Reţinând numărul covârşitor de consumatori titlulari de credite bancare neperformante, Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite constituie cu siguranţă cel mai dezbătut act normativ al anului 2016.
Mult aşteptată de către unii, privită cu circumspecţie de către finanţişti, reîntoarsă de la promulgare pe considerentul unor neconcordanţe cu legea fundamentală, după ce a reuşit să treacă de "chinurile naşterii", Legea nr. 77/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 442 din 28.04.2016, urmând să intre în vigoare în termen de 15 zile de la data publicării.
Este de notorietate faptul că afluxul de credite bancare în franci elveţieni din ani 2007 - 2008 a produs consecinţe economice nefaste asupra situaţiei economice a unui număr foarte mare de titulari de credite bancare, în contextul deprecierii masive a monedei naţionale faţă de francul elveţian.
Această realitate nefericită, întâlnită nu doar în România ci şi în alte state europene, a pus forurile legiuitoare în situaţia de a găsi soluţii care, pe de o parte, să "salveze" consumatorii deveniţi insolvabili datorită imposibilităţii rambursării creditului dar care, în acelaşi timp, să evite producerea unui colaps bancar general - ceea ce ar genera consecinţe nefaste în plan economic.
Deşi o lungă perioadă de timp s-a vehiculat adoptarea unui act normativ care să oblige băncile la îngheţarea cursului bancar leu-franc (demers posibil în alte state, acceptat în anumite condiţii de Curtea Europeană de Justiţie, şi deci, acceptat şi de unele instanţe de judecată în plan intern), legiuitorul român a ajuns la concluzia că în România, labilitatea sistemului economico - financiar nu ar suporta o astfel de măsură, existând riscul generării unei crize financiare, pe fundalul unui faliment bancar generalizat.
Astfel, soluţia de compromis aleasă de legiuitor a constituit-o posibilitatea stingerii unui credit bancar neperformant prin cedarea bunului cu care s-a garantat creditul către banca/instituţia financiară nebancară creditoare.
Punctual, domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a căror valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al căror obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile art. 1 al.(4) al Legii nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate conform programului prima casă.
De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 ale actului normativ, reţinem că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.
Astfel, menţionăm că celelalte tipuri de credit bancar, negarantate ipotecar nu intră sub incidenţa legii.
O ultimă condiţie care trebuie îndeplinită de către consumatorul care doreşte să beneficieze de procedura dării în plată este ca acesta să nu fi fost condamant printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul în speţă.
Din perspectiva procedurii dării în plată în sine, constatăm că Legea nr. 77/2016 face distincţia între consumatorii care încă mai deţin în patrimoniu imobilul ipotecat şi care pot încheia acte translative de proprietate asupra acestuia şi consumatorii al căror imobil valorificat ca urmare a executării silite nu a acoperit valoarea datorată, executarea silită împotriva acestora continuând.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din lege, consumatorii titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat pot iniţia procedura dării în plată prin comunicarea unei notificări către banca creditoare, prin intermediul unui executor, avocat sau notar prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit.
Notificarea va cuprinde stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, la care reprezentantul creditoarei este invitat să se prezinte notarul public ales de debitor, în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care se va stinge orice datorie a împrumutatului privitoare la credit (inclusiv dobânzi, penalităţi, etc).
De menţionat că prima zi de convocare nu poate fi stabilită mai devreme de 30 de zile libere de la data emiterii convocării şi că toate costurile acestei proceduri, inclusiv cele notariale, avocaţiale, etc. vor fi în sarcina debitorului.
Efectul imediat al iniţierii procedurii menţionate îl constituie faptul că de la data comunicării notificării către creditor se va suspenda orice plată a debitorului către acesta şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară iniţiată împotriva debitorului.
Notificarea emisă în condiţiile art. 5 din lege poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării de către creditor, asupra condiţiilor de admisibilitate ale procedurii, cererea judecându-se în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
Hotărârea pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de creditor este atacabilă cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Reţinem că până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de către creditor, efectul suspensiv asupra tuturor plăţilor şi asupra tuturor procedurilor judiciare şi extrajudiciare iniţiate împotriva debitorului se menţine, consecinţa admiterii contestaţiei (în fond sau în apel) fiind reprezentată de repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Dacă în termen de 10 zile de la respingerea definitivă a contestaţiei creditorul nu se prezintă la notar conform celor menţionate în notificare, debitorul se poate adresa instanţei de judecată în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din convenţia de credit şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.
Competentă să judece o astfel de cerere este aceeaşi instanţă de la domiciliul consumatorului, hotărârea pronunţată de aceasta fiind atacabilă cu apel în termen de 7 zile de la comunicare.
O particularitate importantă a acţiunii în constatarea stingerii debitului o reprezintă faptul că aceasta este scutită de taxa de timbru, spre deosebire de contestaţia împotriva notificării de care poate dispune creditorul, care în lipsa unor precizări ale legiuitorului, se va timbra ca orice altă cerere neevaluabilă în bani.
După cum am menţionat, o categorie importantă o reprezintă consumatorii care la momentul intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 au pierdut proprietatea imobilului cu care au garantat creditul ca urmare a executării silite şi care încă mai sunt supuşi unor forme de executare, întrucât debitul nu a fost acoperit în integralitate.
Din perspectiva situaţiei susmenţionate, prezintă interes prevederile art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016 care statuează:
"(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului."
În lumina textului citat, conchidem că procedura dării în plată se va aplica şi acestei categorii de consumatori, cu scopul asigurării egalităţii de tratament şi nediscriminării faţă de consumatorii care au uzat de procedură până la declanşarea executării silite.
Astfel, un efect direct al procedurii dării în plată asupra acestei categorii de consumatori va fi reprezentat de încetarea oricărei forme de executare silită ca urmare a stingerii debitului, în ipoteza unei executării silite anterioare asupra imobilului ipotecat.
Este de notorietate faptul că afluxul de credite bancare în franci elveţieni din ani 2007 - 2008 a produs consecinţe economice nefaste asupra situaţiei economice a unui număr foarte mare de titulari de credite bancare, în contextul deprecierii masive a monedei naţionale faţă de francul elveţian.
Această realitate nefericită, întâlnită nu doar în România ci şi în alte state europene, a pus forurile legiuitoare în situaţia de a găsi soluţii care, pe de o parte, să "salveze" consumatorii deveniţi insolvabili datorită imposibilităţii rambursării creditului dar care, în acelaşi timp, să evite producerea unui colaps bancar general - ceea ce ar genera consecinţe nefaste în plan economic.
Deşi o lungă perioadă de timp s-a vehiculat adoptarea unui act normativ care să oblige băncile la îngheţarea cursului bancar leu-franc (demers posibil în alte state, acceptat în anumite condiţii de Curtea Europeană de Justiţie, şi deci, acceptat şi de unele instanţe de judecată în plan intern), legiuitorul român a ajuns la concluzia că în România, labilitatea sistemului economico - financiar nu ar suporta o astfel de măsură, existând riscul generării unei crize financiare, pe fundalul unui faliment bancar generalizat.
Astfel, soluţia de compromis aleasă de legiuitor a constituit-o posibilitatea stingerii unui credit bancar neperformant prin cedarea bunului cu care s-a garantat creditul către banca/instituţia financiară nebancară creditoare.
Punctual, domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a căror valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al căror obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile art. 1 al.(4) al Legii nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate conform programului prima casă.
De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 ale actului normativ, reţinem că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.
Astfel, menţionăm că celelalte tipuri de credit bancar, negarantate ipotecar nu intră sub incidenţa legii.
O ultimă condiţie care trebuie îndeplinită de către consumatorul care doreşte să beneficieze de procedura dării în plată este ca acesta să nu fi fost condamant printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul în speţă.
Din perspectiva procedurii dării în plată în sine, constatăm că Legea nr. 77/2016 face distincţia între consumatorii care încă mai deţin în patrimoniu imobilul ipotecat şi care pot încheia acte translative de proprietate asupra acestuia şi consumatorii al căror imobil valorificat ca urmare a executării silite nu a acoperit valoarea datorată, executarea silită împotriva acestora continuând.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 din lege, consumatorii titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat pot iniţia procedura dării în plată prin comunicarea unei notificări către banca creditoare, prin intermediul unui executor, avocat sau notar prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit.
Notificarea va cuprinde stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, la care reprezentantul creditoarei este invitat să se prezinte notarul public ales de debitor, în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care se va stinge orice datorie a împrumutatului privitoare la credit (inclusiv dobânzi, penalităţi, etc).
De menţionat că prima zi de convocare nu poate fi stabilită mai devreme de 30 de zile libere de la data emiterii convocării şi că toate costurile acestei proceduri, inclusiv cele notariale, avocaţiale, etc. vor fi în sarcina debitorului.
Efectul imediat al iniţierii procedurii menţionate îl constituie faptul că de la data comunicării notificării către creditor se va suspenda orice plată a debitorului către acesta şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară iniţiată împotriva debitorului.
Notificarea emisă în condiţiile art. 5 din lege poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării de către creditor, asupra condiţiilor de admisibilitate ale procedurii, cererea judecându-se în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
Hotărârea pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate de creditor este atacabilă cu apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Reţinem că până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de către creditor, efectul suspensiv asupra tuturor plăţilor şi asupra tuturor procedurilor judiciare şi extrajudiciare iniţiate împotriva debitorului se menţine, consecinţa admiterii contestaţiei (în fond sau în apel) fiind reprezentată de repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Dacă în termen de 10 zile de la respingerea definitivă a contestaţiei creditorul nu se prezintă la notar conform celor menţionate în notificare, debitorul se poate adresa instanţei de judecată în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din convenţia de credit şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor.
Competentă să judece o astfel de cerere este aceeaşi instanţă de la domiciliul consumatorului, hotărârea pronunţată de aceasta fiind atacabilă cu apel în termen de 7 zile de la comunicare.
O particularitate importantă a acţiunii în constatarea stingerii debitului o reprezintă faptul că aceasta este scutită de taxa de timbru, spre deosebire de contestaţia împotriva notificării de care poate dispune creditorul, care în lipsa unor precizări ale legiuitorului, se va timbra ca orice altă cerere neevaluabilă în bani.
După cum am menţionat, o categorie importantă o reprezintă consumatorii care la momentul intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 au pierdut proprietatea imobilului cu care au garantat creditul ca urmare a executării silite şi care încă mai sunt supuşi unor forme de executare, întrucât debitul nu a fost acoperit în integralitate.
Din perspectiva situaţiei susmenţionate, prezintă interes prevederile art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016 care statuează:
"(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului."
În lumina textului citat, conchidem că procedura dării în plată se va aplica şi acestei categorii de consumatori, cu scopul asigurării egalităţii de tratament şi nediscriminării faţă de consumatorii care au uzat de procedură până la declanşarea executării silite.
Astfel, un efect direct al procedurii dării în plată asupra acestei categorii de consumatori va fi reprezentat de încetarea oricărei forme de executare silită ca urmare a stingerii debitului, în ipoteza unei executării silite anterioare asupra imobilului ipotecat.
Prin prisma procedurii în sine, opinăm că aceasta are un curs sensibil diferit faţă de cea aplicabilă în situaţia în care imobilul subzistă în patrimoniul debitorului.
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, conchidem că etapa comunicării notificării către creditor de către debitorul interesat, proprietar al imobilului cu posibilitatea contestării acesteia de către creditor, are caracter obligatoriu şi imperativ.
Prin urmare, o acţiune în vederea constatării stingerii debitului şi transferului dreptului de proprietare introdusă de către debitorul proprietar al imobilului ipotecat, fără ca acesta să parcurgă etapa notificării, va fi respinsă de plano, ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, reţinând faptul că finalitatea acestei proceduri prealabile o constituie comunicarea intenţiei de cedare a imobilului către debitor, se pune întrebarea dacă debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat ca urmare a executării silite, dar care sunt încă supuşi unor forme de executare sunt sau nu obligaţi să parcurgă etapa notificării băncii.
Pornind de la raţionamentul că scopul unei astfel de notificări o reprezintă comunicarea creditorului intenţiei debitorului de a-i ceda bunul cu finalitatea stingerii creanţei, opinăm că în cazul celor care au pierdut deja proprietatea bunului, o astfel de notificare nu mai are nicio justificare , atât timp cât ei nu mai pot dispune asupra bunului respectiv.
Reţinând acest aspect, cât şi formularea utilizată de legiuitor la art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, conchidem că în ipoteza expusă, cererea în vederea constatării stingerii debitului este admisibilă, fără îndeplinirea vreunei proceduri prealabile.
Cu toate acestea, pentru a evita respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă, recomandăm celor interesaţi, ca până la cristalizarea unei practici a instanţelor de judecată, anterior sesizării instanţei, să solicite creditorului aplicarea prevederilor art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, cu respectarea termenelor regăsite la art.5 din acelaşi act normativ.
Referitor la aplicarea în timp a Legii nr.77/2016, conform celor statuate de legiuitor, menţionăm actul normativ se va aplica atât contractelor aflate în derulare la momentul intervenirii legii cât şi celor încheiate ulterior.
Deşi se vehiculează o invocare în masă a neconstituţionalităţii prevederii menţionate, pornindu-se probabil de la considerentul că un act normativ nu poate retroactiva, opinăm că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 contractelor în derulare constituie o măsură care respectă principiile constituţionale.
Dimpotrivă, o eventuală neaplicare a actului normativ contractelor în curs de derulare, ar lipsi practic de conţinut legea dării în plată.
http://www.juridice.ro/442867/scurte-consideratii-asupra-legii-darii-in-plata.html
Astfel, din interpretarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 77/2016, conchidem că etapa comunicării notificării către creditor de către debitorul interesat, proprietar al imobilului cu posibilitatea contestării acesteia de către creditor, are caracter obligatoriu şi imperativ.
Prin urmare, o acţiune în vederea constatării stingerii debitului şi transferului dreptului de proprietare introdusă de către debitorul proprietar al imobilului ipotecat, fără ca acesta să parcurgă etapa notificării, va fi respinsă de plano, ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, reţinând faptul că finalitatea acestei proceduri prealabile o constituie comunicarea intenţiei de cedare a imobilului către debitor, se pune întrebarea dacă debitorii care au pierdut proprietatea imobilului ipotecat ca urmare a executării silite, dar care sunt încă supuşi unor forme de executare sunt sau nu obligaţi să parcurgă etapa notificării băncii.
Pornind de la raţionamentul că scopul unei astfel de notificări o reprezintă comunicarea creditorului intenţiei debitorului de a-i ceda bunul cu finalitatea stingerii creanţei, opinăm că în cazul celor care au pierdut deja proprietatea bunului, o astfel de notificare nu mai are nicio justificare , atât timp cât ei nu mai pot dispune asupra bunului respectiv.
Reţinând acest aspect, cât şi formularea utilizată de legiuitor la art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, conchidem că în ipoteza expusă, cererea în vederea constatării stingerii debitului este admisibilă, fără îndeplinirea vreunei proceduri prealabile.
Cu toate acestea, pentru a evita respingerea unei astfel de acţiuni ca inadmisibilă, recomandăm celor interesaţi, ca până la cristalizarea unei practici a instanţelor de judecată, anterior sesizării instanţei, să solicite creditorului aplicarea prevederilor art.8 al.(5) din Legea nr. 77/2016, cu respectarea termenelor regăsite la art.5 din acelaşi act normativ.
Referitor la aplicarea în timp a Legii nr.77/2016, conform celor statuate de legiuitor, menţionăm actul normativ se va aplica atât contractelor aflate în derulare la momentul intervenirii legii cât şi celor încheiate ulterior.
Deşi se vehiculează o invocare în masă a neconstituţionalităţii prevederii menţionate, pornindu-se probabil de la considerentul că un act normativ nu poate retroactiva, opinăm că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 77/2016 contractelor în derulare constituie o măsură care respectă principiile constituţionale.
Dimpotrivă, o eventuală neaplicare a actului normativ contractelor în curs de derulare, ar lipsi practic de conţinut legea dării în plată.
http://www.juridice.ro/442867/scurte-consideratii-asupra-legii-darii-in-plata.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu