miercuri, 14 iulie 2010

Arestul preventiv-caracter obligatoriu sau excepţional?

1 Pentru ca procesul penal să îşi atingă cu succes finalitatea (descoperirea adevărului, pedepsirea făptaşului şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni), legiuitorul a stabilit o serie de instituţii şi instrumente juridice, sintetizate în actele normative specifice legislaţiei penale.
De o complexitate mai mare decât cea a procesului civil şi mai “exact”, parcursul procesului penal este expus în mod detaliat şi analitic în Codul de Procedură Penală, în conţinutul acestui act normativ fiind prezentate fazele procesului penal în sine, instituţiile şi organele competente şi procedurile prin intermediul cărora sunt duse la îndeplinire unele măsuri.
Oprindu-ne asupra acestei ultime categorii, aceea a mijloacelor procesuale, deşi considerate de către unii specialişti în drept demersuri adiacente procesului penal în sine , opinăm că măsurile preventive prevăzute de Art. 136 1 al.1 C.p.p deţin un rol important, dintre acestea, arestul preventiv fiind cea care determină cele mai multe discuţii în doctrină.

2 Pentru a realiza o prezentare cât mai elocventă a instituţiei de mai sus, şi pentru a-i evidenţia importanţa, se impune ca pentru început, să ne raportăm la modalitatea în care Codul de Procedură Penală reglementează măsura arestului preventiv.
Astfel, realizând o succintă analiză a prevederilor legale, constatăm că arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului poate fi luată în situaţia în care sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- dacă sunt probe şi indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală » şi există cel puţin vreunul dintre indiciile prevăzute de Art. 148 al.1 C.P.P.
Măsura arestului preventiv se dispune numai de către instanţa de judecată pe baza propunerii procurorului, şi numai după ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător, de procuror şi de instanţa de judecată.
În cazul în care invinuitul sau inculpatul este minor, Codul de Penală impune anumite limite şi condiţii speciale în care poate fi aplicată măsura arestului preventiv, aceste aspecte fiind reglementate de Art. 160 lit.e-h C.P.P.
Trebuie reţinut şi că măsura are un caracter provizoriu, Codul de Procedură Penală stabilind şi care poate fi durata maximă a acesteia. Astfel, în cazul în care o persoană are calitatea de învinuit, măsura arestului preventiv nu poate avea o durată mai mare de 10 zile. În cazul în care persoana respectivă are calitatea de inculpat, măsura arestului preventiv nu poate depăşi intervalul maxim de 30 de zile, fiind exceptate cazurile în care se dispune prelungirea ei în condiţiile legii.
Tot în spiritul consolidării caracterului provizoriu al măsurii arestului preventiv, legiuitorul stabileşte şi care poate fi durata maximă totală a acesteia în cursul urmăririi penale, neputându-se depăşi perioada de 180 de zile . Din aceleaşi considerente este introdusă şi obligaţia instanţei de judecată de a verifica periodic legalitatea şi temeinicia stării de arest a inculpatului pe parcursul cercetării judecătoreşti. Intervalul maxim de timp la care instanţa este obligată să efectueze această verificare este de 60 de zile.

3. Raportându-ne la situaţiile, condiţiile şi modalităţile în care se aplică măsura arestului preventiv, putem conchide că această instituţie se constituie într-o adevărată garanţie a desfăşurării în deplină normalitate a procesului penal, înlăturându-se posibilitatea ca cel cercetat să se poată sustrage de la urmărirea penală sau cercetarea judecătoarească, să poată zădărnici aceste proceduri, sau să săvârşească noi infracţiuni.
Privit din această perspectivă, arestul preventiv devine aparent poate « cea mai eficientă » măsură preventivă şi pe cale de consecinţă, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au tendinţa de a face uz de acest mijloc procedural din ce în ce mai frecvent.
Deşi Art. 148 al.1 C.P.P concretizează cât se poate de clar şi enumeră limitativ situaţiile în care se impune aplicarea măsurii arestului preventiv, trasând practic instanţelor de judecată obligaţia de a identifica şi de a aprecia indiciile, situaţiile, datele care determină necesitatea aplicării acestei măsuri, nu de puţine ori, instanţele investite cu soluţionarea cererilor în materia arestului preventiv procedează la o cercetare superficială şi la aprecieri de ordin general a situaţiei de fapt, fără a mai verifica dacă, în cazul respectiv, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de articolul de lege citat mai sus.
Se ajunge astfel la situaţia în care arestul preventiv este aplicat în mod nejustificat şi excesiv, utilizarea acestui mijloc de prevenţie fiind identificată în situaţii în care alte măsuri procesuale, cum ar fi obligaţia de a nu părăsi ţara sau localitatea, s-ar solda cu mai mult succes.
Uneori, această atitudine a jurisdicţiilor naţionale contravine în mod evident însăşi naturii măsurilor preventive ca instituţii de drept în sensul că aceasta trebuie să se întemeieze pe « interferenţa manifestată în orice domeniu de reglementare între limitele fixate de lege şi posibilităţile de exercitare a drepturilor subiective în cadrul ordinii juridice, limite determinate atât de cerinţele generale ale societăţii cât şi de trăsăturile specifice domeniului de relaţii sociale la care se referă. »

4. Aplicarea excesivă a arestului preventiv (determinată uneori de superficialitatea instanţelor de judecată iar alteori poate şi de « excesul de zel » al magistraţilor) nu constituie o trăsătură caracteristică dreptului procesual penal român, aceasta căpătând valenţele unui fenomen general, semnalat în jurisprudenţa multor state europene.
O dovadă în acest sens o constituie plângerile înaintate Curţii Europene a Drepturilor Omului având ca obiect printre altele şi contestarea arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, situaţii care au dus la condamnarea unui număr mare de state.

5. Revenind asupra jurisprudenţei române în materia arestului preventiv, vom aminti câteva cazuri de notorietate care au dus la sancţionarea statului de către CEDO: cauza Pantea contra României, cauza Mihuţă contra României, cauza Konolos contra României.
În cauza Pantea contra României – cauză în care petentul Alexandru Pantea s-a adresat jurisdicţiei europene, reclamând ilegalitatea măsurii arestului preventiv la care fusese supus – analizând cererea petentului şi interpetând prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, Curtea reiterează obligaţia instanţei de judecată « de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate . »
Reţinând aceste aspecte şi confirmând nelegalitatea arestului preventiv la care fusese supus petentul, Curtea statuează că s-a încălcat Art. 5 din Convenţie.
Mergând mai departe cu analiza modalităţii în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului abordează măsura arestului preventiv, constatăm că problematica legalităţii acestuia a reprezentat şi obiectul cauzei Mihuţă contra României.
Analizând cererea introdusă de petent, CEDO statuează că “instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, care repetă de-a lungul timpului aceleaşi criterii, conform aceleiaşi formule. Or, o astfel de justificare nu este conformă cerinţelor prevăzute la art. 5 § 3 din convenţie.”
Pe de altă parte, Curtea constată şi că “art. 5 § 3 din convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională.”
Viziunea Curţii este completată cu succes şi de aprecierile pe care aceasta le face în cauza Konolos contra României, în sensul înlăturării „arbitrariului” din conţinutul elementelor arestului preventiv, în caz contrar încălcându-se din nou Articolul 5 din Convenţie.

6. Deşi cauzele cu care este investită Curtea în sfera ilegalităţii măsurii arestului preventiv sunt mult mai numeroase, cele trei speţe amintite mai sus evidenţiază cât se poate de clar modalitatea în care jurisdicţia de la Strasbourg percepe această măsură privativă de libertate, ea fiind privită ca un mijloc procesual de care instituţiile abilitate pot face uz numai în mod cu totul justificat şi numai în condiţiile legii (cea internă dar mai ales cea internaţională, care guvernează legislaţia internă).
În caz contrar, se naşte posibilitatea creerii anumitor situaţii care să determine încălcarea Articolelor 5 ( dreptul la libertate şi siguranţă) şi 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

7. După cum am văzut în prima parte a lucrării, legislaţia internă, prin prevederile Art. 148 al.1 C.P.P. delimiteaza sfera de aplicabilitate a măsurii arestului preventiv, statuând foarte clar care sunt situaţiile în care aceasta poate fi aplicată şi care sunt subiecţii cărora ea poate fi aplicată.
Astfel, din interpetarea textului de lege citat mai sus, rezultă, fără posibilitate de tăgadă, că arestul preventiv nu poate fi aplicat în orice cauză penală, pentru orice faptă şi oricărui inculpat sau învinuit, luarea măsurilor preventive în general, constituind „o facultate la dispoziţia organelor judiciare, întrunirea condiţiilor neconducând automat la luarea măsurilor de prevenţie, indiferent de care măsură este vorba” .
De asemenea, tot prevederile Art. 148 al.1 C.P.P. impun în mod indirect instanţelor de judecată, obligaţia de a face uz de rolul lor activ în particularizarea fiecărui caz, cu scopul de a identifica, sau nu, criteriile sau situaţiile prevăzute de acelaşi text de lege, şi, pe cale de consecinţă cu finalitatea de a stabili, dacă se impune, sau nu, aplicarea măsurii arestului preventiv.
Aşadar, cu toate că cel puţin în plan teoretic, se poate spune că problematica arestului preventiv a fost tranşată de legiuitor în mod corect (ca o măsură nu obligatorie ci având caracter special), situaţia este cu totul diferită la nivelul jurisprudenţei instanţelor interne în această materie, unde uneori identificăm o aplicare defectuoasă a acestui mijloc procesual.

8. Necesitatea utilizării măsurii arestului preventiv cu moderaţie, doar atunci când legea permite acest lucru şi când situaţia de fapt o cere, este confirmată, după cum am constatat pe parcursul prezentei lucrări, şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Deşi această sarcină ar trebui să fie însuşită de instanţele din România, jurisdicţia europeană, conferă ea însăşi instituţiei arestului preventiv interpretări juridice, cu respectarea prevederilor Articolelor 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Raţiunea utilizată de către Curte şi care ar trebui îmbrăţişată şi de celelalte instanţe europene, este aceea că măsurile preventive constituie, într-adevăr, adevărate garanţii ale înfăptuirii procesului de justiţie; cu toate acestea, particularizând conceptul strict asupra arestului preventiv, constatăm că aplicarea sa trebuie, într-adevăr, să asigure desfăşurarea cu succes a procesului penal, în acelaşi timp, utilizarea sa fiind limitată de respectarea Articolelor 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constituind principii de bază ale oricărui sistem juridic democratic, dreptul la libertate şi siguranţă şi dreptul la un proces echitabil nu pot fi încălcate sau îngrădite decât în condiţiile prevăzute de lege, uneori chiar cu riscul prejudicierii efectuării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti, determinată de imposibilitatea luării măsurii arestării preventive împotriva învinuitului sau inculpatului-dacă legea nu permite acest lucru.
Astfel, raportându-ne la modalitatea în care instituţia arestului preventiv este reglementată de Codul de Porcedură Penală român, la modalitatea în care instanţele interne aplică această măsură dar mai ales la interpretările din jurisprudenţa CEDO în domeniu, putem conchide că acest mijloc procesual nu are în nici un caz caracter obligatoriu, comportând mai curând valenţele unei măsuri excepţionale, a cărei aplicare trebuie să îmbine scopul de prevenţie şi de descoperire a adevărului cu respectarea drepturilor subiective şi a prezumţiei de nevinovăţie.

publicat în Curierul judiciar-nr. 6/2010 http://www.curieruljudiciar.ro/