Cine mai primeşte despăgubiri băneşti de la A.N.R.P.? Când şi cum?

În contextul în care, timp de ani de zile România a fost condamnată pe bandă rulantă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la proprietate privată, ajungându-se chiar în situaţia pronunţării împotriva statului român a unei hotărâri pilot în materie (cauza Atanasiu contra României), legislaţia în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv este modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013.

Formal, justificarea acestui act normativ a fost determinată de conţinutul hotărârii pilot pronunţate în cauza Atanasiu contra României care condamnă ineficienţa legislaţiei naţionale, generată de lipsa de celeritate şi de predictibilitate a procedurii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, mai ales, cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în situaţia în care bunurile amintite nu mai pot fi restituite în natură.

După ce iniţial procedura de acordare a despăgubirilor în numerar prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost suspendată până în data de 15.05.2013, prin adoptarea succesivă a mai multor acte normative, respectiv OUG nr. 62/2010, OUG nr. 4/2012 şi Legea nr. 117/2012, începând tot cu luna mai a anului curent, avem o nouă legislaţie în materie.

Mult discutata Lege nr. 165/2013 apare după o lungă perioadă de aşteptare şi după mai multe tentative eşuate de legiferare, cea mai de notorietate reprezentând-o proiectul de lege prin care se încerca plafonarea valorii despăgubirilor băneşti, propunere care, lovindu-se de oprobiul public, a fost retrasă.

Aşadar, ce noutăţi aduce Legea nr. 165/2013 pentru persoanele cărora le-au fost preluate în mod abuziv anumite bunuri imobile, în perioada regimului comunist?

Reiterând prevederile Legii nr. 10/2001, dar şi ale altor acte normative în materie, reţinem că dispoziţiile Legii nr. 165/2013 consfiinţesc ca regulă restituirea bunurilor în natură, cu excepţia situaţiei în care acest lucru nu mai este posibil, caz în care singura măsură compensatorie va fi reprezentată de stabilirea şi acordarea de puncte.

În ceea ce priveşte procedura restituirii imobilelor în natură, modificări importante sunt aduse de Legea nr. 165/2013 în materia fondului funciar, prin instituirea unor măsuri precum înfiinţarea Comisiilor locale pentru inventarierea terenurilor şi prin suspendarea emiterii hotărârilor de validare/invalidare, a eliberării titlurilor de proprietate şi a procedurilor de punere în posesie, până la centralizarea tuturor terenurilor care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe fiecare unitate administrativ teritorială. Se introduc şi noi termene pentru soluţionarea de către entităţile notificate a cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, cereri care nu au fost rezolvate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Însă, cele mai “spectaculoase” schimbări apar în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor compensatorii, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă.

Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, modalitatea de acordare a despăgubirilor băneşti persoanelor îndreptăţite, în situaţia în care nu se putea realiza o restitutio in integrum, era reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 16 din actul normativ amintit, dispoziţiile sau deciziile emise de entităţile notificate (prin care s-au respins cererile de restituire în natură şi prin care s-a propus acordarea de despăgubiri) erau remise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Analizând dosarul de despăgubire prin prisma legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, Comisia Centrală  pentru Stabilirea Despăgubirilor proceda la numirea unui evaluator autorizat în vederea evaluării imobilului a cărui restituire s-a cerut.

Ulterior întocmirii raportului de evaluare în care era consemnată valoarea imobilului, Comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reţinându-se valoarea stabilită de evaluator, fie la retrimiterea dosarului de despăgubire spre reevaluare. Procedura se finaliza prin emiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pe numele persoanelor îndreptăţite a unui titlu de plată sau titlu de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce nu depăşeau 500.000 lei şi a unui titlu de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea pentru sumele ce depăşeau pragul de 500.000 lei. De menţionat că, în situaţia în care Comisia constata că bunul a cărui restituire s-a solicitat putea fi restituit în natură, respingerea cererii de restiuire în natură fiind nelegală, aceasta proceda la restituirea imobilului respectiv.

Modalitatea de restituire prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost caracterizată de lipsa unor termene clare în care instituţiile abilitate să îşi îndeplinească obligaţiile legale (fapt ce a fost condamnat de către CEDO nu numai în hotărârea pilot dar şi în alte cauze, precum Faimblat contra României) dar şi de lipsa unor sancţiuni eficiente aplicabile în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor. Această deficienţă, grefată pe neimplicarea autorităţilor angrenate în procesul de retrocedare, alături de o aşa-zisă lipsă a disponibilităţilor financiare, reiterată continuu, dar niciodată dovedită, a dat naştere la un număr exorbitant de litigii, repetitive, aflate pe rolul instanţei europene.

Acesta este contextul în care, Capitolul III al Legii nr. 165/2013 introduce o nouă modalitate de acordare a măsurilor compensatorii persoanelor îndreptăţite, sub forma echivalării valorii imobilului preluat abuziv, cu un număr de puncte.

În scopul desfăşurării acestei proceduri, atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi preluate de nou înfiinţata Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor, entitate subordonată Cancelariei Primului Ministru, cu un regulament propriu de organizare şi funcţionare, care urmează a fi aprobat.

În raport de prevederile art. 17 al.1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, conchidem că principalele atribuţii ale Comisiei sunt reprezentate de emiterea de decizii în sensul validării sau invalidării dispoziţiilor emise de entităţile notificate prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii şi respectiv, în sensul compensării valorii imobilelor (prin puncte). Reţinând conţinutul art. 25 din Legea nr. 165/2013, constatăm că deciziile de compensare emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor vor fi comunicate persoanelor îndreptăţite în termen de 45 de zile de la data emiterii. În cazul deciziilor de invalidare a propunerilor de măsuri reparatorii, acest termen va fi de 60 de zile.

Totodată, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 165/2012 stabilesc şi anumite termene de soluţionare a dosarelor de despăgubire, şi anume: 60 de luni de la data intrării în vigoare a legii pentru dosarele deja înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau 60 de luni de la data transmiterii dosarelor de despăgubire către Secretariatul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (pentru dosarele care vor fi transmise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013). În materia dosarelor de fond funciar, termenul de soluţionare este de 36 de luni. Menţionăm că deciziile emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare “la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii”[1]. În situaţia refuzului de a emite decizia respectivă, persoana îndreptăţită se va adresa aceleaşi instanţe, în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare (cel de 60 de zile).

Modalitatea de valorificare a punctelor acordate în deciziile de compensare este prevăzută de art. 27 din Legea nr. 165/2013,  concretizată în participarea la licitaţii organizate de Oficiile de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi achiziţionarea de imobile din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, nu mai devreme de 1 ianuarie 2016.

Singura modalitate de acordare a măsurilor reparatorii în numerar, o constituie cea prevăzută de art. 31 din lege care stabileşte că, începând cu data de 1 ianuarie 2017 (sau  în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017) persoana îndreptăţită poate opta şi pentru valorificarea punctelor în numerar. Cei care au optat pentru această procedură, vor solicita Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, anual, emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din valoarea punctelor acordate, ultima tranşă având valoarea de 16%.

Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 îşi vor produce efectele şi asupra persoanelor cărora le-au fost aprobate dosarele de despăgubire sau care deţin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în care au fost consemnate sume de bani, dar cărora nu li s-a făcut încă plata în numerar. Plata sumelor de bani către aceste persoane se va face începând cu data de 1 ianuarie 2014, în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, valoarea unei tranşe nefiind mai mică de 5.000 lei. Sunt exceptate de la această procedură sentinţele definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi neexecutate încă, prin care se dispune obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, care se vor executa conform noii proceduri.

Cam aşa arată “reforma” legislativă în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv şi acordării unor măsuri reparatorii, în viziunea legiuitorului român, reformă care ar trebui să răspundă solicitărilor instituţiilor europene, dar mai ales să soluţioneze deficienţele în materie, apărute în contextul socio-economic intern.

La o succintă analiză a conţinutului actului normativ, observăm că, încercând să confere o aşa-zisă notă de predictibilitate procedurii de despăgubire, Legea nr. 165/2013 instituie o serie de termene imperative, pentru fiecare etapă în parte. Din această perspectivă, reţinem că existenţa unor  termene în procedura de acordare a măsurilor reparatorii constituie, într-adevăr, o condiţie sine qua non pentru soluţionarea cererilor persoanelor îndreptăţite, fiind acceptată, ca atare, unanim.

Cu toate acestea, dintr-o perspectivă diferită, dacă Legea nr. 165/2013 complineşte lipsa unor termene punctuale din legislaţia anterioară (lipsuri condamnabile şi condamnate de organismele internaţionale abilitate şi care au adus practic desfăşurarea procedurii de retrocedare pe marginea hazardului), în ceea ce priveşte durata acestora, noua reglementare comportă multe discuţii.

Astfel, analizând textul noului act normativ, se observă cu uşurinţă că, exceptând termenele de decădere de 30 de zile şi respectiv 6 luni prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi despre care am amintit mai sus, Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire se află sub “semnul” tergiversării pe cât de mult este posibil a finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Cu titlu de exemplu, amintim dispoziţiile art. 34, text legal care instituie un termen de 60 de luni  în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor este obligată să soluţioneze dosarele de despăgubire. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte dosarele deja înregistrate, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va avea un termen de soluţionare de 5 ani de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, mai precis, până la data de 17.05.2018. Această dată “limită” se amână în cazul dosarelor care nu au fost încă înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data intrării în vigoare a legii, în situaţia acestora, termenul începând să curgă de la data înregistrării. Este de prisos să menţionăm că, în condiţiile în care, în acest moment la Secretariatul Comisiei sunt înregistrate dosare de despăgubire încă din anii 2005-2006 care nu au fost soluţionate până în prezent, termenul de soluţionare instituit de legiuitor este excesiv de lung.

Aceeaşi manieră de abordare este întâlnită şi în ceea ce priveşte valorificarea efectivă a compensării (a punctelor), prin dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 165/2013, participarea la licitaţii în vederea achiziţionării de imobile fiind posibilă abia începând cu data de 1 ianuarie 2016, acordarea eşalonată a unor despăgubiri băneşti devenind fezabilă de abia începând cu data de 1 ianuarie 2017. Chiar şi pentru persoanele care au deja aprobate dosarele de despăgubire, plata sumelor de bani va începe de abia cu data 1 ianuarie 2014, fiind şi aceasta eşalonată.

În acest context, este discutabil dacă modalitatea de reglementare prevăzută de Legea nr. 165/2013 răspunde sau nu cerinţelor enunţate în cauza Atanasiu contra României şi, ceea ce este mai important, dacă aceasta va rezolva neajunsurile cu care se confruntă persoanele îndreptăţite.

În ceea ce priveşte durata procedurii instituite de Legea nr. 165/2012, opinăm că aceasta este, în continuare, caracterizată de o vădită lipsă a celerităţii, lipsind practic persoanele interesate de posibilitatea soluţionării dosarelor de despăgubire într-un termen rezonabil. Astfel, din această perspectivă, noua reglementare contravine celor dispuse în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu contra României, hotărâre în care CEDO atrăgea atenţia asupra lipsei de celeritate a măsurilor în vigoare la acea vreme.

Pe de altă parte, prin termenele de  instituite, care sunt destul de clare, şi în mod discreţionar, reglementate în favoarea organismelor abilitate şi în defavoarea justiţiabililor, Legea nr. 165/2012 lipseşte persoanele îndreptăţite şi de posibilitatea de a-şi soluţiona dosarele de despăgubire prin intervenţia instanţei de judecată, adică urmând calea litigioasă. Este de notorietate faptul că, în lumina reglementării oferite de Legea nr. 247/2005, în situaţia refuzului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a întocmi rapoartele de evaluare, de a emite titlul de despăgubire, titlul de plată sau titlul de conversie după caz, un număr covârşitor de justiţiabili au sesizat cu succes instanţele de contencios administrativ în vederea obligării instituţiilor susamintite la emiterea actelor respective, sau la efectuarea operaţiunilor administrative prevăzute de lege. Or, în contextul în care legiuitorul stabileşte nişte termene (dorite de toată lumea, dar care, prin durata lor, sunt cel puţin ineficiente),  în care instituţiile abilitate vor avea posibilitatea să emită actele respective sau să efectueze anumite proceduri, rezultă că o eventuală cerere de chemare în judecată formulată împotriva acestora, fie ea întemeiată pe Legea nr. 554/2004 sau pe obligaţia de a face, va fi respinsă ca nelegală şi netemeinică. Prin prisma acestor considerente, observăm că reglementarea nu contravine doar raţionamentului Curţii, ci eludează şi conţinutul articolului 6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care garantează liberul acces la justiţie.

Totodată, reţinem că amânarea acordării măsurilor reparatorii echivalează, de fapt, cu o precipitare a lipsei unei juste reparaţii pentru pierderea dreptului de proprietate, ceea ce, de plano, în majoritatea cazurilor, conduce la crearea unui prejudiciu incomparabil mai mare decât cele iniţial, născut din intervalul îndelungat de timp în care persoana îndreptăţită a fost lipsită de exerciţiul dreptului garantat (sau de o compensare echitabilă). Pentru aceste motive, apreciem că noua reglementare este în totală contradicţie şi cu dreptul la proprietate privată, drept garantat de prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Tot din perspectiva respectării dispoziţiilor aceluiaşi act internaţional, notăm şi că, în condiţiile în care, până în prezent, un număr covârşitor de persoane îndreptăţite au reuşit să primească măsuri reparatorii în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005, iar ulterior adoptării Legii nr. 165/2013 persoane îndreptăţite care au pierdut proprietatea bunurilor în aceleaşi condiţii cu prima categorie, care au urmat aceeaşi procedură şi cărora nu le-au fost soluţionate dosarele din motive neimputabile lor, sunt nevoite să se supună unei proceduri diferite, şi cu o durată mult mai mare, noua reglementare poate încălca şi prevederile art. 14 din Convenţie, text legal care interzice discriminarea.

Reţinând cele expuse, putem concluziona că noul act normativ care reglementează problematica măsurilor reparatorii în materia proprietăţii nu este de natură să complinească lipsurile şi deficienţele reglementării prevăzute de Legea nr. 247/2005. Efectele imediate ale Legii nr. 165/2013 se materializează într-o nouă amânare (dacă nu chiar suspendare) a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, alături de crearea unui dezechilibru vădit între interesul socio-economic general şi cel particular, cu consecinţa ca, mai departe, persoanele îndreptăţite să îşi găsească dreptatea tot în faţa instanţelor internaţionale.

---

[1] Apreciem că în cazul soluţionării unei contestaţii împotriva unei decizii emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa competentă din punct de vedere teritorial este Tribunalul Bucureşti.
 http://www.juridice.ro/265935/cine-mai-primeste-despagubiri-banesti-de-la-anrp-cand-si-cum.html

Revocare plasament minor; reintegrarea minorilor in familia mamei, domiciliata in strainatate

S-a luat în examinare recursul formulat de petenta G. C., împotriva sentinţei civile nr.378 din 22 octombrie 2012,  pronunţată de Tribunalul Argeş in dosarul nr. 4675/109/2012.

 La apelul nominal, facut in sedinţa publica, au raspuns avocat Dumitrescu Andreea pentru recurenta-petenta, in baza imputernicirii avocaţiale nr.36919/2013 emisa de Baroul Arges - Cabinet de avocat şi intimatul G.B., lipsind intimata Directia Generala de Asistenţa Sociala şi Protectia Copilului Arges. Procedura este legal indeplinita.

 Recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.

 S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de şedinţă, dupa care;

 Aparatorul recurentei-petente solicita suplimentarea probei cu inscrisuri, pe teza probatorie a situaţiei de fapt constand in aceea ca recurenta-petenta, in acest moment, are un loc de munca, inscrisuri pe care le depune cu borderou la dosar, comunicand cate un exemplar intimatului G.B. şi reprezentantului parchetului. Precizeaza ca inscrisurile sunt traduse din limba spaniola.

 Tot pe teza probatorie a situaţiei de drept cat şi de fapt, solicita a se dispune ataşarea dosarului nr.4891/109/2011 al Tribunalului Argeş, dosar initial prin care s-a dispus instituirea plasamentului celor doi minori intr-un centru din subordinea D.G.A.S.P.C Argeş.

 Intimatul G.B. arata ca se opune ataşarii dosarului nr. 4891/109/2011 al Tribunalului Argeş şi este de acord cu proba cu inscrisuri.

Reprezentantul parchetului pune concluzii de incuviinţare a probei cu inscrisuri solicitata de recurenta-petenta prin aparator, iar cu privire la cererea de ataşare a dosarului nr.4891/109/2011 al Tribunalului Argeş, apreciaza ca nu se impune, intrucat exista la dosarul cauzei copia hotararii pronunţata in acel dosar.

Solicita sa se precizeze daca parţile sunt divorţate, iar in caz afirmativ, a se pune in vedere parţilor sa depuna sentinţa de divorţ.

Aparatorul recurentei-petente precizeaza ca parţile sunt divorţate., insa la termenul de astazi nu se afla in posesia sentinţei.

Intimatul G.B. confirma ca s-a pronunţat divortul iar cu privire la incredinţarea minorilor nu s-a dispus nimic.

 Precizeaza ca divorţul s-a pronunţat pe data de 5 martie 2012

Curtea incuviinţeaza proba cu inscrisuri solicitată de recurenta-petenta aparator, inscrisuri ce au fost depuse la dosar la termenul de astazi.

Cu privire  la cererea formulata de aparatorul recurentei-petente, ataşarea dosarului nr.4891/109/2011 al Tribunalului Arges, o respinge, considerand ca nu este necesară ataşarea acestui dosar şi nici depunerea sentinţei de divorţ,. a parţilor.

Părţile arată ca nu mai sunt alte cereri de formulat in cauza.

Curtea constata recursul in stare de judecata şi acorda cuvantul asupra lui. Reprezentantul recurentei-petente solicita admiterea recursului asa cum a fost formulat, casarea in totalitate a sentinţei recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulata.

Solicita a se observa ca sentinta  pronuntata de prima instanta este nelegala şi netemeinica, aceasta fiind data cu incalcarea prevederilor Legii nr.272/2004 şi a se constata ca imprejurarile ce au determinat instituirea masurii plasamentului nu mai subzista.

Prin pronunţarea sentinţei recurate au fost incalcate prevederile art. 68 din Legea nr.272/2004, aratand ca, la momentul in care s-a dispus masura plasamentului cu privire la cei doi minori, recurenta-petenta nu a avut cunoştiinţa despre acest lucru. Dovada o reprezinta faptul ca, in dosarul prin care s-a instituit masura plasamentului, judecata s-a facut in lipsa recurentei, aceasta avand domiciliul in strainatate, fapt susţinut de inscrisurile administrate cu ocazia judecarii fondului inprezenta cauza.

 Mai arata ca au fost incalcate prevederile art.30 şi 33 din Legea nr. 272/2004, instanta de fond limitand dreptul recurentei de a-şi creşte, ingriji şi educa copiii, precum şi dreptul minorilor de a fi crescuţi de mama lor.

 Au fost incalcate şi prevederile art.263 din N.C.P.C, text care garanteaza faptul ca in cadrul procedurilor privind minorii, autoritaţile investite vor ţine cont de voinţa parinţilor şi a minoiilor.

 Arata ca, din probele administrate in cauza, instanta ar fi trebuit sa constate ca recurenta-petenta şi-a manifestat afecţiunea faţa de minori, aceasta deţine inchiriat un apartament in Spania cu condiţii bune de locuit, are un loc de munca, aşa cum rezulta din inscrisurile depuse la termenul de astazi la dosar şi este ajutata de mama şi sora ei, care si ele traiesc şi muncesc in Spania.

 Precizeaza ca nu se solicita cheltuieli de judecata.

Intimatul G.B. solicita respingerea recursului ca nefondat, aratand ca recurenta-petenta nu a mai vizitat minorii de cand a plecat din ţara, in vreme ce el ii viziteaza saptamanal, incercand sa pastreze cat mai mult legaturile cu acestia. Intrebat fiind daca s-ar reveni asupra masurii date, intimatul precizeaza ca nu este de acord ca recurenta sa ii ia pe minori in Spania.

Reprezentantul parchetului pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat şi de menţinere a sentinţei Tribunalului Argeş ca legala şi temeinica, aratand ca instanţa care a pronunţat divortul parţilor nu s-a pronuntat şi pe incredinţarea minorilor, astfel incat, in situaţia in care s-ar dispune incetarea masurii plasamentului, recurenta va fi in imposibilitate de a parasi teritoriul Romaniei impreuna cu cei doi minori, in conditiile in care tatal acestora şi-a exprimat deja opinia in sensul ca nu va fi de acord.

Avand cuvantul in replica, aparatorul recurentei-petente precizează că prin sentinţa   pronunţata   in   dosarul   nr.4891/109/2011,  s-a   dispus: instituirea plasamentului celor doi minori intr-un centru din subordinea D.G.A.S.P.C., iar prin sentinţa pronuntată in divorţ, s-a luat act de dispozitiile pronuntate in dosarul nr.4891/109/2011. In acest moment, drepturile parinteşti sunt suspendate.

                                             CURTEA

Asupra recursului civil de faţa, constata ca, prin cererea inregistrata la data de 27.04.2012, pe rolul Tribunalului Argeş, petenta G.C.a chemat in judecata pe intimata Directia Generala de Asistenta Sociala şi Protectia Copilului Argeş (DGASPC Argeş), solicitand: revocarea masurii plasamentului minorilor G. G. I. şi G. M. A.; reintegrarea celor doi minori in familia petentei; inlaturarea suspendarii exercitiului drepturilor parinteşti ale petentei cu privire la cei doi copii; suplinirea acordului numitului G.B., tatal minorilor, pentru deplasarea copiilor de pe teritoriul Romaniei pe teritoriul Spaniei.

In motivarea cererii s-a susţinut ca petenta şi G.B. sunt casatoriti din data de 10.11.2001, iar din casatoria lor au rezultat minorii G. G. I., nascut la data de 21.01.2005 şi G. M. A. nascuta la 01.10.2006.

Pe parcursul mariajului cu G.B., acesta nu a avut un loc de munca stabil, iar dupa naşterea celor doi copii, parinţii au convenit ca petenta sa plece la munca in Spania. Hotararea a fost determinata şi de faptul ca sora şi mama petentei erau deja stabilite in Spania şi o puteau ajuta sa işi gaseasca un loc de munca.

 Parinţii au convenit ca, pe durata lipsei petentei din ţara, G.B. sa se ocupe de creşterea şi ingrijirea celor doi copii, cu banii pe care petenta urma sa-i trimita in mod periodic acasa.

Petenta a plecat in Spania la începutul anului 2011 şi a trimis lunar pachete şi sume de bani substanţiale pentru ingrijirea, creşterea şi educarea celor 2 minori, cu care a pastrat in permanentă legatura, prin convorbiri telefonice.

 La sfarşitul anului 2011, tatal minorilor a refuzat sa-i mai dea copiii la telefon, sub diverse pretexte, pe care petenta le-a crezut.

 In urma demersurilor efectuate la inceputul lunii martie 2012, petenta a aflat ca cei doi minori nu se mai aflau in domiciliul tatalui lor inca din luna septembrie 2011, pentru ei instituindu-se, prin sentinţa civila nr.368/02.11.2011 pronunţata de Tribunalul Argeş, masura plasamentului.

 Aceasta cauza a fost soluţionata fara ca petenta sa fie citata la adresa sa reala, din Spania.

 Aceeaşi atitudine lipsita de scrupule a avut-o soţul sau G.B. şi in dosarul de divorţ, pentru ca nu a înştiinţat-o despre intenţiile sale şi nu a comunicat instanţei de judecata adresa din Spania a petentei.

La solicitarea lui G.B., prin dispoziţiile nr. 3971 şi 3972/29.09.2011, s-a dispus plasamentul in regim de urgenţă al minorilor, iar ulterior, prin sentinţa civila nr.368/02.11.2011, Tribunalul Argeş a inlocuit aceasta masura, cu cea a plasamentului copiilor.

Şi dupa instituirea masurii de plasament G.B. a continuat sa primeasca banii pe care petenta ii trimitea in ţara pentru copii.

G.B. a fost şi este total dezinteresat de soarta propriilor sai copii şi a incercat sa profite de pe urma acestora, folosindu-se de sumele de bani pe care petenta, cu buna credinţă, le-a trimis pentru copii.

Suplinirea acordului numitului G.B. pentru deplasarea minorilor pe teritoriul Spaniei se impune deoarece intre petenta şi soţul sau există  neinţelegeri in acest sens.

In drept, cererea a fost intemeiata pe disp.art.68, 38 lit.b şi 18 din Legea 272/2004.

La data de 02.05.2012, petenta şi-a completat cererea de chemare in judecata, in sensul ca l-a chemat in judecata şi pe G.B., extinzand astfel cadrul procesual subiectiv.

 Pentru soluţionarea prezentei cauze a fost ataşat dosarul nr.4891/109/2011 al Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa civila nr. 378 din 22 octombrie 2012, Tribunalul Argeş a respins acţiunea formulata de petenta.

 Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a reţinut urmatoarele:

 Minorii G. G. I., nascut la data de 21.01.2005 în Mun.Piteşti jud.Argeş şi G.M. A., nascuta la 01.10.2006, sunt fiii petentei G.C. şi ai intimatului G.B., rezultaţi din casatoria acestora,  incheiata la data de 10.02.2001.

Prin cererea inregistrata sub nr. 20321/15.09.2011, tatal intimat a solicitat C.J.P.C Argeş sa stabileasca pentru cei doi copii masura plasamentului in regim de urgenţa, pe motiv ca nu se poate ocupa de creşterea şi ingrijirea acestora, soţia lui fiind plecata din ţară.

 Prin dispoziţiile nr.3971 şi 3972/29.09.2011, directorul C.J.P.C. Arges. a hotarat plasamentul in regim de urgenţa pentru ambii minori, in cadrul Centrului de Evaluare şi Primire in Regim de Urgenţa Piteşti.

 La acea data, prin ancheta intocmita in dosarul nr.4891/109/2011, s-a constatat ca tatal intimat şi cei doi minori locuiau pe raza com. Rateşti, jud.Arges, intr-o casa cu 2 camere şi bucatarie de aproximativ 40 mp, mobilata saracacios, in care condiţiile de igiena şi de trai erau satisfacatoare. Singurele venituri ale familiei constau in alocatia de stat pentru copii şi in alocaţia pentru susţinerea familiei.

 Tatal intimat a refuzat, la acea data, sa primeasca ajutor social pe motiv ca este foarte mic şi nu ii permite sa se ocupe de creşterea şi ingrijirea copiilor, preferand sa se angajeze, iar copii sa fie instituţionalizaţi.

In raspunsurile la interogatoriu ce i-a fost administrat la solicitarea petentei, tatal intimat a negat susţinerile petentei, afirmand ca nu a fost de acord cu plecarea soţiei sale la munca in Spania, că aceasta ştia de situaţia dramatica in care se aflau copiii şi că nu i-a propus tatalui sa fie de acord cu plecarea lor in Spania.

Prin sentinţa civila nr.368/02.11.2011, pronunţata de Tribunalul Argeş in Dosarul nr.4891/109/2011, a fost inlocuita masura plasamentului in regim de urgenţa cu masura plasamentului minorilor intr-un centru din subordinea petentei şi s-au suspendat exerciţiul drepturilor şi indeplinirea obligaţiilor parinteşti.

Petenta G.C.nu a avut cunoştiinţa de proces, intrucat a fost citata la domiciliul din tatalui, deşi locuia in Spania.

In prezent, aşa cum rezulta din ancheta sociala intocmita in cauza, petenta locuieşte in Spania, intr-o locuinţa cu chirie, imparţita cu sora sa Isabel. Imobilul consta intr-un singur dormitor, cu bucatarie - salon şi baie.

Petenta este şomera, in aşteptarea reangajarii sale in munca la depozitele horto-pomicole (campanii agricole).

Raportat la situaţia de fapt expusa, tribunalul a reţinut ca imprejurarile care au stat la baza stabilirii masurilor de protecţie pentru minori nu s-au modificat, intrucat in continuare tatal intimat este dezinteresat de soarta minorilor, petenta, deşi doreşte sa se ocupe de creşterea şi educarea copiilor, nu deţine condiţii minime pentru un trai decent nici pentru propria sa persoana şi cu atât mai puţin pentru persoana copiilor sai, in condiţiile in care nu are un loc de munca, nu obţine venituri, este şomera, iar cand işi gaseşte un loc de munca, veniturile sunt extrem de reduse. In plus, chiar şi in situaţia in care şi-ar gasi un loc de munca, petenta nu ar putea asigura supravegherea minorilor şi nu a probat ca mama şi sora sa ar putea-o ajuta sub acest aspect, in condiţiile in care şi aceste persoane desfaşoara unele activitaţi.

Impotriva sentintei, a formulat recurs, in termen legal, reclamanta G. C., criticand-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Hotararea a fost data cu incalcarea prevederilor art.68 alin.(2) şi(3) din Legea nr.272/2004, potrivit carora, in cazul in care imprejurarile care au stat la baza stabilirii masurii de protecţie speciala, Direcţia Generala de Asistenţa Sociala şi Protecţia Copilului este obligata sa sesizeze de indata Comisia pentru Protecţia Copilului sau, dupa caz, instanţa judecatoreasca in vederea modificarii, sau dupa caz, a incetarii masurii.

Dreptul de sesizare in acest sens il au şi parinţii.

Distinct de imprejurarea ca la momentul instituirii plasamentului, recurenta-reclamanta nu a ştiut de existenţa judecaţii avand domiciliul in strainatate, contrar celor reţinute la judecata in prima instanţa, condiţiile in care a fost instituita masura plasamentului nu subzista.

Arata recurenta ca a plecat la munca in Spania cu acordul soţului, lasand copii in grija acestuia, de la inceputul anului 2011. A trimis familiei in mod repetat bani şi bunuri destinate creşterii şi ingrijirii copiilor. De la momentul instituirii plasamentului şi pana in martie 2013, cand a aflat de masura, a trimis in continuare bani şi pachete.

In opinia recurentei, sunt greşit apreciate probele administrate din care rezulta ca a manifestat afecţiune şi grija sporita faţa de copii dupa ce a aflat de instituirea plasamentului, dar şi anterior, ca a inchiriat in Spania un apartarnent cu condiţii bune de locuit, ca este sprijinita moral şi material de mama şi sora, care traiesc in Spania, ca doreşte foarte mult reintegrarea copiilor in familie. Subliniaza faptul ca minorii au ajuns in centrul de plasament la iniţiativa tatalui, ca deşi au garantate condiţii decente de trai, sunt lipsiţi de o viaţa de familie normala pe care acum recurenta-reclamanta le-o poate oferi.

Or, interesul minorilor este acela de a creşte alaturi de mama, chiar şi in condiţiile in care aceasta este in masura sa le asigure un nivel de trai modest, dar decent.

In drept, recursul este intemeiat pe dispozipile art.304¹ Cod procedura civila. Recursul este fondat.

Atat prin declanşarea procedurii de revocare a masurii plasamentului in vederea reintegrarii in familie a copiilor, cat şi prin inscrisurile de la filele 19 şi urmatoarele din dosarul de fond, s-a conturat dorinţa reclamantei, mama minorilor G.I. şi M.-A. de a-i reintegra in familie, dorinţă care continua in fapt grija purtata minorilor prin expedierea repetata catre familia din Romania a mai multor sume de bani. Este vorba despre 100 euro in data de 18.04.2011, 120 euro la 15.05.2011, 300 euro la  12.06.2011, 200 euro la 07.07.2011, 250 euro la 03.08.2011, 200 euro la 05.09.2011, 200 euro la 05.10.2011, 300 euro la 05.12.2011, 200 euro la 18.01.2012, 200 euro la 17.02.2012. La filele 187-198 sunt şi dovezi ale expedierii către familie de haine şi alimente.

Sunt sume de bani trimise lunar de catre reclamanta din munca prestata in Spania in baza contractului pe durata determinata, expedierile fiind facute chiar şi ulterior instituirii plasamentului, ceea ce demonstreaza ca, pe langa faptul neinştiinţarii sale asupra intenţiei tatalui copiilor de a-i preda in grija statului, nu a intrerupt, de la plecare, preocuparea faţa de situaţia financiara a familiei.

 Cum tatal a susţinut ca nu le poate asigura copiilor ingrijire in condiţiile in care se angajeaza in munca, examinarea opereaza asupra posibilitaţilor oferite de reclamanta in privinţa ingrijirii şi dezvoltarii acestora.

A rezultat din inscrisurile aflate la dosar ca recurenta-reclamanta deţine, in calitate de chiriaş, in Spania, un apartament cu un dormitor, baie, camera de zi şi bucatarie.

Potrivit referatului psiho-socio-educaţional intocmit in Spania, reclamanta conteaza pe sprijinul sorei şi mamei sale. Mama reclamantei are locuinţa in apropiere de cea a fiicei. La data intocmirii referatului, reclamanta era in aşteptarea reangajarii şi nu avea datorii. Era, de asemenea, inregistrata in sistemul de asigurare sociala a statului in care s-a stabilit.

Beneficiind de spaţiu, de sprijinul bunicii şi matuşii celor doi copii pentru situaţia reinceperii activitaţii in campania agricola, mama poate oferi in prezent condiţii de creştere şi ingrijire a acestora, astfel ca masura de protecţie a plasamentului la serviciul de tip rezidenţial nu se mai justifică.

De altfel, din 29 noiembrie 2012, recurenta- reclamanta este din nou angajata in munca in Spania, incasand venituri salariale de 923,12 euro, respectiv 1117,81 euro de la firma Alpaca Hortofruticola SL, conform fişelor de lichidare pe lunile decembrie 2012, ianuarie 2013 de la filele 19 şi 20 din dosarul de recurs.

Caracterul de masura temporara a plasamentului este aplicarea unei reguli de baza, constituind totodata scopul procedurii in discuţie, şi anume reintegrarea copilului in familie.

 Raspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltarii copiilor revine, conform art.5 alin.(2) din Legea nr.272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificarile şi completarile ulterioare, in primul rand parinţilor, care au obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi indeplini obligaţiile faţă de copii, ţinand seama cu prioritate de interesul superior al acestora.

Reclamanta işi asuma responsabilitatea creşterii şi ingrijirii copiilor, a dovedit ca le poate oferi condiţii decente in acest sens, prin urmare este interesul celor doi minori de 6 şi 7 ani sa reia viaţa de familie alaturi de mama, cu atat mai mult, cu cat, masura plasamentului nu a fost de lunga durata.

Intrucat sunt indeplinite in cauza condiţiile incetarii masurii de protecţie speciala, aşa cum prevede art.68 alin.(2) din lege, in temeiul art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedura civila, coroborate cu art.312 Cod procedura civila, va fi admis recursul şi va fi modificata sentinţa in sensul admiterii acţiunii, incetarii masurii plasamentului minorilor stabilita prin sentinţa civila nr.368/2.11.2011 şi reintegrarii acestora in familia recurentei, cu consecinţa inlaturarii suspendarii exercipului drepturilor parinteşti şi suplinirii acordului intimatului G.B. pentru ca minorii sa se poata deplasa impreuna cu reclamanta pe teritoriul Spaniei. Aceasta din urma masura este necesara pentru ca minorii sa se poata bucura de ocrotirea mamei deoarece tatal, deşi nu le poate asigura ingrijirea, nu este de acord cu deplasarea copiilor.

               PENTRU ACESTE MOTIVE

                       IN NUMELE LEGII  DECIDE

 CU   MAJORITATE

Admite recursul formulat de recurenta reclamanta G. C. impotriva sentinţei civile nr.378 din 22 octombrie 2012, pronunţată de  Tribunalul Arges, în dosarul nr.4675/109/2012, intimati fiind G.B. şi DIRECTIA GENERALA DE ASISTENTA  SOCIALA  ŞI  PROTECTIA COPILULUI ARGEŞ.

 Modifica sentinţa in sensul ca admite actiunea, inceteaza masura plasamentului minorilor G. M.A. nascuta la 01.10.2006 şi G. G.-I. nascut la 12.05.2005, stabilita prin sentinţa civila nr. 368/2.11.2011, ii reintegreaza pe minori in familia recurentei, inlatura suspendarea exercitiului drepturilor parinteşti şi suplineşte acordul intimatului G.B. pentru ca minorii sa se poata deplasa impreuna cu reclamanta pe teritoriul Spaniei.

Irevocabila.

Pronunţata in şedinţa publica astazi, 12 martie 2013, la Curtea de Apel Piteşti - Secţia I Civila.

Preşedinte,                                                                                               Judecator,

Nicoleta Simona Paştin                                                                     Laura loniţă

Grefier, Manuela Scurtu

                                             

 OPINIE     

SEPARATA  Exprimata de noi, Judecator Corina Pincu-Ifrim, in sensul respingerii recursului ca nefondat