În ciuda numeroaselor discuţii, polemici şi previziuni, iată că la 1 octombrie 2011, noul Cod Civil [1] a intrat totuşi în vigoare, cu “bunele” şi “relele” sale. Astfel, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009, modificată prin Legea nr. 71/2011 aduce schimbări în aproape toate domeniile dreptului privat, instituind noi reglementări care vor guverna raporturile de drept civil, dreptul familiei, drept comercial, etc.Prin abrogarea Legii nr. 4/1953 privind Codul familiei [2], noul Cod civil prevede modificări substanţiale asupra normelor de drept ce reglementează raporturile de familie. Se introduc noţiuni şi concepte noi, cum ar fi logodna sau Consiliul de familie, iar instituţiile deja consacrate capătă noi valenţe. Dintre acestea din urmă, cea care a trezit un interes considerabil, poate şi datorită impactului social semnificativ, este desfacerea căsătoriei.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, procedura divorţului era reglementată de art. 37 şi urm. Codul familiei, şi de art. 607 şi urm. Cod procedură civilă. Pe scurt, desfacerea căsătoriei se putea realiza: “prin acordul părţilor, la cererea ambilor soţi; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi (erau) grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai (era) posibilă; la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate (făcea) imposibilă continuarea căsătoriei” – art. 37 din Legea nr. 4/1953. Divorţul putea fi pronunţat din vina unuia dintre soţi sau din culpă comună (vina ambilor soţi).
Alături de soluţionarea cererii principale, aceea de desfacere a căsătoriei, instanţa investită se pronunţa şi asupra cererilor accesorii formulate, cu privire la nume, încredinţarea copiilor minori, stabilirea pensiei de întreţinere şi folosirea locuinţei. Divorţul putea fi constatat şi pe cale notarială sau administrativă, de către notarul public sau ofiţerul de stare civilă de la “locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor”, în situaţia în care, din căsătoria respectivă nu rezultaseră copii minori – art. 38 indice 1 din Legea nr. 4/1953.
Raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, observăm că în ceea ce priveşte cazurile de divorţ, aceasta reformulează situaţiile prevăzute de vechea reglementare şi pe care le-am enumerat mai sus, introducând însă şi un nou motiv. Astfel, art. 373 din Legea nr. 287/2009 reglementează o nouă situaţie care poate determina desfacerea căsătoriei, şi anume separaţia în fapt dintre cei doi soţi, separaţie care trebuie să fi durat cel puţin 2 ani.
Oprindu-ne asupra divorţului pe cale administrativă sau notarială, o noutate o reprezintă faptul că în lumina dispoziţiilor art. 375 al.(2) din Legea nr. 287/2009, această procedură va putea fi aplicată şi în situaţia în care din căsătorie au rezultat copii, cu condiţia ca soţii să se înţeleagă asupra tuturor celorlalte chestiuni accesorii (numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea împreună a autorităţii părinteşti, alegerea locuinţei copiilor după divorţ, maniera de exercitare a drepturilor de legături personale, contribuţiile fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională a copiilor).
În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească, noul Cod civil păstrează acelaşi registru ca şi vechea reglementare. Articolul 379 reiterează divorţul din culpa unuia dintre soţi sau din culpă comună.
Legiuitorul creează şi posibilitatea ca soţul nevinovat de producerea divorţului să solicite soţului vinovat despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin desfacerea căsătoriei. Astfel, art. 388 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil statuează: “Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.” Admiterea unei astfel de cereri este, bineînţeles, condiţionată de dovedirea acestui prejudiciu, prejudiciu care trebuie să fie cert şi să fi fost determinat de desfacerea căsătoriei.
Posibilitatea ca soţul nevinovat de desfacerea căsătoriei să primească despăgubiri de la soţul vinovat reprezintă probabil o măsură prin care legiuitorul doreşte să crească nivelul de conştientizare în plan social a importanţei instituţiei căsătoriei şi a divorţului.Riscul ca acest mijloc legal să se erijeze într-o modalitate de îmbogăţire fără just temei a vreunuia dintre soţi, poate fi evitat numai prin diligenţa şi rolul activ al instanţei investite cu soluţionarea cererii.
Mergând mai departe cu prezentarea efectelor divorţului în noua reglementare, observăm că la desfacerea căsătoriei soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei; în lipsa unui acord în acest sens, păstrarea numelui poate fi încuviinţată de instanţă, numai dacă există motive temeinice în interesul unuia dintre soţi sau în interesul superior al copilului.
Referitor la regimul matrimonial, constatăm că acesta încetează la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, cum în foarte multe cazuri, soţii pot fi despărţiţi în fapt de la o dată anterioară introducerii cererii de divorţ, legiuitorul a reglementat şi această situaţie. Conform art. 385 al. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, la cererea oricăruia dintre soţi sau a ambilor soţi, instanţa de judecată poate constata că regimul matrimonial a încetat la data separaţiei în fapt.
Cu privire la obligaţia de întreţinere între soţi, aceasta subzistă şi după desfacerea căsătoriei, dacă soţul divorţat se află “în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei”, sau dacă aceasta intervine “în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei” şi numai dacă această incapacitate este determinată de o circumstanţă în legătură cu căsătoria – art. 389 al. (2) din Legea nr. 287/2009 .
Constatăm că noua reglementare civilă, aduce modificări şi în acest domeniu. Dacă art. 41 al. (3) din Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei stabilea valoarea maximă a cuantumului pensiei de întreţinere la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil limitează valoarea acesteia la o pătrime din venitul net din muncă al soţului obligat.
Oprindu-ne asupra efectelor patrimoniale ale divorţului reglementat de noul Cod Civil, identificăm cea mai importantă noutate introdusă de Legea nr. 287/2009, şi anume, prestaţia compensatorie. La o privire de ansamblu, se poate aprecia că reglementarea instituţiei prestaţiei compensatorii a fost determinată, în mare, de acelaşi raţionament care a dus la instituirea despăgubirilor prevăzute de Art. 388 din Legea nr. 287/2009. Cu toate acestea, la o analiză mai aprofundată, observăm că cele două noţiuni sunt total diferite una de cealaltă, având trăsături distincte. Întrucât despre despăgubirile pe care le poate solicita soţul nevinovat de la soţul vinovat de desfacerea căsătoriei am mai vorbit, ne vom opri şi asupra instituţiei prestaţiei compensatorii.
Raportându-ne la dispoziţiile art. 390 şi urm. din Legea nr. 287/2009, observăm că independent de posibilitatea solicitării unor despăgubiri de la soţul vinovat, pentru prejudiciul suferit datorită desfacerii căsătoriei, “în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile” sale de viaţă.
Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 388 din noul Cod Civil (care vor fi acordate soţului nevinovat indiferent de calitatea pe care o are, reclamant sau pârât), de prestaţia compensatorie va beneficia doar soţul reclamant (în situaţia în care divorţul se pronunţă din vina soţului pârât).Pe de altă parte, pentru a se putea acorda o prestaţie compensatorie, căsătoria trebuie să fi durat cel puţin 20 de ani. Cu alte cuvinte, sfera de aplicabilitate a acestei noţiuni este mai redusă decât cea a despăgubirilor pentru desfacerea căsătoriei.O altă deosebire între cele două instituţii o reprezintă şi faptul că dacă solicitarea despăgubirilor pevăzute de art. 388 din Legea nr. 287/2009 nu exclude dreptul soţului nevinovat de a pretinde şi o pensie de întreţinere de la soţul vinovat – atunci când este cazul-, soţul care solicită prestaţie compensatorie nu mai poate cere şi pensie de întreţinere de la celălalt soţ.
Din punct de vedere procedural, prestaţia compensatorie nu poate fi cerută decât o dată cu desfacerea căsătoriei – art. 391 al. (1) din Legea nr. 287/2009. De plano, înţelegem că solicitarea unei prestaţii compensatorii nu poate fi făcută decât în cadrul cererii de divorţ, sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în caz contrar reclamantul fiind decăzut din acest drept.
Cu privire la forma prestaţiei compensatorii, dispoziţiile noului Cod civil stabilesc că aceasta poate fi reprezentată de o sumă de bani (globală sau o rentă viageră) sau se poate presta în natură (prin exercitarea uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului). În situaţia în care “mijloacele debitorului” şi “resursele creditorului” se modifică, instanţa de judecată poate modifica valoarea prestaţiei compensatorii. Cazurile legale în care acordarea prestaţiei compensatorii încetează sunt: decesul unuia dintre soţi, recăsătorirea soţului creditor, sau ori de câte ori acesta deţine resurse suficiente care să îi asigure “condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei” – art. 395 din Legea nr. 287/2009.
Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de Art. 388 din Legea nr. 287/2009, care au mai curând valoarea unei sancţiuni pecuniare aplicate soţului vinovat de desfacerea căsătoriei şi care au scopul de a acoperi exclusiv prejudiciul cauzat soţului nevinovat prin desfacerea căsătoriei, alături de valoarea sancţionatorie, prestaţia compensatorie capătă şi valenţele unui remediu juridic. Ea nu este condiţionată de dovedirea vreunui prejudiciu, iar finalitatea sa este de a asigura soţului divorţat nevinovat o viaţă cât mai apropiată de cea din timpul căsătoriei.
Revenind la celelalte efecte juridice ale divorţului, constatăm că şi în noua reglementare, instanţa care soluţionează divorţul se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii minori din căsătorie. Referitor la acest aspect, menţionăm că primează interesul superior al minorului. În lumina dispoziţiilor art. 397-403 din noul Cod Civil, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti, se observă că legiuitorul oferă o abordare inedită.
Se introduce conceptul de autoritate părintească iar regula generală este că aceasta se exercită în comun de ambii părinţi chiar şi ulterior desfacerii căsătoriei. Cu toate acestea, reţinând dispoziţiile art. 398 din Legea nr. 287/2009, “…dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăste ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.” Aşadar, observăm că dispare noţiunea de încredinţare a minorului ca urmare a divorţului, astfel cum aceasta era definită de vechea reglementare.
Totodată, prin sentinţa de divorţ, instanţa de judecată se va pronunţa şi asupra locuinţei minorului, care va fi la părintele cu care locuieşte “în mod statornic”, sau dacă până la desfacerea căsătoriei copilul a locuit cu ambii părinţi, la unul dintre ei (ţinând seama de interesul său superior).
În continuare, dispoziţiile art. 401 din Legea nr. 287/2009 reiterează atât dreptul părintelui separat de copilul său de a avea legături personale cu acesta cât şi posibilitatea sesizării instanţei de judecată cu o cerere în acest sens în situaţia în care există neînţelegeri.
În conformitate cu prevederile art. 402 şi art. 499 din Legea nr. 287/2009, prin sentinţa de divorţ, instanţa va stabili contribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Aceste obligaţii se vor executa în natură. Se păstrează şi posibilitatea stabilirii unei pensii de întreţinere în bani în favoarea minorului prin sentinţa de divorţ, în situaţia în care se probează că părintele nu îndeplineşte această obligaţie de bună voie. Valoarea pensiei de întreţinere va fi stabilită într-o sumă fixă sau într-o cotă procentuală de “până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii” – art. 529 al. (2) din Legea nr. 287/2009. Aşadar, Legea nr. 287/2009 reconfirmă prezumţia că părinţii onorează de bună voie cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Numai în situaţia în care se dovedeşte că părintele nu participă de bună voie la cheltuielile de mai sus, acesta poate fi contrâns de către instanţa de judecată, la plata unei pensii în bani.
Cu privire la aplicabilitatea în timp a noilor reglementări privitoare la divorţ, art. 6 din Legea nr. 287/2009 oferă răspunsul la această chestiune.Reţinând dispoziţiile textului de lege amintit mai sus, concluzionăm că noua reglementare va fi aplicată şi “efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din sarea şi capacitatea persoanelor din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere. (…) dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”Prin urmare, în materia cererilor de divorţ, stabilire pensie de întreţinere, încredinţare minor, stabilirea de legături personale, se vor judeca după legea nouă nu numai acţiunile introduse după data de 1 octombrie 2011 ci şi cele care se află deja pe rolul instanţelor şi care nu au fost soluţionate încă până la data de 1 octombrie 2011.
------------------------------------------------------------------------------
[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009, modificată prin Legea nr. 71/2011
[2] publicată în Buletinul Oficial nr. 1/4 ianuarie 1954
http://www.juridice.ro/168872/divortul-in-noul-cod-civil.html
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, procedura divorţului era reglementată de art. 37 şi urm. Codul familiei, şi de art. 607 şi urm. Cod procedură civilă. Pe scurt, desfacerea căsătoriei se putea realiza: “prin acordul părţilor, la cererea ambilor soţi; atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi (erau) grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai (era) posibilă; la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate (făcea) imposibilă continuarea căsătoriei” – art. 37 din Legea nr. 4/1953. Divorţul putea fi pronunţat din vina unuia dintre soţi sau din culpă comună (vina ambilor soţi).
Alături de soluţionarea cererii principale, aceea de desfacere a căsătoriei, instanţa investită se pronunţa şi asupra cererilor accesorii formulate, cu privire la nume, încredinţarea copiilor minori, stabilirea pensiei de întreţinere şi folosirea locuinţei. Divorţul putea fi constatat şi pe cale notarială sau administrativă, de către notarul public sau ofiţerul de stare civilă de la “locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor”, în situaţia în care, din căsătoria respectivă nu rezultaseră copii minori – art. 38 indice 1 din Legea nr. 4/1953.
Raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, observăm că în ceea ce priveşte cazurile de divorţ, aceasta reformulează situaţiile prevăzute de vechea reglementare şi pe care le-am enumerat mai sus, introducând însă şi un nou motiv. Astfel, art. 373 din Legea nr. 287/2009 reglementează o nouă situaţie care poate determina desfacerea căsătoriei, şi anume separaţia în fapt dintre cei doi soţi, separaţie care trebuie să fi durat cel puţin 2 ani.
Oprindu-ne asupra divorţului pe cale administrativă sau notarială, o noutate o reprezintă faptul că în lumina dispoziţiilor art. 375 al.(2) din Legea nr. 287/2009, această procedură va putea fi aplicată şi în situaţia în care din căsătorie au rezultat copii, cu condiţia ca soţii să se înţeleagă asupra tuturor celorlalte chestiuni accesorii (numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea împreună a autorităţii părinteşti, alegerea locuinţei copiilor după divorţ, maniera de exercitare a drepturilor de legături personale, contribuţiile fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională a copiilor).
În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei pe cale judecătorească, noul Cod civil păstrează acelaşi registru ca şi vechea reglementare. Articolul 379 reiterează divorţul din culpa unuia dintre soţi sau din culpă comună.
Legiuitorul creează şi posibilitatea ca soţul nevinovat de producerea divorţului să solicite soţului vinovat despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin desfacerea căsătoriei. Astfel, art. 388 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil statuează: “Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.” Admiterea unei astfel de cereri este, bineînţeles, condiţionată de dovedirea acestui prejudiciu, prejudiciu care trebuie să fie cert şi să fi fost determinat de desfacerea căsătoriei.
Posibilitatea ca soţul nevinovat de desfacerea căsătoriei să primească despăgubiri de la soţul vinovat reprezintă probabil o măsură prin care legiuitorul doreşte să crească nivelul de conştientizare în plan social a importanţei instituţiei căsătoriei şi a divorţului.Riscul ca acest mijloc legal să se erijeze într-o modalitate de îmbogăţire fără just temei a vreunuia dintre soţi, poate fi evitat numai prin diligenţa şi rolul activ al instanţei investite cu soluţionarea cererii.
Mergând mai departe cu prezentarea efectelor divorţului în noua reglementare, observăm că la desfacerea căsătoriei soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei; în lipsa unui acord în acest sens, păstrarea numelui poate fi încuviinţată de instanţă, numai dacă există motive temeinice în interesul unuia dintre soţi sau în interesul superior al copilului.
Referitor la regimul matrimonial, constatăm că acesta încetează la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, cum în foarte multe cazuri, soţii pot fi despărţiţi în fapt de la o dată anterioară introducerii cererii de divorţ, legiuitorul a reglementat şi această situaţie. Conform art. 385 al. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, la cererea oricăruia dintre soţi sau a ambilor soţi, instanţa de judecată poate constata că regimul matrimonial a încetat la data separaţiei în fapt.
Cu privire la obligaţia de întreţinere între soţi, aceasta subzistă şi după desfacerea căsătoriei, dacă soţul divorţat se află “în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei”, sau dacă aceasta intervine “în decurs de un an de la data desfacerii căsătoriei” şi numai dacă această incapacitate este determinată de o circumstanţă în legătură cu căsătoria – art. 389 al. (2) din Legea nr. 287/2009 .
Constatăm că noua reglementare civilă, aduce modificări şi în acest domeniu. Dacă art. 41 al. (3) din Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei stabilea valoarea maximă a cuantumului pensiei de întreţinere la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil limitează valoarea acesteia la o pătrime din venitul net din muncă al soţului obligat.
Oprindu-ne asupra efectelor patrimoniale ale divorţului reglementat de noul Cod Civil, identificăm cea mai importantă noutate introdusă de Legea nr. 287/2009, şi anume, prestaţia compensatorie. La o privire de ansamblu, se poate aprecia că reglementarea instituţiei prestaţiei compensatorii a fost determinată, în mare, de acelaşi raţionament care a dus la instituirea despăgubirilor prevăzute de Art. 388 din Legea nr. 287/2009. Cu toate acestea, la o analiză mai aprofundată, observăm că cele două noţiuni sunt total diferite una de cealaltă, având trăsături distincte. Întrucât despre despăgubirile pe care le poate solicita soţul nevinovat de la soţul vinovat de desfacerea căsătoriei am mai vorbit, ne vom opri şi asupra instituţiei prestaţiei compensatorii.
Raportându-ne la dispoziţiile art. 390 şi urm. din Legea nr. 287/2009, observăm că independent de posibilitatea solicitării unor despăgubiri de la soţul vinovat, pentru prejudiciul suferit datorită desfacerii căsătoriei, “în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile” sale de viaţă.
Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de dispoziţiile art. 388 din noul Cod Civil (care vor fi acordate soţului nevinovat indiferent de calitatea pe care o are, reclamant sau pârât), de prestaţia compensatorie va beneficia doar soţul reclamant (în situaţia în care divorţul se pronunţă din vina soţului pârât).Pe de altă parte, pentru a se putea acorda o prestaţie compensatorie, căsătoria trebuie să fi durat cel puţin 20 de ani. Cu alte cuvinte, sfera de aplicabilitate a acestei noţiuni este mai redusă decât cea a despăgubirilor pentru desfacerea căsătoriei.O altă deosebire între cele două instituţii o reprezintă şi faptul că dacă solicitarea despăgubirilor pevăzute de art. 388 din Legea nr. 287/2009 nu exclude dreptul soţului nevinovat de a pretinde şi o pensie de întreţinere de la soţul vinovat – atunci când este cazul-, soţul care solicită prestaţie compensatorie nu mai poate cere şi pensie de întreţinere de la celălalt soţ.
Din punct de vedere procedural, prestaţia compensatorie nu poate fi cerută decât o dată cu desfacerea căsătoriei – art. 391 al. (1) din Legea nr. 287/2009. De plano, înţelegem că solicitarea unei prestaţii compensatorii nu poate fi făcută decât în cadrul cererii de divorţ, sau cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în caz contrar reclamantul fiind decăzut din acest drept.
Cu privire la forma prestaţiei compensatorii, dispoziţiile noului Cod civil stabilesc că aceasta poate fi reprezentată de o sumă de bani (globală sau o rentă viageră) sau se poate presta în natură (prin exercitarea uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului). În situaţia în care “mijloacele debitorului” şi “resursele creditorului” se modifică, instanţa de judecată poate modifica valoarea prestaţiei compensatorii. Cazurile legale în care acordarea prestaţiei compensatorii încetează sunt: decesul unuia dintre soţi, recăsătorirea soţului creditor, sau ori de câte ori acesta deţine resurse suficiente care să îi asigure “condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei” – art. 395 din Legea nr. 287/2009.
Spre deosebire de despăgubirile prevăzute de Art. 388 din Legea nr. 287/2009, care au mai curând valoarea unei sancţiuni pecuniare aplicate soţului vinovat de desfacerea căsătoriei şi care au scopul de a acoperi exclusiv prejudiciul cauzat soţului nevinovat prin desfacerea căsătoriei, alături de valoarea sancţionatorie, prestaţia compensatorie capătă şi valenţele unui remediu juridic. Ea nu este condiţionată de dovedirea vreunui prejudiciu, iar finalitatea sa este de a asigura soţului divorţat nevinovat o viaţă cât mai apropiată de cea din timpul căsătoriei.
Revenind la celelalte efecte juridice ale divorţului, constatăm că şi în noua reglementare, instanţa care soluţionează divorţul se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii minori din căsătorie. Referitor la acest aspect, menţionăm că primează interesul superior al minorului. În lumina dispoziţiilor art. 397-403 din noul Cod Civil, în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti, se observă că legiuitorul oferă o abordare inedită.
Se introduce conceptul de autoritate părintească iar regula generală este că aceasta se exercită în comun de ambii părinţi chiar şi ulterior desfacerii căsătoriei. Cu toate acestea, reţinând dispoziţiile art. 398 din Legea nr. 287/2009, “…dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăste ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.” Aşadar, observăm că dispare noţiunea de încredinţare a minorului ca urmare a divorţului, astfel cum aceasta era definită de vechea reglementare.
Totodată, prin sentinţa de divorţ, instanţa de judecată se va pronunţa şi asupra locuinţei minorului, care va fi la părintele cu care locuieşte “în mod statornic”, sau dacă până la desfacerea căsătoriei copilul a locuit cu ambii părinţi, la unul dintre ei (ţinând seama de interesul său superior).
În continuare, dispoziţiile art. 401 din Legea nr. 287/2009 reiterează atât dreptul părintelui separat de copilul său de a avea legături personale cu acesta cât şi posibilitatea sesizării instanţei de judecată cu o cerere în acest sens în situaţia în care există neînţelegeri.
În conformitate cu prevederile art. 402 şi art. 499 din Legea nr. 287/2009, prin sentinţa de divorţ, instanţa va stabili contribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Aceste obligaţii se vor executa în natură. Se păstrează şi posibilitatea stabilirii unei pensii de întreţinere în bani în favoarea minorului prin sentinţa de divorţ, în situaţia în care se probează că părintele nu îndeplineşte această obligaţie de bună voie. Valoarea pensiei de întreţinere va fi stabilită într-o sumă fixă sau într-o cotă procentuală de “până la o pătrime din venitul lunar net al părintelui pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii” – art. 529 al. (2) din Legea nr. 287/2009. Aşadar, Legea nr. 287/2009 reconfirmă prezumţia că părinţii onorează de bună voie cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copilului. Numai în situaţia în care se dovedeşte că părintele nu participă de bună voie la cheltuielile de mai sus, acesta poate fi contrâns de către instanţa de judecată, la plata unei pensii în bani.
Cu privire la aplicabilitatea în timp a noilor reglementări privitoare la divorţ, art. 6 din Legea nr. 287/2009 oferă răspunsul la această chestiune.Reţinând dispoziţiile textului de lege amintit mai sus, concluzionăm că noua reglementare va fi aplicată şi “efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din sarea şi capacitatea persoanelor din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere. (…) dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”Prin urmare, în materia cererilor de divorţ, stabilire pensie de întreţinere, încredinţare minor, stabilirea de legături personale, se vor judeca după legea nouă nu numai acţiunile introduse după data de 1 octombrie 2011 ci şi cele care se află deja pe rolul instanţelor şi care nu au fost soluţionate încă până la data de 1 octombrie 2011.
------------------------------------------------------------------------------
[1] Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009, modificată prin Legea nr. 71/2011
[2] publicată în Buletinul Oficial nr. 1/4 ianuarie 1954
http://www.juridice.ro/168872/divortul-in-noul-cod-civil.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu