Neconvenţionalitatea obligaţiei de achitare a cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite

În contextul economic actual, în care din ce în ce mai multe persoane fizice se confruntă cu probleme financiare uneori generatoare de debite neachitate şi acumularea de datorii, o categorie importantă de litigii cu care sunt investite instanţele de judecată o reprezintă contestaţiile la executare formulate în dosarele de executare silită. 

Scopul principal al acestor litigii îl constituie anularea formelor de executare silită ilegale întreprinse în diverse dosare de executare, situaţii întâlnite destul de frecvent în practică şi datorate, nu de puţine ori, "excesului" de zel al creditorilor sau al organelor de executare. 

Trecând peste finalitatea principală a cererilor având ca obiect contestaţia la executarea silită, respectiv aceea de a anula anumite forme de executare sau chiar executarea silită însăşi, o altă consecinţă juridică a existenţei pendinte a unui astfel de litigiu, este reprezentată de posibilitatea ca debitorul care formulează sau care a formulat o astfel de cerere în justiţie, să solicite şi suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare. 

Menţionăm că referitor la acest aspect, prevederile art. 719 al. (1), (2) şi (3) N.C.P.C. stabilesc tu titlu imperativ:

"(1) Pana la solutionarea contestatiei la executare sau a altei cereri privind executarea silita, la solicitarea partii interesate si numai pentru motive temeinice, instanta competenta poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odata cu contestatia la executare sau prin cerere separata. 

(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicita trebuie sa dea in prealabil o cautiune, calculata la valoarea obiectului contestatiei, dupa cum urmeaza: 

a) de 10%, daca aceasta valoare este pana la 10.000 lei; 

b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depaseste 10.000 lei; 

c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depaseste 100.000 lei; 

d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depaseste 1.000.000 lei. 

(3) Daca obiectul contestatiei nu este evaluabil in bani, cautiunea va fi de 1.000 lei, in afara de cazul in care legea dispune altfel."

Astfel, raportându-ne la textul de lege citat, observăm că o cerere de suspendare a executării silite poate fi formulată concomitent sau ulterior înregistrării unei acţiuni având ca obiect contestaţie la executare doar în situaţia existenţei unor motive temeinice, judecarea şi admiterea acesteia fiind condiţionate a priori de plata cauţiunii susmenţionate. 

În altă ordine de idei, reţinând reglementarea expusă de art. 719 N.C.P.C., conchidem că plata cauţiunii susmenţionate este singura modalitate în care debitorul care doreşte suspendarea executării silite poate accede la judecarea unei cereri în acest sens, neîndeplinirea acestei obligaţii conducând din start la neexaminarea fondului cererii de suspendare. 

Despre obligaţia de a achita o cauţiune în vederea soluţionării cererilor de suspendare a executării silite, s-a discutat foarte mult, atât în lumina vechiului Cod de Procedură Civilă cât şi în interpretarea regulilor impuse de noul Cod de Procedură Civilă, existând atât adepţi ai acestei obligaţii cât şi critici.

Este acceptat de către toată lumea faptul că în raport de dispoziţiile art. 6 al. (2) N.C.P.C., dreptul la un proces echitabil se referă atât la faza litigioasă desfăşurată în faţa instanţelor de judecată cât şi la etapa executării silite şi că atât în interpretarea normelor de drept intern dar şi a normelor de drept comunitar (art.6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului) acest drept capătă valenţele unei garanţii ale cărei efecte sunt indiscutabile şi nu pot fi limitate.

Din această perspectivă, o modalitate de exercitare a dreptului la un proces echitabil o reprezintă şi posibilitatea ca creditorul care deţine un titlu executoriu valabil şi legal să poată obţine îndeplinirea întocmai şi în totalitate a obligaţiei consfinţite de acesta, prevederile procesual civile punându-i la dispoziţie mijloacele legale pentru a-şi asigura eficienţa şi celeritatea acestui demers.  

Astfel, stabilirea unei cauţiuni în sarcina debitorului care solicită suspendarea executări silite, cu posibilitatea cauzării unor pierderi creditorului, îl protejează pe acesta din urmă de orice pagubă suferită datorită imposibilităţii temporare de a-şi valorifica dreptul, în ipoteza suspendării măsurilor de executare.

Această opinie majoritară a fost susţinută şi de către Curtea Constituţională, prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la art. 718 al. (2) N.C.P.C., actual art. 719 al. (2), statuându-se că instituţia cauţiunii  "are o dublă finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, şi, pe de altă parte, de a preveni şi limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici." Cu aceeaşi ocazie, Curtea Constituţională a concluzionat că, întrucât obligaţia de plată a cauţiunii "nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la executare,  instituirea" acesteia "nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie", normele procesual civile asigurând "garanţii suficiente de ocrotire a accesului liber la justiţie tuturor părţilor implicate în proces, prin însuşi faptul că le oferă posibilitatea de a contesta executarea şi de a solicita suspendarea acesteia." [1]

Aşadar, la o primă analiză a conceptului expus, constatăm că perceperea unei cauţiuni care să condiţioneze judecarea cererilor de suspendare a executării silite pare deplin justificată şi că această obligaţie este în concordanţă cu toate garanţiile juridice impuse atât de legislaţia internă cât şi de cea comunitară.

Cu toate acestea, deşi existenţa unor instrumente eficiente care să garanteze dreptul la executare silită constituie o necesitate indiscutabilă,  apreciem că modalitatea de reglementare a obligaţiei achitării cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite prevăzută de art. 719 N.C.P.C. necesită o analiză mai aprofundată de natură să depăşească limitele impuse de legiuitor şi de raţionamentul Curţii Constituţionale expus mai sus.

În acest context, pentru a avea o imagine cât mai clară asupra noţiunii în sine, o evaluare cât mai elocventă a legalităţii şi echităţii obligaţiei de a achita cauţiune în materia cererilor de suspendare a executării silite porneşte de la efectele juridice ale acestui demers.

Punctual, achitarea cauţiunii prevăzute de art. 719 N.C.P.C. va determina judecarea cererii de suspendare a executării silite de către instanţa de judecată, prin analizarea condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, în sensul existenţei unor motive temeinice şi a unei contestaţii la executare pendinte.

Per a contrario, neachitarea cauţiunii stabilite conform textului de lege citat mai sus va conduce la nesoluţionarea cererii de către instanţa de judecată, considerându-se că aceasta nu este legal investită în vederea cercetării fondului.

Acestea fiind zise, în situaţia în care debitorul care a formulat o cerere de suspendare a executării silite nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a cauţiunii, instanţa de judecată nu va proceda la judecarea cererii, context în care se naşte pe bună dreptate întrebarea dacă debitorul se mai bucură de respectarea dreptului la un proces echitabil sau nu, aspect care, în opinia noastră, nu este tranşat nici de legiuitor şi nici de Curtea Constituţională. 

Astfel, justificarea expusă prin Decizia nr. 619/2014 a Curţii Constituţionale în sensul că simpla prevedere  a posibilităţii formulării unei contestaţii la executare şi a unei cereri de suspendare echivalează cu respectarea dreptului debitorului la un proces echitabil contravine însăşi raţionamentului acesteia expus în decizii anterioare.

Din această perspectivă amintim că în soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate precedente, analizând întinderea noţiunii "dreptului la un proces echitabil", aceeaşi Curte Constituţională a statuat că "dreptul de acces liber la justiţie nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include şi dreptul de a beneficia de judecarea şi tranşarea pe fond a litigiului existent în faţa unei instanţe" [2]

În altă ordine de idei, aplicând raţionamentul expus mai sus în situaţia debitorului care solicită suspendarea executării silite, observăm că simplul fapt că normele procedural civile prevăd în favoarea acestuia posibilitatea de a formula diverse cereri în justiţie (contestaţie la executare, cerere de suspendare a executării) constituie garanţii insuficiente cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, în contextul în care legiuitorul condiţionează soluţionarea unor astfel de cereri de îndeplinirea anumitor cerinţe, cum ar fi plata cauţiunii.

Este acceptat în unanimitate că modalitatea de calcul a cauţiunii regăsită în conţinutul dispoziţiilor art. 719 N.C.P.C. creează premisele stabilirii unor obligaţii de plată în sarcina debitorului uneori deosebit de împovărătoare, cu consecinţa că acesta din urmă nu le va putea îndeplini, de plano, fiind privat de soluţionarea cererii de chemare în judecată (cererea de suspendare provizorie) pe care a formulat-o.

Or în contextul în care se naşte posibilitatea ca un număr semnificativ de justiţiabili să nu poată beneficia de judecarea unei cereri adresate justiţiei pentru simplul fapt că s-au aflat în imposibilitatea de a-şi îndeplini anumite obligaţii pecuniare, ipoteza enunţată poate fi privită ca o condiţionare a accesului la justiţie de situaţia materială a petentului, situaţie care nu doar îngrădeşte exerciţiul dreptului la un proces echitabil, dar creează şi situaţii discriminatorii.

Într-adevăr, accesul la justiţie nu trebuie exercitat în mod haotic ci după anumite norme şi în anumite condiţii bine stabilite de către legiuitor, însă limitele impuse acestui exerciţiu "nu pot restrânge, pentru un justiţiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă", astfel de limitări fiind conforme cu art. 6.1 din Convenţie [3] doar "în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit" [4]. 

Din această perspectivă,  prevederile art. 719 N.C.P.C. constrâng practic judecătorul căruia i s-a adresat o cerere de suspendare provizorie a executării, să nu o soluţioneze în situaţia neachitării cauţiunii, în detrimentul debitorului, aspect ce ţine de însăşi esenţa exerciţiului dreptului la un proces echitabil al acestuia din urmă. 

Mai mult decât atât, posibilitatea stabilirii unor cauţiuni de un cuantum exorbitant în anumite situaţii consfinţită de prevederile legale citate, alături de faptul că debitorul interesat este lipsit de alte mijloace legale pentru a accede la soluţionarea cererii (legislaţia în materia ajutorului public judiciar - O.U.G. nr. 51/2008 -  prevede situaţii extrem de restrictive în care justiţiabilii pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări) creează o disproporţionalitate vădită între drepturile părţilor implicate (creditor - debitor). 

În concluzie, condiţionarea judecării cererilor de suspendare a măsurilor de executare silită de achitarea unei cauţiuni în modalitatea şi în cuantumul stabilite de art. 719 N.C.P.C pun evident sub semnul întrebării convenţionalitatea acestuia în raport de prevederile art. 6.1 din Convenţie, rămânând în sarcina judecătorului investit cu soluţionarea cauzei să identifice mijloacele legale în vederea restabilirii unui echilibru între părţile angrenate.

Implicaţiile sunt cu atât mai demne de luat în seamă cu cât, efectul nesoluţionării cererii de suspendare a executării silite îl reprezintă continuarea măsurilor de executare împotriva debitorului care până la soluţionarea contestaţiei la executare poate fi deja executat prin poprirea veniturilor sau chiar prin vânzarea silită a imobilelor pe care le deţine. 

Din această perspectivă, nu puţine au fost situaţiile în care debitorii subiecţi ai măsurilor de executare silită au fost supuşi formelor de executare silită imobiliară, consecinţa reprezentând-o însăşi pierderea domiciliului, situaţia reclamând atenţie sporită mai ales în cazul categoriilor de persoane vulnerabile, cu o stare materială precară. 

Fără a pune în discuţie dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea obligaţiei consemnate în titlul executoriu prin toate formele prevăzute de lege, opinăm că în ceea ce priveşte categoria de justiţiabili susamintită, respectarea art. 8 al Convenţiei şi a art.1 din Protocolul nr. 1 al acesteia, chiar şi pe parcursul procedurii de executare silită, reclamă ca măsurile de executare silită să se realizeze "într-o manieră care asigură observarea și protecția corespunzătoare a dreptului de a avea o locuinţă", "intervenţia asupra bunurilor pe care le deţinem trebuind să comporte un echilibru just între interesul general şi protecţia drepturilor individuale."[5]

Or în raport de acest raţionament şi reţinând efectele produse de nesoluţionarea cererii de suspendare a executării silite asupra situaţiei debitorului, este mai mult decât discutabil dacă modalitatea în care legiuitorul român a înţeles să reglementeze obligaţia de plată a cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite poate asigura protecţia corespunzătoare categoriilor de justiţiabili vulnerabili.

Cazuistica executării silite a arătat de multe ori până în prezent că persoane aflate în situaţiii deosebite şi în imposibilitatea de a onora obligaţia de plată a cauţiunii şi-au pierdut singura locuinţă ca urmare a măsurilor de executare silită, ceea ce în anumite situaţii echivalează, sine die, cu încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului la proprietate, respectiv a art. 8 al Convenţiei şi a art.1 din Protocolul nr. 1 al acesteia. 

Astfel, în ipoteza expusă, prin faptul că prevederile art. 719 N.C.P.C. creează premisele ca debitorul, aflat într-o situaţie economico-socială deosebită şi în imposibilitatea de a-şi achita cauţiunea, să îşi piardă însăşi locuinţa de domiciliu, uneori chiar pentru creanţe de o valoare derizorie, în anumite condiţii acestea pot eluda şi textele comunitare amintite.

În altă ordine de idei, din perspectiva aplicării Convenţiei  pentru Apărarea Drepturilor Omului, constatăm că reglementarea conţinută de art. 719 N.C.P.C în sensul condiţionării cererilor de suspendare provizorie a executării silite de plata unei cauţiuni, poate genera atât efecte juridice pe termen scurt (încălcarea art. 6.1 din Convenţie datorită nesoluţionării cererii în situaţia neachitării cauţiunii) dar şi pe termen mediu sau lung (încălcarea  art. 8 al Convenţiei şi a art.1 din Protocolul nr. 1 al acesteia, în ipoteza continuării unei executări silite şi executării debitorului prin vânzarea la licitaţie a imobilului pe care îl deţine).

Prin faptul că dispoziţiile procedurale criticate reclamă cerinţe extrem de greu de îndeplinit pentru unele categorii de debitori (achitarea unei cauţiuni de o valoare ridicată) în vederea suspendării executării silite, acestea înlătură pentru debitor chiar şi cea mai vagă aparenţă că cererea sa va fi soluţionată într-o modalitate echitabilă, deschizând totodată calea ca, prin proceduri relativ facile, acesta să devină subiectul uneia dintre cele mai drastice sancţiuni, şi anume pierderea proprietăţii, datorită executării silite a imobilului pe care îl deţine.

Or în contextul în care de multe ori, creanţele care stau la baza executării silite au o valoare derizorie sau executarea silită însăşi se realizează cu încălcarea prevederilor legale în materie, faptul că reglementarea conţinută de art. 719 N.C.P.C. permite apariţia situaţiilor de mai sus, este de natură să afecteze însăşi principiul securităţii juridice. 

Acestea fiind zise, rămâne ca instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare a executării silite să realizeze o corelare a prevederilor legale din dreptul intern cu cele comunitare, cu finalitatea respectării principiului prevalenţei celor din urmă şi a menţinerii unui echilibru just între părţile implicate - debitor, creditor.

 [1] Decizia nr. 619/2014 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 965/2014;

[2] Decizia nr.88/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.4 teza a

doua raportate la cele ale art.33 din Legea nr.165/2013;

[3] Convenţia  pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;

[4] Hotărârea C.E.D.O. pronunţată la 06.11.2012, în Cauza Miu contra României;

[5] Hotărârea C.E.D.O pronunţată la 25.07.2013  în cauza Rousk contra Suediei

publicat şi în http://www.juridice.ro/399742/neconventionalitatea-obligatiei-de-achitare-a-cautiunii-in-materia-cererilor-de-suspendare-a-executarii-silite.html

Curtea Europeană de Justiţie confirmă că modificarea unilaterală a dobânzii creditelor bancare şi perceperea unor comisioane reprezintă clauze abuzive

Pentru cei cu experienţă în materia clauzelor abuzive din convenţiile de credit bancar, este binecunoscut faptul că o prevedere contractuală asociată obiectului sau preţului convenţiei nu poate fi analizată din perspectiva caracterului său abuziv, în situaţia în care aceasta este formulată într-un limbaj accesibil consumatorului.

Această regulă este consfinţită în dreptul intern de dispoziţiile art. 4 al.(6) din Legea nr. 193/200, text legal care preia fidel conţinutul art. 4 al.(2) al Directivei nr. 93/13/CEE şi care statuează:

"(6)Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil."

Reţinând acest considerent, în pofida trendului majoritar din ultimii ani în sensul admiterii acţiunilor în materia clauzelor abuzive, cu consecinţa anulării anumitor prevederi din convenţiile de credit, au existat şi instanţe de judecată care, apreciind că prevederile contractuale supuse analizei fac parte din preţul convenţiei de credit şi nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv al acestora, au considerat că prevederile contractuale în speţă sunt legale. 

Acest curent fie el şi minoritar a creat premizele constituirii unei practici neuniforme în materie, unele instanţe de judecată apreciind că anumite comisioane şi modalitatea de calcul a dobânzii au caracter abuziv iar alte instanţe considerând că aceleaşi clauze fac parte din preţul convenţiei de credit, nepuând fi analizate în raport de prevederile Legii nr. 193/2000, şi neputând fi privite ca abuzive, per se. 

Soluţiile diferite din materie au determinat sesizarea Curţii Europene de Justiţie în cauza Matei contra S.C. "B" S.A, cu cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare pentru a se statua dacă noţiunile de "obiect" şi "preţ" ale convenţiei de credit se extind şi asupra anumitor comisioane bancare sau asupra dobânzii practicate 

Cauza a fost înregistrată de către instanţa europeană la numărul C - 143/13 şi a fost soluţionată la data de 26.02.2015, în sensul că noţiuni precum "obiectul" şi "preţul' convenţiei de credit nu asimilează prevederi contractuale precum cele referitoare la anumite comisioane şi la dobândă, acestea din urmă putând fi analizate de către instanţa investită cu soluţionarea cererii prin prisma caracterului abuziv. 

Soluţia confirmă practica deja majoritară din domeniu, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor având ca obiect anumite comisioane bancare (comision de risc, administrare, etc) sau dobânda contractuală.

Textul integral al hotărârii este menţionat mai jos:

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua) 

26 februarie 2015(*) 

„Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator – Articolul 4 alineatul (2) – Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale – Excluderea clauzelor referitoare la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil – Clauze care conțin un «comision de risc» perceput de creditor și care îl autorizează pe acesta, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii” .

În cauza C‑143/13, 

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Specializat Cluj (România), prin decizia din 26 noiembrie 2012, primită de Curte la 20 martie 2013, în procedura 

Bogdan Matei, 

Ioana Ofelia Matei 

împotriva 

SC B România SA, 

CURTEA (Camera a noua), 

compusă din doamna K. Jürimäe, președinte de cameră, domnul M. Safjan și doamna A. Prechal (raportor), judecători, 

avocat general: domnul N. Wahl, 

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator, 

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 noiembrie 2014, 

luând în considerare observațiile prezentate: 

– pentru SC B România SA, de D. Ciubotariu, de G. Murgulescu și de G. Vintilă, precum și de M. Clough, QC, și de B. Papandopol, avocat; 

– pentru guvernul român, de R.‑H. Radu și de I.‑R. Hațieganu, în calitate de agenți; 

– pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu, de M. Owsiany‑Hornung și de M. van Beek, în calitate de agenți, 

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general, pronunță prezenta 

Hotărâre 

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273). 

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul și doamna Matei (denumiți în continuare, împreună, „împrumutații”) și SC B România SA (denumită în continuare „B”), cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzelor incluse în contracte de credit de consum care prevăd, pe de o parte, un „comision de risc” perceput de B și care o autorizează, pe de altă parte, pe aceasta din urmă, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii. 

Cadrul juridic 

Dreptul Uniunii 

Directiva 93/13 

3 Al doisprezecelea, al nouăsprezecelea și al douăzecilea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins: 

„întrucât […] în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului [CEE], de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă; 

[…] 

întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze; […] 

întrucât contractele ar trebui redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele […].” 

4 Articolul 1 alineatul (1) din această directivă prevede: 

„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.” 

5 Potrivit articolului 3 din directiva menționată: 

„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. 

[…] 

(3) Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.” 

6 Articolul 4 din Directiva 93/13 are următorul cuprins: 

„(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. 

(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.” 

7 Articolul 5 din această directivă prevede: 

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. […]” 

8 Articolul 8 din directiva menționată prevede: 

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de […] directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.” 

9 Anexa la aceeași directivă, referitoare la clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3) din aceasta, cuprinde, la punctul 1, o listă neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive. La acest punct 1, la litera (j), figurează clauzele având ca obiect sau ca efect „autorizarea vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”. La punctul 1 litera (l) figurează clauzele care au ca obiect sau ca efect „acordarea posibilității […] unui furnizor de servicii să crească prețul [său] fără să îi acorde cumpărătorului […] dreptul corespondent de a anula contractul, în cazul în care prețul final este prea ridicat în comparație cu prețul convenit la încheierea contractului”. 

10 Punctul 2 din anexa menționată se referă la domeniul de aplicare al punctului 1 literele (g), (j) și (l) din aceasta. Punctul 2 litera (b) precizează printre altele că punctul 1 litera (j) din anexa menționată „nu aduce atingere clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator sau datorate acestuia din urmă, sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără notificare, în cazul în care există un motiv întemeiat, cu condiția ca furnizorul să aibă obligația de a informa cealaltă parte contractantă sau celelalte părți contractante în această privință cu prima ocazie și ca acestea din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul de îndată”. La punctul 2 litera (d) din aceeași anexă se menționează că punctul 1 litera (l) din aceasta „nu aduce atingere clauzelor de indexare a prețurilor, în cazurile în care acestea sunt conforme cu legea, cu condiția ca metoda în conformitate cu care variază prețurile să fie descrisă în mod explicit”. 

Directiva 2008/48/CE 

11 Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40 și în JO 2011, L 234, p. 46) prevede o obligație generală în sarcina creditorului de a‑i indica consumatorului, atât în etapa precontractuală, cât și în contractul de credit, anumite informații, printre care dobânda anuală efectivă (denumită în continuare „DAE”). Anexa I la această directivă prevede o metodă de calcul armonizată a DAE. 

12 Potrivit articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2008/48: 

„Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte: 

(a) contracte de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr‑o altă garanție comparabilă, utilizată în mod curent într‑un stat membru asupra unui bun imobil, fie printr‑un drept legat de un bun imobil; 

[…]” 

13 Articolul 3 din această directivă prevede: 

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: 

[…] 

(g) «costul total al creditului pentru consumatori» înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii; 

[…] 

(i) «[DAE]» înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului […] 

[…]” 

Dreptul român 

Legea nr. 193/2000 

14 Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, în versiunea republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”), urmărește să transpună în dreptul intern Directiva 93/13. 

15 Articolul 1 alineatul (3) din Legea nr. 193/2000 prevede: 

„Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.” 

16 Articolul 4 din această lege prevede: 

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei‑credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. 

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. 

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. 

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. 

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: 

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; 

b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; 

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. 

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într‑un limbaj ușor inteligibil.” 

17 Punctul 1 litera (a) din anexa menționată la articolul 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000 preia în mod literal punctul 1 litera (j) și punctul 2 litera (b) din anexa la Directiva 93/13. 

OUG nr. 50/2010 

18 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, denumită în continuare „OUG nr. 50/2010”) urmărește să transpună în dreptul intern Directiva 2008/48. 19 Articolul 2 alineatul (1) din OUG nr. 50/2010 prevede: 

„Prezenta ordonanță de urgență se aplică contractelor de credit, inclusiv contractelor de credit garantate cu ipotecă sau cu un drept asupra unui bun imobil, precum și contractelor de credit al căror scop îl constituie dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui bun imobil existent sau proiectat ori renovarea, amenajarea, consolidarea, reabilitarea, extinderea sau creșterea valorii unui bun imobil, indiferent de valoarea totală a creditului.” 

20 Articolul 36 din OUG nr. 50/2010 prevede: 

„Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.” 

21 Articolul 95 din OUG nr. 50/2010 are următorul cuprins: 

„(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. 

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. 

[…]” 

Legea nr. 288/2010 

22 Potrivit articolului I primul paragraf punctul 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010): „Articolul 95 [din OUG nr. 50/2010] se modifică și va avea următorul cuprins: 

Articolul 95 – Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor articolului 371, ale articolelor 66-69 […], ale articolelor 50-55, ale articolului 56 alineatul (2), ale articolului 57 alineatele (1) și (2), precum și ale articolelor 66-71.” 

23 Articolul II din Legea nr. 288/2010 prevede: „(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile [OUG nr. 50/2010] își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. (2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.” 

Litigiul principal și întrebarea preliminară 

24 Împrumutații au încheiat două contracte de credit cu B. Primul contract, încheiat la 4 martie 2008 și destinat să acopere cheltuieli personale curente, are ca obiect un credit în valoare de 8 000 de euro. Acest credit, care trebuie rambursat într‑o perioadă de cinci ani, a fost acordat la o rată a dobânzii anuale curente fixe de 9 % și o DAE de 20,4 %. 

25 Al doilea contract, încheiat la 7 martie 2008, are ca obiect un credit în valoare de 103 709,18 franci elvețieni (CHF) care vizează finanțarea achiziționării unui bun imobil și care este garantat prin instituirea unei ipoteci asupra acestui bun. Dat fiind că respectivul credit este rambursabil într‑o perioadă de 25 de ani, rata dobânzii anuale curente a acestuia fost stabilită la 3,99 %, iar DAE la 19,55 %. 

26 Potrivit clauzei 3 litera (d) din condițiile speciale ale celor două contracte, referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii, „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutaților noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”. 

27 Clauza 3.5 din condițiile generale aplicabile contractelor de credit în discuție în litigiul principal, intitulată „comisionul de risc”, prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutații datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului. 

28 Clauza 5 din condițiile speciale ale contractelor menționate, intitulată de asemenea „comision de risc”, precizează că acest comision este calculat prin utilizarea formulei: 0,74 % aplicat la soldul creditului contractat în euro, respectiv 0,22 % aplicat la soldul creditului contractat în franci elvețieni. Valoarea totală datorată în temeiul acestui comision este de 1 397,17 euro pentru creditul contractat în euro și de 39 955,98 CHF pentru creditul contractat în franci elvețieni. 

29 După data de 22 iunie 2010, data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, B a întreprins demersuri în vederea alinierii contractelor de credit în discuție în litigiul principal la dispozițiile ordonanței menționate. Această bancă a propus astfel înlocuirea, în proiectele de acte adiționale la aceste contracte de credit, a denumirii clauzelor referitoare la „comisionul de risc” cu cea de „comision de administrare credit”, perceperea acestui comision fiind autorizată în mod expres de articolul 36 din ordonanța menționată, fără a modifica însă conținutul acestor clauze. Împrumutații s‑au opus acestei propuneri și au refuzat, în consecință, să semneze actele adiționale respective. 

30 Considerând că o serie dintre clauzele contractelor de credit în discuție în litigiul principal, printre care figurează clauzele referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii și la „comisionul de risc”, aveau un caracter abuziv în sensul articolului 4 din Legea nr. 193/2000, împrumutații, după ce s‑au adresat Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care nu a dat curs demersului lor, au sesizat Judecătoria Cluj‑Napoca, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizate și, prin urmare, constatarea nulității acestora. 

31 Printr‑o hotărâre din 12 decembrie 2011, instanța amintită a admis în parte acțiunea formulată de împrumutați. 

32 Instanța menționată a statuat că anumite clauze prezintă un caracter abuziv și trebuie, în consecință, să fie considerate ca fiind nule. Acest lucru este valabil, potrivit aceleiași instanțe, în ceea ce privește clauza referitoare la caracterul variabil al ratei dobânzii întrucât, noțiunea „schimbări semnificative pe piața monetară” fiind prea vagă, aceasta permite băncii să modifice rata dobânzii în mod discreționar. 

33 În schimb, instanța a considerat că clauzele referitoare la „comisionul de risc”, precum și propunerea de clauză referitoare la „comisionul de administrare credit” nu pot fi calificate ca fiind abuzive întrucât, printre altele, nu îi revenea acesteia sarcina să aprecieze riscul concret asumat de bancă și nici eficacitatea garanțiilor contractuale. 

34 Sesizat atât de împrumutați, cât și de B cu recurs împotriva acestei hotărâri, Tribunalul Specializat Cluj arată că, deși Curtea nu a soluționat încă problema dacă clauze contractuale precum cele referitoare la „comisionul de risc” în discuție în litigiul principal fac parte din „obiect” și/sau din „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, o serie de instanțe românești au statuat deja că asemenea clauze nu intră sub incidența noțiunilor menționate, astfel cum figurează acestea la articolul 4 alineatul (6) din Legea nr. 193/2000, această dispoziție preluând în mod literal textul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, motiv pentru care clauzele respective nu ar fi excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv. 

35 Aceste instanțe au considerat că excluderea respectivă nu se aplică unor astfel de clauze întrucât, printre altele, creditorul nu furnizează niciun serviciu care constituie o contraprestație care să justifice perceperea acestui comision și întrucât, în plus, redactarea acestor clauze este lipsită de claritate. 

36 În aceste condiții, Tribunalul Specializat Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: 

„Având în vedere faptul că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu se poate raporta nici la definirea obiectului contractului, nici la caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, și dat fiind faptul că, în conformitate cu articolul 2 alineatul [2] litera (a) din Directiva 2008/48, definiția dată de Directiva 2008/48/CE prin articolul 3 litera (g) noțiunii de cost total al creditului pentru consumator, care include toate comisioanele pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit de consum, este inaplicabilă pentru determinarea obiectului unui contract de credit garantat printr‑o ipotecă, atunci noțiunile de «obiect» și/sau «preț» din cuprinsul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE pot fi interpretate în sensul că aceste noțiuni – «obiectul» și/sau «prețul» unui contract de credit garantat printr‑o ipotecă – cuprind, printre elementele ce formează contraprestația instituției de credit, și [DAE] a acestui contract de credit garantat printr‑o ipotecă, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, comisioane bancare și alte costuri incluse și definite în contractul de credit?” 

Cu privire la întrebarea preliminară 

Cu privire la admisibilitate 

37 B susține că, în urma încheierii unei tranzacții cu împrumutații, litigiul principal a fost soluționat. Întrucât în fața instanței de trimitere nu se mai află niciun litigiu pendinte, răspunsul la întrebarea preliminară nu ar mai fi necesar, iar Curtea ar trebui să constate, în aplicarea articolului 100 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, că nu mai sunt îndeplinite condițiile care atrag competența sa. 

38 În această privință, reiese din jurisprudența Curții că, în cazul în care aceasta constată că un litigiu nu rămâne efectiv pendinte la instanța de trimitere, astfel încât un răspuns la întrebarea preliminară nu ar prezenta nicio utilitate pentru această instanță în vederea soluționării unui litigiu, Curtea constată că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului cererii de decizie preliminară (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Djabali, C‑314/96, EU:C:1998:104, punctele 16, 21 și 22, Hotărârea García Blanco, C‑225/02, EU:C:2005:34, punctele 23 și 29-31, și Ordonanța Mohammad Imran, C‑155/11 PPU, EU:C:2011:387, punctele 14 și 19-21). 

39 În prezenta cauză, este necesar să se arate că, printr‑o scrisoare din 14 februarie 2014, instanța de trimitere a informat Curtea că un contract de tranzacție a fost încheiat între B și împrumutați. 

40 Cu toate acestea, în aceeași scrisoare, instanța amintită a precizat că nu a luat în considerare acest contract în ceea ce privește problema caracterului pretins abuziv al clauzelor contractuale referitoare la „comisionul de risc” perceput de B, dat fiind că această problemă trebuia considerată ca fiind o chestiune de ordine publică, ce nu poate face obiectul unei tranzacții între părți, și că, în consecință, un răspuns al Curții la întrebarea preliminară adresată continua să prezinte pentru instanța menționată o importanță primordială în vederea soluționării litigiului principal. 

41 În aceste condiții, nu se poate constata, în aplicarea principiului consacrat de jurisprudența citată la punctul 38 din prezenta hotărâre, că niciun litigiu nu rămâne efectiv pendinte la instanța de trimitere. Dimpotrivă, din indicațiile furnizate de aceasta reiese în mod expres că un răspuns al Curții la întrebarea adresată este în continuare nu doar util, ci și determinant pentru soluționarea litigiului principal. 

42 Prin urmare, trebuie să se respingă excepția de inadmisibilitate ridicată de B și să se statueze asupra fondului cererii de decizie preliminară. 

Cu privire la fond 

43 Cu titlu introductiv, este necesar să se stabilească domeniul de aplicare al întrebării adresate. 

44 Potrivit conținutului acestei întrebări, ea privește problema dacă noțiunile „obiect [principal]” și/sau „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, pot fi interpretate în sensul că includ, printre elementele care formează contraprestația datorată instituției de credit, DAE aferentă acestui contract de credit, formată în special din dobânda fixă sau variabilă, din comisioane bancare și din alte costuri incluse și definite în acest contract. 

45 Textul întrebării amintite menționează în plus că ea privește includerea în aceste noțiuni de obiect principal și/sau de preț a tuturor clauzelor unui contrat de credit de consum garantat printr‑o ipotecă, care cuprind o contraprestație datorată de consumator creditorului și care fac parte din noțiunea „costul total al creditului pentru consumatori”, astfel cum este definită la articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48, și, prin urmare, din noțiunea de DAE. 

46 Or, este necesar să se constate, pe de o parte, că din ansamblul motivelor deciziei de trimitere reiese că litigiul principal, astfel cum este pendinte în stadiul recursului introdus în fața instanței de trimitere, privește cel mult două tipuri de clauze referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului și care sunt incluse în contractele de credit în discuție în litigiul principal, și anume clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor și clauze care îl autorizează pe acesta, în anumite condiții, să modifice rata dobânzii. Se pune, în cadrul acestui litigiu, problema dacă asemenea clauze intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (6) din Legea nr. 193/2000, care urmărește transpunerea în dreptul român a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. 

47 Pe de altă parte, domeniul de aplicare exact al noțiunilor „obiect [principal]” și „preț”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii „costul total al creditului pentru consumatori”, în sensul articolului 3 litera (g) din Directiva 2008/48. 

48 Această din urmă noțiune este, așadar, definită într‑un mod deosebit de larg, astfel încât suma totală a tuturor costurilor sau cheltuielilor în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor plăți efectuate de acesta atât creditorului, cât și unor terți să fie menționată în mod clar în contractele de credit de consum, o asemenea obligație procedurală contribuind la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă. 

49 În schimb, întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 42). 

50 Totodată, termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, și serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” care figurează la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul acestei prevederi și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 37 și 38). 

51 În jurisprudență, Curtea a formulat de altfel criterii pentru interpretarea noțiunilor menționate care țin seama tocmai de obiectivul propriu al Directivei 93/13, și anume cel care vizează obligarea statelor membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru a aprecia eventualul său caracter abuziv în scopul asigurării protecției care trebuie acordată consumatorului ca urmare a faptului că acesta se află într‑o situație de inferioritate față de vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 39 și 40). 

52 Prin urmare, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii „obiect [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” acoperă tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. 

53 În această privință, deși numai instanța de trimitere are competența de a se pronunța cu privire la calificarea acestor clauze în funcție de împrejurările proprii speței, nu este mai puțin adevărat că este de competența Curții să desprindă din dispozițiile Directivei 93/13, în speță cele ale articolului 4 alineatul (2), criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unor clauze contractuale în raport cu acestea (Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 45). 

54 Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51). 

55 Curtea a considerat de asemenea că din termenii articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 reiese că a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându‑se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 54 și 55). 

56 Clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor. 

57 În ceea ce privește în special calificarea, în lumina criteriilor amintite la punctele 54-56 din prezenta hotărâre, a clauzelor contractuale în discuție în litigiul principal în scopul aplicării articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și, în primul rând, a clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție. 

58 Astfel, trebuie amintit mai întâi că Curtea a statuat deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C‑472/10, EU:C:2012:242, punctul 23). 

59 Apoi, este necesar să se constate că clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii figurează în mod expres la punctul 1 litera (j) din anexa la Directiva 93/13, care, conform articolului 3 alineatul (3) din aceasta din urmă, conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Punctul 2 litera (b) din această anexă precizează condițiile în care punctul 1 litera (j) nu aduce atingere unor asemenea clauze. 

60 Ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o „listă gri” a clauzelor care pot fi considerate ca fiind abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la bun început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. 

61 Acest lucru este valabil și în privința legislației românești aplicabile și în special în privința articolului 4 alineatul (4) din Legea nr. 193/2000, care urmărește să transpună articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 și anexa vizată de această dispoziție pe calea unui mecanism care constă în redactarea unei „liste negre” a unor clauze care trebuie considerate ca fiind abuzive. În definitiv, un astfel de mecanism intră sub incidența dispozițiilor mai stricte pe care statele membre pot, cu respectarea dreptului Uniunii, să le adopte sau să le mențină, în domeniul reglementat de Directiva 93/13, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat, în temeiul articolului 8 din aceasta. 

62 În plus, poate să constituie și un indiciu privind caracterul accesoriu al unor asemenea clauze împrejurarea că acestea, întrucât cuprind în esență un mecanism de ajustare care permite creditorului să modifice clauza de stabilire a ratei dobânzii, nu par totuși să poată fi separate de această clauză de stabilire a ratei dobânzii, care poate să facă parte din obiectul principal al contractului. 

63 În sfârșit, aceste clauze par să rămână și în afara domeniului de aplicare al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, din moment ce, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din dosarul pus la dispoziția Curții pare să reiasă că caracterul lor abuziv nu este invocat din cauza unei pretinse inadecvări între nivelul modificat al ratei și o oarecare contraprestație furnizată în schimbul acestei modificări, ci din cauza condițiilor și a criteriilor care permit creditorului să efectueze această modificare, în special pentru motivul întemeiat pe „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”. 

64 În ceea ce privește, în al doilea rând, clauzele care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, mai multe elemente permit să se considere că acestea nu intră în niciuna dintre cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. 

65 Se pune mai întâi problema dacă asemenea clauze pot intra sub incidența excluderii prevăzute la articolul 4 alineatul (2) menționat, dat fiind că s‑ar considera că ele fac parte din clauzele contractuale care definesc „obiectul [principal]” al contractului, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, după cum s‑a arătat deja la punctul 54 din prezenta hotărâre. 

66 Astfel, va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual. 

67 În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de „comisionul de risc”, care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului. 

68 Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13, amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a DAE și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului. 

69 Apoi, revine în egală măsură instanței de trimitere sarcina de a examina dacă clauze care prevăd un „comision de risc” perceput de creditor, precum cele în discuție în litigiul principal, pot fi incluse în a doua categorie de excluderi prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13. Or, anumite elemente din dosarul de care dispune Curtea par să indice mai degrabă contrariul. 

70 Astfel, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, unele dintre elementele menționate par să indice că obiectul litigiului principal nu privește caracterul adecvat al cuantumului acestui comision față de o oarecare prestație furnizată de creditor, întrucât se susține că creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 58). 

71 În schimb, elementele dosarului de care dispune Curtea par să indice că litigiul principal se axează pe problema motivelor care justifică clauzele vizate și în special pe problema dacă, întrucât impun consumatorului plata unui comision cu un cuantum semnificativ care urmărește să asigure rambursarea împrumutului, în condițiile în care se susține că acest risc este deja garantat printr‑o ipotecă și că, în schimbul acestui comision, banca nu furnizează un serviciu real consumatorului în interesul exclusiv al acestuia, aceste clauze trebuie considerate ca fiind abuzive, în sensul articolului 3 din Directiva 93/13. 

72 În sfârșit, este necesar să se considere că, în cazul în care instanța de trimitere va ajunge la concluzia că, având în vedere elementele furnizate de Curte ca răspuns la întrebarea adresată, clauzele vizate fac totuși parte din obiectul principal al contractului sau că sunt efectiv contestate pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 61). 

73 În această privință, este necesar a aminti că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dispoziții care au de altfel un conținut identic, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 69 și 71). 

74 Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 73). 

75 Această chestiune trebuie examinată de instanța de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut și ținând seama de nivelul de atenție care poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 74). 

76 Or, în ceea ce privește clauzele contractuale în discuție în litigiul principal și, în primul rând, cele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii, trebuie să se ridice problema previzibilității pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcție de criteriul, la prima vedere puțin transparent, referitor la „intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară”, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical. 

77 În al doilea rând, în ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea, în contractele în discuție în litigiul principal, a motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul, amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora. 

78 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea. 

Cu privire la cheltuielile de judecată

79 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: 

Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea

Aplicare amendă civilă Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor

În data de 07.08.2015, am obţinut obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la plata de penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei de a face, conform art. 905 C.P.C. Soluţia este definitivă.

Nr. unic (nr. format vechi): 7**0/302/2015
Data inregistrarii: 04.05.2015
Data ultimei modificari: 07.08.2015
Sectie: ..... 

Materie: Civil
Obiect: aplicare amendă civilă penalităţi
Stadiu procesual: Fond

Părţi                                                             
Nume                                                                 Calitate parte 

M G C                                                                 Reclamant

COMISIA NATIONALA 

PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR              Pârât

Şedinţe
07.08.2015
Ora estimata: 09:00
Complet: C21-civil
Tip solutie: Admite in parte cererea

Solutia pe scurt: Respinge excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată. Admite în parte cererea. Dispune obligarea pârâtei la plata penalităţii de 100 lei pe zi de întârziere în favoarea reclamantei, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 390/F-Cont din data de 21.09.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3554/18.09.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 07.08.2015. 

Document: Încheiere finală (dezinvestire) 07.08.2015

Incidenţa art.34 al. 3 N.C.P.C. asupra termenelor de soluţionare a dosarelor de despăgubire impuse de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013

RO MAN IA

TRIBUNALUL ARGES

SECTIA CIVILA

Dosar nr. 2*****1/109/2014

1NCHEIERE

Sedinta publică de la 14 Noiembrie 2014

Instanta constituitä din:

PREŞEDINTE ..........................

Grefier .............................................

Pe rol fiind solutionarea, în prima instanta, a litigiului de contencios administrativ si fiscal formulat de reclamanta T. G. G. la C.I.AV. DUMITRESCU ANDREEA DANA  în contradictoriu cu pârâtele CANCELARIA PRIMULUI MINISTRU - COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, având ca obiect despăgubire.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publică din data de 29.10.2014, fiind consemnate in încheierea de sedinţă de la acea data, care face parte integrantă din prezenta încheiere, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 31.10.2014 şi apoi la 12.11.2014 şi 14.11.2014.

INSTANTA

Prin cererea formulata la data de 24.09.2014, reclamanta T. G. G., in contradictoriu cu pârâtele COMISIA NATIONALA PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, AUTORITATEA NATIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETATILOR, a formulat exceptia de neconstitutionalitate a art.4 teza I si teza a II a din Lg. nr. 165/2013, prin raportare la art. 1 alin.2, art l6, art.21, art.27, art.31 si art.34 alin.1 si 2 din Lg nr. 165/2013, solicitandu-se sesizarea Curtii Constitutionale, in vederea solutionarii exceptiei.

In motivarea acesteia, reclamanta a aratat ca textele de lege mentionate contravin disp. art.15 alin.2, art. 16 alin.1, art. 21 alin.1, art. 44 alin.1 si 2 din Constitutia Romaniei. S-a mentionat de catre reclamanta ca este beneficiara masurilor de retrocedare a bunurilor preluate abuziv iar dosarul ce asteapta finalizarea este depus la parata inca din data de 10.01.2011, avand numarul 2****9/FFCC/2011. Sustine reclamanta ca datorita schimbarilor legislative ce au intervenit de la momentul inregistrarii cererii sale si pana in prezent, este prejudiciata prin raportare la alti cetateni ale caror dosare au fost solutionate anterior aparitiei modificarilor legislative.

S-au formulat concluzii de catre parate asupra exceptiei de neconstitutionalitate invocate, solicitandu-se respingerea acesteia intrucat prevederile Lg. nr. 165/2013 nu instituie un tratament inegal intre beneficiarii care fac parte din aceeasi categorie prevazuta de actul normativ, toate persoanele indreptatite la restituire beneficiind de aceleasi masuri reparatorii prin echivalent. Persoanele care au calitatea de cesionari de drepturi litigioase fac parte din categoria de persoane beneficiare ale legii.

Pe de alta parte, art. 4 din Lg 165/2013 nu contine nici o dispozitie cu caracter retroactiv iar Curtea Constitutionala nu poate modifica sau completa prevederea legala supusa controlului. Prin reglementarea procedurii de evaluare prin aplicarea grilei notariale, procedura ce se afirma de catre reclamanta ca o prejudiciaza, s-a urmarit de fapt eliminarea situatiilor in care existau diferente uriase intre valorile stabilite prin rapoartele de evaluare intocmite de expertii evaluatori, in situatii similare si pentru evitarea situatiilor in care statul roman a platit evaluari cu mult mai mari decat valoarea de piata a imobilelor. Mai mult, dispozitiile legii criticate nu prevad o limitare a accesului la justitie ci stabilesc in sarcina entitatii competente, termene de solutionare.

Instanta, in legatura cu admisibilitatea in principiu a cererii de sesizare a Curtii Constitutionale, constata ca aceasta este admisibila.

Astfel, potrivit art. 29 alin.1 din Lg. nr. 47/1992 R, Curtea Constitutională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţä în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei in orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Se constata ca disp. art.4 teza I si teza a II a din Lg. nr. 165/2013, prin raportare la art. 1 alin.2, art.16, art.21, art.27, art.31 si art.34 alin.1 si 2 din L 165/2013 contestate fac parte dintr-o lege si au legatura cu cauza cata vreme obiectul pricinii se refera la parcurgerea procedurilor instituite de aceasta lege. Sunt respectate si disp. art. 29 alin.1 din Lg. nr. 47/1992 R, in sensul că prevederile invocate ca fiind neconstitutionale nu au fost constatate ca atare printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. In ce priveste art. 4 teza a doua raportat la art. 1 al. (2) din Legea nr. 165/2013, neconstitutionalitatea a vizat redactarea ulterioară modificärii acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013.

Asupra chestiunii de fond, instanta retine urmatoarele:

Potrivit art. 4 din Lg. nr. 165/2013, ,,Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite şi nesoluţionate până la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotärârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronuntată in Cauza Maria Atanasiu împotriva României, la data intrării in vigoare a prezentei legi.

In legatura cu acest text Curtea Constitutionala a pronuntat o serie de decizii prin raportare insa la alte articole decat cele invocate de reclamanta, dupa urmeaza:

1. Curtea Constituională, prin Decizia nr.. 88/2014, a constatat ca dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale in măsura in care termenele prevăzute la art. 33 nu se aplica şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.

2. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 210/2014, a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua doua prin raportate la cele ale art. 1 al (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioarã modificarii acestor prevederi prin Legea nt. 368/2013, sunt neconstituţionale.

3. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 269/2014, a constatat cä prevederile art. 4 teza a doua doua din Legea nr. 165/2013 sunt constitutionale in măsura in care termenele prevazute la art. 34 al. (1) nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrarii in vigoare a legii.

Neconstituţionalitatea art. 4 din Lg. nr. 165/2013, s-a invocat raportat la urmatoarele prevederi:

Potrivit art. 1 din Lg. nr. 165/2013

,, (2) In situaţia in care restituirea in natură a imobilelor preluate în mod abuziv in perioada regimului comunist nu mai este posibilă, mäsurile reparatorii in echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite in echivalent de entitatea investită cu soluţionarea cererilor formulate in baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevazute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificãrile şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederior Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificärile şi completări1e ulterioare, precum şi mäsura compensării prin puncte, prevăzuta în cap. III.”

Potrivit art. 16 din Lg. nr. 165/2013 ,,Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor investite de lege se soluţionează prin acordarea de măsuri compensatorii sub forma de puncte, care se determinä potrivit art. 21 aIm. (6) (7).”

Potrivit art. 21 din Lg. nr. 165/2013:

,, (1) In vederea acordarii de masuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite in natura, entitatile investite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de masuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestora şi documentele care atesta situaţia juridica a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la constructii demolate.

(2) Deciziile entitäţilor investite de lege vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totala sau parţiala a unor imobile/bunuri/servicii disponibile deţinute de entitatea investita de lege.

(3) Dispoziiile autoritatilor administraţiei publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale dupa exercitarea controlului de legalitate de catre prefect. Dispoziţiile art. 11 aI. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile şi comp1etările ulterioare, ramân aplicabile.

(4) Comisiile judeţene de fond funciar şi Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti pot propune Comisiei Naţionale soluţionarea cererilor de retrocedare prin acordare de masuri compensatorii potrivit prezentei legi numai. după epuizarea suprafeţelor de teren agricol afectate restituirii în natura, identificate la nivel local.

(5) Secretariatul Comisiei Naţionale, in baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se considera îndreptaţita la mäsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naţionale poate solicita documente în completare entitaţilor investite de lege, titularilor dosarelor şi oricaror altor instituţii care ar putea deţine documente relevante.

(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrarii in vigoare a prezentei legi de cätre Secretariatul Comisiei Naţiona1e şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.

(6’1) In cazul în care, prin documentele existente în dosarul de despăgubire se pot stabili amplasamentul sau caracteristicile tehnice ale imobilului pentru care se stabilesc despăgubiri, evaluarea se face prin aplicarea valorii minime pentru zona sau categoria de imobil prevazuta de grila notariala pentru localitatea respectivă potrivit prevederilor alin (6).

(7) Numarul de puncte se stabileşte dupa scaderea valorii actualizate a despagubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).

(8) Ulterior verificarii şi evaluarii, la propunerea Secretariatului Comisiei Naţionale, Comisia Naţionala valideaza sau invalideaza decizia entitaţii investite de lege şi, dupa caz, aprobä punctajul stabilit potrivit alin. (7).

(9) In cazul validarii deciziei entitaţii investite de lege, Comisia Naţionala emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat in mod abuziv.”

Potrivit art. 27 din Lg. nr. 165/2013:

(1) Punctele acordate prin decizia de compensare pot fi valorificate prin achiziţionarea de imobile din Fondul naţional la licitaţia publica naţionala, începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) Licitaţiile de imobile se organizeaza säptamânal la sediul central al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara şi se desfoara în regim videoconferinţa.

(3) Participarea la licitaţie a detinatorilor de puncte este gratuitä, cu condiţia inscrierii prealabile la sediile teritoriale ale Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

(4) Regulamentul de organizare a licitaţiei se aproba de catre Comisia Naţională pâna la data de 1 iulie 2015 şi se publica pe pagina de internet a Agenţiei Domeniilor Statului, a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara şi a Autoritaţii Naţionale pentru Restituirea Proprietailor.

(5) Comisia de licitaţie va fi compusa din 7 membri, astfel:

a) 2 reprezentanţi ai Agenţiei Domeniilor Statului;

b) 2 reprezentanţi ai Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliara;

c) 3 reprezentanţi ai Autoritaii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor.

(6) In vederea evitarii unor posibile fraude sau tentative de corupere, membri comisiei de licitaţie beneficiazä de o indemnizaţie lunară reprezentând 50% indemnizaţia lunara a preşedintelui Autoritäţii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor.”

Potrivit art. 31 din Lg. nr. 165/2013:

,,(1) In termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deinatorul poate opta pentru valorificarea  punctelor în numerar.

(2) In aplicarea alin. (1), deţinatorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017,  Autoritaţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată de pentru cel mult 14% din numarul punctelor acordate prim decizia de compensare nevalorificate in cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Ultima transa va reprezenta 16% din numarul punctelor acordate.

(3) Sumele cuprinse în titlurile prevazute la alin. (2) se platesc de catre Ministerul Finantelor Publice în cel muit 180 de zile de la emitere.

(4 Punctele netransformate în numerar se pot valorifica în continuare în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile.

(5) Modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte prin normele de aplicare a prezentei legi.”

Potrivit art. 34 din Lg. nr. 165/2013:

(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrarii în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrarii in vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrarii lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.”

S-a aratat ca toate aceste dispozitii contravin disp. art.15 alin.2, art. 16 alin.1, art. 21 alin.1, art. 44 al.1 si 2 din Constitutia Romaniei.

................................................................................................

Tnibunalul constata ca, intr-adevar, disp. art. 4 teza I si a II a din Lg. nr. 165/2013, prin raportare la art. 1 al. (2) din Legea nr. 165/2013 in redactarea actuala, aduc atingere disp. art. 16 alin.1 din Constitutia Romaniei in sensul ca persoanelor indreptatite la despagubire aflate in aceeasi situatie le-au fost aplicate dispozitii legale diferite cu privire la tipul de masura reparatorie si procedura de urmat.

Astfel, se creeaza un vadit dezechilibru intre persoanele indreptatite carora le-au fost solutionate pana la aparitia Lg. nr. 165/2013, cererile de retrocedare si persoanele indreptatite care au initiat procedura de retrocedare sub imperiul aceluiasi act normativ dar carora nu le-au fost solutionate cererile in acest interval din culpa exclusiva a institutiilor statului. Astfel, se creeaza premisele aplicarii a doua regimuri juridice distincte pentru persoane indreptatite aflate in aceeaşi  situaţie.

Cu privire la celelalte sustineri, Tribunalul apreciaza ca nu are loc o încălcare a actului fundamental.

Cu privire la exceptia prematuritatii formularii actiunii, se vor reţine urmatoarele:

Pretenţiile reclamantei au vizat finalizarea dosarului nr.2****9/FFCC/ privind acordarea de despagubiri baneşti pentru bunul imobil preluat abuziv de catre stat, situat in ............................ jud. Arges.

In intâmpinarea depusa la dosar la data de 28.07.2014 (filele 42-48), CN a invocat excepţia prematuritaţii, iar temeiul acesteia a fost reprezentat prevederile Legii nr.165/2013, care stabileşte termene pentru soluţionarea dosar aflate în curs.

Tribunalul reţine că prin decizia nr. 88/27.02.2014, Curtea Constituţională a constatat ca dispoziţiile art.4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în mãsura în care termenele prevazute la art. 33 din aceeaşi lege nu se aplica şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrarii în vigoare a legii

In considerentele deciziei de neconstituţionalitate s-a reţinut ca in ceea priveşte influenţarea rezultatulul procesului, rezultatul iminent al interpretarii Lg nr.165/2013 îl reprezinta aplicarea noilor termene de soluţionare a notificarilor şi în consecinta, respingerea, de cãtre instanţele de judecata, a cererii reclamantului ca prematur introdusa (paragraf 50 din Decizia nr.88/2014).

Insa, Curtea Constituţionalä a reţinut necesitatea unificarii legislaţiei referitoare la restituirea bunurilor confiscate şi la masurile reparatorii şi stabilirii unor termene şi a unor proceduri de soluţionare a notificarilor şi a dosarelor de compensare, constatând că aplicarea retroactiva a termenelor prevazute de noua legislaţie are ca efect amânarea rezolvarii cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi obligarea persoanelor care au diligente in a se adresa justiţiei la suportarea unei sarcini suplimentare faţa de  cunoscuta inactivitate a autoritaţilor.

A aratat expres Curtea că aplicarea retroactiva a intervenţiei 1egislative determina o influentare a rezultatului procesului, precum şi un dezavantaj substanţial între parţile din proces, aplicarea retroactiva a dispoziţiilor criticate fiind de naturä sa rupa echilibrul procesual, cu consecinţa încalcarii dreptului la proces echitabil, sub aspectul egalităţii armelor in procesul civil, drept consacrat de art. 21 al.. (3) din Constituţie (paragraf 52).

Curtea Constituţionala a constatat cä, prin aplicarea retroactiva a termenelor procedurale prevazute de art.33 din Legea nr.165/2013 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al persoanelor îndreptãţite la masurile consacrate, drept de care aceste persoane beneficiaza de la momentul investirii instanţei de judecatä pâna la soluţionarea definitivä a cauzei, iar efectul juridic al soluţiilor pronunţate de instanţele judecatoreşti, in sensul respingerii acţiunilor menţionate ca “devenite premature”, constituie o evidentã încalcare a liberului acces la justiţie, deşi nicio lege nu poate îngradi exercitarea acestui drept.

Curtea mai reţine şi ca legea anterioara nu prevedea un termen pentru soluţionarea dosarelor înaintate Secretariatului Comisei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, insa intervalul de timp în care, în cazul de faţa, Comisia nu a îndeplinit actul de procedura potrivit art.16 din Legea nr.247/2005, depaşeşte un termen rezonabil, necesar autorităţii pârâte pentru emiterea deciziei sau trimiterea la reevaluare.

Chiar daca CNCI ( fosta C.C.S.D.) avea de soluţionat un numar mare de cereri, ţinând seama în cazul de faţa de poziţia persoanelor îndreptaţite la despăgubiri, in condiţiile legii speciale, au fost încalcate obligaţiile prevãzute la art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, prin nesoluţionarea cererii.

0 atare atitudine, coroborata şi cu cea a comisiilor locale, a permis incidenţa noului act normativ, astfel ca lipsirea persoanelor îndreptăţite de drepturile cuvenite depãşeşte o limită rezonabila de timp.

Într-adevãr, faţa de argumentele aduse în preambulul 0.U.G. nr.4/2012, prin articolul unic al acesteia s-a stabilit ca de la data intrãrii în vigoare a ordonanţei de urgenţã se suspenda, pe o perioada de 6 luni, emiterea titlurior de despagubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despagubiri, prevazute de titlul VII “Regimul stabilirii şi plaţii despãgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv” din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietaţii şi justiţiei, precum şi unele mäsuri adiacente, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005, cu modificarile şi completarile ulterioare.

De asemenea, Legea nr.117/2012 pentru aprobarea 0.U.G.nr.4/2012 privind unele masuri temporare in vederea consolidärii cadrului normativ necesar aplicarii unor dispoziţii din titlul VII “Regimul stabilirii şi plaţii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr.247/2005, a prorogat termenul de suspendare a procedurilor de emitere a titlurilor de despagubire pâna la 15 mai 2013.

Art.34 din Legea nr.165/2013 prevede un termen de 60/36 de luni de solutionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul C.C.S.D., în materia de faţa, în care s-au emis dispoziţii pentru recunoaşterea dreptului la masuri reparatorii in condţiile legilor speciale.

Insa art. 34 alin.3 NCPC, aplicabil în prezenta cauzä, faţa de data sesizarii instanţei, permite ca, înainte de împlinirea termenului, sa se formuleze cereri pentru executarea la termen a unor obligaţiuni, ori de câte ori instanţa apreciaza ca cererile sunt indreptate pentru a preîntâtmpina reclamantului o paguba insemnata pe care acesta ar încerca-o daca ar aştepta implinirea termenului.

Prematuritatea invocata de catre autoritatea pârâtă se raportează la un act normativ intervenit pe parcursul procedurii judiciare, care proroga din nou termenul de soluţionare al dosarelor, care se interpune pe fondul unei proceduri în curs şi care permite chiar reanalizarea indreptaţirii persoanei solicitante la masuri neparatorii.

In acest context, respingerea cererii la acest moment, fara observarea art. 34 alin.3 NCPC, ar echivala cu lipsirea persoanelor indreptatite de dreptul lor, o perioada de timp indelungata.

Pentru aceste considerente, exceptia invocata urmeaza a fi respinsa.

In ceea ce priveste exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, aceasta va fi unita cu fondul fiind necesara administrarea de probe comune cu acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

N NUMELE LEGII,

DISPUNE

Respinge excepţia prematuritaţii.

Uneşte cu fondul excepţia lipsei calitaţii procesuale pasive.

Sesizeaza Curtea Constituţionala în vederea soluţionarii exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza I şi a II-a din Legea 165/2013, prin raportare la art. 1 al. 2, art. 16, art. 21, art. 27, art. 31 şi art. 34 al. 1 şi  2 din Legea nr. 165/2013 cu modificarile ulterioare.

Cu recurs odata cu fondul.

Pronunţata azi, 14.11.2014.