miercuri, 23 mai 2012

Finalitatea procedurii pilot iniţiate de Curtea Europeană în cauza Atanasiu contra României

Pe fundalul schimbărilor de guvern, al proiectelor legislative mai mult sau mai puţin coerente şi al demiterilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, problematica retrocedării proprietăţilor preluate de către fostul regim comunist şi a acordării măsurilor reparatorii, acolo unde o "restitutio in integrum" nu mai este posibilă, rămâne de mare actualitate.

Numărul mare de justiţiabili implicaţi şi interesaţi de procesul de retrocedare, lipsa de diligenţă a instituţiilor statului cu privire la soluţionarea cererilor formulate în această materie dar şi existenţa unei reglementări deficitare au creat contextul sesizării în bloc a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu plângeri izvorâte din nesoluţionarea sau soluţionarea incorectă de către autorităţile statului român a solicitărilor formulate în materia proprietăţii.

Cu un număr impresionant de astfel de cereri pendinte împotriva României, pronunţarea unei hotărâri pilot împotriva ţării noastre de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la 12.10.2010, în cauza Atanasiu şi altii contra României nu a mai surprins pe nimeni.

În mare, hotărârea pronunţată în speţa sus amintită tranşează problematica retrocedării proprietăţilor confiscate de către statul român în perioada comunistă sau acordarea unor juste despăgubiri pentru lipsa dreptului de proprietate şi, constatând că legislaţia română actuală contravine dispoziţiilor art. 6.1 din Convenţie[1] şi ale art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, obligă statul român să modifice reglementările din materia restituirii proprietăţilor în sensul respectării textelor legale amintite, suspendând judecarea tuturor cauzelor similare aflate pe rolul Curţii[2] pentru un interval de 18 luni (perioadă până la sfârşitul căreia legislaţia va trebui pusă la punct).

Fiind prima hotărâre pilot pronunţată de către Curte împotriva statului român, şi reprezentând ea însăşi o procedură nouă la nivelul jurisprudenţei comunitare, această măsură a dat naştere la multe "scenarii juridice", toate născute din nişte întrebări simple: Ce urmăreşte de fapt Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin iniţierea acestui demers? Ce trebuie să facă în mod concret legiuitorul nostru? Ce efecte va avea hotărârea pilot asupra legislaţiei române din materia restituirii proprietăţilor?

Procedura emiterii unei hotărâri pilot este reglementată de art. 61 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi conferă Curţii posibilitatea ca, atunci când este sesizată cu un număr semnificativ de cereri repetitive (care expun aceeaşi problemă de fond), aceasta să poată alege o singură cauză, sau mai multe, cu finalitatea soluţionării acestora cu prioritate şi a pronunţării unei soluţii aplicabile în toate celelalte cazuri.

Spre deosebire de celelalte hotărâri pe care Curtea le pronunţă, hotărârile pilot identifică neregularităţile juridice naţionale care au determinat încălcarea anumitor drepturi comunitare, oferă anumite recomandări în vederea remedierii situaţiilor create şi obligă statul vizat să opereze modificările legislative necesare. Prin pronunţarea unei hotărâri pilot se poate stabili un anumit termen în care modificările legislative să fie efectuate, putându-se hotărî chiar amânarea sau "îngheţarea" judecării cauzelor din materia respectivă pentru o anumită perioadă.

Teoretic vorbind, procedura emiterii unei hotărâri pilot oferă statului vizat posibilitatea rezolvării problemei de drept care a generat cererile repetitive într-un termen relativ scurt, acest fapt fiind în interesul justiţiabililor care se confruntă cu disfuncţionalităţile respective, persoane care, în urma remedierii aspectelor identificate de Curte, vor beneficia de proceduri mai eficiente cu rezultatul soluţionării unor litigii în termen rezonabil şi previzibil, uneori chiar şi pe cale amiabilă.

Raportându-ne la jurispridenţa Curţii, constatăm că prima hotărâre pilot a fost pronunţată în anul 2004, în cauza Broniowski contra Poloniei, speţă care a adus pe tapet problematica retrocedării imobilelor confiscate şi acordarea măsurilor reparatorii în regiunea Bug din Polonia. Ca urmare a pronunţării hotărârii pilot împotriva statului polonez, cuantumul despăgubirilor pentru pierderea bunurilor imobile situate în regiunea Bug a fost limitat la 20% din valoarea bunului.

Revenind la cauza Atanasiu şi alţii contra României, speţă care prezintă interes pentru lucrarea de faţă, reţinem următoarele:

Cauza a intrat pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în urma formulării unor plângeri împotriva statului român de către doamnele Maria Atanasiu, Ileana Iuliana Poenaru şi Ileana Florica Solon. Prin cererile formulate, petentele solicitau constatarea încălcării art. 6.1 din Convenţie, învederând Curţii durata excesivă a procedurii de restituire, lipsa răspunsului privind notificările formulate de petente în baza Legii nr. 10/2001 într-un termen rezonabil. Speţa readuce în discuţie problematica spinoasă a restituirii imobilelor naţionalizate sau a stabilirii unor măsuri reparatorii acolo unde este cazul, aspect cu care se confruntă fostele state comuniste şi care în România, la peste 20 de ani de la abolirea comunismului încă reclamă numeroase îmbunătăţiri în plan legislativ.

