luni, 6 noiembrie 2017

Onerozitatea excesivă a convențiilor de credit bancar

Este acceptat în unanimitate faptul că pe fundalul hipervalorizării monedei franc elvețian din ultimii ani alături de contextul socio-economic actual,  amploarea efectelor convențiilor de credit bancar asupra consumatorilor a reprezentat o problemă de interes general.
Acest fapt explică pe de o parte numărul mare al litigiilor existente pe rolul instanțelor de judecată în materia clauzelor abuzive sau a procedurii de dare în plată a imobilelor și pe de altă parte afluxul de reglementări în domeniu ce au finalitatea de a apăra drepturile din materia protecției drepturilor consumatorilor - titulari de credite bancare. 
Rămânând în sfera efectelor juridice a contractelor de credit bancar constatăm că un detaliu important ce condiționează amploarea acestora este reprezentat de gradul de onerozitate pe care convențiile sus-menționate îl impun consumatorului, concretizat în valoarea ratei lunare pe care acesta este obligat să o achite.

1.Conceptele de onerozitate și onerozitate excesivă în reglementarea de drept comun 
În legislația internă, noțiunea de onerozitate și-a găsit definiția în normele de drept civil ce reglementează caracterele juridice ale contractelor.
Astfel, dispozițiile art. 945 din  vechiul Cod Civil stabileau:
„Contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj”.
Ulterior, această definiție este preluată și în Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, art. 1172 al acestui act normativ prevăzând:
„Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.”
Stricto senso, reținem așadar că noțiunea de onerozitate sau cu titlu oneros își găsește expresia în sintagma juridică ce caracterizează un act sau fapt care implică  anumite obligații, cheltuieli sau sarcini .
În limbajul uzual când utilizăm termenul de oneros ne referim la ceva ce este "împovărător,  apăsător", uneori chiar "necinstit, incorect sau chiar ilegal" .[1]
Desigur că din perspectiva prezentei lucrări interes prezintă noțiunea de onerozitate astfel cum aceasta este definită de textele legale sus-menționate și conform căreia o convenție oneroasă este aceea în care fiecare parte urmărește obținerea unui câștig.
Acestea fiind zise, prin raportare la reglementările arătate, constatăm că noțiunea de onerozitate se concretizează în însuși scopul, finalitatea perfectării anumitor tipuri de convenții, cum ar fi cele de vânzare cumpărare, locațiune, împrumut, etc.
Prin urmare, existența caracterului oneros constituie o trăsătură fundamentală a anumitor tipuri de convenții, definită suficient de clar în reglementările interne, a cărei legalitate și necesitate nu se mai impune a fi discutată.
Cu toate acestea, constatăm că ceea ce a pus probleme în practica judiciară și mai cu seamă în executarea contractelor oneroase a fost aprecierea limitelor în care onerozitatea contractuală poate opera și poate produce efecte juridice sau cu alte cuvinte a limitelor peste care onerozitatea contractuală devine excesivă, abuzivă sau chiar ilegală.
Întrucât fiecare convenție în sine comportă caracteristici specifice, a oferi o definiție punctuală a noțiunii de onerozitate excesivă constituie un demers extrem de greu, dacă nu chiar imposibil.
Din acest motiv, în legislația internă nu a existat și nu există o definiție punctuală a acestui concept, o conturare a acestuia putând fi obținută din interpretarea și coroborarea altor instituții și principii civile.
Astfel, în reglementarea oferită de vechiul Cod de Procedură Civilă, în practica instanțelor de judecată și în doctrină, importanță sporită au reprezentat dispozițiile art. 970 și respectiv 1578-1579 C.C. 1864.
Prevederile art. 970 C.C. statuau cu titlu imperativ: 
" Convenţiile trebuie executate cu buna-credinţa.
Ele obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa."

Pe de altă parte, abordând domeniul împrumuturilor bănești sau a altor valori, prevederile art. 1578-1579 C.C. 1864 stipulau următoarele reguli:
" Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.
Intamplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.
Regula cuprinsă în articolul precedent nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte.
În acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeaşi calitate şi cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea preţului lor.
Asemenea când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restitutiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinseca a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate." 
Analizând textele legale expuse, constatăm că acestea consfințesc două reguli fundamentale care vizează executarea convențiilor:
Prima este aceea că orice contract trebuie executat cu bună credință și cu respectarea normelor de echitate și reprezintă, într-o oarecare măsură o limitare a principiului de drept pacta sunt servanta, reglementat de art. 969 C.C.1864.
Cea de a doua regulă consfințește principiul nominalismului în materia contractelor de împrumut având ca obiect sume de bani, stabilind regula că debitorul va fi obligat la aceeași sumă numerică prevăzută în contract, dar și o veritabilă excepție de la acest principiu, aplicabilă în materia metalelor sau a monezilor de aur și argint.
Suprapunând normele arătate noțiunii de onerozitate a convențiilor, constatăm că efectele acesteia din urmă sunt circumscrise bunei credințe a părților contractuale și echității, alături de principiul nominalismului în materia convențiilor ce au ca obiect împrumuturi bănești. 
Astfel, în reglementarea oferită de Codul Civil de la 1864, noțiunea de onerozitate excesivă era practic lăsată la aprecierea părților contractuale și eventual a judecătorului investit cu o cerere în acest sens, în funcție de fiecare caz în parte, cu aplicarea art. 970 și eventual a art. 1578-1579  C.C.
Ulterior, o dată cu intervenirea Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, conceptul de onerozitate excesivă a suferit o reglementare mai punctuală, regăsită în conținutul dispozițiilor art. 1271 al actului normativ sus-menționat și care statuează cu titlu imperativ:
" dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
Așadar, dacă în vechea reglementare dispozițiile Codului Civil 1864 nu făceau trimitere expressis verbis la conceptul de onerozitate excesivă, aceasta putând fi apreciată de către părțile contractuale și eventual de către instanța de judecată prin verificarea existenței normelor de echitate și bună credință, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil nu numai că abordează în mod punctual această noțiune, însă oferă atât remediile juridice prin care pot fi înlăturate efectele acesteia cât și condițiile în care aceste remedii pot funcționa.
Observăm că dacă vechiul Cod Civil prevedea ca și remediu în vederea înlăturării efectelor onerozității excesive o eventuală rezoluțiune/reziliere a convenției, cu posibilitatea angajării răspunderii contractuale a părții culpabile,  Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil introduce două mijloace legale suplimentare, și anume adaptarea contractului și încetarea acestuia, ambele dispuse de instanța de judecată în condițiile stabilite de art. 1271.
Reglementarea conținută de art. 1271 C.C. este cunoscută sub denumirea de teorie a impreviziunii contractuale și constituie o excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor, încadrându-se în " sfera acelor situaţii în care efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial". [2] 
În altă ordine de idei, teoria impreviziunii astfel cum aceasta este reglementată de noul Cod Civil apare ca un instrument juridic eficient prin care instanța de judecată poate interveni asupra unui contract cu finalitatea reechilibrării prestațiilor dintre părți și cu efect implicit și asupra unei eventuale onerozități  excesive.
Întâlnită cu precădere în materia contractelor cu executare succesivă și mai puțin frecvent în situația contractelor cu executare uno ictu, impreviziunea contractuală nu trebuie confundată cu  clauzele de revizuire a contractelor sau de hardship, acestea reprezentând mecanisme juridice preventive de apărare împotriva efectelor deprecierii puterii de cumpărare a banilor. [3].

2. Onerozitatea excesivă în convențiile de credit bancar
Raportându-ne la realitatea economică din ultimii ani, constatăm că problematica onerozității excesive devine din ce în ce mai vizibilă în ceea ce privește convențiile care exprimă raporturile dintre consumatori și diverși profesioniști.
Dintre acestea, o pondere foarte mare o dețin convențiile de credit bancar, îndatorarea ridicată a consumatorilor titulari de credite bancare fiind determinată, pe de o parte, de utilizarea unui număr semnificativ de clauze abuzive iar pe de altă parte de hipervalorizarea monedei franc elvețian (la creditele efectuate în această monedă).
Astfel, în contextul în care tot mai multe instanțe de judecată sunt asaltate cu acțiuni ce au ca obiect constatarea abuzivă a clauzelor contractuale din diversele convenții de credit și cu solicitări de stabilizare a cursului valutar leu/franc la cel de la data contractării, identificarea unor criterii de apreciere a gradului de onerozitate generat de convenția contestată constituie o provocare continuă.
Este indiscutabil că la fel ca orice contract sinalagmatic și cu titlu oneros, și convenția de credit bancar va fi guvernată de dispozițiile art. 970 C.C. 1864, respectiv art. 1271 din Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, în funcție de data când aceasta a fost încheiată (sub imperiul Codului Civil 1864 sau sub imperiul Legii nr. 287/2009).
Aceasta înseamnă că și convențiile de credit bancar și implicit gradul de onerozitate al acestora față de debitor (consumator) trebuie să fie executate în limita bunei credințe și echității.
În ceea ce privește aplicarea teoriei impreviziunii convențiilor încheiate sub Codul Civil 1864, într-o interpretare inițială a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, s-a apreciat că principiul neretroactivității legii civile permite aplicarea unei astfel de teorii exclusiv convențiilor perfectate sub imperiul noului Cod Civil.
Acest raționament era susținut și de dispozițiile art. 107 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil care stabileau că dispozițiile art. 1271 din noul Cod Civil se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod Civil.
Ulterior, cel puțin în ceea ce privește convențiile de credit, o dată cu intervenirea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a imobilelor și a analizării constituționalității unor articole din conținutul acesteia, prin Decizia nr. 623/2016 [4], Curtea Constituțională a statuat asupra aplicării impreviziunii, stabilind că aceasta a existat și sub imperiul Codului Civil 1864 și este incidentă și convențiilor încheiate sub imperiul acestui act normativ.
Astfel, în considerentele deciziei sus-menționate, instanța constituțională a observat că art. 969, respectiv art. 970 C.C. 1864 circumscriu orice convenție forței obligatorii izvorâte din voința părților și bunei credințe, respectiv echității, ceea ce presupune ca părțile, sau când părțile nu au reușit, instanța de judecată să procedeze la adaptarea contractului, în ipoteza existenței unor factori obiectivi (situația neprevăzută) și subiectivi (buna credință) care reclamă acest lucru.
Prin raportare la cele expuse, adaptarea convenției de credit bancar (ca și remediu împotriva onerozității excesive) este posibilă și în ceea ce privește convențiile de credit încheiate sub imperiul Codului Civil 1864, în conformitate cu prevederile art. 970 din actul normativ citat și cu dispozițiile deciziei arătate.
Trecând peste normele de drept comun, referitor la convențiile de credit bancar, legislația de nișă stipulează o serie de prevederi prin intermediul cărora se poate interveni asupra unei eventuale onerozități excesive generată de un contract de acest gen.
În acest sens, un loc deosebit îl dețin reglementările în materia protecției drepturilor consumatorilor precum O.G. nr.21/1992 privind protecția drepturilor consumatorului și cele din domeniul financiar bancar precum O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și respectiv O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr.50/2010.
O.G. nr. 21/1992 a fost poate printre primele acte normative care a urmărit protecția drepturilor consumatorilor, producând efecte și asupra titlularilor convențiilor de credit bancar.
Astfel, în varianta sa inițială, actul normativ sus-citat consfințea în premieră dreptul consumatorilor de a plăti pentru produsele sau serviciile de care beneficiază sume stabilite prealabil cu exactitate (art. 10 lit.f din varianta inițială a O.G.nr.21/1992).
Ulterior, în anul 2008, urmare a intervenirii Directivei nr.48/CE/2008, actul normativ citat a fost completat cu obligații suplimentare pentru furnizorii de servicii financiare (creditare), în sensul că acestora li se interzicea " majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract" (art. 9 ind.3 lit.e pct.1), introducerea de noi " taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract" (art. 9 ind.3 lit.e pct.2), variația dobânzi contractuale urmând a fi independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru ((art. 9 ind.3 lit.g pct.1).
În anul 2010, O.U.G. nr.50/2010 a reglementat mai detailat modalitatea acordării creditelor bancare, stabilind punctual care sunt comisioanele ce pot fi percepute de către bănci prin convențiile de credit bancar ("comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensatie in cazul rambursarii anticipate, costuri aferente asigurarilor, dupa caz, penalitati, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor" conform art. 36) și prevăzând expres care este modalitatea de calcul a dobânzii contractuale (dobanda va fi compusa dintr-un indice de referinta EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumita perioada sau din rata dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei, in functie de valuta creditului, la care creditorul adauga o anumita marja fixa pe toata perioada derularii contractului conform art. 37 lit.a).
Este de prisos să menționăm că urmărind protecția consumatorilor titulari de credite bancare, toate aceste norme au reprezentat mecanisme prin care, cel puțin în plan teoretic, se obținea o diminuare a onerozității excesive a obligațiilor persoanelor sus-menționate.
Succesul acestor măsuri a depins în mare parte de modalitatea în care acestea au fost puse în aplicare de către instituțiile de credit, existând profesioniști care le-au implementat cu succes și profesioniști care le-au ignorat, ceea ce a dat naștere la un aflux de litigii în materia clauzelor abuzive.
Recent, Parlamentul European a adoptat Directiva nr. 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor care urmărește sporirea protecției consumatorilor titulari de credite bancare în raporturile cu furnizorii de servicii financiare.
În România, directiva sus-menționată a fost transpusă prin O.U.G. nr.52/2016 prin care sfera obligațiilor profesioniștilor furnizori de credite bancare este mult extinsă, drepturile consumatorilor fiind consolidate.
Față de legislația anterioară, actul normativ menționat introduce următoarele reguli:
- se interzice perceperea unor comisioane în situațiile în care consumatorii solicită schimbarea garanțiilor, în condițiile în care consumatorul plătește toate costurile aferente constituirii și evaluării noilor garanții (art. 16 lit. f);
- se interzice creșterea marjei de dobândă sau a ratei dobânzii fixe, introducerea și majorarea comisioanelor, sau a altor elemente noi de cost pentru rescadențări, reeșalonări, perioade de grație acordate la solicitarea consumatorului (art. 16 lit.g);
- se introduce posibilitatea reconvertirii creditului într-o monedă alternativă, în orice moment (art. 32);
-  se introduce obligația de diligență a furnizorilor de servicii financiare, ca în situația în care consumatorul are dificultăți de plată, să stabilească împreună cu acesta care au fost motivele care au determinat situația și care sunt măsurile adecvate, care pot include: refinanțarea totală sau parțială a contractului de credit utilizând una din ofertele curente ale creditorului; prelungirea duratei contractului de credit; schimbarea tipului contractului de credit; amânarea plății sumei totale sau parțiale a ratei de rambursare pentru o perioadă; schimbarea ratei dobânzii; oferirea unei perioade fără plăți; reducerea pe perioade scurte a ratei; consolidarea mai multor credite care poate oferi un termen mai lung de creditare și o rată mai mică; rescadențarea ratelor; reeșalonarea ratelor; conversia creditelor; (art. 47-48)
- posibilitatea declarării creditului scadent anticipat numai după înregistrarea unui număr de 90 de zile consecutive restanță de către consumator, după acest moment putând fi percepută doar o dobândă penalizatoare calculată pe bază de procent fix și care nu poate fi mai mare de două puncte procentuale, aplicată la datoria exigibilă (art.55);
- pe perioada executării silite se interzice perceperea dobânzilor și a dobânzilor penalizatoare;
- se interzice perceperea de către cesionarii creditelor de comisioane, dobânzi și dobânzi penalizatoare, cu excepția dobânzilor penalizatoare legale și de către entitățile recuperatoare de creanțe de costuri aferente activității de recuperare (art. 60);Nu în ultimul rând menționăm și că O.U.G. nr.52/2016 a prevăzut în sarcina furnizorilor de servicii financiare obligații suplimentare în ceea ce privește formarea profesională a personalului și prudențialitatea în raporturile cu consumatorii.
Acestea fiind zise constatăm că prin normele pe care le impune, prin faptul că practic reconfigurează conținutul convenției de credit și condițiile acordării acestuia, O.U.G. nr. 52/2016 produce practic efecte de plano și asupra  nivelului de onerozitate al contractului.
Astfel, stabilind o serie de obligații suplimentare în sarcina instituțiilor de credit, materializate în modalități precise și punctuale de calcul a dobânzii contractuale/penalizatoare, de percepere a comisioanelor și a altor speze, O.U.G. nr. 52/2016  va determina o "relaxare" a gradului de îndatorare a consumatorilor titulari de credite bancare.
În altă ordine de idei, suplimentar față de normele de drept comun regăsite în dispozițiile Codului Civil 1864 și Legii nr.287/2009 privind noul Cod Civil, care stabilesc cadrul juridic general pe baza căruia părțile sau instanța de judecată pot influența gradul de onerozitate al convențiilor de credit, prevederile legislației financiar bancare stabilesc și modalitățile concrete prin care se poate obține un astfel de demers.
În ceea ce privește existența unor criterii pe baza cărora să poată fi apreciat gradul de onerozitate al unei convenții, s-au încercat multe definiții atât în dreptul intern cât și în dreptul internațional.
Au existat unele opinii în sensul că o onerozitate excesivă ar putea fi exprimată de ipoteza creșterii obligației contractuale a debitorului cu un procent de 50% . [5] 
Este evident că în unele situații acest reper poate fi suficient însă uneori acesta nu poate fi utilizat ut singuli, aprecierea nivelului de îndatorare a unei părți contractuale depinzând și de alte aspecte, cum ar fi situația financiară a părții contractuale, buna credință a acesteia, etc.
În ceea ce privește convențiile de credit bancar, acest raționament a fost îmbrățișat atât de Curtea Constituțională (după cum s-a constatat din analiza Deciziei nr. 623/2016) dar și de Curtea Europeană de Justiție.
Cu titlu de exemplu, amintim recenta hotărâre pronunțată în cauza Andriciuc contra Banca Românească S.A.[6] în care instanța sus-menționată a statuat că un consumator trebuie " să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare".
Opinăm că abordarea de mai sus se naște tot din necesitatea identificării de instrumente suplimentare în vederea diminuării nivelului de îndatorare al debitorilor convențiilor de credit și este, bineînțeles, obligatorie pentru părțile contractante și pentru instanțele de judecată.
Concluzionând cele expuse, observăm că sfera reperelor care stau la originea aprecierii gradului de onerozitate al convențiilor sus-menționate este practic infinită, fiecare caz în parte fiind unic în felul său și necesitând implicarea părților contractuale și atunci când este cazul a  instanței de judecată.
În contextul în care "frânarea brutală a creşterii economice şi recesiunea ne obligă să repunem în discuţie previziunile creşterii economice şi veniturile noastre" [7], în scopul evitării ruinării anumitor categorii de debitori ai unor convenții de credit în anumite situații, identificarea de noi modalității de controlare a creșterii onerozității contractuale constituie o problemă de interes continuu.

[1] www.dexonline.ro 
[2] Ionica Ninu, "Efectele contractului. Practica judiciară și reglementarea în noul Cod Civil" ,Ed. Hamangiu,  pag. 10.
[3] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, , p. 474
[4] Prin Decizia nr. 623/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.53/18.01.2017 a fost analizată constituționalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile 
[5]Proiectul Codului Privat European (Principles of European Contract Law, p. 121).
[6] Hotărârea pronunțată de către Curtea Europeană de Justiție din data de 20.09.2017 în cauza nr. C-186/16, având ca obiect cerere preliminară formulată de către Curtea de Apel Oradea în baza art. 267 T.F.U.E.
[7]Revue des contrats nr. 1/2010, p. 380 

https://www.juridice.ro/545060/onerozitatea-excesiva-a-conventiilor-de-credit-bancar.html