Este acceptat de toată lumea că funcţia reformatoare a recursului ca şi cale de atac, consfiinţită atât de prevederile vechiului Cod de Procedură Civilă cât şi de dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, asimilează implicit activitatea de control şi verificare exercitată de instanţa superioară asupra sentinţei pronunţate cu ocazia judecării fondului. Acest mecanism este de esenţa căilor de atac de reformare şi condiţionează, de plano, obţinerea unei sentinţe legale şi temeinice, cu finalitatea garantării dreptului la un proces desfăşurat cât mai corect, cu alte cuvinte a dreptului la un proces echitabil.
În materia reformării hotărârilor judecătoreşti, noul Cod de Procedură Civilă instituie regula existenţei a cel puţin două grade de jurisdicţie (fond - apel, uneori fond - recurs ), doar în situaţii cu totul excepţionale existând trei grade de jurisdicţie.
Concret, existenţa a două grade de jurisdicţie diferite presupune intervenţia a două instanţe de judecată diferite în grad, în cele mai multe cazuri fiind vorba de instanţa de fond şi instanţa imediat superioară. Această regulă capătă valenţele unui adevărat corolar juridic şi guvernează desfăşurarea normală a procesului civil, cu toate fazele sale. Cu toate acestea, pe fundalul reglementărilor juridice care s-au succedat de-a lungul ultimilor ani, normele legale dar şi practica judiciară au permis apariţia anumitor excepţii de la principiul susamintit, creându-se cadrul juridic care permite ca aceeaşi instanţă (cea investită cu soluţionarea fondului) să se pronunţe şi în calea de atac. Un exemplu în acest sens îl constituie acţiunile în materia contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (actuala Comisie Naţională pentru Compensarea Imobilelor), în situaţia refuzului acesteia de a emite titlul de despăgubire sau de a efectua operaţiunile legale.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi teritorială cu privire la judecarea unor astfel de acţiuni era reglementată de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, normă legală care se completa cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
În lumina acestor prevederi legale, constatăm că soluţionarea acţiunilor în materia contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor era dată în competenţa "Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul" (art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005). În situaţia în care reclamantul avea domiciliul în străinătate, competentă din punct de vedere teritorial era Curtea de Apel de pe raza teritorială în care acesta avea reşedinţa sau reprezentantul legal, iar pentru situaţiile în care reclamantul nu avea o reşedinţă sau un reprezentant legal în România, cererile se adresau Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, reţinând reglementarea instituită de Legea nr. 247/2005, completată cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 (care consfiinţesc posibilitatea ca reclamantul să opteze între instanţa de la domiciliul său sau cea de la sediul pârâtului), la nivelul jurisprudenţei, s-a cristalizat o opinie unanimă în sensul stabilirii competenţei materiale a judecării unor astfel de cereri în sarcina Curţilor de Apel dar şi în sensul existenţei unei competenţe alternative din punct de vedere teritorial, între Curtea de Apel de la domiciliul reclamantului sau cea de la sediul pârâtului (Curtea de Apel Bucureşti).
Acest raţionament a fost acceptat de toate instanţele de judecată şi a fost aplicat sine die, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, act normativ care a adus numeroare modificări atât în materia noului Cod de Procedură Civilă şi a Codului de Procedură Penală dar şi în materia Legii nr. 247/2005 şi, punctual, chiar cu privire la competenţa de judecată materială şi teritorială a cererilor aparţinând contenciosului administrativ formulate împotriva fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din această perspectivă, prevederile art X din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti statuează:
"Alineatul (1) al articolului 20 din Titlul VII - Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv - din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si va avea urmatorul cuprins:
"Art. 20 (1) Competenta de solutionare a actiunii in contencios administrativ avand ca obiect contestarea deciziei adoptate de catre Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor sau, dupa caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine sectiei de contencios administrativ si fiscal a tribunalului in a carui raza teritoriala domiciliaza reclamantul. Daca reclamantul domiciliaza in strainatate, cererea se adreseaza instantei resedintei sale din tara sau, dupa caz, la instanta domiciliului reprezentantului acestuia din Romania, iar daca nu are nici resedinta in Romania si nici reprezentant cu domiciliul in Romania, cererea se adreseaza Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului Bucuresti."
Pe fundalul valului de modificări legislative din ultimii ani, această reglementare, interpretată ut singuli, nu conţine nimic spectaculos, nereprezentând altceva decât un simplu transfer de competenţă de la curţile de apel la tribunale, cu consecinţa (aparentă) că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 astfel de cereri din materia contenciosului administrativ se vor introduce la noile instanţe competente .
Mergând însă mai departe cu studiul Legii nr. 2/2013, reţinem că art.XXIII din acelaşi act normativ stabileşte următoarele:
"(1) Procesele in prima instanta, precum si caile de atac in materia contenciosului administrativ si fiscal, in curs de judecata la data schimbarii, potrivit dispozitiilor prezentei legi, a competentei instantelor legal investite se judeca de instantele devenite competente potrivit prezentei legi.
(2) Recursurile aflate pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie - Sectia de contencios administrativ si fiscal la data intrarii in vigoare a prezentei legi si care, potrivit prezentei legi, sunt de competenta curtilor de apel se trimit la curtile de apel.
(3) Procesele in curs de judecata in prima instanta in materia contenciosului administrativ si fiscal aflate la data intrarii in vigoare a prezentei legi pe rolul curtilor de apel si care, potrivit prezentei legi, sunt de competenta tribunalelor se trimit la tribunale.
(4) In cazurile prevazute la alin. (1)-(3), dosarele se trimit, pe cale administrativa, la instantele devenite competente sa le judece."
Aşadar, constatăm că prevederile Legii nr. 2/2013 intervin şi asupra proceselor care se află în curs de judecată, indiferent dacă acestea se află în ciclul procesual al fondului sau în cale de atac. Probabil că această modalitate de reglementare a fost justificată de legiuitor prin însuşi scopul actului normativ amintit, reprezentat de degrevarea instanţelor de judecată de numărul excesiv de procese.
Fără a discuta dacă instanţele de judecată sunt într-adevăr investite sau nu cu un număr excesiv de procese, şi fără a analiza oportunitatea unei astfel de măsuri în materia contenciosului administrativ, observăm că modificările introduse de prevederile art.X şi art. XXIII din Legea nr. 2/2013 nu conduc la degrevarea unor instanţe de anumite procese ci, cum am mai precizat, doar la un transfer de competenţă de la curţile de apel la tribunale. Într-o primă fază, acest transfer care operează şi asupra dosarelor pendinte determină doar o prelungire a duratei procesului, ceea ce aduce reale deservicii justiţiabililor care vor fi nevoiţi să aştepte câteva luni în plus, până când dosarul aflat pe rolul instanţei în prezent necompetente (dar care fusese competentă la data introducerii acţiunii) va intra pe rolul instanţei competente şi va primi un nou termen de judecată.
Deşi dispoziţiile art. X şi art. XXIII din Legea nr. 2/2013 eludează în mod vădit principiul neretroactivităţii legii civile, generând apariţia unor incidente procedurale în cadrul proceselor aflate în curs de judecată, acestea trebuie urmate întocmai de instanţele de judecată, care nu pot face altceva decât să le aplice, creându-se la nivelul jurisprudenţei situaţii cel puţin atipice. Astfel, de exemplu, prin Încheierea nr. 2018/27.02.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cu soluţionarea recursului împotriva Sentinţei Civile nr. 1771/13.03.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, în Dosarul nr. 640/2/2012, a fost scoasă cauza de pe rol, fiind trimisă spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
Şi iată apariţia unei ambiguităţi procedurale cu care instanţele de judecată sunt obligate să se confrunte şi pe care se pare că legiuitorul nu a prevăzut-o: posibilitatea ca instanţa investită cu soluţionarea fondului (Curtea de Apel Bucureşti) să fie competentă din punct de vedere material să soluţioneze şi calea de atac împotriva sentinţei pronunţate cu ocazia judecării fondului, pronunţându-se atât în primă cât şi în ultimă instanţă.
Chiar dacă în raport de reglementările introduse de Legea nr. 2/2013, soluţia amintită mai sus devine unanimă în practica instanţelor de judecată, consecinţele produse de acestea nu pot fi trecute cu vederea şi ele generează o serie de discuţii. Fără putinţă de tăgadă, realizarea efectului reformator al unei căi de atac (cum este recursul) este condiţionată de posibilitatea ca partea interesată să se adreseze unei instanţe superioare. Acest mecanism se identifică ca trăsătură definitorie a căilor de atac de reformare, trăsătură care le diferenţiază de celelalte, respectiv căile de atac de retractare. Pe de altă parte, posibilitatea sesizării instanţei superioare cu soluţionarea căii de atac (apel sau recurs) garantează realizarea controlului judiciar asupra procedurii urmată de instanţa de fond şi verificarea sentinţei atacate, uneori chiar cu finalitatea casării unei sentinţe nelegale (în recurs).
Reţinând aceste aspecte, ne punem întrebarea: în dosarele de contencios administrativ asemănătoare celui exemplificat mai sus, în care a fost declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel, dosarul a primit primul termen de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ulterior intrării în vigoare a Legii nr.2/2013, la termenul respectiv Înalta Curte declinâdu-şi competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel, se mai poate vorbi despre un efect reformator al recursului?
În opinia noastră, în cazurile despre care am făcut vorbire, în contextul în care activitatea de control şi verificare este realizată de aceeaşi instanţă care a judecat fondul, funcţia reformatoare a recursului îşi pierde din consistenţă, rămânând doar o simplă caracteristică formală, care nici într-un caz nu poate garanta obţinerea unei sentinţe legale şi temeinice. Corectă din punctul de vedere al prevederilor Legii nr.2/2013, soluţia prezentată apare ca o curiozitate juridică a cărei apariţie este determinată de excesul unor reglementări superficiale, reglementări care, în ultimii ani, sunt întâlnite din ce în ce mai frecvent.
http://www.juridice.ro/279449/contencios-administrativ-si-fiscal-curtea-de-apel-jurisdictie-competenta-material-sa-se-pronunte-atat-in-prima-cat-si-in-ultima-instanta.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu