Este de netăgăduit că una dintre cele mai controversate problematici în materia executării obligaţiilor o reprezintă posibilitatea obţinerii de daune cominatorii pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a acestora. Abordată din această perspectivă, la o analiză succintă, instituiţia daunelor cominatorii apare ca un mijloc legal prin intermediul căruia un creditor îl poate determina pe debitorul său, să execute obligaţia de care acesta este ţinut.
Între noţiunea de daune cominatorii şi cea de daune interese (moratorii sau compensatorii) există o diferenţiere netă şi indiscutabilă, determinată chiar de finalitatea acestora. Deşi ambele categorii au valoarea unei "sancţiuni"[1] aplicate debitorului, în cazul daunelor interese, finalitatea acordării acestora o reprezintă acoperirea prejudiciului cauzat, datorită executării cu întârziere sau neexecutării (totale sau parţiale) a obligaţiei. Pe de altă parte, scopul daunelor cominatorii îl reprezintă constrângerea debitorului la executarea obligaţiei respective (prin "ameninţarea pe care o reprezintă pentru debitor"[2]), acordarea acestora de către instanţa de judecată nefiind condiţionată de dovada vreunui prejudiciu.
Spre deosebire de materia daunelor interese care a fost abordată destul de clar atât de prevederile vechiului Cod Civil cât şi de dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, instituţia daunelor cominatorii nu comportă o reglementare expresă, aparând, mai curând, ca un produs al jurisprudenţei instanţelor de judecată.
Raportându-ne la temeiul juridic în baza căruia un creditor poate solicita acordarea de daune cominatorii, observăm că până nu demult această chestiune era reglementată de dispoziţiile art. 1073 şi respectiv art. 1075 din Codul Civil: Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.[...].Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
În noua reglementare prevăzută de Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, temeiul juridic în baza căruia se poate obţine acordarea de daune cominatorii se regăseşte în prevederile art. 1516: Drepturile creditorului (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Acest text de lege se completează cu dispoziţiile art. 1527 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil (atunci când se impune executarea silită în natură a unei obligaţii), art. 1528 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil (atunci când este vorba de executarea obligaţiei de a face) şi art. 1529 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil (atunci când ne confruntăm cu executarea silită a obligaţiei de a nu face).
Pe de altă parte, instituţia daunelor cominatorii este indiscutabil recunoscută de legiuitor, prin reglementarea sa expresă din legislaţia specială. În acest sens, amintim dispoziţiile art. 18 al. (5) din Legea nr. 554/2004, text legal în baza căruia instanţa de contencios administrativ poate pronunţa soluţiile (de admitere a acţiunilor) sub sancţiunea aplicării unor penalităţi pe zi de întârziere, dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare conform cărora în situaţia neremedierii unor neregularităţi constatate ulterior înmatriculării societăţii, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată în vederea obligării celui aflat în culpă la remedierea acestora, sub sancţiunea aplicării de daune cominatorii, dispoziţiile art. 64 al. (2) din Legea nr. 18/1991 care consacră dreptul de a pretinde daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere (în cazul admiterii plângerii formulate), în situaţia în care persoanei îndreptăţite îi este refuzată remiterea titlului de proprietate sau punerea în posesie.
Cu privire la sfera de aplicabilitate a instituţiei daunelor cominatorii, din jurisprudenţa cristalizată în domeniu, rezultă, fără posiblitate de tăgadă, că acestea sunt incidente numai în cazul obligaţiilor de a face sau de a nu face, pentru executarea obligaţiei de a da, debitorul putând declanşa nemijlocit, executarea silită directă sau indirectă prevăzută de dreptul comun. O a doua condiţie obligatorie este ca aceste obligaţii să aibă caracterul intuitu personae, ele putând fi duse la îndeplinire numai prin persoana debitorului. Pentru celelalte tipuri de obligaţii (care nu au caracter intuitu personae), creditorul poate obţine autorizarea instanţei de executare să îndeplinească el însuşi obligaţia sau prin intermediul altor persoane, pe cheltuiala debitorului, conform art. 580 ind.2 C.PC.
Jurisprudenţa şi legiuitorul acceptă deopotrivă că o executare manu militari asupra debitorului obligaţiei de a face sau de a nu face (cu caracter intuitu personae) ar aduce atingere libertăţii fizice persoanei debitorului, fapt care este de neconceput. În acest context, mijlocul legal de constrângere a debitorului în vederea executării obligaţiei o reprezintă instituţia daunelor cominatorii. În altă ordine de idei, "condamnarea" debitorului la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere printr-o sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă reprezintă o condiţie minimă şi suficientă pentru investirea cu formulă executorie a hotărârii şi declanşarea executării silite.
