duminică, 28 februarie 2016

Noutăţi în materia taxei de primă înmatriculare, taxei de poluare/pe emisiile poluante şi a timbrului de mediu

Este de notorietate faptul că obligativitatea achitării unei taxe la înmatricularea unei anumite categorii de autovehicule eludează prevederile art. 28 din Tratatul CE, text legal care incriminează orice măsură de natură să constituie un obstacol în calea schimburilor intracomunitare.
Acest raţionament a condus la cenzurarea repetată a legislaţiei naţionale în materie de către Curtea Europeană de Justiţie, cu consecinţa unei succesiuni notabile de acte normative în domeniu: vechiul Cod Fiscal, O.U.G. nr. 50/2008 cu multiplele sale modificări, Legea nr. 9/2012 şi actualmente, O.U.G. nr. 9/2013.
Aşadar, în prezent problematica achitării unei taxe la înmatricularea unui autovehicul este reglementată de O.U.G. nr. 9/2013, obligaţia fiind prezentată sub forma timbrului de mediu, care se va plăti în următoarele situaţii:
" a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
e) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a emis decizie de restituire a taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în conformitate cu prevederile art.12."

În contextul în care Curtea Europeană de Justiţie stabilise fără posibilitate de tăgadă că obligaţia de a achita taxă de primă înmatriculare, de poluare sau pe emisiile poluante încalcă prevederile Tratatului CE, în anul 2013, leguitorul a "simţit nevoia" "să armonizeze" legislaţia naţională cu normele tratatului susmenţionat, redefinind impozitul amintit sub forma timbrului de mediu reglementat de O.U.G. nr. 9/2013.
Deşi această nouă taxă se doreşte a respecta Tratatul CE, din analiza O.U.G. nr. 9/2013 observăm că timbrul de mediu comportă conţinutul aceloraşi taxe de poluare, înmatriculare, etc reglementate de legislaţia anterioară şi considerate a fi ilegale.
Dovada o constituie faptul că la nivelul practicii instanţelor de judecată deja au fost admise acţiuni prin care s-au restituit sumele achitate cu titlu de timbru de mediu, sau, mai mult decât atât, s-a dispus obligarea Instituţiei Prefectului la înmatricularea autovehiculului fără plata acestei taxe.
Prin urmare, cei care doresc să obţină restituirea sumelor de bani reprezentând timbru de mediu, pot încerca să solicite restituirea acestuia, demersul putându-se solda cu succes.
Totodată, în aplicarea aceleiaşi O.U.G. nr. 9/2013, sunt de interes modificările pe care aceasta le-a suferit prin O.G. nr. 40/2015, act normativ publicat în Monitorul Oficial în septembrie 2015.
Astfel, O.G. nr. 40/2015 a modificat art. 12 al O.U.G. nr. 9/2013 stabilind că persoanele care au achitat taxă specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pot solicita restituirea acestor sume în termenul de prescripţie prevăzut de O.G. nr. 92/2003.
Prin urmare, reţinând prevederile textului de lege menţionat, orice contribuabil care a achitat una dintre taxele enunţate mai sus (însă nu şi cei care au achitat timbru de mediu) pot cere restituirea taxelor achitate prin formularea unei cereri către organul fiscal competent, cerere care va fi soluţionată printr-o decizie.
Această decizie va putea fi contestată în termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor vor putea fi atacate pe calea contenciosului administrativ fiscal.
Bineînţeles că procedura susmenţionată nu înlătură dreptul contribuabilului de a renunţa la contestaţia administrativă şi de a sesiza instanţa de judecată competentă.
Sumele reprezentând taxele achitate şi dobânzile legale se vor achita pe durata a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20% din valoarea acestora.
Este importat de menţionat şi că dreptul contribuabililor de a cere restituirea taxelor susmenţionate se naşte la data intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015, indiferent de data la care a fost achitată taxa, actul normativ amintit având efectul de a repune în termenul de prescripţie de 5 ani toţi contribuabilii interesaţi.

luni, 7 decembrie 2015

Aplicarea de penalităţi pe zi de întârziere Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor pentru neexecutarea obligaţiei de a face conform titlului executoriu



 Dosar nr. 7900/302/2015 
ROMÂNIA 
JUDECATORIA SECTORULUI 5 BUCURESTI - SECTIA A II-A CIVILA.

