acestei categorii de consumatori va fi reprezentat de încetarea oricărei forme de executare silită ca urmare a stingerii debitului, în ipoteza unei executării silite anterioare asupra imobilului ipotecat.

Prin prisma procedurii în sine, opinăm că aceasta are un curs sensibil diferit faţă de cea aplicabilă în situaţia în care imobilul subzistă în patrimoniul debitorului.
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, conchidem că etapa comunicării notificării către creditor de către debitorul interesat, proprietar al imobilului cu posibilitatea contestării acesteia de către creditor, are caracter obligatoriu şi imperativ.
Prin urmare, o acţiune în vederea constatării stingerii debitului şi transferului dreptului de proprietare introdusă de către debitorul proprietar al imobilului ipotecat, fără ca acesta să parcurgă etapa notificării, va fi respinsă de plano, ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, reţinând faptul că finalitatea acestei proceduri prealabile o constituie comunicarea intenţiei de cedare a imobilului către debitor, se pune întrebarea dacă debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat ca urmare a executării silite, dar care sunt încă supuşi unor forme de executare sunt sau nu obligaţi să parcurgă etapa notificării băncii.
Pornind de la raţionamentul că scopul unei astfel de notificări o reprezintă comunicarea creditorului intenţiei debitorului de a-i ceda bunul cu finalitatea stingerii creanţei, opinăm că în cazul celor care au pierdut deja proprietatea bunului, o astfel de notificare nu mai are nicio justificare , atât timp cât ei nu mai pot dispune asupra bunului respectiv.
Reţinând acest aspect, cât şi formularea utilizată de legiuitor la art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, conchidem că în ipoteza expusă, cererea în vederea constatării stingerii debitului este admisibilă, fără îndeplinirea vreunei proceduri prealabile.
Cu toate acestea, pentru a evita respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă, recomandăm celor interesaţi, ca până la cristalizarea unei practici a instanţelor de judecată, anterior sesizării instanţei, să solicite creditorului aplicarea prevederilor art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, cu respectarea termenelor regăsite la art.5 din acelaşi act normativ.
Referitor la aplicarea în timp a Legii nr.77/2016, conform celor statuate de legiuitor, menţionăm actul normativ se va aplica atât contractelor aflate în derulare la momentul intervenirii legii cât şi celor încheiate ulterior.
Deşi se vehiculează o invocare în masă a neconstituţionalităţii prevederii menţionate, pornindu-se probabil de la considerentul că un act normativ nu poate retroactiva, opinăm că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 contractelor în derulare constituie o măsură care respectă principiile constituţionale.
Dimpotrivă, o eventuală neaplicare a actului normativ contractelor în curs de derulare, ar lipsi practic de conţinut legea dării în plată.
http://www.juridice.ro/442867/scurte-consideratii-asupra-legii-darii-in-plata.html

Implicaţiile Deciziei C.C.R. nr. 895/2015 asupra procedurilor de executare silită

Dintre modificările cele mai importante introduse de Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă [1], aspectele care au vizat procedura executării silite au avut şi încă mai au un impact deosebit în domeniu, cu consecinţa generării unui aflux considerabil de opinii juridice şi interpretări. 

Din această perspectivă, o dată intrat în vigoare actul normativ susmenţionat, un efect deloc de neglijat al acestuia l-a reprezentat şi faptul că executarea silită urma a se face după noi reguli, reguli care şi-au pus direct amprenta asupra situaţiei justiţiabililor şi a activităţii executorilor judecătoreşti.
Astfel, dacă vechiul Codul de Procedură Civilă condiţiona de principiu legalitatea executării silite de investirea cu formulă executorie a titlului executoriu, începând cu februarie 2013 - data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă -, legiuitorul a renunţat la această instituţie, păstrându-se exclusiv procedura de încuviinţare a executării silite atribuită în sarcina instanţelor de judecată. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014 s-a reintrodus obligativitatea investirii cu formulă executorie a titlurilor executorii altele decât sentinţele judecătoreşti, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind dată în competenţa executorilor judecătoreşti din raza curţii de apel unde se află imobilul, domiciliul/ sediul debitorului sau unde urmează a se face executarea. 

În altă ordine de idei, în lumina Noului Cod de Procedură Civilă, reglementarea activităţii de executare silită cunoaşte două etape notabile şi anume perioada 15 februarie 2013-18 octombrie 2014 (de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat până la modificarea sa prin Legea nr. 138/2014) interval în care niciun titlu executoriu nu a mai fost supus investirii cu formulă executorie ci doar încuviinţării de către instanţa de de executare şi perioada ulterioară datei de 18 octombire 2014, când s-a practicat investirea cu formulă executorie exclusiv a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, procedura de încuviinţare a executării acestora fiind dată în sarcina executorilor judecătoreşti.
Este de netăgăduit că din perspectiva predictibilităţii activităţii de executare silită şi a efectelor acesteia, excesul de reglementări intervenit într-o perioadă mai scurtă de doi ani de la data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă a generat o vădită dereglementare a instituţiei executării silite, cu consecinţa apariţiei a numeroase deficienţe de legalitate în dosarele de executare.
Astfel, s-au creat premisele invocării unui val însemnat de excepţii de neconstituţionalitate privitoare la textele de lege care reglementează instituţia executării silite, justificate cel puţin principial prin faptul că excesul de reglementare în materie pune sub semnul întrebării însăşi garantarea dreptului la un proces echitabil, garanţie care, conform art. 6 C.P.C. se naşte în faza litigioasă şi se întinde şi în etapa executării silite.
Acesta este contextul în care la data de 17.12.2015 Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 895/2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 84/04.02.2016) prin care art.666 C.P.C. (textul de lege care acorda activitatea de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti) a fost declarat neconstituţional.
În urma constatării neconstituţionalităţii art. 666 C.P.C., s-a procedat la armonizarea conţinutului acestuia cu prevederile constituţionale, la data de 04.02.2016, fiind publicată în Monitorul Oficial O.U.G.nr.1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe [2]. 

Astfel, o a treia etapă de interes în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de executare silită în lumina Noului Cod de Procedură Civilă se naşte începând cu data de 17.12.2015, moment de la care dispoziţiile art.666 C.P.C.au fost iniţial suspendate (conform considerentelor Deciziei nr. 895/2015, până la publicarea în Monitorul Oficial a unei noi soluţii legislative, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind atribuită de către însăşi Curtea Constituţională instanţelor de executare) şi ulterior modificate prin O.U.G.nr.1/2016.
Analizând implicaţiile Deciziei nr. 895/2015, constatăm că nu putem disocia o discuţie privitoare la efectele acesteia, fără a avea o imagine clară asupra obiectului excepţiei de neconstituţionalitate formulată.
Prin prisma obiectului cu care a fost sesizată Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei sus menţionate, reţinem că acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 641 şi respectiv art. 666 C.P.C, în varianta în vigoare la data de 11.05.2015, dată la care s-a procedat la sesizarea Curţii[3] cu cererea în speţă.

Întrucât conţinutul art. 641 C.P.C. a fost confirmat ca fiind constituţional, din perspectiva prezentei lucrări, prezintă interes prevederile art. 666 C.P.C., text legal cu privire la care excepţia invocată şi-a atins finalitatea, acesta fiind declarat neconstituţional.
Aşadar, dispoziţiile art. 666 C.P.C. în varianta în vigoare la data sesizării Curţii statuau:                                          

 „(1) Cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei.
(2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.
(3) Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 656 alin.(1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.
(4) Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.
(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege.
(6) Încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare”. 

Prin raportare la conţinutul art. 666 C.P.C. în varianta sancţionată de Curtea Constituţională, constatăm că ceea a trimis textul de lege pe masa Curţii Constituţionale, o constituie faptul că prin atribuirea activităţii de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti, legiuitorul a conferit acestora din urmă prerogative care vizează însăşi înfăptuirea actului de justiţie.
De altfel, încă de la data intervenirii Legii nr. 138/2014, s-au "ridicat" multe voci, mai mult sau mai puţin avizate care au susţinut în repetate rânduri că acordarea de atribuţii sporite executorilor judecătoreşti, atribuţii referitoare inclusiv la controlul legalităţii titlului executoriu dedus executării silite (precum încuviinţarea executării) pun sub semnul întrebării legalitatea şi corectitudinea întregului proces de executare silită.
Din perspectiva art. 6 C.P.C., în pronunţarea Deciziei nr.895/2015, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la un proces echitabil, soluţionat în termen rezonabil de o instanţă imparţială se extinde şi în faza de executare silită, aceasta din urmă reprezentând o a doua etapă a procesului civil în sine.
În altă ordine de idei, instanţa investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate sesizează în mod corect faptul că garanţiile impuse de art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului se extind şi în sfera executării silite, o interpretare a art. 6 "referindu-se exclusiv la accesul în justiţie şi la desfăşurarea procedurilor" - cu excluderea etapei de executare silită - conducând "la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept", etapa de executare silită fiind privită ca "parte integrantă a unui proces" [4].
Acestea fiind zise, este indiscutabil faptul că posibilitatea executorului judecătoresc (organ a cărui imparţialitate este incertă atât timp cât este sesizat de către creditor) de a interveni în faza executării silite prin încuviinţarea executării constituie o ingerinţă asupra înfăptuirii actului de justiţie şi, sine die, asupra dreptului la un proces echitabil.
În lumina acestui raţionament, prerogativa executorului judecătoresc, agent aflat la dispoziţia creditorului, de a se pronunţa asupra legalităţii titlului executoriu constituie nu numai un demers inechitabil ci echivalează cu atributul "jurisdicţio et imperium", situaţie inacceptabilă, atât timp cât "puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/ a da hotărâri cu putere de executare silită" [5] aparţine exclusiv judecătorului.
Pornind de la premisa că activitatea executorului este limitată exclusiv la efectuarea de acte de executare şi că înfăptuirea justiţiei nu poate fi "delegată" executorului judecătoresc, Curtea a apreciat că prerogativa de a încuviinţa executarea silită acordată executorului contravine prevederilor art.21 alin.(3) şi art.124 din Constituţie, fiind eludat dreptul la un proces echitabil sub aspectul indepentenţei şi imparţialităţii autorităţii în speţă.
Astfel, dispoziţiile art. 666 C.P.C.în vigoare la data sesizării Curţii au fost declarate neconstituţionale.
Reţinând importanţa instituţiei executării silite, alături de numărul covârşitor de dosare aflate în curs de executare silită, consecinţele declarării ca neconstituţional a art. 666 C.P.C. necesită o analiză aparte.

Referitor la efectele deciziilor de neconstituţionalitate, constatăm că acestea îşi găsesc reglementarea în conţinutul art. 31 din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 147 din Constituţie, texte legale care consfinţesc caracterul obligatoriu ex nunc al deciziei, alături de faptul că dispoziţia declarată neconstituţională încetează să mai producă efecte juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Raportându-ne la reglementările citate, constatăm că efectele oricărei decizii de neconstituţionalitate şi pe cale de consecinţă şi ale Deciziei nr. 895/2015 sunt guvernate de două principii fundamentale:

- neretroactivitatea acestor decizii;

- caracterul obligatoriu al acestora.
În lumina dispoziţiilor regăsite în Legea nr. 47/1992 şi în Constituţie, reţinem că până la declararea sa neconstituţională, art. 666 C.P.C. a beneficiat de prezumţie de constituţionalitate, producând efecte depline, astfel că orice executare silită efectuată sub imperiul acestuia este legală.
Cu scopul de a stabili implicaţiile neretroactivităţii Deciziei nr.895/2015, se impune a se realiza distincţia între facta pendentia (situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare) şi facta praeterita (situaţii juridice care comportă caracter definitiv, nefiind contestate).

Pentru a uşura interpretarea Deciziei nr. 895/2015 şi reţinând şi particularităţile instituţiei executării silite, în considerentele acesteia, Curtea Constituţională statuează expres că decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, "aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată".
Prima categorie menţionată mai sus (proceduri de executare silită încuviinţate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi cu privire la care nu au fost formulate contestaţii la executare) constituie, aşadar, facta praeterita, ilustrând situaţii juridice cu caracter definitiv, necontestate şi care se bucură de efecte juridice depline.
Cea de-a doua categorie este reprezentată de dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei, situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare, care nu comportă caracter definitiv, constituind facta pendentia.
În ipoteza expusă, prin raportare la însăşi natura excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta este definită de Legea nr. 47/1992 şi de Constituţie, lipsa unor efecte consumate şi cu caracter definitiv în speţele în curs de soluţionare reclamă aplicarea deciziei.
În atare situaţii, trebuie remarcat faptul că decizia nu este incidentă în toate contestaţiile la executare, ci exclusiv în cele în care a fost contestată încheierea de încuviinţare a executării silite.
Per a contrario, reţinem că în contestaţiile la executare care vizează alte acte de executare (somaţii, încheieri pentru stabilirea cheltuielilor, publicaţii de vânzare), Decizia nr. 895/2015 nu produce efecte.
Prin prisma aplicării legii civile în timp, categoria menţionată (dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei ) constituie o reală excepţie de la regula prezumţiei de constituţionalitate a unui act normativ în vigoare. Această situaţie particulară prezintă importanţă sub aspectul efectelor art. 666 C.P.C. asupra unor astfel de dosare de executare. Astfel, deşi constituţional la data iniţierii executării silite în dosarele în speţă şi bucurându-se de toate efectele ce decurg din prezumţia de constituţionalitate, art. 666 C.P.C. va înceta să mai producă orice efect asupra acestora, o dată declarat neconstituţional.
Reţinând aceste aspecte, constatăm că ipoteza expusă echivalează şi cu o situaţie excepţională în care decizia de neconstituţionalitate produce efecte retroactive, efecte generate de însăşi particularităţile procedurii de executare silită.
Cea de-a treia categorie se regăseşte în sfera dosarelor de executare în care au fost formulate contestaţii la executare şi în care a fost invocată excepţia până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Din această perspectivă, prezintă interes cauzele care au fost deja soluţionate definitiv la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, dar în care părţile au invocat excepţia în speţă.
Deşi în cauzele menţionate vorbim de situaţii juridice definitive, fiind epuizate căile ordinare de atac, caracterul de facta pendentia al acestora este conferit de dispoziţiile art. 509 C.P.C.care stabileşte ca motiv de revizuire a unei hotărâri definitive "pronunţarea de către Curtea Constituţională asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată în cauză".
Acest instrument juridic pus la îndemână de către legiuitor justiţiabililor are menirea de a respecta însăşi finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate, aceea de a profita în primul rând celui care a invocat-o, faţă de care, în pofida caracterului definitiv al hotărârii, efectele juridice nu sunt epuizate.
Aşadar, cel care a invocat o excepţie de neconstituţionalite cu privire la art. 666 C.P.C, dosarul de trimitere fiind soluţionat definitiv anterior soluţionării deciziei de neconstituţionalite, are la îndemână exercitarea căii de atac a revizuirii.
Dimpotrivă, asupra contestaţiilor la executare care au fost soluţionate definitiv anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi în care excepţia nu a fost invocată, Decizia nr.895/2015 nu va avea niciun efect, întrucât o decizie de neconstituţionalitate nu poate constitui temei de drept, ut singuli.
În practica instanţelor de judecată, intervenirea Deciziei nr. 895/2015 a căpătat valenţele unui adevărat instrument juridic prin care debitorul subiect la executării silite poate anula executarea silită pornită împotriva sa.
Astfel, aceasta a generat şi încă mai generează o serie de sentinţe favorabile celor susmenţionaţi, sentinţe prin care au fost admise contestaţiile la executare formulate, cu consecinţa anulării unui număr semnificativ de executări silite.
Totodată, în dosarele soluţionate definitiv în care a fost invocată această excepţie, Decizia nr.895/2015 a deschis calea exercitării de către debitori a căii extraordinare de atac a revizuirii.
Acestea fiind zise, este acceptat în unanimitate că cel mai important efect al Deciziei nr. 895/2015 îl constituie reatribuirea procedurii de încuviinţare a executării silite instanţei de executare, aceasta fiind, într-adevăr, singura entitate în măsură să se pronunţe asupra legalităţii titlului executoriu dedus executării şi în măsură să garanteze legalitatea şi corectitudinea desfăşurării executării silite.

[1] Noul Cod Civil;
[2] O.U.G.nr.1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.85/04.02.2016 a conferit o formă constituţională art. 666 C.P.C., modificând şi alte prevederi conexe din Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă;
[3] Curtea Constituţională a României;
[4] Hotărârea CEDO din 19 martie 1997 pronunţată în cauza HORNSBY versus GRECIA;
[5]Decizia C.C.R. nr.96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996

 http://www.juridice.ro/442600/implicatiile-deciziei-ccr-nr-8952015-asupra-procedurilor-de-executare-silita.html

Noi reglementări în materia contractelor de credit ipotecar

În data de 04.02.2014 Parlamentul European a adoptat Directiva nr.2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010.

Termenul de implementare în dreptul intern a directivei susmenţionate s-a împlinit la 21.03.2016, fiind de aşteptat ca în viitorul apropiat dispoziţiile acesteia să fie transpuse şi în legislaţia română, prefigurându-se aşadar, noi modificări în materia reglementărilor creditelor bancare. 

Pe scurt finalitatea directivei susmenţionate o reprezintă protecţia sporită a consumatorilor titulari de credite bancare şi responsabilizarea furnizorilor de credite bancare şi a intermediarilor acestora cu privire la activitatea de creditare.

Domeniul de aplicare al Directivei nr. 2014/17/UE îl constituie următoarele categorii de contracte de credit:

- contractele de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr-o altă garanție comparabilă, utilizată în mod curent într-un stat membru asupra unui bun imobil rezidențial, fie printr-un drept legat de un bun imobil rezidențial;

- contractele de credit al căror scop este dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau proiectate.

Totodată, directiva susmenţionată nu se aplică următoarelor tipuri de contracte de credit:

-  contractele de credit equity release;

-  contractele de credit acordate de către un angajator angajaților săi ca activitate secundară, atunci când aceste credite sunt acordate fără dobândă sau cu o DAE mai mică decât cea practicată în mod obișnuit pe piață și care nu sunt propuse în general publicului; 

-  contractele de credit în care creditul este acordat fără dobândă și fără alte taxe, cu excepția celor aplicate pentru recuperarea costurilor legate în mod direct de garantarea creditului;

- contractele de credit sub forma unei facilități de tip „descoperit de cont” și în baza cărora creditul trebuie rambursat în termen de o lună;

- contractele de credit care sunt rezultatul unei hotărâri pronunțate de o instanță sau de o altă autoritate oficială;

 - contractele de credit privind amânarea, cu titlu gratuit, a plății unei datorii existente și care nu intră în domeniul de aplicare al alineatului (1) litera (a). 

 De asemenea, directiva nu se aplică contractelor de credit existente anterior datei de 21.03.2016.

 Modificările introduse prin Directiva nr.2014/17/UE sunt de mare interes pentru titularii contractelor de credite ipotecare şi vizează: noi informaţii standard care trebuie cuprinse în materialele publicitare având ca obiect creditele ipotecare, noi informaţii precontractuale la încheierea unei convenţii de credit, detalii cu privire la modalitatea de calcul a DAE, cerinţe suplimentare în sarcina împrumutătorilor în vederea evaluării bonităţii solicitanţilor, consilierea consumatorului care solicită acordarea unui credit bancar, perioada de reflecţie sau de retragere, etc.

Un aspect deosebit de important îl constituie introducerea unui cadru legal care permite convertirea creditului acordat în monedă străină, într-o monedă alternativă (moneda în care, în principal, consumatorul își primește venitul sau deține activele care finanțează plata creditului sau moneda statului membru în care consumatorul fie a avut reședința la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie își are reședința în prezent), la cursul de schimb din ziua conversiei, dacă în convenţie nu se specifică altfel.

O altă noutate în sprijinul protecţiei drepturilor consumatorului o reprezintă introducerea FIŞEI EUROPENE DE INFORMAŢII STANDARD (FEIS), formular care cuprinde informaţii referitoare la oferta de creditare (conform Anexei nr. II din directivă) şi care în mod imperativ, va însoţi oferta de creditare.

Pentru consultarea textului integral al directivei, puteţi accesa acest link

 http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32014L0017

Noutăţi în materia taxei de primă înmatriculare, taxei de poluare/pe emisiile poluante şi a timbrului de mediu

Este de notorietate faptul că obligativitatea achitării unei taxe la înmatricularea unei anumite categorii de autovehicule eludează prevederile art. 28 din Tratatul CE, text legal care incriminează orice măsură de natură să constituie un obstacol în calea schimburilor intracomunitare.
Acest raţionament a condus la cenzurarea repetată a legislaţiei naţionale în materie de către Curtea Europeană de Justiţie, cu consecinţa unei succesiuni notabile de acte normative în domeniu: vechiul Cod Fiscal, O.U.G. nr. 50/2008 cu multiplele sale modificări, Legea nr. 9/2012 şi actualmente, O.U.G. nr. 9/2013.
Aşadar, în prezent problematica achitării unei taxe la înmatricularea unui autovehicul este reglementată de O.U.G. nr. 9/2013, obligaţia fiind prezentată sub forma timbrului de mediu, care se va plăti în următoarele situaţii:
" a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
e) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a emis decizie de restituire a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în conformitate cu prevederile art.12."
În contextul în care Curtea Europeană de Justiţie stabilise fără posibilitate de tăgadă că obligaţia de a achita taxă de primă înmatriculare, de poluare sau pe emisiile poluante încalcă prevederile Tratatului CE, în anul 2013, leguitorul a "simţit nevoia" "să armonizeze" legislaţia naţională cu normele tratatului susmenţionat, redefinind impozitul amintit sub forma timbrului de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013.
Deşi această nouă taxă se doreşte a respecta Tratatul CE, din analiza O.U.G. nr. 9/2013 observăm că timbrul de mediu comportă conţinutul aceloraşi taxe de poluare, înmatriculare, etc reglementate de legislaţia anterioară şi considerate a fi ilegale.
Dovada o constituie faptul că la nivelul practicii instanţelor de judecată deja au fost admise acţiuni prin care s-au restituit sumele achitate cu titlu de timbru de mediu, sau, mai mult decât atât, s-a dispus obligarea Instituţiei Prefectului la înmatricularea autovehiculului fără plata acestei taxe.
Prin urmare, cei care doresc să obţină restituirea sumelor de bani reprezentând timbru de mediu, pot încerca să solicite restituirea acestuia, demersul putându-se solda cu succes.
Totodată, în aplicarea aceleiaşi O.U.G. nr. 9/2013, sunt de interes modificările pe care aceasta le-a suferit prin O.G. nr. 40/2015, act normativ publicat în Monitorul Oficial în septembrie 2015.
Astfel, O.G. nr. 40/2015 a modificat art. 12 al O.U.G. nr. 9/2013 stabilind că persoanele care au achitat taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pot solicita restituirea acestor sume în termenul de prescripţie prevăzut de O.G. nr. 92/2003.
Prin urmare, reţinând prevederile textului de lege menţionat, orice contribuabil care a achitat una dintre taxele enunţate mai sus (însă nu şi cei care au achitat timbru de mediu) pot cere restituirea taxelor achitate prin formularea unei cereri către organul fiscal competent, cerere care va fi soluţionată printr-o decizie.
Această decizie va putea fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor vor putea fi atacate pe calea contenciosului administrativ fiscal.
Bineînţeles că procedura susmenţionată nu înlătură dreptul contribuabilului de a renunţa la contestaţia administrativă şi de a sesiza instanţa de judecată competentă.
Sumele reprezentând taxele achitate şi dobânzile legale se vor achita pe durata a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Este importat de menţionat şi că dreptul contribuabililor de a cere restituirea taxelor susmenţionate se naşte la data intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015, indiferent de data la care a fost achitată taxa, actul normativ amintit având efectul de a repune în termenul de prescripţie de 5 ani toţi contribuabilii interesaţi.

Aplicarea de penalităţi pe zi de întârziere Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor pentru neexecutarea obligaţiei de a face conform titlului executoriu

 Dosar nr. 7900/302/2015 

ROMÂNIA 

JUDECATORIA SECTORULUI 5 BUCURESTI - SECTIA A II-A CIVILA.

ÎNCHEIERE  

Sedinta publica din 07 august 2015
Instanta constituita din:
PRESEDINTE - ALEXANDRA MAGDAS
GREFIER- CREANGA. SILVIU RAZVAN

Pe rol solutionarea cauzei civile privind pe reclamanta M G C si pe parata Comisia Nationala Pentru Compensarea Imobilelor, avand ca obiect aplicare penalitati.
Dezbaterile privind fondul cauzei au avut loc in sedinta publica din data de 04.08.2015, sustinerile partilor fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acel termen, parte componentă din prezenta hotarare, cand a amanat pronuntarea la data de 07.08.2015, hotarand urrnatoarele:

INSTANTA

Deliberând asupra cauzei civile de fata, constată următoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti la data de 04.05.2015 sub nr.7900/302/2015, reclamanta M G C, in contradictoriu cu parata Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa oblige parata la plata penalitatilor in suma de 1000 lei/zi de intarziere, de la data pronuntarii incheierii si pana la data executarii intocmai a obligatiei prevazute în titlul executoriu reprezentat de sentinta nr. 3901F-Cont-21.09.2011, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti in dosarul nr.692/46/2001, ramasa irevocabila prin sentinta nr.3554/18.09.2012, pronuntata de Inalta Curte de Casatie de Justitie in acelasi dosar.
In motivare, reclamanta a aratat, in esenta, ca este beneficiara masurilor reparatoriipentru bunurile preluate abuziv de catre stat in perioada regimului comunist, prevazute de fosta Lege nr.247/2005, respectiv Legea nr.165/2013.
Procedura de retrocedare a imobilului preluat abuziv de catre stat (situat in Pitesti, Bd....................) a fost initiata de tatal reclamantei, respectiv P.C.N., prin notificarile inregistrate 1a 29.06.2001 si respectiv 08.08.2001 la Primaria Municipiului Pitesti. Ulterior, intrucat s-a refuzat de-a lungul timpului emiterea titlului de proprietate, cu toate ca dosarul de despagubire nr. 29291/CC a primit aviz de legalitate favorabil din partea Institutiei Prefectului Arges, s-a formulat actiunea in justitie. Prin Sentinta civila nr. 390/F -cont/21.09 .2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, s-a dispus obligarea paratei Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire in dosarul nr. 29291/CC.
Nefiind executata aceasta obligatie, reclamanta a ararat ca a demarat procedura executarii silite, fiind inregistrat dosarul executional nr. 442/2013 al BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina. S-a formulat o contestatie la executare de catre pârâtă, dar prin Sentinta civila nr. 2262/09.04.2014, pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti s-a respins contestatia la executare formulata. Asadar, la data de 16.09.2014 parata a emis Decizia de validare partiala nr.1707 prin care s-a validat partial Dispozitia nr. 6006/31.10.2006 emisa de Primarul Municipiului Pitesti, pentru cota de 15/18 din imobil, dispunandu-se invalidarea partiala a dispozitiei pentru cota de 3/18, pentru motivul lipsei dovezii calitatii de coproprietar a reclamantei de pe urma lui B. L..
Cu toate acestea, a sustinut reclamanta, prin Decizia nr. 278/A/27.01.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti prin care s-a respins apelul formulat la Sentinta civila nr. 2262/09.04.2014 pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, s-a retinut ca aceasta decizie emisa de catre parata nu reprezinta o executare silita integrala a titlului executoriu. Totusi, parata nu a inteles sa se conformeze dispozitiilor din titlul executoriu.
Acest refuz, a sustinut reclamanta, nu poate fi motivat prin invocarea dispozitiilor prevazute Legea nr. 165/2013, care au fost declarate neconstitutionale prin Decizia nr. 686/2014 a Curtii Constitutionale, mai mult, prin considerentele sentintelor aratate s-a aratat obligativitatea indeplinirii obligatiei de catre parata.
In drept au fost invocate dispozitiile art.905 C.pr.civ.
In sustinerea cererii, reclamanta a solicitat incuviintarea probei cu inscrisuri. Cererea a fost legal timbrata conform OUG nr.80/2013 privind plata taxelorde timbru.
Parata la data de 27.05.2015 a depus prin Serviciul registratura intampinare prin care a invocat exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti si exceptia procesuala de fond a ramanerii fara obiect a cererii de chemare in judecata iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.
In ceea ce priveste exceptia necompetentei materiale, parata a invocat faptul ca potrivit disp. art. 25 din Legea nr. 554/2004, aceste penalitati pot fi aplicate de instanta de executare, respectiv instanta care a solutionat fondul litigiului de contencios administrativ.
In ceea ce priveste exceptia procesuala a ramanerii fara obiect, parata a aratat ca si-a indeplinit integral obligatia prevazuta prin Sentinta civila nr. 390/F- cont/21. 09 .2011.
Pe fondul cauzei, parata a aratat, in esenta, ca procedurile de evaluare si emitere a titlurilor de despagubire au fost suspendate prin OUG nr. 4/2012 pana la data de 15.03.2013 si ca, astfel, pana la acea data nu exista vreo culpa din partea paratei, de neexecutare.
Ulterior procedurii asigurarii unui cadru legal pentru functionarea Comisiei, in sedinta din data de 10.10.2013 s-a dispus completarea dosarului format pentru solutionarea cererii reclamantei. Întrucat nu a fost completat cu inscrisuri din care sa reiasa dovada calitatii de persoana indreptatita a notificatorului de pe urma coproprietarei B L, parata a validat partial în cota de 15/18 titlul de despagubire. Parata a sustinut ca avea posibilitatea de a verifica existenta si întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, evaluarea imobilelor conform grilei notariale si emiterea deciziei de compensare in puncte. De asemenea, parata a si intreprins demersuri in vederea solutionarii cererii.
In plus, parata a sustinut ca dosarul nr. 29291/CC nu face parte din categoria dosarelor aprobate si nici din categoria dosarelor in care a ramas definitiva si irevocabila o hotarare judecatoreasca in care au fost consemnate sume, conform art.41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.
Prin urmare, nu se poate retine culpa sa, a sustinut parata, conditie pentru antrenarea raspunderii delictuale.
In drept au fost invocate dispozitiile Legii nr.554/2004 republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr.247/2005, H.G.nr.1095/2005, Legea nr.165/2013, art.205 si urm. N.C.P.C.
La data de 26.06.2015, reclamanta a depus raspuns la intampinare prin care a solicitat inlaturarea sustinerilor paratei cu consecinta admiterii cererii de chemare în judecata asa cum a fost formulata, reiterand motivele aratate in cuprinsul cererii de chemare in judecata.
Cu privire la exceptia necompetentei materiale, reclamanta a sustinut ca anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 138/2014 era competenta conform disp. art. 650 C.proc.civ. judecatoria in raza careia se afla biroul executorului judecatoresc care face executarea. In ceea ce priveste exceptia lipsei de obiect a cererii, reclamanta a sustinut ca obligatia instituita in sarcina paratei privea emiterea titlului de despagubire in dosarul de despagubire nr. 29291/CC in integralitatea sa, nu doar partial.
La termenul acordat in sedinta publica din data de 04.08.2015, instanta a recalificat exceptia lipsei obiectului cererii de chemare in judecata ca fiind aparare de fond.
Analizând cu prioritate, conform disp. art. 248 alin. (1) C.proc.civ., exceptia necompetentei materiale invocate de către parata, instanta retine următoarele:
Reclamanta a formulat la data de 29.05.2013 o cerere de executare silita adresata catre BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina prin care a solicitat punerea in executare a titlului executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/21,09,2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie (fila 11).
Conform disp. art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 24 si 622 alin. (2) din C.proc.civ., momentul inceperii executarii silite si implicit stabilirea legii aplicabile acesteia este momentul sesizarii organului de executare cu o cerere de executare silita.
Prin urmare, dispozitiile Legii nr. 554/2004 si ale Codului de procedura civila în formele lor anterioare modificarilor aduse prin Legea nr. 138/2014 vor fi avute în vedere de catre instantă pentru stabilirea competentei sale.
Potrivit art.24 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 daca in urma admiterii actiunii autoritatea publica este obligată sa incheie, sa inlocuiasca ori sa modifice actul administrativ, sa elibereze un alt inscris ori sa efectueze anumite operatiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face in termenul prevazut in cuprinsul acesteia, iar in lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotarârii. Dar, conform alin. (2), in cazul in care termenul nu este respectat, se aplica conducatorului autoritatii publice sau, după caz, persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intârziere, iar reclamantul are dreptul la penalitati, in conditiile art. 894 din Codul de procedure civila , respectiv art. 905. Totodata, conform disp. art. 25 alin. (l) sanctiunea si despagubirile prevăzute la. art. 24 alin. (2) se aplica, respectiv se acorda, de instanta de executare, la cererea reclamantului.
Intrucat instanta de executare era definita prin dispozitiile art. 650 alin.(1) C.proc.civ., aceasta fiind judecatoria în raza careia se afla biroul executorului judecatoresc care face executarea, iar dat fiind faptul ca sediul BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina se afla în Sectorul 5 al mun. Bucuresti, instanta reţine ca este competenta material si teritorial pentru judecarea cauzei, urmand, pe cale de consecinta, sa respinga exceptia necompetentei materiale invocate de catre parata, ca neintemeiata.
În privinta fondului cauzei, instanta reţine ca prin Sentinta civila nr. 390/F- cont/21.09 .2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti (filele 14-17), ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554118.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie (filele 18-20), s-a dispus obligarea paratei Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire în dosarul nr. 292911CC.
Reclamanta a demarat procedura executarii silite, fiind inregistrat dosarul executional nr. 442/2013 al BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina (fil 11) si fiind incuviintata si executarea silita de catre Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti prin Incheierea pronuntata la data de 13.06.2013 (fila 27).
Prin Decizia civila nr. 278A din data de 27.01.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti (filele 35-43) s-a respins definitiv contestatia la executare formulata de catre parata debitoare impotriva executarii silite demarate de reclamanta creditoare.
La data de 16.09.2014 s-a emis decizia de validare partiala nr. 1707 de catre parata (44-46), dispunandu-se compensarea prin 155.696 puncte raportat la cota de15/18, invalidandu-se partial Dispozitia Primarului municipiului Pitesti pentru cota de 3/18 din imobilul constructie în suprafata de 218,42 mp.
Instanta retine ca, în mod contrar sustinerilor paratei, cererea formulata de catre reclamanta este intemeiata in parte.
Instanta nu va retine apararile invocate de catre parata în sensul ca a indeplinit integral obligatiile aratate în titlul executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/F-cont/21.09.2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti (filele 14-17), ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de lnalta Curte de Casatie si Justitie.
In acest sens, instanta reţine ca functioneaza prezumtia irefragabila de lucru judecat a hotararii judecatoresti definitive reprezentata de Decizia civila nr.278A/27.01.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti.
Instanta de apel a retinut in mod definitiv faptul ca emiterea unei decizii de compensare partială de catre parata nu echivaleaza cu indeplinirea intocmai a obligatiei de a face cuprinsa in titlul executoriu, avand in vedere ca dispozitivul sentintei nr. 390/F-cont din data de 21.09.2011 a Curtii de Apel Pitesti - sectia cornerciala si de contencios administrativ si fiscal rezulta ca prin Dispozitia nr. 6006 din 31.10.2006 s-a propus acordarea de despagubiri infavoarea reclamantei nepomenindu-se de cote-parti, iar din considerentele acestei hotarari, rezulta ca dispozitia nu a fost contestata.
Conform considerentelor Sentintei civile nr. 390/F-contl21.09.2011, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, ramasă irevocabilă, care se bucura, de asemenea, de putere de lucru judecat si care, prin urmare, are valoare de prezumtie irefragabila intre parti, s-a stabilit că legea nu conferă Comisiei atributii in privinta verificarii legalitătii stabilirii calitatii de persoana indreptatita, acest aspect putând fi cenzurat numai in procedurile speciale reglementate de Legea nr. 1012001.
Avand in vedere aceste considerente de fapt, instanta constata ca apararile formulate de catre parata in sensul ca nu se poate constata o culpa in neexecutarea sentintei civile aratate, nu pot fi retinute, formuland aparari ce au fost inlaturate deja printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.
Asadar, in continuare, instanta va analiza din perspectiva conditiilor prevazute de art. 905 C.proc.civ. temeinicia cererii formulate de reclamanta.
Conform disp.art. 905 C.proc.civ., dacă in termen de 10 zile de la comunicarea incheierii de incuviintare a executării debitorul nu executa obligatia de a face sau de a nu face, care nu poate fi indeplinită prin alta persoană, acesta poate fi constrans a indeplinirea ei prin aplicarea unor penalitati in cuantum de l00 pana la 1000 lei pe zi, in favoarea creditorului.
Instanta constata ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege. Parata nu a facut dovada indeplinirii obligatiei, astfel cum s-a ararat anterior. Reclamanta, in schimb, a facut dovada faptului ca a obtinut incuviintarea executarii silite prin Incheierea pronuntata la data de 13.06.2013 de catre Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti in ceea ce priveste executarea silita a titlului executoriu invocat.
Pentru aceste motive, instanta considera intemeiata cererea reclamantei de aplicare a unor penalitati in favoarea sa pana la indeplinirea integrală a obligatiei de catre parata.
Totusi, instanta observa ca in cazul obligatiilor de a face neevaluabile in bani asemenea celei la care este supusa parata, marja de stabilire a penalitatilor de intarziere este de la 100 la 1000 lei pe zi de intarziere.
Constatand faptul ca parata Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor emis o decizie cu privire la cota de 15/18 din dreptul reclamantei, aceasta putand valorifica aceasta decizie si că a ramas o cota de 3/18 din aceste despagubiri datorate, instanta retine faptul ca solicitarea reclamantei de a se aplica penalitatile pe zi de intarziere in cuantum maxim de 1000 lei este nejustificata.
Asadar, instanta va fixa o suma de 100 lei pe zi ce se va aplica in sarcina paratei si in favoarea reclamantei, pana la executarea integrala a obligatiei prevazute in titlul executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/F-Cont din data de 21.09.2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti si ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Pe cale de consecinta,
PENTRU ACESTE MOTIVE, 

IN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
Respinge exceptia necornpetentei materiale invocata de catre parata, ca neintemeiata.
Admite in parte cererea formulata de reclamanta M G C, cu domiciliul in .......................... jud. Arges in contradictoriu cu parata Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul in Bucuresti, Calea Floreasca, nr. 202, sect. 1.
Dispune obligarea paratei la plata penalitatii de 100 lei pe zi de intarziere in favoarea reclamantei, pana la executarea obligatiei prevazute in titlul executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/F-Cont din data de 21.09.2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti si ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Definitiva,
Pronuntata in sedinta publica, azi, 07.08.2015.

Presedinte, . Grefier,