Legea 202/2010 şi Codul rutier

Pentru că recenta Lege privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (Legea nr.202/2010) începe să fie aplicată la nivelul instanţelor de judecată, producându-şi primele efecte juridice, m-am gândit să vă supun atenţiei modificările aduse de acest act normativ asupra O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (cunoscută de către cei mai mulţi dintre dumneavoastră drept Codul rutier).

Cum plângerile împotriva proceselor verbale de contravenţie întocmite în baza O.U.G. nr. 195/2002 sunt poate cele mai numeroase cauze cu care sunt investite judecătoriile, am considerat necesar să mă opresc asupra noutăţilor aduse de Legea nr. 202/2010 în materie.

Conform Art. X din Legea privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (text de lege modificator al Art. 118 din O.U.G. nr. 195/2002) hotărârile prin care judecătoriile soluţionează plângerile contravenţionale sunt definitive şi irevocabile.

Aşadar, dacă până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 hotărârile pronunţate de judecătorii în cauze având ca obiect plângeri contravenţionale puteau fi atacate cu recurs, în lumina noilor reglementări, sentinţele pronunţate de judecătorii în materia contravenţiilor rutiere rămân definitive şi irevocabile, împotriva acestora nemaiputând fi exercitată nicio cale de atac.

Luând în considerare faptul că recursul exercitat împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie contravenţională constituia un mijloc de control şi uneori, chiar de rectificare a numeroaselor neregularităţi şi erori intervenite atât cu ocazia întocmirii procesului verbal de contravenţie de către agentul constatator cât şi cu ocazia judecării plângerii în primă instanţă, demersul luat de legiuitor este dezaprobat de mulţi specialişti in drept.

De altfel, prin eliminarea recursului din materia contravenţiilor rutiere se creează premise ce pot determina încălcarea anumitor prevederi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, mai precis, a Art. 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil) şi a Art. 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv).
Pe de altă parte, privite prin prisma jurisprudenţei şi a viziunii Curţii Europene a Drepturilor Omului care asimilează domeniul contravenţionalului sferei de drept penal, s-ar putea conchide că modificările aduse Art.118 din O.U.G. 195/2002 contravin chiar şi Protocolului nr. 7 la Convenţie, datorită nerespectării dreptului la două grade de jurisdicţie.

Diminuarea salariilor bugetarilor cu 25%- ilegală

Vă prezentăm alăturat textul sentinţei pronunţate de Tribunalul Vâlcea-secţia Conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin care se constată ilegalitatea diminuării cu 25% a salariului bugetarilor, diminuare ce a fost permisă de Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Aşteptăm cu interes să vedem ce se va întâmpla în recurs, mai ales că acesta se va judeca la Curtea de Apel Piteşti!

http://www.avocatnet.ro/UserFiles/articleFiles/motivare_11111614.pdf

"In dubio pro reo" în materie contravenţională

"Îndoiala profită învinuitului" reprezintă situaţia juridică în care atunci când nu se poate stabili cu certitudine vinovăţia unei persoane pentru săvârşirea unei fapte penale, nu se poate angaja nici răspunderea acesteia.

Principiul este întâlnit cel mai frecvent în cauzele penale, având ca finalitate achitarea inculpatului datorită dubiului rezultat din probele administrate în ceea ce priveşte vinovăţia acestuia; regula enunţată constituie şi un instrument care asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie, aşa cum aceasta este reglementată de Art. 5 2 C.p.p., şi pe cale de consecintă a dreptului la un proces echitabil.

Deşi caracteristic dreptului penal, principiul "in dubio pro reo" poate interveni şi în diverse cauze care aparţin altor domenii de drept.

Astfel, în ultima perioadă, acest raţionament începe să fie aplicat cu succes şi în materie contravenţională, conducând la exonerarea de răspundere a contravenienţilor, datorită îndoielii în ceea ce priveşte vinovăţia acestora.

Deşi O.G. nr. 2/2001 circumscrie materia contravenţiilor normelor de procedură civilă, din ce în ce mai mulţi magistraţi adoptă viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului care asimilează acest domeniu - caracterizat de încălcarea unor norme şi de pedepsirea faptei prin aplicarea sancţiunii contravenţionale, dreptului penal.

În acest sens, vă prezentăm o parte din motivarea unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Haţeg în soluţionarea unei plângeri contravenţionale împotriva unei amenzi aplicate pentru depăşirea vitezei legale, sentinţă care a rămas definitivă prin nerecurare:

"....în cazul constatării contravenţiilor cu ajutorul mijloacelor de măsurare, înregistrările fac parte integrantă din procesul-verbal, astfel că, întrucât înregistrarea făcută în mod legal nu corespunde cu cele consemnate de agentul constatator, instanţa va reţine că în cauză există un dubiu care nu poate fi înlăturat prin administrarea altor probe, dubiu care profită făptuitorului, respectiv petentului, potrivit principiului in dubio pro reo, principiu complementar prezumţiei de nevinovăţie.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii). Or, în cauză, însăşi constatarea faptei de către agentul de poliţie s-a bazat pe probe îndoielnice şi neconforme cu normele aplicabile, după cum s-a reţinut deja.
Faţă de cele ce preced, instanţa va admite plângerea contravenţională formulată şi va anula, pe cale de consecinţă, procesul verbal atacat." -Sentinţa Civilă Nr. 894/28.11.2009, Judecătoria Haţeg

Hotărârea pilot în cauza Atanasiu şi alţii contra României

În data de 12.10.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat prima hotărâre pilot împotriva statului român, în cazul Atanasiu şi alţii contra României.

Constatând că în speţa respectivă au fost încălcate dispoziţiile Art.6 al. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi Art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea suspendă judecarea tuturor cauzelor similare pe care le are pe rol, pentru o durată de 18 luni, timp în care România este obligată să revizuiască întreaga legislaţie în materia proprietăţii, cu scopul respectării textelor de lege amintite mai sus.

Deşi România a fost sancţionată de CEDO de nenumărate ori, mai ales în sfera respectării dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la proprietate, hotărârea pronunţată în cauza de faţă reprezintă poate cea mai gravă condamnare a statului român de până in prezent.

Trecând peste valoarea ridicată a despăgubirilor pe care statul român este obligat să le plătească petentelor ( 65 000 de euro şi respectiv 115 000 de euro), România este constrânsă să reformeze legislaţia în materia proprietăţii, făcând-o funcţională, într-un interval de timp determinat- 18 luni -, în caz contrar, riscând sancţiuni mai grave.

Accesând linkul de mai jos, veţi putea citi hotărârea în original, în limba engleză:

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=875393&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649