ÎNCHEIERE  
Sedinta publica din 07 august 2015
Instanta constituita din:
PRESEDINTE - ALEXANDRA MAGDAS
GREFIER- CREANGA. SILVIU RAZVAN

Pe rol solutionarea cauzei civile privind pe reclamanta M G C si pe parata Comisia Nationala Pentru Compensarea Imobilelor, avand ca obiect aplicare penalitati.
Dezbaterile privind fondul cauzei au avut loc in sedinta publica din data de 04.08.2015, sustinerile partilor fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acel termen, parte componentă din prezenta hotarare, cand a amanat pronuntarea la data de 07.08.2015, hotarand urrnatoarele:

INSTANTA

Deliberând asupra cauzei civile de fata, constată următoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti la data de 04.05.2015 sub nr.7900/302/2015, reclamanta M G C, in contradictoriu cu parata Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa oblige parata la plata penalitatilor in suma de 1000 lei/zi de intarziere, de la data pronuntarii incheierii si pana la data executarii intocmai a obligatiei prevazute în titlul executoriu reprezentat de sentinta nr. 3901F-Cont-21.09.2011, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti in dosarul nr.692/46/2001, ramasa irevocabila prin sentinta nr.3554/18.09.2012, pronuntata de Inalta Curte de Casatie de Justitie in acelasi dosar.
In motivare, reclamanta a aratat, in esenta, ca este beneficiara masurilor reparatoriipentru bunurile preluate abuziv de catre stat in perioada regimului comunist, prevazute de fosta Lege nr.247/2005, respectiv Legea nr.165/2013.
Procedura de retrocedare a imobilului preluat abuziv de catre stat (situat in Pitesti, Bd....................) a fost initiata de tatal reclamantei, respectiv P.C.N., prin notificarile inregistrate 1a 29.06.2001 si respectiv 08.08.2001 la Primaria Municipiului Pitesti. Ulterior, intrucat s-a refuzat de-a lungul timpului emiterea titlului de proprietate, cu toate ca dosarul de despagubire nr. 29291/CC a primit aviz de legalitate favorabil din partea Institutiei Prefectului Arges, s-a formulat actiunea in justitie. Prin Sentinta civila nr. 390/F -cont/21.09 .2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, s-a dispus obligarea paratei Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire in dosarul nr. 29291/CC.
Nefiind executata aceasta obligatie, reclamanta a ararat ca a demarat procedura executarii silite, fiind inregistrat dosarul executional nr. 442/2013 al BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina. S-a formulat o contestatie la executare de catre pârâtă, dar prin Sentinta civila nr. 2262/09.04.2014, pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti s-a respins contestatia la executare formulata. Asadar, la data de 16.09.2014 parata a emis Decizia de validare partiala nr.1707 prin care s-a validat partial Dispozitia nr. 6006/31.10.2006 emisa de Primarul Municipiului Pitesti, pentru cota de 15/18 din imobil, dispunandu-se invalidarea partiala a dispozitiei pentru cota de 3/18, pentru motivul lipsei dovezii calitatii de coproprietar a reclamantei de pe urma lui B. L..
Cu toate acestea, a sustinut reclamanta, prin Decizia nr. 278/A/27.01.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti prin care s-a respins apelul formulat la Sentinta civila nr. 2262/09.04.2014 pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, s-a retinut ca aceasta decizie emisa de catre parata nu reprezinta o executare silita integrala a titlului executoriu. Totusi, parata nu a inteles sa se conformeze dispozitiilor din titlul executoriu.
Acest refuz, a sustinut reclamanta, nu poate fi motivat prin invocarea dispozitiilor prevazute Legea nr. 165/2013, care au fost declarate neconstitutionale prin Decizia nr. 686/2014 a Curtii Constitutionale, mai mult, prin considerentele sentintelor aratate s-a aratat obligativitatea indeplinirii obligatiei de catre parata.
In drept au fost invocate dispozitiile art.905 C.pr.civ.
In sustinerea cererii, reclamanta a solicitat incuviintarea probei cu inscrisuri. Cererea a fost legal timbrata conform OUG nr.80/2013 privind plata taxelorde timbru.
Parata la data de 27.05.2015 a depus prin Serviciul registratura intampinare prin care a invocat exceptia necompetentei materiale a Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti si exceptia procesuala de fond a ramanerii fara obiect a cererii de chemare in judecata iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata.
In ceea ce priveste exceptia necompetentei materiale, parata a invocat faptul ca potrivit disp. art. 25 din Legea nr. 554/2004, aceste penalitati pot fi aplicate de instanta de executare, respectiv instanta care a solutionat fondul litigiului de contencios administrativ.
In ceea ce priveste exceptia procesuala a ramanerii fara obiect, parata a aratat ca si-a indeplinit integral obligatia prevazuta prin Sentinta civila nr. 390/F- cont/21. 09 .2011.
Pe fondul cauzei, parata a aratat, in esenta, ca procedurile de evaluare si emitere a titlurilor de despagubire au fost suspendate prin OUG nr. 4/2012 pana la data de 15.03.2013 si ca, astfel, pana la acea data nu exista vreo culpa din partea paratei, de neexecutare.
Ulterior procedurii asigurarii unui cadru legal pentru functionarea Comisiei, in sedinta din data de 10.10.2013 s-a dispus completarea dosarului format pentru solutionarea cererii reclamantei. Întrucat nu a fost completat cu inscrisuri din care sa reiasa dovada calitatii de persoana indreptatita a notificatorului de pe urma coproprietarei B L, parata a validat partial în cota de 15/18 titlul de despagubire. Parata a sustinut ca avea posibilitatea de a verifica existenta si întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, evaluarea imobilelor conform grilei notariale si emiterea deciziei de compensare in puncte. De asemenea, parata a si intreprins demersuri in vederea solutionarii cererii.
In plus, parata a sustinut ca dosarul nr. 29291/CC nu face parte din categoria dosarelor aprobate si nici din categoria dosarelor in care a ramas definitiva si irevocabila o hotarare judecatoreasca in care au fost consemnate sume, conform art.41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.
Prin urmare, nu se poate retine culpa sa, a sustinut parata, conditie pentru antrenarea raspunderii delictuale.
In drept au fost invocate dispozitiile Legii nr.554/2004 republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr.247/2005, H.G.nr.1095/2005, Legea nr.165/2013, art.205 si urm. N.C.P.C.
La data de 26.06.2015, reclamanta a depus raspuns la intampinare prin care a solicitat inlaturarea sustinerilor paratei cu consecinta admiterii cererii de chemare în judecata asa cum a fost formulata, reiterand motivele aratate in cuprinsul cererii de chemare in judecata.
Cu privire la exceptia necompetentei materiale, reclamanta a sustinut ca anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 138/2014 era competenta conform disp. art. 650 C.proc.civ. judecatoria in raza careia se afla biroul executorului judecatoresc care face executarea. In ceea ce priveste exceptia lipsei de obiect a cererii, reclamanta a sustinut ca obligatia instituita in sarcina paratei privea emiterea titlului de despagubire in dosarul de despagubire nr. 29291/CC in integralitatea sa, nu doar partial.
La termenul acordat in sedinta publica din data de 04.08.2015, instanta a recalificat exceptia lipsei obiectului cererii de chemare in judecata ca fiind aparare de fond.
Analizând cu prioritate, conform disp. art. 248 alin. (1) C.proc.civ., exceptia necompetentei materiale invocate de către parata, instanta retine următoarele:
Reclamanta a formulat la data de 29.05.2013 o cerere de executare silita adresata catre BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina prin care a solicitat punerea in executare a titlului executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/21,09,2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie (fila 11).
Conform disp. art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 24 si 622 alin. (2) din C.proc.civ., momentul inceperii executarii silite si implicit stabilirea legii aplicabile acesteia este momentul sesizarii organului de executare cu o cerere de executare silita.
Prin urmare, dispozitiile Legii nr. 554/2004 si ale Codului de procedura civila în formele lor anterioare modificarilor aduse prin Legea nr. 138/2014 vor fi avute în vedere de catre instantă pentru stabilirea competentei sale.
Potrivit art.24 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 daca in urma admiterii actiunii autoritatea publica este obligată sa incheie, sa inlocuiasca ori sa modifice actul administrativ, sa elibereze un alt inscris ori sa efectueze anumite operatiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face in termenul prevazut in cuprinsul acesteia, iar in lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotarârii. Dar, conform alin. (2), in cazul in care termenul nu este respectat, se aplica conducatorului autoritatii publice sau, după caz, persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de intârziere, iar reclamantul are dreptul la penalitati, in conditiile art. 894 din Codul de procedure civila , respectiv art. 905. Totodata, conform disp. art. 25 alin. (l) sanctiunea si despagubirile prevăzute la. art. 24 alin. (2) se aplica, respectiv se acorda, de instanta de executare, la cererea reclamantului.
Intrucat instanta de executare era definita prin dispozitiile art. 650 alin.(1) C.proc.civ., aceasta fiind judecatoria în raza careia se afla biroul executorului judecatoresc care face executarea, iar dat fiind faptul ca sediul BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina se afla în Sectorul 5 al mun. Bucuresti, instanta reţine ca este competenta material si teritorial pentru judecarea cauzei, urmand, pe cale de consecinta, sa respinga exceptia necompetentei materiale invocate de catre parata, ca neintemeiata.
În privinta fondului cauzei, instanta reţine ca prin Sentinta civila nr. 390/F- cont/21.09 .2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti (filele 14-17), ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554118.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie (filele 18-20), s-a dispus obligarea paratei Comisia Natională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire în dosarul nr. 292911CC.
Reclamanta a demarat procedura executarii silite, fiind inregistrat dosarul executional nr. 442/2013 al BEJA Toma Ana Maria si Toma Nina Valentina (fil 11) si fiind incuviintata si executarea silita de catre Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti prin Incheierea pronuntata la data de 13.06.2013 (fila 27).
Prin Decizia civila nr. 278A din data de 27.01.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti (filele 35-43) s-a respins definitiv contestatia la executare formulata de catre parata debitoare impotriva executarii silite demarate de reclamanta creditoare.
La data de 16.09.2014 s-a emis decizia de validare partiala nr. 1707 de catre parata (44-46), dispunandu-se compensarea prin 155.696 puncte raportat la cota de15/18, invalidandu-se partial Dispozitia Primarului municipiului Pitesti pentru cota de 3/18 din imobilul constructie în suprafata de 218,42 mp.
Instanta retine ca, în mod contrar sustinerilor paratei, cererea formulata de catre reclamanta este intemeiata in parte.
Instanta nu va retine apararile invocate de catre parata în sensul ca a indeplinit integral obligatiile aratate în titlul executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/F-cont/21.09.2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti (filele 14-17), ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de lnalta Curte de Casatie si Justitie.
In acest sens, instanta reţine ca functioneaza prezumtia irefragabila de lucru judecat a hotararii judecatoresti definitive reprezentata de Decizia civila nr.278A/27.01.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti.
Instanta de apel a retinut in mod definitiv faptul ca emiterea unei decizii de compensare partială de catre parata nu echivaleaza cu indeplinirea intocmai a obligatiei de a face cuprinsa in titlul executoriu, avand in vedere ca dispozitivul sentintei nr. 390/F-cont din data de 21.09.2011 a Curtii de Apel Pitesti - sectia cornerciala si de contencios administrativ si fiscal rezulta ca prin Dispozitia nr. 6006 din 31.10.2006 s-a propus acordarea de despagubiri infavoarea reclamantei nepomenindu-se de cote-parti, iar din considerentele acestei hotarari, rezulta ca dispozitia nu a fost contestata.
Conform considerentelor Sentintei civile nr. 390/F-contl21.09.2011, pronuntata de Curtea de Apel Pitesti, ramasă irevocabilă, care se bucura, de asemenea, de putere de lucru judecat si care, prin urmare, are valoare de prezumtie irefragabila intre parti, s-a stabilit că legea nu conferă Comisiei atributii in privinta verificarii legalitătii stabilirii calitatii de persoana indreptatita, acest aspect putând fi cenzurat numai in procedurile speciale reglementate de Legea nr. 1012001.
Avand in vedere aceste considerente de fapt, instanta constata ca apararile formulate de catre parata in sensul ca nu se poate constata o culpa in neexecutarea sentintei civile aratate, nu pot fi retinute, formuland aparari ce au fost inlaturate deja printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.
Asadar, in continuare, instanta va analiza din perspectiva conditiilor prevazute de art. 905 C.proc.civ. temeinicia cererii formulate de reclamanta.
Conform disp.art. 905 C.proc.civ., dacă in termen de 10 zile de la comunicarea incheierii de incuviintare a executării debitorul nu executa obligatia de a face sau de a nu face, care nu poate fi indeplinită prin alta persoană, acesta poate fi constrans a indeplinirea ei prin aplicarea unor penalitati in cuantum de l00 pana la 1000 lei pe zi, in favoarea creditorului.
Instanta constata ca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege. Parata nu a facut dovada indeplinirii obligatiei, astfel cum s-a ararat anterior. Reclamanta, in schimb, a facut dovada faptului ca a obtinut incuviintarea executarii silite prin Incheierea pronuntata la data de 13.06.2013 de catre Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti in ceea ce priveste executarea silita a titlului executoriu invocat.
Pentru aceste motive, instanta considera intemeiata cererea reclamantei de aplicare a unor penalitati in favoarea sa pana la indeplinirea integrală a obligatiei de catre parata.
Totusi, instanta observa ca in cazul obligatiilor de a face neevaluabile in bani asemenea celei la care este supusa parata, marja de stabilire a penalitatilor de intarziere este de la 100 la 1000 lei pe zi de intarziere.
Constatand faptul ca parata Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor emis o decizie cu privire la cota de 15/18 din dreptul reclamantei, aceasta putand valorifica aceasta decizie si că a ramas o cota de 3/18 din aceste despagubiri datorate, instanta retine faptul ca solicitarea reclamantei de a se aplica penalitatile pe zi de intarziere in cuantum maxim de 1000 lei este nejustificata.
Asadar, instanta va fixa o suma de 100 lei pe zi ce se va aplica in sarcina paratei si in favoarea reclamantei, pana la executarea integrala a obligatiei prevazute in titlul executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/F-Cont din data de 21.09.2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti si ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Pe cale de consecinta,
PENTRU ACESTE MOTIVE, 
IN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
Respinge exceptia necornpetentei materiale invocata de catre parata, ca neintemeiata.
Admite in parte cererea formulata de reclamanta M G C, cu domiciliul in .......................... jud. Arges in contradictoriu cu parata Comisia Nationala pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul in Bucuresti, Calea Floreasca, nr. 202, sect. 1.
Dispune obligarea paratei la plata penalitatii de 100 lei pe zi de intarziere in favoarea reclamantei, pana la executarea obligatiei prevazute in titlul executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 390/F-Cont din data de 21.09.2011 pronuntata de Curtea de Apel Pitesti si ramasa irevocabila prin Decizia civila nr. 3554/18.09.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Definitiva,
Pronuntata in sedinta publica, azi, 07.08.2015.

Presedinte, . Grefier,

marți, 13 octombrie 2015

Cauzele Kušionová vs SMART Capital a.s şi Aziz vs Caixa d'Estalvis de Catalunya - de interes pentru consumatorii titulari de credite bancare

Mai jos dorim să vă prezentăm câteva fragmente din hotărârile pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie în cauzele Kušionová vs SMART Capital a.s şi Aziz vs Caixa d'Estalvis de Catalunya care vizează interesele consumatorilor supuşi măsurilor de executare silită imobiliară în baza unor titluri executorii reprezentate de convenţii de credit ce conţin clauze "eventual" abuzive.
Investită cu cereri de pronunţare a unor hotărâri preliminare în cauzele susmenţionate, şi pornind de la premiza că un posibil efect al executării silite imobiliare îl constituie pierderea proprietăţii imobilului deţinut de debitor, ceea ce echivalează cu "una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la respectarea domiciliului" Curtea Europeană de Justiţie a statuat:
"1) Dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite recuperarea unei creanțe, întemeiată pe clauze contractuale eventual abuzive, prin executarea extrajudiciară a unei garanții care grevează bunul imobiliar dat în garanție de consumator, în măsura în care această reglementare nu face practic imposibilă sau excesiv de dificilă apărarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere. 
2) Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală, care figurează într‑un contract încheiat de un vânzător sau furnizor cu un consumator, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive numai în cazul în care respectiva clauză contractuală reflectă conținutul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative obligatorii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere. " (cauza Kušionová vs SMART Capital a.s C‑34/13)
" Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune reglementării unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, care, în condițiile în care nu prevede, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, motive de contestație întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, nu permite instanței sesizate cu procedura de fond, competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze, să adopte măsuri provizorii, printre care în special suspendarea procedurii de executare menționate, atunci când adoptarea acestor măsuri este necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei sale finale." (cauza Aziz vs Caixa d'Estalvis de Catalunya C-415/11)
Acest raţionament al Curţii de Justiţie permite formularea de noi apărări de către titularii convenţiilor de credit bancare cu posibil conţinut abuziv, subiecţi ai măsurilor de executare silită imobiliară, apărări al căror temei juridic depăşeşte limitele art. 712 C.P.C., şi care, conform principiul prevalenţei normelor de drept comunitar asupra normelor de drept intern, pot fi întemeiate şi pe art. 7 al Directivei nr. 93/13/CEE şi, bineînţeles, şi pe interpretarea jurisdicţiei susmenţionate.









miercuri, 16 septembrie 2015

Neconvenţionalitatea obligaţiei de achitare a cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite

În contextul economic actual, în care din ce în ce mai multe persoane fizice se confruntă cu probleme financiare uneori generatoare de debite neachitate şi acumularea de datorii, o categorie importantă de litigii cu care sunt investite instanţele de judecată o reprezintă contestaţiile la executare formulate în dosarele de executare silită. 
Scopul principal al acestor litigii îl constituie anularea formelor de executare silită ilegale întreprinse în diverse dosare de executare, situaţii întâlnite destul de frecvent în practică şi datorate, nu de puţine ori, "excesului" de zel al creditorilor sau al organelor de executare. 
Trecând peste finalitatea principală a cererilor având ca obiect contestaţia la executarea silită, respectiv aceea de a anula anumite forme de executare sau chiar executarea silită însăşi, o altă consecinţă juridică a existenţei pendinte a unui astfel de litigiu, este reprezentată de posibilitatea ca debitorul care formulează sau care a formulat o astfel de cerere în justiţie, să solicite şi suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare. 
Menţionăm că referitor la acest aspect, prevederile art. 719 al. (1), (2) şi (3) N.C.P.C. stabilesc tu titlu imperativ:
"(1) Pana la solutionarea contestatiei la executare sau a altei cereri privind executarea silita, la solicitarea partii interesate si numai pentru motive temeinice, instanta competenta poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odata cu contestatia la executare sau prin cerere separata. 
(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicita trebuie sa dea in prealabil o cautiune, calculata la valoarea obiectului contestatiei, dupa cum urmeaza: 
a) de 10%, daca aceasta valoare este pana la 10.000 lei; 
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depaseste 10.000 lei; 
c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depaseste 100.000 lei; 
d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depaseste 1.000.000 lei. 
(3) Daca obiectul contestatiei nu este evaluabil in bani, cautiunea va fi de 1.000 lei, in afara de cazul in care legea dispune altfel."
Astfel, raportându-ne la textul de lege citat, observăm că o cerere de suspendare a executării silite poate fi formulată concomitent sau ulterior înregistrării unei acţiuni având ca obiect contestaţie la executare doar în situaţia existenţei unor motive temeinice, judecarea şi admiterea acesteia fiind condiţionate a priori de plata cauţiunii susmenţionate. 
În altă ordine de idei, reţinând reglementarea expusă de art. 719 N.C.P.C., conchidem că plata cauţiunii susmenţionate este singura modalitate în care debitorul care doreşte suspendarea executării silite poate accede la judecarea unei cereri în acest sens, neîndeplinirea acestei obligaţii conducând din start la neexaminarea fondului cererii de suspendare. 
Despre obligaţia de a achita o cauţiune în vederea soluţionării cererilor de suspendare a executării silite, s-a discutat foarte mult, atât în lumina vechiului Cod de Procedură Civilă cât şi în interpretarea regulilor impuse de noul Cod de Procedură Civilă, existând atât adepţi ai acestei obligaţii cât şi critici.
Este acceptat de către toată lumea faptul că în raport de dispoziţiile art. 6 al. (2) N.C.P.C., dreptul la un proces echitabil se referă atât la faza litigioasă desfăşurată în faţa instanţelor de judecată cât şi la etapa executării silite şi că atât în interpretarea normelor de drept intern dar şi a normelor de drept comunitar (art.6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului) acest drept capătă valenţele unei garanţii ale cărei efecte sunt indiscutabile şi nu pot fi limitate.
Din această perspectivă, o modalitate de exercitare a dreptului la un proces echitabil o reprezintă şi posibilitatea ca creditorul care deţine un titlu executoriu valabil şi legal să poată obţine îndeplinirea întocmai şi în totalitate a obligaţiei consfinţite de acesta, prevederile procesual civile punându-i la dispoziţie mijloacele legale pentru a-şi asigura eficienţa şi celeritatea acestui demers.  
Astfel, stabilirea unei cauţiuni în sarcina debitorului care solicită suspendarea executări silite, cu posibilitatea cauzării unor pierderi creditorului, îl protejează pe acesta din urmă de orice pagubă suferită datorită imposibilităţii temporare de a-şi valorifica dreptul, în ipoteza suspendării măsurilor de executare.
Această opinie majoritară a fost susţinută şi de către Curtea Constituţională, prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la art. 718 al. (2) N.C.P.C., actual art. 719 al. (2), statuându-se că instituţia cauţiunii  "are o dublă finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, şi, pe de altă parte, de a preveni şi limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici." Cu aceeaşi ocazie, Curtea Constituţională a concluzionat că, întrucât obligaţia de plată a cauţiunii "nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la executare,  instituirea" acesteia "nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie", normele procesual civile asigurând "garanţii suficiente de ocrotire a accesului liber la justiţie tuturor părţilor implicate în proces, prin însuşi faptul că le oferă posibilitatea de a contesta executarea şi de a solicita suspendarea acesteia." [1]
Aşadar, la o primă analiză a conceptului expus, constatăm că perceperea unei cauţiuni care să condiţioneze judecarea cererilor de suspendare a executării silite pare deplin justificată şi că această obligaţie este în concordanţă cu toate garanţiile juridice impuse atât de legislaţia internă cât şi de cea comunitară.
Cu toate acestea, deşi existenţa unor instrumente eficiente care să garanteze dreptul la executare silită constituie o necesitate indiscutabilă,  apreciem că modalitatea de reglementare a obligaţiei achitării cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite prevăzută de art. 719 N.C.P.C. necesită o analiză mai aprofundată de natură să depăşească limitele impuse de legiuitor şi de raţionamentul Curţii Constituţionale expus mai sus.
În acest context, pentru a avea o imagine cât mai clară asupra noţiunii în sine, o evaluare cât mai elocventă a legalităţii şi echităţii obligaţiei de a achita cauţiune în materia cererilor de suspendare a executării silite porneşte de la efectele juridice ale acestui demers.
Punctual, achitarea cauţiunii prevăzute de art. 719 N.C.P.C. va determina judecarea cererii de suspendare a executării silite de către instanţa de judecată, prin analizarea condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, în sensul existenţei unor motive temeinice şi a unei contestaţii la executare pendinte.
Per a contrario, neachitarea cauţiunii stabilite conform textului de lege citat mai sus va conduce la nesoluţionarea cererii de către instanţa de judecată, considerându-se că aceasta nu este legal investită în vederea cercetării fondului.
Acestea fiind zise, în situaţia în care debitorul care a formulat o cerere de suspendare a executării silite nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a cauţiunii, instanţa de judecată nu va proceda la judecarea cererii, context în care se naşte pe bună dreptate întrebarea dacă debitorul se mai bucură de respectarea dreptului la un proces echitabil sau nu, aspect care, în opinia noastră, nu este tranşat nici de legiuitor şi nici de Curtea Constituţională. 
Astfel, justificarea expusă prin Decizia nr. 619/2014 a Curţii Constituţionale în sensul că simpla prevedere  a posibilităţii formulării unei contestaţii la executare şi a unei cereri de suspendare echivalează cu respectarea dreptului debitorului la un proces echitabil contravine însăşi raţionamentului acesteia expus în decizii anterioare.
Din această perspectivă amintim că în soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate precedente, analizând întinderea noţiunii "dreptului la un proces echitabil", aceeaşi Curte Constituţională a statuat că "dreptul de acces liber la justiţie nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include şi dreptul de a beneficia de judecarea şi tranşarea pe fond a litigiului existent în faţa unei instanţe" [2]
În altă ordine de idei, aplicând raţionamentul expus mai sus în situaţia debitorului care solicită suspendarea executării silite, observăm că simplul fapt că normele procedural civile prevăd în favoarea acestuia posibilitatea de a formula diverse cereri în justiţie (contestaţie la executare, cerere de suspendare a executării) constituie garanţii insuficiente cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, în contextul în care legiuitorul condiţionează soluţionarea unor astfel de cereri de îndeplinirea anumitor cerinţe, cum ar fi plata cauţiunii.
Este acceptat în unanimitate că modalitatea de calcul a cauţiunii regăsită în conţinutul dispoziţiilor art. 719 N.C.P.C. creează premisele stabilirii unor obligaţii de plată în sarcina debitorului uneori deosebit de împovărătoare, cu consecinţa că acesta din urmă nu le va putea îndeplini, de plano, fiind privat de soluţionarea cererii de chemare în judecată (cererea de suspendare provizorie) pe care a formulat-o.
Or în contextul în care se naşte posibilitatea ca un număr semnificativ de justiţiabili să nu poată beneficia de judecarea unei cereri adresate justiţiei pentru simplul fapt că s-au aflat în imposibilitatea de a-şi îndeplini anumite obligaţii pecuniare, ipoteza enunţată poate fi privită ca o condiţionare a accesului la justiţie de situaţia materială a petentului, situaţie care nu doar îngrădeşte exerciţiul dreptului la un proces echitabil, dar creează şi situaţii discriminatorii.
Într-adevăr, accesul la justiţie nu trebuie exercitat în mod haotic ci după anumite norme şi în anumite condiţii bine stabilite de către legiuitor, însă limitele impuse acestui exerciţiu "nu pot restrânge, pentru un justiţiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă", astfel de limitări fiind conforme cu art. 6.1 din Convenţie [3] doar "în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit" [4]. 
Din această perspectivă,  prevederile art. 719 N.C.P.C. constrâng practic judecătorul căruia i s-a adresat o cerere de suspendare provizorie a executării, să nu o soluţioneze în situaţia neachitării cauţiunii, în detrimentul debitorului, aspect ce ţine de însăşi esenţa exerciţiului dreptului la un proces echitabil al acestuia din urmă. 
Mai mult decât atât, posibilitatea stabilirii unor cauţiuni de un cuantum exorbitant în anumite situaţii consfinţită de prevederile legale citate, alături de faptul că debitorul interesat este lipsit de alte mijloace legale pentru a accede la soluţionarea cererii (legislaţia în materia ajutorului public judiciar - O.U.G. nr. 51/2008 -  prevede situaţii extrem de restrictive în care justiţiabilii pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări) creează o disproporţionalitate vădită între drepturile părţilor implicate (creditor - debitor). 
În concluzie, condiţionarea judecării cererilor de suspendare a măsurilor de executare silită de achitarea unei cauţiuni în modalitatea şi în cuantumul stabilite de art. 719 N.C.P.C pun evident sub semnul întrebării convenţionalitatea acestuia în raport de prevederile art. 6.1 din Convenţie, rămânând în sarcina judecătorului investit cu soluţionarea cauzei să identifice mijloacele legale în vederea restabilirii unui echilibru între părţile angrenate.
Implicaţiile sunt cu atât mai demne de luat în seamă cu cât, efectul nesoluţionării cererii de suspendare a executării silite îl reprezintă continuarea măsurilor de executare împotriva debitorului care până la soluţionarea contestaţiei la executare poate fi deja executat prin poprirea veniturilor sau chiar prin vânzarea silită a imobilelor pe care le deţine. 
Din această perspectivă, nu puţine au fost situaţiile în care debitorii subiecţi ai măsurilor de executare silită au fost supuşi formelor de executare silită imobiliară, consecinţa reprezentând-o însăşi pierderea domiciliului, situaţia reclamând atenţie sporită mai ales în cazul categoriilor de persoane vulnerabile, cu o stare materială precară. 
Fără a pune în discuţie dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea obligaţiei consemnate în titlul executoriu prin toate formele prevăzute de lege, opinăm că în ceea ce priveşte categoria de justiţiabili susamintită, respectarea art. 8 al Convenţiei şi a art.1 din Protocolul nr. 1 al acesteia, chiar şi pe parcursul procedurii de executare silită, reclamă ca măsurile de executare silită să se realizeze "într-o manieră care asigură observarea și protecția corespunzătoare a dreptului de a avea o locuinţă", "intervenţia asupra bunurilor pe care le deţinem trebuind să comporte un echilibru just între interesul general şi protecţia drepturilor individuale."[5]
Or în raport de acest raţionament şi reţinând efectele produse de nesoluţionarea cererii de suspendare a executării silite asupra situaţiei debitorului, este mai mult decât discutabil dacă modalitatea în care legiuitorul român a înţeles să reglementeze obligaţia de plată a cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite poate asigura protecţia corespunzătoare categoriilor de justiţiabili vulnerabili.
Cazuistica executării silite a arătat de multe ori până în prezent că persoane aflate în situaţiii deosebite şi în imposibilitatea de a onora obligaţia de plată a cauţiunii şi-au pierdut singura locuinţă ca urmare a măsurilor de executare silită, ceea ce în anumite situaţii echivalează, sine die, cu încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului la proprietate, respectiv a art. 8 al Convenţiei şi a art.1 din Protocolul nr. 1 al acesteia. 
Astfel, în ipoteza expusă, prin faptul că prevederile art. 719 N.C.P.C. creează premisele ca debitorul, aflat într-o situaţie economico-socială deosebită şi în imposibilitatea de a-şi achita cauţiunea, să îşi piardă însăşi locuinţa de domiciliu, uneori chiar pentru creanţe de o valoare derizorie, în anumite condiţii acestea pot eluda şi textele comunitare amintite.
În altă ordine de idei, din perspectiva aplicării Convenţiei  pentru Apărarea Drepturilor Omului, constatăm că reglementarea conţinută de art. 719 N.C.P.C în sensul condiţionării cererilor de suspendare provizorie a executării silite de plata unei cauţiuni, poate genera atât efecte juridice pe termen scurt (încălcarea art. 6.1 din Convenţie datorită nesoluţionării cererii în situaţia neachitării cauţiunii) dar şi pe termen mediu sau lung (încălcarea  art. 8 al Convenţiei şi a art.1 din Protocolul nr. 1 al acesteia, în ipoteza continuării unei executări silite şi executării debitorului prin vânzarea la licitaţie a imobilului pe care îl deţine).
Prin faptul că dispoziţiile procedurale criticate reclamă cerinţe extrem de greu de îndeplinit pentru unele categorii de debitori (achitarea unei cauţiuni de o valoare ridicată) în vederea suspendării executării silite, acestea înlătură pentru debitor chiar şi cea mai vagă aparenţă că cererea sa va fi soluţionată într-o modalitate echitabilă, deschizând totodată calea ca, prin proceduri relativ facile, acesta să devină subiectul uneia dintre cele mai drastice sancţiuni, şi anume pierderea proprietăţii, datorită executării silite a imobilului pe care îl deţine.
Or în contextul în care de multe ori, creanţele care stau la baza executării silite au o valoare derizorie sau executarea silită însăşi se realizează cu încălcarea prevederilor legale în materie, faptul că reglementarea conţinută de art. 719 N.C.P.C. permite apariţia situaţiilor de mai sus, este de natură să afecteze însăşi principiul securităţii juridice. 
Acestea fiind zise, rămâne ca instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare a executării silite să realizeze o corelare a prevederilor legale din dreptul intern cu cele comunitare, cu finalitatea respectării principiului prevalenţei celor din urmă şi a menţinerii unui echilibru just între părţile implicate - debitor, creditor.

 [1] Decizia nr. 619/2014 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 965/2014;
[2] Decizia nr.88/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.4 teza a
doua raportate la cele ale art.33 din Legea nr.165/2013;
[3] Convenţia  pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
[4] Hotărârea C.E.D.O. pronunţată la 06.11.2012, în Cauza Miu contra României;
[5] Hotărârea C.E.D.O pronunţată la 25.07.2013  în cauza Rousk contra Suediei


publicat şi în http://www.juridice.ro/399742/neconventionalitatea-obligatiei-de-achitare-a-cautiunii-in-materia-cererilor-de-suspendare-a-executarii-silite.html