Dreptul de "a fi uitat" și protecția datelor cu caracter personal

În era internetului și a inteligenței artificiale, circularea datelor cu caracter personal se realizează mai rapid ca niciodată, cu consecința creșterii calității serviciilor dar și a riscului divulgării unor informații private aparținând persoanelor implicate.

Garantarea dreptului la viață privată constituie un drept deja consacrat atât în planul legislației interne cât și la nivelul normelor comunitare, însă noul context social a reclamat implementarea unei legislații de nișă care să răspundă noilor cerințe de securitate a datelor cu caracter personal.

Astfel, pe acest fundal, a fost adoptat Regulamentul nr. 679 din 27.04.2016 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date (GDPR).

Intrat în vigoare în data de 25.05.2016 și aplicabil pe întreg teritoriul Uniunii Europene din data de 25.05.2018, actul menționat oferă o reglementare de nivel superior și mult mai țintită în materia protecției datelor cu caracter personal, față de normele anterioare, de ordin general - cum ar fi art.8 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care consfințise deja dreptul oricărei persoane la protecția datelor cu caracter personal. 

Unul dintre cele mai importante mecanisme introduse de GDPR o constituie instituirea dreptului oricărei persoane interesate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal, prelucrate în mod automatizat sau prin alte mijloace, care fac parte sau care sunt destinate să facă parte, dintr-un sistem de evidență a datelor. 

Pornind de la premiza că efectele aplicării unui astfel de instrument juridic se concretizează în eliminarea datelor personale ale persoanei interesate din respectivul sistem de evidență, acesta este privit în domeniu și ca dreptul de a fi uitat.

Mecanismul este descris în detaliu de prevederile art. 17 din GDPR, text legal care permite persoanei vizate să ceară de la operator ştergerea datelor cu caracter personal care o privesc, fără întârzieri nejustificate, cu obligația colaterală a acestuia din urmă de a şterge datele cu caracter personal fără întârzieri nejustificate, care se aplică în umătoarele situații:

"a)datele cu caracter personal nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost colectate sau prelucrate; 

b)persoana vizată îşi retrage consimţământul pe baza căruia are loc prelucrarea, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) sau cu articolul 9 alineatul (2) litera (a), şi nu există niciun alt temei juridic pentru prelucrare; 

c)persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (1) şi nu există motive legitime care să prevaleze în ceea ce priveşte prelucrarea sau persoana vizată se opune prelucrării în temeiul articolului 21 alineatul (2); 

d)datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal; 

e)datele cu caracter personal trebuie şterse pentru respectarea unei obligaţii legale care revine operatorului în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern sub incidenţa căruia se află operatorul; 

f)datele cu caracter personal au fost colectate în legătură cu oferirea de servicii ale societăţii informaţionale menţionate la articolul 8 alineatul (1) (datele cu caracter personal ale unui minor)." 

Dreptul oricărei persoane ale cărei date personale au fost prelucrate de către un operator de a solicita înlăturarea acestora constituie, de altfel, o concretizare punctuală a dreptului la viață privată, garantat atât la nivelul legislației interne cât și la nivelul legislației comunitare.

În același registru, reținem că prerogativa persoanei vizate de a uza de procedura instituită de art.17 din GDPR își are originea, de fapt, într-un veritabil drept al său de a gestiona neîngrădit stocarea și ciricuitul datelor sale personale, cu posibilitatea păstrării confidențiale a acestora, utilizării lor în scopul declarat de operator și acceptat de titular, a ștergerii și a rectificării informațiilor în speță.

Prin prisma conținutului efectiv al unui astfel de demers, reținem că dreptul de a solicita ștergerea datelor cu caracter personal este exprimat de măsuri rezonabile care pot fi luate de operator, inclusiv tehnice, reprezentate inclusiv de informarea altor operatori care au difuzat linkuri cu datele respective sau alte copii sau reproduceri ale acestora, că s-a solicitat ștergerea lor. 

Așadar, dreptul de ștergere instituit de GDPR vizează atât datele personale online cât și cele off line, cum ar fi cele deținute în format letric.

Într-un secol în care informațiile, inclusiv cele personale, pot face înconjurul lumii printr-un singur click, probabilitatea utilizării acestora în mod neautorizat cu scopul de a obține diverse beneficii, foloase materiale sau alte avantaje este extrem de ridicată.

Or tocmai într-un astfel de context, dreptul de "a fi uitat" de bazele de date instituit de art. 17 din actul normativ suscitat constituie o modalitate prin care persoana interesată se poate pune la adăpost de astfel de amenințări, obținând eliminarea datelor sale dintr-un sistem.

Deși exercițiul său este esențial în materia protecției datelor cu caracter personal, există și situații în care o persoană nu poate uza de dreptul de ștergere a informațiilor, respectiv:

"-  atunci când prelucrarea este necesară pentru exercitarea dreptului la liberă exprimare şi la informare, pentru respectarea unei obligaţii legale care prevede prelucrarea în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului intern care se aplică operatorului sau pentru îndeplinirea unei sarcini executate în interes public sau în cadrul exercitării unei autorităţi oficiale cu care este învestit operatorul;

- din motive de interes public în domeniul sănătăţii publice, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) literele (h) şi (i) şi cu articolul 9 alineatul (3);

- în scopuri de arhivare în interes public, în scopuri de cercetare ştiinţifică sau istorică ori în scopuri statistice, în conformitate cu articolul 89 alineatul (1), în măsura în care dreptul menţionat la alineatul (1) este susceptibil să facă imposibilă sau să afecteze în mod grav realizarea obiectivelor prelucrării respective;

-  pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în instanţă." 

Punând în balanță interesul particular al persoanei vizate de a obține ștergerea datelor cu caracter personal dintr-o bază de date, pe de o parte și motive care țin de siguranța publică, garantarea dreptului la liberă exprimare sau înfăpuirea justiției și a ordinii de drept, pe de altă parte, normele GDPR exonerează operatorii de obligația de ștergere a datelor personale în oricare dintre ipotezele mai sus enunțate.

Altfel spus, într-o atare de situație, dreptul de ștergere a datelor cu caracter personal devine inoperant, cu consecința că acestea vor fi în continuare stocate și prelucrate însă numai cu respectarea prevederilor GDPR. 

Natura deosebit de specială a domeniului securității datelor a necesitat o reglementare clară și extinsă, precum  Regulamentul nr. 679/2016 care a instituit expres obligativitatea înștiințării persoanelor fizice asupra faptului că, în anumite condiții, le vor fi prelucrate datele cu caracter personal, cunoașterea de către acestea a datelor care le vor fi prelucrate, destinatarii acestor date, etc.

Toate aceste măsuri obligatorii impuse de actul normativ citat ar fi lipsite de finalitate dacă prevederile acestuia nu ar fi urmărit și instituirea unui drept al persoanei fizice care a furnizat anumite date cu caracter personal, de a solicita ștergerea acestora din sistemele de date. 

Pentru aceste motive, dreptul de "a fi uitat" legiferat de art. 17 din GDPR constituie principalul obiectiv al actului în speță, garantând persoanei care a funizat date cu caracter personal unui anumit operator, putere de decizie asupra circuitului acestor informații. 

Noile criterii de evaluare a imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist diminuează drastic și inacceptabil valoarea despăgubirilor!

În contextul numeroaselor pachete de reglementări care au ca scop strângerea cât mai multor sume de bani la buget, pe site-ul Ministerului Finanțelor a apărut un proiect de ordonanță de urgență, prin care se se aduc modificări modalității de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Astfel, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, stabilește redistribuirea plății sumei stabilite prin deciziile de compensare în 7 tranșe anuale (de la 5 tranșe, cum este reglementat în prezent).

Modificarea în speță se va aplica inclusiv deciziilor de compensare aflate în plată, numărul tranșelor rămase de valorificat recalculându-se astfel încât, prin includerea tranșelor deja emise, numărul total al acestora să fie de 7.

Cu privire la posibilitatea retrocedării imobilelor în natură, legiuitorul reglementează noțiunea de "spor de valoare" adus imobilelor, pe care beneficiarul va fi obligat să îl restituie, dacă dorește să redobândească imobilul respectiv.

Însă modificarea cea mai semnificativă o constituie introducerea unor Criterii pentru stabilirea valorii imobilelor potrivit art. 21 alin.(6) (din Legea nr. 165/2013, prevăzute în anexa proiectului ordonanței de urgență.

Prin aceste norme, profitând de conținutul lacunar al art. 21 alin.(6) (din Legea nr. 165/2013 dar și al normelor de aplicare a actului normativ menționat și sub pretextul necesității eficientizării cheltuielilor bugetare, guvernul nu face altceva decât să lipsească de finalitate întregul proces de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Punctual, normele în speță legiferează așa zise criterii care vor sta la baza evaluării imobilelor constituind obiectul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie evaluate pe baza unor coeficienți de corecție, care în cazul construcțiilor oscilează între 0,1 pentru imobilele ce nu au destinație de spații de locuit și 0,7 pentru locuințele construite înainte de 1977, iar în cazul terenurilor situate în intravilan, în funcție de categoria de folosință, între 0,1 pentru terenurile neproductive/alte categorii și 0,8 pentru terenurile curți construcții ce depășesc 1000 mp.

Față de reglementarea precedentă, care oferea drept criterii de evaluare grila notarială aferentă anului anterior emiterii deciziei de compensare, caracteristicile și categoria de folosință a imobilelor, utilizarea criteriilor stabilite de legiuitor va duce la acordarea unor despăgubiri de-a dreptul derizorii.

Pentru a înțelege mai bine mecanismul de funcționare al noii modalități de calcul, ne raportăm la un caz concret.

Pretindem măsuri compensatorii pentru un imobil compus din teren intravilan în suprafață de peste 14 000 mp (parțial curți construcții, respectiv parțial alte terenuri) și construcții din cărămidă, în prezent demolate, în suprafață de cca 140 mp., situat în zonă urbană, reședință de județ.

Conform unei evaluări efectuate prin aplicarea art. 21 (6) din Legea nr. 165/2013, utilizând grila notarială aferentă anului 2024, persoana beneficiară ar avea dreptul la o valoare totală a despăgubirilor de peste 3 600 000 lei ( din care numai terenul ar valora peste 3.400 000 lei, iar restul construcțiile).

Reținem și că din terenul menționat, suprafața curți construcții se ridică la circa 840 000 lei iar cea clasificată alte categorii valorează peste 2 500 000 lei.

Conform evaluării efectuate utilizând aceeași grilă notarială, din anul 2024, alături de coeficienții de corecție propuși în proiectul citat, pentru același imobil, am obține o despăgubire totală de circa 1 120 000 lei, din care terenul curți construcții + alte categorii valorează 930 000 lei, iar restul construcțiile.

Pe categorii de folosință, suma respectivă se va compune din 670.000 lei pentru terenul curți construcții și circa 260 000 lei pentru terenul alte categorii, adică aproape cu 20% mai puțin, respectiv de 10 ori mai puțin, față de valorile calculate în condiții similare conform reglementării anterioare.

Această diferență uriașă se explică prin faptul că noile criterii propuse prin proiectul de ordonanță, care, de exemplu, în cazul terenurilor intravilane alte categorii, aplică un coeficient de corecție de 0,1 din valoarea pe mp., impun calcularea unor despăgubiri extrem de scăzute (cel puțin în cazul bunurilor imobile terenuri).

Acest nou "algoritm" de calcul se va aplica tuturor deciziilor de compensare emise de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, inclusiv în dosarele având ca obiect contestarea unor astfel de decizii și aflate pe rolul instanțelor de judecată.

În mod evident, un atare simulacru de reglementare, pe de o parte, are drept consecință crearea de situații discriminatorii între beneficiarii Legii nr. 165/2013 pe numele cărora s-au stabilit despăgubiri sub imperiul legii vechi și cei pe numele cărora se vor stabilii despăgubiri conform noilor norme.

Pe de altă parte, prin faptul că algoritmul de calcul conduce la stabilirea unor valori cu mult sub nivelul celor de piață și chiar cu mult al celor din grilele notariale, reglementarea în speță echivalează cu o lipsire a exercițiului dreptului de proprietate.

Ținând cont de parcursul sinuos al legislației din domeniu, conchidem că măsurile propuse nu reprezintă altceva decât o reală încununare a eforturilor continue și susținute ale instituțiilor statului, de a stopa sau temporiza soluționarea oricărui dosar de despăgubire, cu pierderi incomensurabile suferite de persoanele beneficiare. 

O dată cu intrarea în vigoare a actului normativ, cu siguranță că toți ochii se vor îndrepta spre Curtea Constituțională, care, indiscutabil, va fi sesizată cu analizarea constituționalității normelor respective.

Decizia I.C.C.J. nr. 25/2025 și implicațiile sale în materie penală

În cele ce urmează vom aborda pe scurt efectele Deciziei I.C.C.J. nr. 25/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 70 din 28/01/2025, pronunțată în dezlegarea interpretării dispozițiilor art. 336 (2) Cod Penal, text legal care sancționează fapta de a conduce pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive, cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Sesizarea Înaltei Curții de Casație și Justiție cu chestiunea menționată nu a fost deloc surprinzătoare în contextul în care, din perspectiva elementului material al infracțiunii sus citate, reglementarea concepută de legiuior era destul de lacunară, fără a oferi criterii clare de descriere a faptei.

Astfel, dacă în ceea de privește fapta de a conduce vehicule pe drumurile publice de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice, dispozițiile al.1 ale aceluiași art. 336 Cod Penal condiționează existența caracterului penal al faptei de prezența unei îmbibații alcoolice de peste 0,80 g/l alcool pur în sângele suspectului, în ipoteza săvârșirii faptei respective sub influența unor substanțe psihoactive, nu sunt evidențiate condiții sau cerințe suplimentare.

Concret, chestiunea cu care a fost investită instanța supremă a fost lămurirea înțelesului sintagmei "sub influenţa substanţelor psihoactive (...) în sensul de a se stabili dacă prezenţa unor substanţe psihoactive în probele biologice, indiferent de concentraţia acestora, instituie o prezumţie absolută în sensul afectării capacităţii de a conduce vehicule pe drumurile publice ori dacă această prezumţie este una relativă, care poate fi răsturnată prin mijloace de probă administrate în cauză."

Cu alte cuvinte, instanța supremă a fost chemată să clarifice dacă sintagma „persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive”, care conturează elementul material al infracțiunii regăsite la art. 336 (2) C.P., vizează doar prezența unor substanțe psihoactive în probele biologice ale făptuitorului, indiferent de cantitate sau dacă aceasta asimilează și afectarea concretă a capacității de a conduce pe drumurile publice a persoanei menționate.

În lipsa unor praguri valorice precum cele enumerate de art. 336 (1) C.P., Înalta Curte de Casație și Justiție a observat că existența gradului de pericol social concret al infracțiunii asimilate la al.2 al aceluiași text de lege, se poate proba doar prin dovedirea afectării concrete a capacității de a conduce pe drumurile publice a persoanei care a consumat substanțe psihoactive, simpla prezență a acestora în probele sale biologice nefiind suficientă. 

Aceste aprecieri sunt susținute de realitatea incontestabilă că efectele psihoactive nu se produc în tot intervalul de timp în care substanţa poate fi detectată, sub forma metaboliţilor săi activi sau inactivi, în probele biologice ale unei persoane.

Punctual, s-a concluzionat că persoana respectivă nu se mai află în starea de influență a substanțelor psihoactive dacă:

- substanţa activă nu se mai află în sânge, ci doar metaboliții activi ai acesteia într-o concentraţie inferioară limitei cut-off;

- nici substanţa activă şi nici metaboliţii săi nu se mai află în sânge, dar substanţa încă se mai află în corpul acelei persoane prin metaboliţi activi şi/sau inactivi în diferite căi de eliminare (urină, fir de păr)

Conform celor stabilite de instanța supremă, prin limita cut off, întelegem acea "limită acceptată farmacocinetic toxicologic şi medico-legal, stabilită prin studii apreciate la nivel european şi internaţional, în care substanţa psihoactivă se află în respiraţie, urină, salivă şi sânge într-o concentraţie care indică un risc de siguranţă pentru sine şi ceilalţi."

În lumina aspectelor mai sus expuse, prin Decizia nr. 25/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "în cazul infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din Codul penal, pentru realizarea condiţiei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive, este necesar să se constate atât prezenţa în probele biologice a substanţei psihoactive, cât şi aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce a autorului faptei."

Așadar, pornind de la cerința primară a legiuitorului reclamând existența influenței substanțelor psihoactive, instanța supremă instituie criterii concrete în conturarea elementului material al infracțiunii reglementate de art. 336 (2) C.P.

În mod evident, anterior intervenirii Deciziei nr. 52/2025, prevederile art. 336 (2) C.P. au făcut posibilă pronunțarea unor hotărâri de condamnare în materia infracțiunilor de conducere a vehiculelor pe drumururile publice sub influența substanțelor psihoactive, indiferent de cantitatea de substanțe psihoactive detectate în probele biologice.

Însă urmare a interpretării date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia menționată, pronunțarea unor hotărâri de condamnare va fi condiționată de îndeplinirea cerinței imperative ca probatoriul administrat în cauză să demonstreze că, pe lângă consumul de substanțe psihoactive, există și o afectare a capacității autorului de a conduce pe drumurile publice.

În mod indiscutabil, conform principiului prezumției de nevinovăție instituit de art. 4 C.p.C., probarea afectării capacității autorului de a conduce pe drumurile publice este în atributul organelor de anchetă penală.

În acest scop dar și cu finalitatea combaterii acuzației aduse, pot fi utilizate mai multe categorii de mijloace de probă, începând cu înregistrările Body cam efectuate cu ocazia controalelor din trafic, cu buletinele toxicologice, respectiv fișele de examinare medicală întocmite în unitățile spitalicești și terminând cu rapoartele de expertiză medicală care, ținând cont de particularitățile cauzei, vor stabili dacă persoanei respective i-a fost afectată capacitatea de a conduce. 

În aplicarea prevederilor art. 5 C.P., reținem că Decizia nr. 25/2025 va produce efecte și asupra unui număr covârșitor de cauze pendinte, determinând rejudecarea acestora prin prisma regulilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție.   

Sesizare C.C.R. admisă de Tribunalul Argeș!

 În data de 29.04.2025, în contestația împotriva deciziei de recalculare a pensiei formulată pe numele clientului nostru, Tribunalul Argeș a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispoziţiilor art.144 alin.1-2, art.83 alin.1, art.84 alin.1 şi art.85 alin.1 din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, dând eficiență susținerilor noastre în sensul că prevederile contestate sunt contrare dispoziţiilor art.15, art.16 alin.1 şi alin.2, art.44 alin.1 şi alin.2, teza I şi art.47 din Constituţia României.