Completarea Codului de Procedură Civilă cu dispoziţiile art. 580 ind. 3, text de lege care instituie posibilitatea stabilirii unei amenzi civile pe zi de întârziere pentru refuzul executării obligaţiei de a face (sau de a nu face), "dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul", a determinat multe discuţii cu privire la maniera şi limitele în care pot fi acordate daunele cominatorii.
Unele instanţe de judecată au considerat chiar că dispoziţiile art. 580 ind. 3 C.P.C. constituie o abrogare implicită a instituţiei daunelor cominatorii, de vreme ce textul legal instituie amenda civilă ca mijloc de constrângere care poate fi aplicat debitorului. Aceste instanţe au apreciat că în aplicarea prevederilor art. 580 ind. 3 C.P.C., eventualele cereri pentru acordarea de daune cominatorii vor fi inadmisibile, creditorul având la îndemână amenda civilă. Alte instanţe de judecată au considerat că amenda prevăzută de art. 580 ind. 3 C.P.C. reprezintă doar un mijloc suplimentar şi alternativ de care creditorul dispune în vederea executării obligaţiei de a face (sau de a nu face), neechivalând cu o abrogare a instituţiei daunelor cominatorii.
Pornind de la raţionamentul că finalitatea celor două noţiuni este total diferită (daunele cominatorii pot intra în patrimoniul creditorului pentru a reparara un prejudiciu dovedit, iar amenzile cominatorii se datorează întotdeauna statului), Decizia nr. XX/12.12.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, confirmă că instituţia daunelor cominatorii rămâne în vigoare şi "în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 ind.3 din Codul de procedură civilă" dar şi că "hotărârea prin care s-au cordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite".
Din această perspectivă, dispoziţiile aliniatului (5) al art. 580 ind. 3 C.P.C. nu fac altceva decât să reitereze caracterul alternativ al instituţiei daunelor cominatorii, faţă de instituţia amenzii civile, stabilind că: "pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol" (obligaţii intuitu personae) "nu se pot acorda daune cominatorii". Finalitatea acestei reglementări o constituie evitarea unei "duble executări" asupra debitorului, care poate fi constrâns la îndeplinirea obligaţiei ori prin aplicarea unor daune cominatorii (care au fost stabilite de instanţa de judecată printr-o sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă) ori prin aplicarea amenzii civile.
Un alt aspect care diferenţiază net noţiunea de daune cominatorii de amenda civilă prevăzută de art. 580 ind. 3 C.P.C. se referă la momentul în care această amendă poate fi cerută şi aplicată. Dispoziţiile textului de lege citat mai sus, dar şi ale Deciziei nr.3/17.01.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, condiţionează admisibilitatea unei cereri cu privire la aplicarea amenzii civile debitorului de încuviinţarea executării silite asupra acestuia şi de emiterea somaţiei prevăzute de art. 387, 572 şi 580 ind. 2 C.P.C.
Astfel, observăm că dacă admisibilitatea acordării daunelor cominatorii este pusă în discuţie în faza litigioasă, în faţa instanţei de judecată, etapă ce precede o eventuală executare silită, stabilirea amenzii cominatorii şi obligarea debitorului la plata acesteia intervine în faza execuţională, ulterior declanşării executării silite. Cu alte cuvinte, constatăm că obligarea debitorului obligaţiei de a face sau de a nu face de către instanţa de judecată la executarea obligaţiei, sub sancţiunea unor daune cominatorii, de o anumită valoare, pe zi de întârziere reprezintă regula. Totuşi în situaţia în care instanţa de judecată nu a stabilit daune cominatorii pentru neexecutarea obligaţiei (pentru simplul motiv că acestea nu au fost cerute sau pentru că instanţa a considerat cererea inadmisibilă), creditorul are la îndemână un "ultim remediu" juridic, şi anume amenda civilă prevăzută de art. 580 ind. 3 C.P.C.
Sintetizând cele expuse, putem conchide următoarele: spre deosebire de daunele interese, prin care se urmăreşte acoperirea prejudiciului suferit de creditor datorită neexecutării unei obligaţii, daunele cominatorii au ca finalitate determinarea debitorului la executarea obligaţiei; daunele cominatorii se datorează debitorului obligaţiei de a face sau de a nu face; acordarea de daune cominatorii este independentă de dovedirea existenţei unui prejudiciu; daunele cominatorii pot fi acordate şi în condiţiile reglementării amenzii civile prevăzute de art. 580 ind. 3 C.P.C., aceste două măsuri neputând fi cumulate; daunele cominatorii pot fi executate silit în limita prejudiciului dovedit de creditor, transformându-se în daune interese.
Raportându-ne la temeiul juridic în baza căruia un creditor poate solicita acordarea de daune cominatorii, observăm că până nu demult această chestiune era reglementată de dispoziţiile art. 1073 şi respectiv art. 1075 din Codul Civil: Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.[...].Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
În noua reglementare prevăzută de Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, temeiul juridic în baza căruia se poate obţine acordarea de daune cominatorii se regăseşte în prevederile art. 1516: Drepturile creditorului (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Acest text de lege se completează cu dispoziţiile art. 1527 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil (atunci când se impune executarea silită în natură a unei obligaţii), art. 1528 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil (atunci când este vorba de executarea obligaţiei de a face) şi art. 1529 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil (atunci când ne confruntăm cu executarea silită a obligaţiei de a nu face).
Pe de altă parte, instituţia daunelor cominatorii este indiscutabil recunoscută de legiuitor, prin reglementarea sa expresă din legislaţia specială. În acest sens, amintim dispoziţiile art. 18 al. (5) din Legea nr. 554/2004, text legal în baza căruia instanţa de contencios administrativ poate pronunţa soluţiile (de admitere a acţiunilor) sub sancţiunea aplicării unor penalităţi pe zi de întârziere, dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 31/1990 cu modificările ulterioare conform cărora în situaţia neremedierii unor neregularităţi constatate ulterior înmatriculării societăţii, persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată în vederea obligării celui aflat în culpă la remedierea acestora, sub sancţiunea aplicării de daune cominatorii, dispoziţiile art. 64 al. (2) din Legea nr. 18/1991 care consacră dreptul de a pretinde daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere (în cazul admiterii plângerii formulate), în situaţia în care persoanei îndreptăţite îi este refuzată remiterea titlului de proprietate sau punerea în posesie.
Cu privire la sfera de aplicabilitate a instituţiei daunelor cominatorii, din jurisprudenţa cristalizată în domeniu, rezultă, fără posiblitate de tăgadă, că acestea sunt incidente numai în cazul obligaţiilor de a face sau de a nu face, pentru executarea obligaţiei de a da, debitorul putând declanşa nemijlocit, executarea silită directă sau indirectă prevăzută de dreptul comun. O a doua condiţie obligatorie este ca aceste obligaţii să aibă caracterul intuitu personae, ele putând fi duse la îndeplinire numai prin persoana debitorului. Pentru celelalte tipuri de obligaţii (care nu au caracter intuitu personae), creditorul poate obţine autorizarea instanţei de executare să îndeplinească el însuşi obligaţia sau prin intermediul altor persoane, pe cheltuiala debitorului, conform art. 580 ind.2 C.PC.
Jurisprudenţa şi legiuitorul acceptă deopotrivă că o executare manu militari asupra debitorului obligaţiei de a face sau de a nu face (cu caracter intuitu personae) ar aduce atingere libertăţii fizice persoanei debitorului, fapt care este de neconceput. În acest context, mijlocul legal de constrângere a debitorului în vederea executării obligaţiei o reprezintă instituţia daunelor cominatorii. În altă ordine de idei, "condamnarea" debitorului la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere printr-o sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă reprezintă o condiţie minimă şi suficientă pentru investirea cu formulă executorie a hotărârii şi declanşarea executării silite.
Completarea Codului de Procedură Civilă cu dispoziţiile art. 580 ind. 3, text de lege care instituie posibilitatea stabilirii unei amenzi civile pe zi de întârziere pentru refuzul executării obligaţiei de a face (sau de a nu face), "dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul", a determinat multe discuţii cu privire la maniera şi limitele în care pot fi acordate daunele cominatorii.
Unele instanţe de judecată au considerat chiar că dispoziţiile art. 580 ind. 3 C.P.C. constituie o abrogare implicită a instituţiei daunelor cominatorii, de vreme ce textul legal instituie amenda civilă ca mijloc de constrângere care poate fi aplicat debitorului. Aceste instanţe au apreciat că în aplicarea prevederilor art. 580 ind. 3 C.P.C., eventualele cereri pentru acordarea de daune cominatorii vor fi inadmisibile, creditorul având la îndemână amenda civilă. Alte instanţe de judecată au considerat că amenda prevăzută de art. 580 ind. 3 C.P.C. reprezintă doar un mijloc suplimentar şi alternativ de care creditorul dispune în vederea executării obligaţiei de a face (sau de a nu face), neechivalând cu o abrogare a instituţiei daunelor cominatorii.
Pornind de la raţionamentul că finalitatea celor două noţiuni este total diferită (daunele cominatorii pot intra în patrimoniul creditorului pentru a reparara un prejudiciu dovedit, iar amenzile cominatorii se datorează întotdeauna statului), Decizia nr. XX/12.12.2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, confirmă că instituţia daunelor cominatorii rămâne în vigoare şi "în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 ind.3 din Codul de procedură civilă" dar şi că "hotărârea prin care s-au cordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita daunelor-interese dovedite".
Din această perspectivă, dispoziţiile aliniatului (5) al art. 580 ind. 3 C.P.C. nu fac altceva decât să reitereze caracterul alternativ al instituţiei daunelor cominatorii, faţă de instituţia amenzii civile, stabilind că: "pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol" (obligaţii intuitu personae) "nu se pot acorda daune cominatorii". Finalitatea acestei reglementări o constituie evitarea unei "duble executări" asupra debitorului, care poate fi constrâns la îndeplinirea obligaţiei ori prin aplicarea unor daune cominatorii (care au fost stabilite de instanţa de judecată printr-o sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă) ori prin aplicarea amenzii civile.
Un alt aspect care diferenţiază net noţiunea de daune cominatorii de amenda civilă prevăzută de art. 580 ind. 3 C.P.C. se referă la momentul în care această amendă poate fi cerută şi aplicată. Dispoziţiile textului de lege citat mai sus, dar şi ale Deciziei nr.3/17.01.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, condiţionează admisibilitatea unei cereri cu privire la aplicarea amenzii civile debitorului de încuviinţarea executării silite asupra acestuia şi de emiterea somaţiei prevăzute de art. 387, 572 şi 580 ind. 2 C.P.C.
Astfel, observăm că dacă admisibilitatea acordării daunelor cominatorii este pusă în discuţie în faza litigioasă, în faţa instanţei de judecată, etapă ce precede o eventuală executare silită, stabilirea amenzii cominatorii şi obligarea debitorului la plata acesteia intervine în faza execuţională, ulterior declanşării executării silite. Cu alte cuvinte, constatăm că obligarea debitorului obligaţiei de a face sau de a nu face de către instanţa de judecată la executarea obligaţiei, sub sancţiunea unor daune cominatorii, de o anumită valoare, pe zi de întârziere reprezintă regula. Totuşi în situaţia în care instanţa de judecată nu a stabilit daune cominatorii pentru neexecutarea obligaţiei (pentru simplul motiv că acestea nu au fost cerute sau pentru că instanţa a considerat cererea inadmisibilă), creditorul are la îndemână un "ultim remediu" juridic, şi anume amenda civilă prevăzută de art. 580 ind. 3 C.P.C.
Sintetizând cele expuse, putem conchide următoarele: spre deosebire de daunele interese, prin care se urmăreşte acoperirea prejudiciului suferit de creditor datorită neexecutării unei obligaţii, daunele cominatorii au ca finalitate determinarea debitorului la executarea obligaţiei; daunele cominatorii se datorează debitorului obligaţiei de a face sau de a nu face; acordarea de daune cominatorii este independentă de dovedirea existenţei unui prejudiciu; daunele cominatorii pot fi acordate şi în condiţiile reglementării amenzii civile prevăzute de art. 580 ind. 3 C.P.C., aceste două măsuri neputând fi cumulate; daunele cominatorii pot fi executate silit în limita prejudiciului dovedit de creditor, transformându-se în daune interese.
[1]C. Stătescu, C. Bârsan, Drept. Civil.Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 313
[2]C. Stătescu, C. Bârsan, Drept. Civil.Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 310
publicat şi pe http://www.juridice.ro/189456/despre-daunele-cominatorii.html
publicat şi pe http://www.juridice.ro/189456/despre-daunele-cominatorii.html