Pronunţându-se în cauza Atanasiu şi alţii contra României, astfel cum a constatat de multe ori, Curtea identifică încă o dată cauzele care determină sesizarea sa cu numărul mare de plângeri formulate împotriva statului român, plângeri care au la origine procedurile aparţinând materiei retrocedării imobilelor preluate abuziv. În opinia Curţii, reglementarea actuală a procedurii de restituire (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991, etc) nu oferă justiţiabililor un parcurs care să se încadreze într-un termen rezonabil şi care să aibă o finalitate previzibilă. Această situaţie este determinată de lipsa unor termene în care autorităţile competente să fie obligate să efectueze diverse operaţiuni (de exemplu, nereglementarea unui termen în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită pe numele persoanei îndreptăţite titlul de despăgubire) dar şi de funcţionarea defectuoasă a unor entităţi implicate (cum ar fi lipsa de eficienţă a Fondului Proprietatea). Neregularităţile de ordin juridic, grefate pe situaţia economică incertă a României dar şi pe o practică juridică neunitară în materie (generată, în cele mai multe cazuri, tot de deficienţele de ordin normativ, datorită modificărilor legislative mult prea frecvente) au creat şi creează premisele sesizării "în bloc" a Curţii.

Cu privire la cele trei petente, instanţa europeană statuează că au fost încălcate prevederile art. 6.1 din Convenţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi acordă acestora daune în valoare de 65 000 euro (petentelor Maria Atanasiu şi Ileana Iuliana Poenaru) şi respectiv 115 000 euro (petentei Ileana Florica Solon), sume deosebit de mari, raportat la practica C.E.D.O.

De asemenea, Curtea constată că este necesar ca România să reformeze legislaţia din materie astfel încât aceasta să respecte prevederile art. 6.1 din Convenţie şi cele ale art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie într-un interval de 18 luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă şi totodată supendă pe durata acestei perioade judecarea tuturor cererilor "care izvorăsc din aceeaşi problematică generală".

Raportându-ne la considerentele hotărârii, reţinem următorul raţionament: "articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca şi cum ar imputa Statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile care le-au fost transferate înainte de a ratifica Convenţia" (par. 135), excepţia reprezentând-o situaţiile în care un stat contractant, ulterior ratificării Convenţiei şi a Protocolului nr.1, optează pentru o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de un regim anterior. Se consideră că o astfel de reglementare poate genera un drept de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr.1.

Cu alte cuvinte, Curtea confirmă faptul că, în condiţiile existenţei unei legislaţii române de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de către stat, nerestituirea acestora sau neacordarea unei despăgubiri către persoanele îndreptăţite echivalează cu încălcarea dreptului la proprietate privată.

Aprofundând chestiunea despăgubirilor pe care persoana solicitantă este îndreptăţită să le primească atunci când o restitutio in integrum nu mai este posibilă, C.E.D.O. stabileşte care sunt "limitele" garanţiei prevăzute de art.1 din Protocolul nr.1.

În contextul expus mai sus, este evident că o lipsire totală a persoanei îndreptăţite de o despăgubire pentru bunul care nu îi mai poate fi restituit încalcă în mod vădit dreptul la proprietate privată. Totodată, Curtea opinează că "Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza dreptul la o despagubire integrala in toate cazurile" şi că "o compensatie care este doar partiala nu face privarea de proprietate nelegala eo ipso in toate cazurile" (par. 175).

Din această perspectivă, judecătorii aduc în discuţie exemplul regiunii Bug din Polonia, regiune unde despăgubirile au fost limitate la 20% din valoarea imobilului ca urmare a hotărârii pilot pronunţate în cauza Broniowski contra Poloniei, demers care a fost considerat un succes pentru toate părţile implicate! Raportându-ne la recomandările Curţii, observăm că anumite motive de "utilitate" sau interes public (cum ar fi reformele economice pe care statele europene le practică în această perioadă) permit o ingerinţă a statului asupra exercitării dreptului de a primi despăgubiri, fără a fi vorba de o încălcare a dreptului la proprietate privată.

Cu privire la soluţia adoptată de legislativul polonez, Curtea o acceptă, o enunţă cu titlu de exemplu, însă nu recomandă în mod expres şi obligatoriu aplicarea acesteia şi în cazul României. Recunoscând ea însăşi faptul că menţinerea unui echilibru just între respectarea drepturilor celor cărora le-au fost confiscate diverse bunuri şi pierderile statului în cauză (cu ocazia reparării prejudiciilor create) constituie o acţiune de o "dificultate extraordinară", cu privire la măsurile ce vor fi aplicate, Curtea lasă României o marjă largă de apreciere.

În acest context, rezultă fără posibilitate de tăgadă, că cel care trebuie să găsească soluţiile care pot duce la eficientizarea sistemului de acordare a măsurilor reparatorii este statul român şi nu C.E.D.O.

Deşi în iunie 2012 se împlineşte termenul de 18 luni acordat de instanţa eurorpeană, până în prezent, legislativul nostru a operat doar următoarele reglementări. Prin O.G. nr. 4/2012 (martie 2012) s-a dispus suspendarea emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie şi a procedurilor de evaluare a imobilelor confiscate, pe o perioadă de 6 luni, aceasta după ce, prin O.U.G. nr. 62/2010 (iunie 2010), emiterea titlurilor de plată fusese deja suspendată pentru 2 ani. Astfel, la acest moment, procedurile acordării unor măsuri reparatorii cu privire la imobilele confiscate sunt în totalitate blocate şi pentru că până în prezent disfuncţionalităţile nu au fost rezolvate, se vorbeşte deja de o prelungire a termenului acordat de instanţa europeană.

Sub justificarea că urmează indicaţiile date de C.E.D.O în hotărârea pilot, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis un proiect legislativ prin care a propus cea mai simplă dar şi cea mai inechitabilă modalitate de soluţionare a problemei, şi anume limitarea măsurilor reparatorii la plafonul de 15% din valoarea imobilului (deci chiar mai puţin decât în cazul Poloniei) şi eşalonarea plăţii sumei respective pe o perioadă de 12 ani. Mai mult decât atât, pentru a soluţiona problema cât mai "eficient", instituţia amintită mai sus, prin acelaşi proiect de lege, a propus abrogarea retrocedării în natură.

Datorită faptului că propune o rezolvare total injustă pentru justiţiabili şi care excede dispoziţiilor hotărârii pilot (problematica restituirii în natură nu este adusă în discuţie de către C.E.D.O.) proiectul de lege a fost şi este în totalitate dezaprobat de publicul larg dar şi de membrii societăţii civile. Sub presiunea acestora din urmă, probabil că propunerea legislativă nu va rămâne în starea sa actuală.

Chiar dacă C.E.D.O acceptă în mod surprinzător o plafonare a despăgubirilor în cazul Poloniei, soluţia pe care România trebuie să o găsească nu trebuie reprodusă fidel, ci aceasta trebuie să fie adaptată contextului socio-juridic al statului român.

În Polonia, după 1990, ca regulă, nu a existat o legislaţie care să prevadă retrocedarea imobilelor confiscate de stat în timpul fostului regim comunist, singura excepţie reprezentând-o regiunea Bug. În acest context, plafonarea despăgubirilor care erau acordate justiţiabililor din această zonă a avut un impact social relativ scăzut.

Or, în România, datorită faptului că există totuşi o legislaţie care prevede retrocedarea imobilelor sau acordarea unor despăgubiri echivalente cu valoarea integrală a imobilului, situaţia este cu totul alta. În ultimii 20 de ani, au existat şi un număr mare de justiţiabili ale căror cereri de retrocedare au fost rezolvate favorabil, aceştia primind bunurile în natură sau despăgubiri reprezentând valoarea totală a bunului confiscat, după caz.

Din acest motiv, posibilitatea aplicării în România a scenariului polonez, ar crea în mod vădit premisele încălcării principiului nediscriminării, regulă consfiinţită de Convenţie. Mai precis, justiţiabilii cărora le-ar fi acordate despăgubiri plafonate, ar fi total discriminaţi faţă de cei care deja au primit despăgubiri reprezentând valoarea totală a imobilelor sau cărora le-au fost restituite imobilele în natura lor. Astfel, considerăm că este necesar ca statul român să reformeze legislaţia din materia proprietăţii, astfel încât aceasta să respecte atât recomandările C.E.D.O. şi, bineînţeles, să nu pună într-o poziţie dezavantajată subiecţii cărora nu le-au fost soluţionate încă cererile de retrocedare.

Trecând peste nemulţumirea publică imensă pe care o astfel de măsură ar produce-o, o plafonare a despăgubirilor, conjugată şi cu o eşalonare a plăţii acestora pe un termen foarte îndelungat ar reprezenta, de fapt, un "alt fel de naţionalizare a imobilelor". Pe acest fundal, statul român va fi nevoit să găsească o altă soluţie eficientă pentru rezolvarea problemei despăgubirilor ce trebuie acordate în materie de retrocedare, rezolvare ce se poate materializa în găsirea de noi surse de finanţare publică, eventual în eşalonarea plăţii despăgubirilor pe o anumită perioadă (rezonabilă), dar în nici într-un caz, în plafonarea dramatică a valorii acestora.

[1] Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
[2] Curtea Europeană a Drepturilor Omului
publicat în Revista de Note şi Studii juridice http://www.juridice.ro/201682/finalitatea-procedurii-pilot-initiate-de-curtea-europeana-in-cauza-atanasiu-contra-romaniei.html




Niciun comentariu: