Problematica violenţei în familie a fost şi este abordată de Legea nr.217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, act normativ care, în varianta sa iniţială, urmată de modificările ulterioare, comporta o reglementare destul de lacunară, oferind soluţii ineficiente cu privire la rezolvarea cazuisticii din materie.
Situaţia se îmbunătaţeşte simţitor, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 25/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 165 din 13 martie 2012, act normativ care modifică şi completează Legea nr. 217/2003, conţinând totodată modalităţi eficiente pentru combaterea violenţei în familie.
Este deja de notorietate faptul că ineditul pe care Legea nr.25/2012 îl aduce în materie, îl reprezintă introducerea instituţiei ordinului de protecţie.
Reţinând dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 217/2003, în forma sa actualizată şi republicată, constatăm că ordinul de protecţie se emite de către instanţa de judecată, având ca principală finalitate înlăturarea stării de pericol în care se află persoana solicitantă, prin stabilirea uneia dintre următoarele măsuri:
"a) evacuarea temporara a agresorului din locuinta familiei, indiferent daca acesta este titularul dreptului de proprietate;
b) reintegrarea victimei si, dupa caz, a copiilor, in locuinta familiei;
c) limitarea dreptului de folosinta al agresorului numai asupra unei parti a locuintei comune atunci cand aceasta poate fi astfel partajata incat agresorul sa nu vina in contact cu victima;
d) obligarea agresorului la pastrarea unei distante minime determinate fata de victima, fata de copiii acesteia sau fata de alte rude ale acesteia ori fata de resedinta, locul de munca sau unitatea de invatamant a persoanei protejate;
e) interdictia pentru agresor de a se deplasa in anumite localitati sau zone determinate pe care persoana protejata le frecventeaza ori le viziteaza periodic;
f) interzicerea oricarui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenta sau in orice alt mod cu victima;
g) obligarea agresorului de a preda politiei armele detinute;
h) incredintarea copiilor minori sau stabilirea resedintei acestora."
Emiterea unui ordin de protecţie poate fi solicitată de orice persoană a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate sunt puse în pericol printr-un act de violenţă săvârşit de către un membru al familiei acesteia.
Aşadar, constatăm că existenţa unei stări de pericol, a unui act de violenţă dovedit - violenţă care poate fi verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială sau spirituală - dar şi existenţa unor raporturi de familie sau a unor raporturi asemănătoare celor de familie între agresor şi victimă reprezintă cerinţe obligatorii pentru admiterea cererii pentru emiterea ordinului de protecţie.
În urma cererii formulate de către victimă, judecătoria de pe raza teritorială a domiciliului acesteia, va pronunţa o hotărâre prin care va stabili una sau mai multe dintre interdicţiile susamintite.
Raportat la prevederile art. 23 al.(2) şi (3) din Legea nr. 217/2003, reţinem că alături de stabilirea interdicţiilor enumerate la literele a) - h) din acelaşi text legal, instanţa investită cu soluţionarea cererii mai poate hotărî ca agresorul să suporte plata chiriei sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne in locuinţa familială dar şi obligarea acestuia la consiliere psihologică, psihoterapie sau recomandarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Precizăm şi că durata măsurilor stabilite prin ordinul de protecţie este de cel mult 6 luni, la expirarea perioadei stabilite de instanţă putându-se solicita emiterea unui nou ordin de protecţie dacă viaţa, sănătatea sau integritatea fizică sau psihică a victimei sunt în continuare periclitate.
Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie se formulează de victimă personal sau atunci când este cazul de reprezentantul său legal.
În conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 217/2003, în afară de victimă sau de reprezentantul său legal, mai au calitatea să formuleze cerere cu privire la emiterea ordinului de protecţie (în interesul victimei) şi procurorul, reprezentantul autorităţii sau structurii competente la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie sau reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.
Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este scutită de taxă de timbru, şi se judecă în Camera de Consiliu în regim de urgenţă, cu sau fără citarea părţilor, cu participarea obligatorie a procurorului.
În situaţii cu totul deosebite, instanţa poate emite ordinul în aceeaşi zi, chiar şi fără concluziile părţilor.
Menţionăm că în toate cazurile pronunţarea hotărârii poate fi amânată pentru maxim 24 de ore, motivarea ordinului fiind făcută în 48 de ore de la pronunţare.
Reţinând prevederile art. 29 din Legea nr. 217/2003, constatăm că ordinul de protecţie care caracter executoriu, instanţa putând hotărî ca executarea acestuia să se realizeze chiar şi fără somaţie şi chiar şi fără trecerea vreunui termen.
Pentru executarea sa, ordinul de protecţie va fi comunicat structurilor de poliţie de pe raza teritorială a locuinţelor victimei şi a agresorului, instituţiile susamintite având obligaţia să asigure îndeplinirea întocmai a dispozitivului sentinţei, încălcarea a oricăreia dintre măsurile stabilite de instanţă constituind infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond se poate declara recurs în termen de 3 zile de la pronunţare, dacă judecata s-a făcut cu citarea părţilor sau de la comunicare dacă judecata s-a făcut fără citarea părţilor. Declararea căii de atac nu suspendă de drept executarea ordinului, instanţa de recurs putând dispune suspendarea executării numai în cazul plăţii unei cauţiuni. Spre deosebire de acţiunea de fond, notăm că judecarea recursului se face întotdeauna cu citarea părţilor.
Nu trebuie omis nici că persoana împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe perioada maximă (adică pentru 6 luni) poate solicita revocarea acestuia sau înlocuirea măsurilor stabilite.
Conform art.34 din Legea nr. 217/2003, revocarea ordinului de protecţie se poate dispune, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
"a) agresorul a respectat interdictia sau obligatiile impuse;
b) agresorul a urmat consiliere psihologica, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice alta forma de consiliere sau terapie care a fost stabilita in sarcina sa ori care i-a fost recomandata sau a respectat masurile de siguranta, daca asemenea masuri s-au luat potrivit legii;
c) daca exista indicii temeinice ca agresorul nu mai prezinta un real pericol pentru victima violentei sau pentru familia acesteia."
Reţinem şi că judecarea cererii de revocare se soluţionează întotdeauna cu citarea părţilor, inclusiv a unităţii de poliţie care a pus în executare ordinul de protecţie şi că participarea procurorului este obligatorie.
Aşadar, raportându-ne la conţinutul şi finalitatea noţiunii de ordin de protecţie, dar şi la efectele sale în plan social, observăm că pe fundalul unor reglementări oarecum deficitare în materie, noua instituţie introdusă de Legea nr. 25/2012, act normativ modificator al Legii nr.217/2003 apare ca o intervenţie binevenită asupra legislaţiei în materia combaterii violenţei în familie.
Preluată din sistemul anglo - saxon (unde o întâlnim sub binecunoscuta denumire de "restriction order") şi adaptată contextului socio-juridic local, instituţia ordinului de protecţie se dovedeşte a fi deosebit de eficientă în practică, atingându-şi cu uşurinţă scopul pentru care a fost instituită care îşi capătă expresia în asigurarea unui grad de protecţie ridicat pentru victimele violenţei în familie, asigurarea pentru acestea din urmă a unui grad sporit de confort fizic şi psihic, fapt ce generează o calitate sporită a vieţii şi nu în ultimul rând conştientizarea de către agresori a stării de pericol pe care aceştia o reprezintă cu posibilitatea de a-şi remedia comportamentul, starea de sănătate, etc.
