Dintre modificările cele mai importante introduse de Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă [1], aspectele care au vizat procedura executării silite au avut şi încă mai au un impact deosebit în domeniu, cu consecinţa generării unui aflux considerabil de opinii juridice şi interpretări.
Din această perspectivă, o dată intrat în vigoare actul normativ susmenţionat, un efect deloc de neglijat al acestuia l-a reprezentat şi faptul că executarea silită urma a se face după noi reguli, reguli care şi-au pus direct amprenta asupra situaţiei justiţiabililor şi a activităţii executorilor judecătoreşti.
Astfel, dacă vechiul Codul de Procedură Civilă condiţiona de principiu legalitatea executării silite de investirea cu formulă executorie a titlului executoriu, începând cu februarie 2013 - data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă -, legiuitorul a renunţat la această instituţie, păstrându-se exclusiv procedura de încuviinţare a executării silite atribuită în sarcina instanţelor de judecată. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014 s-a reintrodus obligativitatea investirii cu formulă executorie a titlurilor executorii altele decât sentinţele judecătoreşti, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind dată în competenţa executorilor judecătoreşti din raza curţii de apel unde se află imobilul, domiciliul/ sediul debitorului sau unde urmează a se face executarea.
Astfel, dacă vechiul Codul de Procedură Civilă condiţiona de principiu legalitatea executării silite de investirea cu formulă executorie a titlului executoriu, începând cu februarie 2013 - data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă -, legiuitorul a renunţat la această instituţie, păstrându-se exclusiv procedura de încuviinţare a executării silite atribuită în sarcina instanţelor de judecată. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014 s-a reintrodus obligativitatea investirii cu formulă executorie a titlurilor executorii altele decât sentinţele judecătoreşti, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind dată în competenţa executorilor judecătoreşti din raza curţii de apel unde se află imobilul, domiciliul/ sediul debitorului sau unde urmează a se face executarea.
În altă ordine de idei, în lumina Noului Cod de Procedură Civilă, reglementarea activităţii de executare silită cunoaşte două etape notabile şi anume perioada 15 februarie 2013-18 octombrie 2014 (de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat până la modificarea sa prin Legea nr. 138/2014) interval în care niciun titlu executoriu nu a mai fost supus investirii cu formulă executorie ci doar încuviinţării de către instanţa de de executare şi perioada ulterioară datei de 18 octombire 2014, când s-a practicat investirea cu formulă executorie exclusiv a titlurilor executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, procedura de încuviinţare a executării acestora fiind dată în sarcina executorilor judecătoreşti.
Este de netăgăduit că din perspectiva predictibilităţii activităţii de executare silită şi a efectelor acesteia, excesul de reglementări intervenit într-o perioadă mai scurtă de doi ani de la data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă a generat o vădită dereglementare a instituţiei executării silite, cu consecinţa apariţiei a numeroase deficienţe de legalitate în dosarele de executare.
Astfel, s-au creat premisele invocării unui val însemnat de excepţii de neconstituţionalitate privitoare la textele de lege care reglementează instituţia executării silite, justificate cel puţin principial prin faptul că excesul de reglementare în materie pune sub semnul întrebării însăşi garantarea dreptului la un proces echitabil, garanţie care, conform art. 6 C.P.C. se naşte în faza litigioasă şi se întinde şi în etapa executării silite.
Acesta este contextul în care la data de 17.12.2015 Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 895/2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 84/04.02.2016) prin care art.666 C.P.C. (textul de lege care acorda activitatea de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti) a fost declarat neconstituţional.
În urma constatării neconstituţionalităţii art. 666 C.P.C., s-a procedat la armonizarea conţinutului acestuia cu prevederile constituţionale, la data de 04.02.2016, fiind publicată în Monitorul Oficial O.U.G.nr.1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe [2].
Este de netăgăduit că din perspectiva predictibilităţii activităţii de executare silită şi a efectelor acesteia, excesul de reglementări intervenit într-o perioadă mai scurtă de doi ani de la data intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă a generat o vădită dereglementare a instituţiei executării silite, cu consecinţa apariţiei a numeroase deficienţe de legalitate în dosarele de executare.
Astfel, s-au creat premisele invocării unui val însemnat de excepţii de neconstituţionalitate privitoare la textele de lege care reglementează instituţia executării silite, justificate cel puţin principial prin faptul că excesul de reglementare în materie pune sub semnul întrebării însăşi garantarea dreptului la un proces echitabil, garanţie care, conform art. 6 C.P.C. se naşte în faza litigioasă şi se întinde şi în etapa executării silite.
Acesta este contextul în care la data de 17.12.2015 Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 895/2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 84/04.02.2016) prin care art.666 C.P.C. (textul de lege care acorda activitatea de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti) a fost declarat neconstituţional.
În urma constatării neconstituţionalităţii art. 666 C.P.C., s-a procedat la armonizarea conţinutului acestuia cu prevederile constituţionale, la data de 04.02.2016, fiind publicată în Monitorul Oficial O.U.G.nr.1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe [2].
Astfel, o a treia etapă de interes în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de executare silită în lumina Noului Cod de Procedură Civilă se naşte începând cu data de 17.12.2015, moment de la care dispoziţiile art.666 C.P.C.au fost iniţial suspendate (conform considerentelor Deciziei nr. 895/2015, până la publicarea în Monitorul Oficial a unei noi soluţii legislative, activitatea de încuviinţare a executării silite fiind atribuită de către însăşi Curtea Constituţională instanţelor de executare) şi ulterior modificate prin O.U.G.nr.1/2016.
Analizând implicaţiile Deciziei nr. 895/2015, constatăm că nu putem disocia o discuţie privitoare la efectele acesteia, fără a avea o imagine clară asupra obiectului excepţiei de neconstituţionalitate formulată.
Prin prisma obiectului cu care a fost sesizată Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei sus menţionate, reţinem că acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 641 şi respectiv art. 666 C.P.C, în varianta în vigoare la data de 11.05.2015, dată la care s-a procedat la sesizarea Curţii[3] cu cererea în speţă.
Analizând implicaţiile Deciziei nr. 895/2015, constatăm că nu putem disocia o discuţie privitoare la efectele acesteia, fără a avea o imagine clară asupra obiectului excepţiei de neconstituţionalitate formulată.
Prin prisma obiectului cu care a fost sesizată Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei sus menţionate, reţinem că acesta este reprezentat de dispoziţiile art. 641 şi respectiv art. 666 C.P.C, în varianta în vigoare la data de 11.05.2015, dată la care s-a procedat la sesizarea Curţii[3] cu cererea în speţă.
Întrucât conţinutul art. 641 C.P.C. a fost confirmat ca fiind constituţional, din perspectiva prezentei lucrări, prezintă interes prevederile art. 666 C.P.C., text legal cu privire la care excepţia invocată şi-a atins finalitatea, acesta fiind declarat neconstituţional.
Aşadar, dispoziţiile art. 666 C.P.C. în varianta în vigoare la data sesizării Curţii statuau:
Aşadar, dispoziţiile art. 666 C.P.C. în varianta în vigoare la data sesizării Curţii statuau:
„(1) Cererea de executare silită se soluţionează în maximum 3 zile de la înregistrarea ei.
(2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.
(3) Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 656 alin.(1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.
(4) Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.
(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege.
(6) Încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare”.
(2) Executorul judecătoresc se pronunţă asupra încuviinţării executării silite, prin încheiere, fără citarea părţilor. Motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunţare.
(3) Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor prevăzute la art. 656 alin.(1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma, atunci când aceasta este determinată sau determinabilă, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, şi modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta.
(4) Încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc competent să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate.
(5) Executorul judecătoresc va respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:
1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;
2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;
3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu este învestit cu formulă executorie;
4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;
5. debitorul se bucură de imunitate de executare;
6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot duce la îndeplinire prin executare silită;
7. există alte impedimente prevăzute de lege.
(6) Încheierea prin care s-a dispus încuviinţarea executării silite poate fi supusă controlului instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile legii. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare, la instanţa de executare”.
Prin raportare la conţinutul art. 666 C.P.C. în varianta sancţionată de Curtea Constituţională, constatăm că ceea a trimis textul de lege pe masa Curţii Constituţionale, o constituie faptul că prin atribuirea activităţii de încuviinţare a executării silite în sarcina executorilor judecătoreşti, legiuitorul a conferit acestora din urmă prerogative care vizează însăşi înfăptuirea actului de justiţie.
De altfel, încă de la data intervenirii Legii nr. 138/2014, s-au "ridicat" multe voci, mai mult sau mai puţin avizate care au susţinut în repetate rânduri că acordarea de atribuţii sporite executorilor judecătoreşti, atribuţii referitoare inclusiv la controlul legalităţii titlului executoriu dedus executării silite (precum încuviinţarea executării) pun sub semnul întrebării legalitatea şi corectitudinea întregului proces de executare silită.
Din perspectiva art. 6 C.P.C., în pronunţarea Deciziei nr.895/2015, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la un proces echitabil, soluţionat în termen rezonabil de o instanţă imparţială se extinde şi în faza de executare silită, aceasta din urmă reprezentând o a doua etapă a procesului civil în sine.
În altă ordine de idei, instanţa investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate sesizează în mod corect faptul că garanţiile impuse de art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului se extind şi în sfera executării silite, o interpretare a art. 6 "referindu-se exclusiv la accesul în justiţie şi la desfăşurarea procedurilor" - cu excluderea etapei de executare silită - conducând "la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept", etapa de executare silită fiind privită ca "parte integrantă a unui proces" [4].
Acestea fiind zise, este indiscutabil faptul că posibilitatea executorului judecătoresc (organ a cărui imparţialitate este incertă atât timp cât este sesizat de către creditor) de a interveni în faza executării silite prin încuviinţarea executării constituie o ingerinţă asupra înfăptuirii actului de justiţie şi, sine die, asupra dreptului la un proces echitabil.
În lumina acestui raţionament, prerogativa executorului judecătoresc, agent aflat la dispoziţia creditorului, de a se pronunţa asupra legalităţii titlului executoriu constituie nu numai un demers inechitabil ci echivalează cu atributul "jurisdicţio et imperium", situaţie inacceptabilă, atât timp cât "puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/ a da hotărâri cu putere de executare silită" [5] aparţine exclusiv judecătorului.
Pornind de la premisa că activitatea executorului este limitată exclusiv la efectuarea de acte de executare şi că înfăptuirea justiţiei nu poate fi "delegată" executorului judecătoresc, Curtea a apreciat că prerogativa de a încuviinţa executarea silită acordată executorului contravine prevederilor art.21 alin.(3) şi art.124 din Constituţie, fiind eludat dreptul la un proces echitabil sub aspectul indepentenţei şi imparţialităţii autorităţii în speţă.
Astfel, dispoziţiile art. 666 C.P.C.în vigoare la data sesizării Curţii au fost declarate neconstituţionale.
Reţinând importanţa instituţiei executării silite, alături de numărul covârşitor de dosare aflate în curs de executare silită, consecinţele declarării ca neconstituţional a art. 666 C.P.C. necesită o analiză aparte.
De altfel, încă de la data intervenirii Legii nr. 138/2014, s-au "ridicat" multe voci, mai mult sau mai puţin avizate care au susţinut în repetate rânduri că acordarea de atribuţii sporite executorilor judecătoreşti, atribuţii referitoare inclusiv la controlul legalităţii titlului executoriu dedus executării silite (precum încuviinţarea executării) pun sub semnul întrebării legalitatea şi corectitudinea întregului proces de executare silită.
Din perspectiva art. 6 C.P.C., în pronunţarea Deciziei nr.895/2015, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la un proces echitabil, soluţionat în termen rezonabil de o instanţă imparţială se extinde şi în faza de executare silită, aceasta din urmă reprezentând o a doua etapă a procesului civil în sine.
În altă ordine de idei, instanţa investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate sesizează în mod corect faptul că garanţiile impuse de art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului se extind şi în sfera executării silite, o interpretare a art. 6 "referindu-se exclusiv la accesul în justiţie şi la desfăşurarea procedurilor" - cu excluderea etapei de executare silită - conducând "la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept", etapa de executare silită fiind privită ca "parte integrantă a unui proces" [4].
Acestea fiind zise, este indiscutabil faptul că posibilitatea executorului judecătoresc (organ a cărui imparţialitate este incertă atât timp cât este sesizat de către creditor) de a interveni în faza executării silite prin încuviinţarea executării constituie o ingerinţă asupra înfăptuirii actului de justiţie şi, sine die, asupra dreptului la un proces echitabil.
În lumina acestui raţionament, prerogativa executorului judecătoresc, agent aflat la dispoziţia creditorului, de a se pronunţa asupra legalităţii titlului executoriu constituie nu numai un demers inechitabil ci echivalează cu atributul "jurisdicţio et imperium", situaţie inacceptabilă, atât timp cât "puterea de a „spune” dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/ a da hotărâri cu putere de executare silită" [5] aparţine exclusiv judecătorului.
Pornind de la premisa că activitatea executorului este limitată exclusiv la efectuarea de acte de executare şi că înfăptuirea justiţiei nu poate fi "delegată" executorului judecătoresc, Curtea a apreciat că prerogativa de a încuviinţa executarea silită acordată executorului contravine prevederilor art.21 alin.(3) şi art.124 din Constituţie, fiind eludat dreptul la un proces echitabil sub aspectul indepentenţei şi imparţialităţii autorităţii în speţă.
Astfel, dispoziţiile art. 666 C.P.C.în vigoare la data sesizării Curţii au fost declarate neconstituţionale.
Reţinând importanţa instituţiei executării silite, alături de numărul covârşitor de dosare aflate în curs de executare silită, consecinţele declarării ca neconstituţional a art. 666 C.P.C. necesită o analiză aparte.
Referitor la efectele deciziilor de neconstituţionalitate, constatăm că acestea îşi găsesc reglementarea în conţinutul art. 31 din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 147 din Constituţie, texte legale care consfinţesc caracterul obligatoriu ex nunc al deciziei, alături de faptul că dispoziţia declarată neconstituţională încetează să mai producă efecte juridice în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Raportându-ne la reglementările citate, constatăm că efectele oricărei decizii de neconstituţionalitate şi pe cale de consecinţă şi ale Deciziei nr. 895/2015 sunt guvernate de două principii fundamentale:
- neretroactivitatea acestor decizii;
- caracterul obligatoriu al acestora.
În lumina dispoziţiilor regăsite în Legea nr. 47/1992 şi în Constituţie, reţinem că până la declararea sa neconstituţională, art. 666 C.P.C. a beneficiat de prezumţie de constituţionalitate, producând efecte depline, astfel că orice executare silită efectuată sub imperiul acestuia este legală.
Cu scopul de a stabili implicaţiile neretroactivităţii Deciziei nr.895/2015, se impune a se realiza distincţia între facta pendentia (situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare) şi facta praeterita (situaţii juridice care comportă caracter definitiv, nefiind contestate).
În lumina dispoziţiilor regăsite în Legea nr. 47/1992 şi în Constituţie, reţinem că până la declararea sa neconstituţională, art. 666 C.P.C. a beneficiat de prezumţie de constituţionalitate, producând efecte depline, astfel că orice executare silită efectuată sub imperiul acestuia este legală.
Cu scopul de a stabili implicaţiile neretroactivităţii Deciziei nr.895/2015, se impune a se realiza distincţia între facta pendentia (situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare) şi facta praeterita (situaţii juridice care comportă caracter definitiv, nefiind contestate).
Pentru a uşura interpretarea Deciziei nr. 895/2015 şi reţinând şi particularităţile instituţiei executării silite, în considerentele acesteia, Curtea Constituţională statuează expres că decizia nu se va aplica în privinţa procedurilor de executare silită încuviinţate până la data publicării sale, "aplicându-se, în schimb, în privinţa contestaţiilor la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite date de executorul judecătoresc aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data publicării prezentei decizii, precum şi în cele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data sus menţionată".
Prima categorie menţionată mai sus (proceduri de executare silită încuviinţate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi cu privire la care nu au fost formulate contestaţii la executare) constituie, aşadar, facta praeterita, ilustrând situaţii juridice cu caracter definitiv, necontestate şi care se bucură de efecte juridice depline.
Cea de-a doua categorie este reprezentată de dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei, situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare, care nu comportă caracter definitiv, constituind facta pendentia.
În ipoteza expusă, prin raportare la însăşi natura excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta este definită de Legea nr. 47/1992 şi de Constituţie, lipsa unor efecte consumate şi cu caracter definitiv în speţele în curs de soluţionare reclamă aplicarea deciziei.
În atare situaţii, trebuie remarcat faptul că decizia nu este incidentă în toate contestaţiile la executare, ci exclusiv în cele în care a fost contestată încheierea de încuviinţare a executării silite.
Per a contrario, reţinem că în contestaţiile la executare care vizează alte acte de executare (somaţii, încheieri pentru stabilirea cheltuielilor, publicaţii de vânzare), Decizia nr. 895/2015 nu produce efecte.
Prin prisma aplicării legii civile în timp, categoria menţionată (dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei ) constituie o reală excepţie de la regula prezumţiei de constituţionalitate a unui act normativ în vigoare. Această situaţie particulară prezintă importanţă sub aspectul efectelor art. 666 C.P.C. asupra unor astfel de dosare de executare. Astfel, deşi constituţional la data iniţierii executării silite în dosarele în speţă şi bucurându-se de toate efectele ce decurg din prezumţia de constituţionalitate, art. 666 C.P.C. va înceta să mai producă orice efect asupra acestora, o dată declarat neconstituţional.
Reţinând aceste aspecte, constatăm că ipoteza expusă echivalează şi cu o situaţie excepţională în care decizia de neconstituţionalitate produce efecte retroactive, efecte generate de însăşi particularităţile procedurii de executare silită.
Cea de-a treia categorie se regăseşte în sfera dosarelor de executare în care au fost formulate contestaţii la executare şi în care a fost invocată excepţia până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Din această perspectivă, prezintă interes cauzele care au fost deja soluţionate definitiv la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, dar în care părţile au invocat excepţia în speţă.
Deşi în cauzele menţionate vorbim de situaţii juridice definitive, fiind epuizate căile ordinare de atac, caracterul de facta pendentia al acestora este conferit de dispoziţiile art. 509 C.P.C.care stabileşte ca motiv de revizuire a unei hotărâri definitive "pronunţarea de către Curtea Constituţională asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată în cauză".
Acest instrument juridic pus la îndemână de către legiuitor justiţiabililor are menirea de a respecta însăşi finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate, aceea de a profita în primul rând celui care a invocat-o, faţă de care, în pofida caracterului definitiv al hotărârii, efectele juridice nu sunt epuizate.
Aşadar, cel care a invocat o excepţie de neconstituţionalite cu privire la art. 666 C.P.C, dosarul de trimitere fiind soluţionat definitiv anterior soluţionării deciziei de neconstituţionalite, are la îndemână exercitarea căii de atac a revizuirii.
Dimpotrivă, asupra contestaţiilor la executare care au fost soluţionate definitiv anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi în care excepţia nu a fost invocată, Decizia nr.895/2015 nu va avea niciun efect, întrucât o decizie de neconstituţionalitate nu poate constitui temei de drept, ut singuli.
În practica instanţelor de judecată, intervenirea Deciziei nr. 895/2015 a căpătat valenţele unui adevărat instrument juridic prin care debitorul subiect la executării silite poate anula executarea silită pornită împotriva sa.
Astfel, aceasta a generat şi încă mai generează o serie de sentinţe favorabile celor susmenţionaţi, sentinţe prin care au fost admise contestaţiile la executare formulate, cu consecinţa anulării unui număr semnificativ de executări silite.
Totodată, în dosarele soluţionate definitiv în care a fost invocată această excepţie, Decizia nr.895/2015 a deschis calea exercitării de către debitori a căii extraordinare de atac a revizuirii.
Acestea fiind zise, este acceptat în unanimitate că cel mai important efect al Deciziei nr. 895/2015 îl constituie reatribuirea procedurii de încuviinţare a executării silite instanţei de executare, aceasta fiind, într-adevăr, singura entitate în măsură să se pronunţe asupra legalităţii titlului executoriu dedus executării şi în măsură să garanteze legalitatea şi corectitudinea desfăşurării executării silite.
[1] Noul Cod Civil;
[2] O.U.G.nr.1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.85/04.02.2016 a conferit o formă constituţională art. 666 C.P.C., modificând şi alte prevederi conexe din Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă;
[3] Curtea Constituţională a României;
[4] Hotărârea CEDO din 19 martie 1997 pronunţată în cauza HORNSBY versus GRECIA;
[5]Decizia C.C.R. nr.96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996
http://www.juridice.ro/442600/implicatiile-deciziei-ccr-nr-8952015-asupra-procedurilor-de-executare-silita.html
Prima categorie menţionată mai sus (proceduri de executare silită încuviinţate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi cu privire la care nu au fost formulate contestaţii la executare) constituie, aşadar, facta praeterita, ilustrând situaţii juridice cu caracter definitiv, necontestate şi care se bucură de efecte juridice depline.
Cea de-a doua categorie este reprezentată de dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei, situaţii juridice care sunt în curs de soluţionare, care nu comportă caracter definitiv, constituind facta pendentia.
În ipoteza expusă, prin raportare la însăşi natura excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum aceasta este definită de Legea nr. 47/1992 şi de Constituţie, lipsa unor efecte consumate şi cu caracter definitiv în speţele în curs de soluţionare reclamă aplicarea deciziei.
În atare situaţii, trebuie remarcat faptul că decizia nu este incidentă în toate contestaţiile la executare, ci exclusiv în cele în care a fost contestată încheierea de încuviinţare a executării silite.
Per a contrario, reţinem că în contestaţiile la executare care vizează alte acte de executare (somaţii, încheieri pentru stabilirea cheltuielilor, publicaţii de vânzare), Decizia nr. 895/2015 nu produce efecte.
Prin prisma aplicării legii civile în timp, categoria menţionată (dosarele de executare în care au fost formulate contestaţii la executare împotriva încheierilor de încuviinţare a executării silite aflate pe rolul instanţelor la data publicării deciziei ) constituie o reală excepţie de la regula prezumţiei de constituţionalitate a unui act normativ în vigoare. Această situaţie particulară prezintă importanţă sub aspectul efectelor art. 666 C.P.C. asupra unor astfel de dosare de executare. Astfel, deşi constituţional la data iniţierii executării silite în dosarele în speţă şi bucurându-se de toate efectele ce decurg din prezumţia de constituţionalitate, art. 666 C.P.C. va înceta să mai producă orice efect asupra acestora, o dată declarat neconstituţional.
Reţinând aceste aspecte, constatăm că ipoteza expusă echivalează şi cu o situaţie excepţională în care decizia de neconstituţionalitate produce efecte retroactive, efecte generate de însăşi particularităţile procedurii de executare silită.
Cea de-a treia categorie se regăseşte în sfera dosarelor de executare în care au fost formulate contestaţii la executare şi în care a fost invocată excepţia până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial.
Din această perspectivă, prezintă interes cauzele care au fost deja soluţionate definitiv la data publicării deciziei de neconstituţionalitate, dar în care părţile au invocat excepţia în speţă.
Deşi în cauzele menţionate vorbim de situaţii juridice definitive, fiind epuizate căile ordinare de atac, caracterul de facta pendentia al acestora este conferit de dispoziţiile art. 509 C.P.C.care stabileşte ca motiv de revizuire a unei hotărâri definitive "pronunţarea de către Curtea Constituţională asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată în cauză".
Acest instrument juridic pus la îndemână de către legiuitor justiţiabililor are menirea de a respecta însăşi finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate, aceea de a profita în primul rând celui care a invocat-o, faţă de care, în pofida caracterului definitiv al hotărârii, efectele juridice nu sunt epuizate.
Aşadar, cel care a invocat o excepţie de neconstituţionalite cu privire la art. 666 C.P.C, dosarul de trimitere fiind soluţionat definitiv anterior soluţionării deciziei de neconstituţionalite, are la îndemână exercitarea căii de atac a revizuirii.
Dimpotrivă, asupra contestaţiilor la executare care au fost soluţionate definitiv anterior soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate şi în care excepţia nu a fost invocată, Decizia nr.895/2015 nu va avea niciun efect, întrucât o decizie de neconstituţionalitate nu poate constitui temei de drept, ut singuli.
În practica instanţelor de judecată, intervenirea Deciziei nr. 895/2015 a căpătat valenţele unui adevărat instrument juridic prin care debitorul subiect la executării silite poate anula executarea silită pornită împotriva sa.
Astfel, aceasta a generat şi încă mai generează o serie de sentinţe favorabile celor susmenţionaţi, sentinţe prin care au fost admise contestaţiile la executare formulate, cu consecinţa anulării unui număr semnificativ de executări silite.
Totodată, în dosarele soluţionate definitiv în care a fost invocată această excepţie, Decizia nr.895/2015 a deschis calea exercitării de către debitori a căii extraordinare de atac a revizuirii.
Acestea fiind zise, este acceptat în unanimitate că cel mai important efect al Deciziei nr. 895/2015 îl constituie reatribuirea procedurii de încuviinţare a executării silite instanţei de executare, aceasta fiind, într-adevăr, singura entitate în măsură să se pronunţe asupra legalităţii titlului executoriu dedus executării şi în măsură să garanteze legalitatea şi corectitudinea desfăşurării executării silite.
[1] Noul Cod Civil;
[2] O.U.G.nr.1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.85/04.02.2016 a conferit o formă constituţională art. 666 C.P.C., modificând şi alte prevederi conexe din Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă;
[3] Curtea Constituţională a României;
[4] Hotărârea CEDO din 19 martie 1997 pronunţată în cauza HORNSBY versus GRECIA;
[5]Decizia C.C.R. nr.96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996
http://www.juridice.ro/442600/implicatiile-deciziei-ccr-nr-8952015-asupra-procedurilor-de-executare-silita.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu