Avem un cod...Cum procedăm?

După mai multe prorogări a datei de intrare în vigoare, după numeroase adăugiri, modificări şi schimbări la modificări, iată că a sosit şi ziua în care mult aşteptatul (?), comentatul şi polemizatul Cod de Procedură Civilă începe să îşi producă efectele.15 februarie 2013 este o zi care cu siguranţă prezintă importanţă majoră pentru practicienii dreptului şi nu numai.

Publicată în Monitorul Oficial nr. 485 din 15.07.2010,  Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă a fost programată să intre în vigoare iniţial la data de 1 septembrie 2012. Contrar caracterului deosebit de cuprinzător al noului cod, s-a constatat necesitatea existenţei unui act normativ de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010. Astfel, a fost adoptată Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 365 din 30.05.2012 care, elaborat de un legiuitor de-a dreptul "prolific", modifica deja substanţial o serie de articole din noul cod.

S-a spus că normele de drept există, dar că lipsesc logistica şi instrumentele necesare aplicării acestor norme, fapt ce ar fi putut duce la imposibilitatea implementării dispoziţiilor Noului Cod de Procedură Civilă.

Pentru acest motiv,  termenul de 1 septembrie 2012 (stabilit de legea de punere în aplicare a codului) a fost prorogat până la 1 februarie 2013, moment la care se preconiza că Legea nr. 134/2010  va intra în vigoare. Nici această dată nu a fost definitivă, întrucât prin adoptarea O.U.G. nr. 4/2013 prin care se modifică Legea nr. 76/2012, termenul a fost prelungit pentru a treia oară la data de 15 februarie 2013. Un ultim act completator al Noului Cod de Procedură Civilă îl constituie Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor de judecată.

De fapt, coroborând textele de lege amintite, reţinem că majoritatea dispoziţiilor noului cod [1]  intră în vigoare la data de 15 februarie 2013, această regulă comportând şi excepţii. Astfel, modificările aduse Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive,  vor intra în vigoare la 1 iulie 2013; aplicarea sancţiunii inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în lipsa dovezii informării cu privire la mediere va intra în vigoare începând cu data de 1 august 2013; dispoziţiile privitoare la cercetarea procesului sau dezbaterea fondului în camera de consiliu şi cele privitoare la pregătirea dosarului de apel sau de recurs se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie 2016.

Avem deci cod, un cod complex şi....etapizat care, deşi  intrat în vigoare, se află încă "în chinurile facerii".

S-a spus că necesitatea adoptării unui nou cod de procedură civilă a fost reclamată de o aşa zisă ineficienţă a vechii reglementări care, în opinia unora, nu mai ţinea pasul cu cerinţele socio-juridice actuale şi care fusese de nenumărate ori condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului  [2]. În acest context, s-a considerat că principalele obiective ale noii reglementări procesual civile vor avea drept finalitate instituirea de remedii juridice pentru sporirea celerităţii şi a predictibilităţii procedurilor în faţa instanţelor judecătoreşti prin introducerea unor proceduri mai simple şi accesibile, descurajarea practicii neunitare a instanţelor de judecată, asigurarea unui proces echitabil, crearea premiselor pentru pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti corecte, toate cu scopul îmbunătăţirii actului de justiţie.

S-a mai susţinut şi că adoptarea noilor coduri juridice, printre care şi cel de procedură civilă face parte din pachetul de angajamente post aderare pe care România le-a acceptat şi pe care trebuie să le onoreze, în caz contrar riscându-se aplicarea unor sancţiuni din partea instituţiilor Uniunii Europene.

Demersurile în vederea adoptării unui Nou Cod de Procedură Civilă fuseseră iniţiate încă din perioada anterioară aderării României la Uniunea Europeană şi, într-o primă fază, acestea s-au materializat în Tezele prealabile ale proiectului Codului de Procedură Civilă, aprobate prin H.G. nr. 1527/2007, document de principiu care a precedat etapa informării şi a dezbaterilor publice.

Afişat spre informare publică pe siteul Ministerului Justiţiei în martie 2008, trimis spre analiză instanţelor de judecată, reprezentanţilor şcolii de drept române şi tuturor categoriilor de profesionişti direct interesaţi (avocaţi, notari, consilieri juridici şi reprezentanţi ai autorităţilor publice), proiectul noului act normativ îşi găseşte sursa de inspiraţie într-o serie de coduri de legi, printre care amintim: Codul de Procedură Civilă al Provinciei Quebec, Codul de Procedură Civilă francez, italian, german, finlandez şi olandez şi chiar în conţinutul Codului de Procedură Civilă pentru America de Sud. De asemenea, Noul Cod de procedură Civilă transpune o serie de dispoziţii din diverse regulamente şi directive europene [3]  şi nu în ultimul rând din Principiile UNIDROIT.

Din punctul de vedere al conţinutului său, noul Cod de Procedură Civilă restructurează majoritatea instituţiilor de procedură civilă, începând cu competenţa instanţelor de judecată, procedura de citare, procedura de judecată în faţa instanţei de judecată şi în căile de atac şi până la procedurile necontencioase şi executarea silită. Totodată, noul cod reconfirmă o serie din regulile consacrate care guvernează procesul civil (regula continuităţii membrilor completului pe tot parcursul judecăţii, caracterul excepţional al amânărilor) dar introduce şi proceduri şi instrumente juridice cu totul noi,  cum ar fi procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept sau contestaţia privind tergiversarea procesului. În acest context, efortul îndelungat şi concentrat care a condus la elaborarea şi adoptarea noului act normativ este de necontestat.

Deşi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă au dat naştere la numeroase discuţii mai mult sau mai puţin aprinse (cel puţin cu ocazia desfăşurării şedinţelor Consiliului Superior al Magistraturi), cele mai frecvente dezbateri au avut drept obiect data intrării în vigoare a noului cod şi lipsa unui calendar exact.

Că datorită modificărilor radicale pe care le aduce, aplicarea noului cod va necesita un efort logistic şi material deosebit, a fost un fapt cunoscut şi acceptat practic în unanimitate. Cu toate acestea, deşi atât instanţele de judecată cât şi Consiliul Superior al Magistraturii semnalaseră nu doar o dată lipsa mijloacelor financiare, tehnice, administrative şi a resurselor umane necesare aplicării Noului Cod de Procedură Civilă, reformarea legislativă nu a fost însoţită şi de o reformă în plan logistic. 

Şi astfel, în cea de-a doua jumătate a anului 2012, a început să se contureze cât mai mult ideea amânării intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, determinată de  lipsa mijloacelor amintite mai sus şi de lipsa unui calendar exact de punere în aplicare, situaţie care a dus la prorogarea termenului până la data de 15.02.2013.

Deşi majoritatea acestor deficienţe încă subzistă dar cu speranţa că ele vor putea fi remediate în timp, începând cu data de 15.02.2013, dispoziţiile Noului Cod de Procedură Civilă au intrat (în mare parte în vigoare). Legiuitorul a înţeles însă, în sfârşit, faptul că există şi unele dispoziţii ale noului cod care nu pot avea o aplicabilitate imediată. Şi astfel a fost materializată sugestia Consiliului Superior al Magistraturii în sensul stabilirii unui calendar de aplicare a normelor, fapt consfiinţit de O.U.G. nr. 4/2013 şi de Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor de judecată.

Deşi este acceptat de toată lumea că adoptarea şi implementarea unui act normativ de importanţa şi de anvergura Noului Cod de Procedură Civilă reprezintă un demers dificil şi de durată, s-a pus întrebarea dacă excesul de modificări privind Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă nu conduce, de fapt, la o dereglementare...De ce intrarea în vigoare a noului cod a trebuit să fie condiţionată de adoptarea unei legi de aplicare, a unor ordonanţe modificatoare şi completatoare şi a unui ultim act normativ (pentru degrevarea instanţelor de judecată)? La această dilemă numai legiuitorul ne poate răspunde.

Noi nu putem opina decât că, într-un sistem legislativ funcţional, o dată publicat în Monitorul Oficial, un act normativ de importanţa Noului Cod de Procedură Civilă ar fi trebuit să îmbrace o formă completă şi clară care să satisfacă toate cerinţele şi care să nu mai reclame modificări, îmbunătăţiri, sau amânări ulterioare. Aceasta este însă o situaţie ideală, total diferită de o realitate "extrem de reglementată". Ce vom face noi cu toate aceste noi reguli? Noi, ne vom adapta.....


[1] Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă
[2]Conform Raportului Agentului guvernamental pentru C.E.D.O. pentru anul 2007
[3] Directiva 2000/35/CE privind combaterea întârzierii la plată în tranzacţiile comerciale; Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi hotărârilor în materie civilă şi comercială; Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 805/2004 privind crearea unui titlul executoriu european privind creanţele necontestate; Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr.1896/2006 privind instituirea procedurii europene a somaţiei de plată.
 http://www.juridice.ro/245714/avem-un-cod-cum-procedam.html

ATENŢIE SOFERI: Modificări aduse Codului rutier în 2013!

Anul 2013 aduce noutăţi importante în materia legislaţiei rutiere.

Astfel, Legea nr. 203/2012, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 760 din 12 noiembrie 2012, modifică substanţial conţinutul O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 203/2012, de la data intrării acesteia în vigoare, vor fi asimilate noţiunii de autovehicule şi mopedele (inclusiv triciclul şi cvadriciclul uşor), deplasarea cu aceste mijloace de trasnport pe drumurile publice fiind condiţionată de deţinerea unui permis de conducere.

Condiţiile vârstei minime pentru obţinerea permisului de conducere, vor fi următoarele: 

- pentru mopede; motociclete  de 125 cm3, cu puterea maximă de 11 kW si cu un raport putere/greutate de cel mult 0,1 kW/kg;  tricicluri cu motor cu puterea maximă de 15 kW şi cvadricicluri cu putere maximă de până la 15 kW şi a căror masă proprie nu depăşeşte 400 kg (550 kg pentru vehiculele destinate transportului de marfuri), 16 ani împliniţi;

 - pentru motociclete cu sau fara ataş, 20 de ani împliniţi dacă persoana are o experienţă de cel puţin 2 ani de conducere a motocicletelor din categoria A2 (motociclete cu puterea maxima de 35 kW, cu un raport putere/greutate care nu depaseste 0,2 kW/kg si care nu sunt derivate dintr-un vehicul avand mai mult de dublul puterii sale) sau 24 de ani împliniţi;

- pentru tricicluri cu motor cu puterea de peste 15 kW; autovehiculul, altul decât cele din categoria D sau D1, a cărui masă totală maximă autorizată este mai mare de 3.500 kg şi care este proiectat şi construit pentru transportul a maximum 8 pasageri în afara conducătorului auto; ansamblul format dintr-un autovehicul din categoria C şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg; ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria C şi o remorcă sau semiremorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg; autovehiculul proiectat şi construit pentru transportul a maximum 16 pasageri în afara de conducătorul auto şi a cărui lungime maximă nu  depăşeşte 8 m; ansamblul de vehicule format dintr-un autovehicul trăgător din categoria D1 şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg;  ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria D1 şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg, 21 de ani împliniţi;

- pentru autovehiculul destinat transportului de persoane având mai mult de 8 locuri pe scaune, în afara locului conducătorului; ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria D şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg;  troleibuz;  tramvai, 24 de ani împliniţi.

Pentru restul categoriilor de autovehicule, vârsta minimă pentru obţinerea permisului de conducere este de 18 ani.

Cu privire la perioada de valabilitate a permisului de conducere, conform prevederilor Legii nr. 203/2012, aceasta poate fi de 5 sau 10 ani, în funcţie de categoria din care face parte vehiculul pentru care este acordat permisul

Tododată, noile reglementări condiţionează prelungirea valabilităţii permisului de conducere (la data expirării acestuia) de realizarea examenului medical din care să rezulte că persoana respectivă este aptă din punct de vedere medical să conducă vehicule pe drumurile publice.

Mai menţionăm şi că Legea nr. 203/2012 transformă toate subcategoriile de vehicule prevăzute de reglementarea anterioară în categorii distincte, realizând şi o echivalare a acestora, echivalare prezentată pe larg în art. II din actul normativ susamintit.
Pentru mai multe detalii, puteţi studia conţinutul Legii nr. 203/2012, accesând următoarul link:
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_203_2012_modificare_oug_195_2002_circulatia_drumurile_publice.php

Sărbători Fericite!

Cu ocazia Sărbătorilor de iarnă, vă urăm multă sănătate, bucurii şi împlinirea tuturor dorinţelor!

Crăciun Fericit şi un An nou minunat!
Şi aşa cum v-am obişnuit, nu puteam termina anul 2012, fără a veni cu noutăţi:
 
DOSAR NR. l 8542/300/2012 

ROMANIA
TRIBUNALUL BUCUREŞTI - SECTIA A V A CIVILA 
DECIZIA CIVILA NR. 2402R   

Şedinta din Camera de Consiliu din data de 25.09.2012  
Tribunalul constituit din: 

PRESEDINTE - MARAŞOIU N1COLETA 

JUDECATOR - FLORESCU ELISABETA 

JUDECATOR - BAN MIORITA 

GREF1ER - MATIC ANA-MARIA 

Pe rol se afla solutionarea recursului civil formulat de recurenta F. E. impotriva încheierii din data de 25.05.2012, pronuntata in dosarul nr. 18542/300/2012, de Judecatoria Sectorului 2  Bucureşti, avand ca obiect “încuviintare executare silita".
 La apelul nominal facut in şedinţa publică, a raspuns recurenta prin mandatar V.R.C., cu procura specială autentificată sub nr. 178/09.02.2012 de BNPA P.E. şi prin avocat Dumitrescu Andreea care depune la dosar imputernicire avocaţială seria AG nr. 47413.
Procedura de citare este legal îndeplinită. 
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de şedinta, dupa care 
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau exceptii de invocat, tribunalul acorda cuvantul asupra probelor.
Recurenta prin avocat solicită incuviinţarea probei cu inscrisuri pe baza de borderou, reprezentand extrase din sistemul ECRIS, pe care le depune la dosar in copii certificate. 
Tribunalul apreciind ca proba cu inscrisuri solicitata de recurenta prin avocat, este utila, pertinenta si concludenta, putand duce la dezlegarea pricinii, in temeiul dispozitiilor art. 167 Cod procedura civila, o încuviinţeaza şi o  constata administrata la acest termen. 
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat, tribunalul acorda cuvantul asupra recursului formulat.
Recurenta, prin avocat solicita admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea incheierii recurate şi rejudecand cauza pe fond, admiterea cererii de executare silita a Deciziei nr. 505/17.09.2009, emisa de Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor. Arată ca instanta de fond nu s-a raportat în mod corect la dispozitiile art. 3 lit. h din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi la art. 19 din aceeaşi dispozitie legala conform careia deciziile emise de ANRP au valoarea unui titlu de creanţă şi sunt acte cu caracter administrativ. 
Coroborand dispoziţiile legale de mai sus cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 care conferă tuturor actelor administrative caracter executoriu, putând fi investite cu formula executorie fara vreo formalitate, rezulta ca Decizia nr. 505/17.09.2012, emisa de ANRP are valoarea unui titlu executoriu şi poate fi executată silit. Prin respingerea cererii formulate de  BEJA "Aequitas" s-au tncalcat aceste texte legale şi s-a împiedicat executerea silita a Deciziei nr.505/17.09.2009, fapt ce a prejudiciat recurenta care are o vârsta inaintata.Tribunalul reţine cauza spre solutionare.          
                                                              
                                                             TRIBUNALUL 
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 18542/300/2012, petentul
B.E.J.A. ,,Aequitas", urmare a cererii de executare formulate de creditorii F. E. prin mandatar V.R.C. impotriva debitoarei Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietatilor, a solicitat incuviinţarea executarii silite prin poprire a titlului executoriu reprezentat de Decizia nr. 505/17.09.2009 a Autoritaţii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor.
S-au ataşat copii de pe cererea de executare, titlul execuloriu, înscrisuri. 
Prin incheierea pronuntata în Camera de Consiliu, la data de 25.05.2012, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a respins cererea, ca neintemeiată. 
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanţa a retinut urmatoarele: 
Potrivit art. 372 Cod procedură civila, executarea silita se va efectua numai in temeiul unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, iar potrivit art.376 Cod procedură civilă, înscrisurile se investesc cu formula executorie pentru ca acestea sa devina executorii, in cazurile anume prevazute de lege. 
In conformitate cu prevederile art. 374' C.proc.civ., înscrisurile carora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse in executare fara investire cu formula executorie. 
Decizia nr. 505/17.09.2009 a Autoritătii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor nu reprezinta un titlu executoriu in sensul legii. 
Astfel, legea nu îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu şi legea nu prevede anume ca acest inscris se investeste cu formula executorie pentru a deveni executoriu. 
Dispozitiile legale prevad o alta cale, adminisirativa, de obţinere a despagubirilor acordate. 
Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 230/2009, plata despagubirilor se dispune de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatiior - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, dispozitie de plata care se ia de catre A.N.R.P. pe  baza hotărârii comisiei si a altor înscrisuri expres aratate de art. 18 din H.G. nr. 1120/2006, în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 13 ind.1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. 
Prin urmare Decizia nr. 505/17.09.2009 a Autoritătii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor nu constituie titlul in baza caruia petentul poate solicita punerea in executare a obligatiei de plată, împotriva A.N.R.P., ci aceasta dispoziţie se executa prin dispozitia de plata a Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor. In caz de refuz, acesta poate face obiectul contenciosului administrative astfel cum rezulta şi din interpretarea art.8 alin. 5 din Legea nr. 290/2003.  
Împotriva acestei sentinţe a formutat recurs F.E., în termen legal, solicitand modificarea încheierii atacate ca fiind netemeinică şi nelegala şi admiterea cererii de încuviinţare a executării silite a Deciziei nr. 505/17.09.2009, emisa de ANRP. In motivare, se arata ca în justificarea soluţiei pronunţate sunt invocate motive străine de natura pricinii. In acest sens, arata că în vederea emiterii Deciziei nr. 505/17.09.2009 a parcurs procedura prevazuta de Legea nr.10/2001, respectiv Legea nr. 247/2005. Or, instanţa de fond, cu totul eronat, retine ca in ceea ce o priveşte ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale H.G. nr. 1120/2006. Mentioneaza ca actele normative amintite reglementeaza problematica acordarii de despagubiri sau compensatii pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, retinute sau ramase in Basarabia, Bucovina de Nord şi tinutul Herţa, ca urmare  a starii de razboi.

Prin urmare, nu se regaseşte în situaţia descrisa de textele de lege citate de instanţa de fond şi acestea nu sunt aplicabile nici titlului executoriu in speta, respectiv Deciziei nr. 505/17.09.2009, act care intra sub incidenta Legii nr. 247/2005. 
Prevederile art. 3 lit. h din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 consfiintesc fara posibilitate de tagada caracterul executoriu al deciziilor, reprezentând titlu de plata emise de ANRP. 
Totodata, dispozitiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pozitioneaza actele emise de ANRP, printre care şi titlurile de plata, in sfera actetor administrative. Legea nr. 554/2004, act normativ invocat de chiar instanta de fond, prin definitia data la art. 2 al. 1 lit. c. confera tururor actelor administrative caracter executoriu, finalitatea acestora reprezentand-o organizarea executarii legii sau executarea in concret a legii. 
Se mai arata ca motivele invocate de instanta de fond in soluţionarea cauzei au caracter contradictoriu. Pe de o parte, din considerente reiese ca prima instanţă recunoaşte caracterul administrativ (şi deci şi executoriu) al Deciziei nr. 505/17.09.2009, pe de alta parte, deşi instanta de fond confirma natura executorie a actului ce a determinat executarea silita, aceasta constata imposibilitatea executarii silite a acestuia. 
In drept işi intemeiaza cererea pe dispozitiile art. 304 indice 1 Cod procedura civila, raportat si la art. 373 indice 1 al. 5 Cod procedura civila.
Potrivit art. 372 Cod procedură civilă, executarea silită se va etectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori unui alt înscris care, potrivit legii, constitute titlu executoriu.
Instanţa de fond a dispus respingerea cererii de încuviinţare a executării silite, reţinând că Decizia nr. 505/17.09.2009 a Autoritătii Nationale pentru Restituirea Proprietaţilor nu constitue titlul în baza caruia petentul poate solicita punerea în executare a obligaţiei de plată împotriva A.N.R.P., ci aceasta hotarare se executa prin dispozitia de plata a Autoritarii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, facandu-se în cuprinsul considerentelor referiri la Legea nr. 230/2009. 
In primul  rând, Tribunalul  reţine ca în  cuprinsul deciziei  a cărei încuviinţare a executarii silite se solicită, nu rezulta ca în speta ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 230/2009, astfel că aceste motive retinute de catre instanta  de fond sunt straine de natura pricinii. 
Cu privire la natura juridica a Deciziei nr. 505/17.09.2009 emisă de ANRP, Tribunalul apreciază ca aceasta este un act administrativ – chiar în cuprinsul acesteia menţionandu-se că poate fi atacată în condiţiile Legii contenciosului administrativ. 
Potrivit art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004,  actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii sau a executării in concret a legii, care da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice. 
Ca o consecinţa a fortei juridice a actelor administrative şi ca o  particularitate a acestora, regasim regula executarii din oficiu a actelor administrative. Pentru a se putea face apel la forta de constrangere a statului, trebuie ca un act juridic sa fie executoriu, ceea ce impune investirea cu formula executorie.                 
În cazul actelor administrative o asemenea operaţiune nu se mai impune, pentru ca actul însuşi este titlu executoriu. 
Totodata, Tribunalul reţine că este îndeplinita şi condiţia existentei unei creante certe, lichide şi exigibile, titlul de plata fiind emis în data de 17.09.2009, exigibilitatea celei de-a doua tranşe fiind stabilita de lege, respectiv art 3 lit. h din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (a doua tranşă urmand a se achita în maxim doi ani calculaţi de la data emiterii titlului de plată).
Avand în vedere aceste considerente, Tribunalul reţine că în mod greşit prima instantă a apreciat ca Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP nu constituie titlu executoriu şi, in consecinta, nu poate fi pusa în executare, motiv pentru care, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat impotriva încheierii de şedinţă din 25.05.2012, pronuntata de Judecatoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 18542/300/2012, va modifica în tot încheierea recurată în sensul că va admite cererea şi va încuviinţa executarea silită a debitoarei în temeiul titlului executoriu reprezentat de Decizia nr. 505/17.09.2009 emisa de ANRP, în circumscripţia teritorială a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

                                                     PENTRU ACESTE MOTIVE

                                                 ÎN NUMELE LEGII

                                                        DECIDE :

Admite recursul formulat de reurenta – creditoare F.E., împotriva încheierii de şedinţă din data de 25.05.2012 pronuntata de Judecatoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 18542/300/2012.
Modifica in tot incheierea recurata în sensul ca:
Admite cererea de încuviintare a executarii silite formulată de creditoarea F. E. in contradictoriu cu Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor.
Încuviinţează executarea silita a debitoarei in temeiul titlului executoriu reprezentat de Decizia nr. 505/17.09.2009 emisă de ANRP, în circumscripţia teritorială a Judecătoriei sectorului 2 Bucuresti.
Pronuntata in sedinţa publica, astazi, 25.09.2012.

PREŞEDINTE                                  JUDECĂTOR                                   JUDECĂTOR

Mihaela Mărăşoiu                       Elisabeta Florescu                                  Ban Mioriţa

                                                                                        GREFIER

                                                                                         Matic Ana Maria

Ce este ordinul de protecţie şi când îl putem solicita? Cine poate formula o cerere în acest sens?

Problematica violenţei în familie a fost şi este abordată de Legea nr.217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie, act normativ care, în varianta sa iniţială, urmată de modificările ulterioare, comporta o reglementare destul de lacunară, oferind soluţii ineficiente cu privire la rezolvarea cazuisticii din materie.

Situaţia se îmbunătaţeşte simţitor, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 25/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 165 din 13 martie 2012, act normativ care modifică şi completează Legea nr. 217/2003, conţinând totodată modalităţi eficiente pentru combaterea violenţei în familie.

Este deja de notorietate faptul că ineditul pe care Legea nr.25/2012 îl aduce în materie, îl reprezintă introducerea instituţiei ordinului de protecţie.  

Reţinând dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 217/2003, în forma sa actualizată şi republicată, constatăm că ordinul de protecţie se emite de către instanţa de judecată, având ca principală finalitate înlăturarea stării de pericol în care se află persoana solicitantă, prin stabilirea uneia dintre următoarele măsuri:  

"a) evacuarea temporara a agresorului din locuinta familiei, indiferent daca acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei si, dupa caz, a copiilor, in locuinta familiei;

c) limitarea dreptului de folosinta al agresorului numai asupra unei parti a locuintei comune atunci cand aceasta poate fi astfel partajata incat agresorul sa nu vina in contact cu victima;

d) obligarea agresorului la pastrarea unei distante minime determinate fata de victima, fata de copiii acesteia sau fata de alte rude ale acesteia ori fata de resedinta, locul de munca sau unitatea de invatamant a persoanei protejate;

e) interdictia pentru agresor de a se deplasa in anumite localitati sau zone determinate pe care persoana protejata le frecventeaza ori le viziteaza periodic;

f) interzicerea oricarui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenta sau in orice alt mod cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda politiei armele detinute;

h) incredintarea copiilor minori sau stabilirea resedintei acestora."

Emiterea unui ordin de protecţie poate fi solicitată de orice persoană a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate sunt puse în pericol printr-un act de violenţă săvârşit de către un membru al familiei acesteia.

Aşadar, constatăm că existenţa unei stări de pericol, a unui act de violenţă dovedit - violenţă care poate fi verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială sau spirituală -  dar şi existenţa unor raporturi de familie sau a unor raporturi asemănătoare celor de familie între agresor şi victimă reprezintă cerinţe obligatorii pentru admiterea cererii pentru emiterea ordinului de protecţie. 

În urma cererii formulate de către victimă, judecătoria de pe raza teritorială a domiciliului acesteia, va pronunţa o hotărâre prin care va stabili una sau mai multe dintre interdicţiile susamintite.

Raportat la prevederile art. 23 al.(2) şi (3) din Legea nr. 217/2003, reţinem că alături de stabilirea interdicţiilor enumerate la literele a) - h) din acelaşi text legal, instanţa investită cu soluţionarea cererii mai poate hotărî ca agresorul să suporte plata chiriei sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne in locuinţa familială dar şi obligarea acestuia la consiliere psihologică, psihoterapie sau recomandarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Precizăm şi că durata măsurilor stabilite prin ordinul de protecţie este de cel mult 6 luni, la expirarea perioadei stabilite de instanţă putându-se solicita emiterea unui nou ordin de protecţie dacă viaţa, sănătatea sau integritatea fizică sau psihică a victimei sunt în continuare periclitate.

Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie se formulează de victimă personal sau atunci când este cazul de reprezentantul său legal.

În conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 217/2003, în afară de victimă sau de reprezentantul său legal, mai au calitatea să formuleze cerere cu privire la emiterea ordinului de protecţie (în interesul victimei) şi procurorul, reprezentantul autorităţii sau structurii competente la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie sau reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.

Cererea pentru emiterea ordinului de protecţie este scutită de taxă de timbru, şi se judecă în Camera de Consiliu în regim de urgenţă, cu sau fără citarea părţilor, cu participarea obligatorie a procurorului.

În situaţii cu totul deosebite, instanţa poate emite ordinul în aceeaşi zi, chiar şi fără concluziile părţilor.

Menţionăm că în toate cazurile pronunţarea hotărârii poate fi amânată pentru maxim 24 de ore, motivarea ordinului fiind făcută în 48 de ore de la pronunţare.

Reţinând prevederile art. 29 din Legea nr. 217/2003, constatăm că ordinul de protecţie care caracter executoriu, instanţa putând hotărî ca executarea acestuia să se realizeze chiar şi fără somaţie şi chiar şi fără trecerea vreunui termen.

Pentru executarea sa, ordinul de protecţie va fi comunicat structurilor de poliţie de pe raza teritorială a locuinţelor victimei şi a agresorului, instituţiile susamintite având obligaţia să asigure îndeplinirea întocmai a dispozitivului sentinţei, încălcarea a oricăreia dintre măsurile stabilite de instanţă constituind infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond se poate declara recurs în termen de 3 zile de la pronunţare, dacă judecata s-a făcut cu citarea părţilor sau de la comunicare dacă judecata s-a făcut fără citarea părţilor. Declararea căii de atac nu suspendă de drept executarea ordinului, instanţa de recurs putând dispune suspendarea executării numai în cazul plăţii unei cauţiuni. Spre deosebire de acţiunea de fond, notăm că judecarea recursului se face întotdeauna cu citarea părţilor.

Nu trebuie omis nici că persoana împotriva căreia s-a emis un ordin de protecţie pe perioada maximă (adică pentru 6 luni) poate solicita revocarea acestuia sau înlocuirea măsurilor stabilite.

Conform art.34 din Legea nr. 217/2003, revocarea ordinului de protecţie se poate dispune, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

"a) agresorul a respectat interdictia sau obligatiile impuse;

 b) agresorul a urmat consiliere psihologica, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice alta forma de consiliere sau terapie care a fost stabilita in sarcina sa ori care i-a fost recomandata sau a respectat masurile de siguranta, daca asemenea masuri s-au luat potrivit legii;
 c) daca exista indicii temeinice ca agresorul nu mai prezinta un real pericol pentru victima violentei sau pentru familia acesteia."
Reţinem şi că judecarea cererii de revocare se soluţionează întotdeauna cu citarea părţilor, inclusiv a unităţii de poliţie care a pus în executare ordinul de protecţie şi că participarea procurorului este obligatorie.

Aşadar, raportându-ne la conţinutul şi finalitatea noţiunii de ordin de protecţie, dar şi la efectele sale în plan social, observăm că pe fundalul unor reglementări oarecum deficitare în materie, noua instituţie introdusă de Legea nr. 25/2012, act normativ modificator al Legii nr.217/2003 apare ca o intervenţie binevenită asupra legislaţiei în materia combaterii violenţei în familie. 

Preluată din sistemul anglo - saxon (unde o întâlnim sub binecunoscuta denumire de "restriction order") şi adaptată contextului socio-juridic local, instituţia ordinului de protecţie se dovedeşte a fi deosebit de eficientă în practică, atingându-şi cu uşurinţă scopul pentru care a fost instituită care îşi capătă expresia în asigurarea unui grad de protecţie ridicat pentru victimele violenţei în familie, asigurarea pentru acestea din urmă a unui grad sporit de confort fizic şi psihic, fapt ce generează o calitate sporită a vieţii şi nu în ultimul rând conştientizarea de către agresori a stării de pericol pe care aceştia o reprezintă cu posibilitatea de a-şi remedia comportamentul, starea de sănătate, etc.