miercuri, 13 septembrie 2017

Noutăți în ceea ce privește Legea dării în plată


În Monitorul Oficial nr. 656/09.08.2017 a fost publicată Decizia C.C.R. nr. 95/2017 prin care s-au respins ca inadmisibile, respectiv neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate referitoare la art. 11 teza întâi și a doua raportate la art. 3 teza întâi, respectiv teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 5 al. (3), art. 7 alin. (1), (2), (3), (4) (5) şi (6), art. 8 alin. (1) și (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.
Conținutul deciziei sus-menționate este deosebit de important, în contextul în care Curtea Constituțională reconfirmă legalitatea suspendării de drept a executării convențiilor de credit ca urmare a inițierii procedurii de dare în plată, nefiind vorba de o încălcare a drepturilor constituționale garantate creditorului. 
De asemenea, venind în completarea celor statuate prin Decizia nr. 639/2016, Curtea Constituțională stabilește expressis verbis că procedura de dare în plată se aplică și în situația în care împotriva debitorului a fost inițiată executarea silită.
În acest sens, în considerentele deciziei menționate se constată că  "soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie".
Pentru mai multe detalii, vă prezentăm alăturat integral textul deciziei: 


DECIZIA nr. 95 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite


1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti şi Societatea ERB New Europe Funding II BV din Bucureşti în Dosarul nr. 1.466/206/2016 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.510D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 31 ianuarie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi în prezenţa reprezentantului părţii Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti, domnul avocat Valeriu Stoica, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 28 februarie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 27 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.466/206/2016, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti şi Societatea ERB New Europe Funding II BV din Bucureşti într-o cauză având ca obiect contestaţie privind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii dării în plată.

4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia susţin că se aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, legea nouă adaugă raportului juridic născut sub imperiul legii vechi o instituţie juridică cu caracter de noutate faţă de dispoziţiile legale avute în vedere de părţi, aplicabile la data încheierii raportului juridic. Prin aplicarea legii noi se ajunge, aşadar, la o altă consecinţă, la alte efecte ale contractului şi la un alt mecanism de stingere a obligaţiilor decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate contractele. Prin aplicarea mecanismului de stingere a obligaţiilor prin darea în plată a contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii noi se produc alte efecte decât cele avute în vedere de părţi, deoarece se conferă dreptul debitorului de a schimba obiectul creanţei creditorului şi de a stinge raportul juridic înainte de termenul convenit. Atunci când s-a încheiat contractul de credit, părţile au convenit ca debitorul să se oblige să restituie sumele de bani primite cu titlu de împrumut. Ulterior, în viaţa contractului intervine legiuitorul şi, împotriva voinţei creditorului, conferă debitorului dreptul ca acesta să se libereze de obligaţia sa faţă de creditor printr-un alt bun decât cel la care s-a aşteptat şi se aşteaptă în mod legitim creditorul, fără să distingă după cum bunul este afectat sau nu de alte sarcini ori de stadiul în care acesta se găseşte, ori să solicite creditorului stingerea tuturor obligaţiilor în cazul în care bunul imobil afectat garanţiei creditorului a fost deja supus procedurii de executare silită.

5. În continuare, se susţine că art. 6 alin. (6) din Codul civil a clarificat noţiunea de „situaţie juridică“, valorificând experienţa doctrinară şi jurisprudenţială în materie, iar ipoteza reglementată de art. 3 din Legea nr. 77/2016 nu poate fi calificată drept o situaţie juridică, respectiv un „statut“ personal sau real. Prin urmare, dacă contractele au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, nu se poate aplica art. 11 în forma actuală, adică nu se poate institui în sarcina profesionistului obligaţia de a prelua cu titlu de dare în plată imobilul afectat garanţiei, cu efect liberatoriu pentru întreaga creanţă, pentru că un asemenea efect al contractului nu era prevăzut de lege la data stabilirii obligaţiilor, respectiv la data încheierii contractului. Or, dacă art. 11 prevede că dispoziţiile noii legi se aplică inclusiv contractelor în curs de derulare, adică şi celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, înseamnă că textul este neconstituţional, pentru că înfrânge principiul neretroactivităţii legii noi. În concluzie, pentru contractele încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu pot fi avute în vedere alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate.

6. Neconstituţionalitatea art. 7 din Legea nr. 77/2016 decurge, în primul rând, din încălcarea dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, având în vedere că obiectul contestaţiei este limitat strict la condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - dispoziţii care sunt neconstituţionale în raport cu libertatea economică şi dreptul de proprietate. Practic, deşi creditorul are dreptul de a contesta notificarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului afectat garanţiei, prin darea în plată, acesta nu poate formula nicio apărare cu privire la drepturile sale şi cu privire la aspectele particulare ale speţei care ar putea conduce, eventual, la o inadmisibilitate a notificării. Având în vedere că, faţă de condiţiile de admisibilitate prevăzute în lege, se conferă un drept general tuturor consumatorilor, fără a se avea în vedere o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia ar deveni prea oneroasă pentru consumator, din diverse circumstanţe excepţionale, limitarea obiectului contestaţiei strict la aceste motive echivalează, în cele din urmă, cu o îngrădire nejustificată a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, care, în aceste condiţii, devine ineficace şi iluzoriu. Aceasta reprezintă şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

7. Se apreciază că art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 44, coroborat cu art. 53 din Constituţie. Dreptul consumatorului este unul discreţionar, deoarece acesta poate alege în orice moment obligarea instituţiei creditoare la achiziţionarea imobilului. Privarea de bun nu are loc pe baza unui act al vreunei administraţii, ci pe temeiul voinţei unui particular, ceea ce face ca această ingerinţă să fie una arbitrară, întrucât particularul, respectiv consumatorul nu este obligat să urmărească vreun interes public, ci numai interesele sale private, atunci când solicită privarea instituţiei creditoare de bunul său. Limitarea gravă adusă dreptului de proprietate prin mecanismul dării în plată nu se încadrează în limitele permise de art. 53 din Constituţie, pierderea dreptului de proprietate nefiind proporţională cu scopul urmărit, elementul de protecţie socială neregăsindu-se în condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. În consecinţă, prin instituirea dării în plată cu efect liberatoriu, în lipsa consimţământului creditorului, la deplina discreţie a consumatorului şi fără a fi prevăzute condiţii minime de admisibilitate care să se refere la dificultăţile financiare ale consumatorului, se încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului.

8. Legea nr. 77/2016 încalcă şi art. 45 din Constituţie întrucât nu are relevanţă faptul că instituţia de credit a primit un bun imobil drept garanţie a obligaţiei de rambursare a creditului, ori, în cazul executării silite a bunului, preţul de adjudecare, deoarece intenţia de la momentul constituirii ipotecii nu este aceea de a dobândi acest imobil în proprietate, ci doar de a avea o preferinţă înaintea altor creditori în ceea ce priveşte sumele valorificate din vânzarea respectivului bun ipotecat, indiferent în mâinile cui s-ar afla la momentul valorificării. Ipoteca, înţeleasă ca drept real accesoriu, nu schimbă obiectul creanţei pe care o garantează, în speţă, fiind un drept real garantând executarea unei obligaţii de a da o sumă de bani, ci îl pune pe creditor în poziţia unui creditor preferat. Este adevărat că aceste persoane juridice pot deţine imobile în proprietate, dar astfel de imobile sunt deţinute ca bază a exercitării comerţului lor specific şi nu ca un scop în sine al comerţului lor. Din prisma art. 45, în coroborare cu art. 135 din Constituţie, statul are obligaţia de a nu schimba sau altera scopul activităţii unui actor la viaţa economică. Darea în plată, potrivit Codului civil, respectiv preluarea în contul creanţei, potrivit Codului de procedură civilă, sunt situaţii de excepţie. Cât timp se menţine în limitele unei excepţii, măsura este rezonabilă şi proporţională scopului executării obligaţiilor. Transformarea ei în regulă, prin instituirea unui drept unilateral, potestativ al consumatorului şi a unei obligaţii corelative a creditorului de a accepta darea în plată, sub sancţiunea pronunţării unei hotărâri de către instanţa de judecată, încalcă în mod evident libertatea economică a creditorului, care este silit să accepte o altă modalitate de valorificare a creanţei decât aceea care rezultă din scopul activităţii sale şi natura contractelor încheiate în realizarea acestuia (împrumuturi băneşti care, potrivit principiului nominalismului, presupun restituirea întocmai a sumelor împrumutate).

9. În desfăşurarea activităţii sale economice, persoana este liberă să îşi aleagă partenerii contractuali şi clienţii. Ca o consecinţă, deşi libertatea contractuală nu are valenţe constituţionale exprese, ea ar putea fi subsumată conceptului de liberă iniţiativă, deoarece mijlocul juridic prin care persoana participă la viaţa economică este contractul ca formă de manifestare a libertăţii contractuale.

10. În continuare se susţine că, atunci când este vorba despre un raport dintre particulari, statul trebuie să reglementeze justa exercitare a drepturilor concurente şi nu să supună un particular voinţei arbitrare a unui alt particular. De asemenea, nu sunt prevăzute condiţiile în care libertatea reglementată de art. 45 din Constituţie poate fi îngrădită prin instituirea dreptului consumatorului de a proceda la darea în plată, ceea ce înseamnă că dreptul consumatorului ce restrânge libertatea economică este discreţionar. Măsurile propuse sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit. Scopul este protejarea debitorilor aflaţi în dificultate financiară, pe când Legea nr. 77/2016 - art. 4 alin. (1) - nu prevede o astfel de condiţie pentru aplicarea dării în plată cu efect liberatoriu.

11. Protejarea consumatorilor şi simpla calitate de consumator a uneia dintre părţile contractului nu pot conduce la un asemenea efect drastic de încălcare a libertăţii economice şi contractuale, cu atât mai mult cu cât elementul de protecţie socială lipseşte cu desăvârşire din cadrul condiţiilor de admisibilitate din art. 4 alin. (1) al Legii nr. 77/2016. Aceasta cu atât mai mult cu cât acordarea de drepturi generale unei categorii largi de consumatori, fără a exista criterii clare în ce priveşte necesitatea consumatorului de protecţie socială, poate da naştere la abuzuri din partea acestora.

12. Judecătoria Câmpulung Moldovenesc apreciază că dispoziţiile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 nu contravin normelor constituţionale consacrate de art. 1 alin. (3) care consacră caracteristicile de stat de drept, democratic şi social ale României, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În schimb, sunt încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât Legea nr. 77/2016 nu reglementează nici în materie contravenţională şi nici în materie penală, astfel încât ea derogă de la principiul neretroactivităţii legii civile.

13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 8 alin. (5), art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016.

16. Din analiza notelor scrise ale autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, depuse la dosarul cauzei, reiese că a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Instanţa judecătorească nu a sesizat, însă, Curtea şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a acestora, dar nici nu s-a pronunţat, în încheierea de sesizare, cu privire la admisibilitatea unei astfel de sesizări. Prin urmare, Curtea urmează să se pronunţe şi cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016.

17. Textele de lege criticate au următorul conţinut:

- Art. 3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.“;

– Art. 4 alin. (1): „Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

"a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.“;"

– Art. 5 alin. (1) şi (3): 

"(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. [...]

(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.“;"

– Art. 7: 

"(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.

(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.

(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.

(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.

(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art. 5 alin. (4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.“;"

– Art. 8 alin. (1) şi (5):

" (1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. […]

(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.“;"

– Art. 10: 

"(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal.“;"

– Art. 11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.“

18. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 21 referitor la liberul acces la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, coroborat cu art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi art. 135 referitor la economie.

19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează să analizeze îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitatea acesteia prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă [...] care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“, precum şi de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“.

20. Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea reţine că data la care a fost încheiat contractul de credit ipotecar este anterioară intrării în vigoare a noului Cod Civil, respectiv 1 octombrie 2011. Curtea reţine, în plus, că autoarele excepţiei au invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze, în mod distinct, la cele două ipoteze ale acestuia, respectiv ipoteza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil („Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil [...]“) şi ipoteza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016.

21. Încheierea contractului de credit ipotecar ce face obiectul cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti care a sesizat Curtea în prezentul dosar înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil este un fapt relevant şi în examinarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. 

22. În continuare, din perspectiva condiţiei de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, a reţinut că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească are posibilitatea şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru fiecare contract de credit în parte. Curtea a mai reţinut că, în cazul în care instanţa judecătorească nu ar avea posibilitatea să verifice îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, aceste dispoziţii legale ar încălca dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei.

23. Curtea observă că, în prezenta cauză, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este constituit, inter alia, de prevederile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 7, art. 8 alin. (1) şi (5) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 şi că acestea sunt criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 21, 24, 44, 45, 53 şi 135 din Constituţie. Având însă în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, antereferită, precum şi faptul că această decizie a fost pronunţată ulterior datei la care a fost sesizată Curtea Constituţională în prezentul dosar, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la prevederile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 va fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

24. În continuare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, a reţinut că prevederile criticate din Legea nr. 77/2016 nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. De asemenea, cu privire la dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, a constatat lipsa de incidenţă în cauză (paragraful 130). În cauza de faţă, este pusă în discuţie conformitatea prevederilor criticate din Legea nr. 77/2016 cu o parte dintre aceste texte constituţionale. Astfel, se apreciază că sunt încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (2), art. 45, coroborat cu art. 53 şi art. 135 din Constituţie.

25. În urma examinării criticilor formulate de autoarele excepţiei din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. (2), art. 45, coroborat cu art. 53 şi art. 135 din Constituţie, Curtea constată că atât considerentele, cât şi soluţia reţinute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză.

26. Astfel, în ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că „Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.“ (paragraful 115).

27. Privitor la criticile prevederilor Legii nr. 77/2016 formulate din perspectiva art. 45 din Constituţie, Curtea reţine, în plus faţă de ceea ce reiese din motivarea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, că însuşi textul constituţional dispune că accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii. Legiuitorul constituant însuşi i-a acordat legiuitorului infraconstituţional prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi pe cel al liberei iniţiative. Or, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 reprezintă, în acest caz, materializarea, de către legiuitorul infraconstituţional, a condiţiilor la care face referire art. 45 din Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit, în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, că „principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor“. (paragraful 16).

28. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, Curtea observă, în prealabil, că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, decizie interpretativă, nu a constatat neconstituţionalitatea pură şi simplă a prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 şi a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, ci a stabilit, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei (art. 142 din Legea fundamentală), condiţiile în care dispoziţiile legale antereferite se subsumează exigenţelor Constituţiei. Or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normei juridice care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, Curtea reţine că, în analiza acestora, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Decizia nr. 146 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, sau Decizia nr. 843 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2016, paragraful 25). Atunci când criticile de neconstituţionalitate a unei normei juridice privesc un înţeles sau înţelesuri ale acesteia care se bucură, în continuare, de prezumţia de constituţionalitate şi care nu au fost excluse din cadrul constituţional prin decizia interpretativă, este evident că instanţa constituţională este competentă să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate.

29. În şedinţa de dezbateri, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti a reiterat criticile de neconstituţionalitate, formulate într-o altă cauză aflată pe rolul Curţii Constituţionale. Astfel, autoarea apreciază că este necesar să se înlăture efectul suspensiv de drept al notificării, fiind evident că debitorul nu poate întrerupe, în mod legal, executarea de bunăvoie a plăţilor exclusiv în baza unei notificări, care este o manifestare unilaterală de voinţă. Menţinerea efectului suspensiv al notificării într-o asemenea ipoteză ar însemna ca, în pofida celor statuate de Curtea Constituţională, debitorul să păstreze un instrument prin care să genereze abuzuri, fiind suficientă o simplă notificare pentru a legaliza neexecutarea obligaţiilor asumate. Or, dacă creditorul nu consimte la darea în plată, până când instanţa de judecată nu stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, oprirea plăţilor de către debitor, prin voinţa lui unilaterală, are doar semnificaţia unui fapt juridic, al cărui caracter licit sau ilicit (culpa contractuală) se stabileşte doar ulterior, pe baza hotărârii judecătoreşti care constată dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile impreviziunii.

30. Prin urmare, constatând că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate pune în discuţie şi prezumţia de constituţionalitate a unui înţeles al dispoziţiilor art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, care nu a fost afectat în niciun fel prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea urmează să analizeze, pe fond, excepţia de neconstituţionalitate a acestora.

31. Cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016, Curtea reiterează, mai întâi, cele statuate în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 128, cu privire la criticile aduse din perspectiva art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată. Astfel, în accepţiunea art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. De asemenea, Curtea a statuat că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să instituie cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind, astfel, nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres, în cadrul alin. (1), o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bunăcredinţă. Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.

32. În continuare, Curtea observă că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, cu privire la a căror constituţionalitate Curtea nu s-a pronunţat prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, şi ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 au un conţinut normativ similar, motiv pentru care vor fi analizate împreună, prin raportare la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016.

33. Astfel, Curtea reţine că, prin reglementarea procedurii dării în plată, ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Este o măsură conexă firească deciziei debitorului de a transmite creditorului dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului rezultate din acesta se execută în continuare.

34. În acest context, Curtea reţine că suspendarea antemenţionată se aplică atât în situaţia în care creditorul obligaţiei de plată nu formulează contestaţie împotriva notificării transmise, cât şi în situaţia în care acesta din urmă formulează o asemenea contestaţie. Astfel, în lipsa formulării contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din lege, notificarea transmisă creditorului rămâne definitivă, în sensul că ambele părţi acceptă faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, în condiţiile intervenirii impreviziunii, părţile având posibilitatea de a negocia pentru a ajunge la un alt acord în termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) din lege. De abia după expirarea termenului menţionat se poate încheia actul de dare în plată. Pe toată perioada de timp care acoperă termenul de contestare, precum şi termenul de negociere, executarea plăţilor derivate din contractul de credit este suspendată. În acest fel, legiuitorul a pus la îndemâna debitorului un instrument juridic, prin intermediul căruia echilibrează poziţia economică net inferioară a consumatorului în raport cu profesionistul în condiţiile intervenirii impreviziunii. Ar fi fost, de altfel, nefiresc ca, pe această perioadă, contractul să fi continuat să se execute ca atare, mai ales că este una pre-procesuală, de negociere între părţi, în care sunt cercetate posibilităţile de continuare a executării contractului de credit, prin adaptarea acestuia la noile condiţii socioeconomice. În schimb, în ipoteza în care creditorul formulează contestaţie, notificarea este afectată de o condiţie rezolutorie, aceea a admiterii contestaţiei de către instanţa judecătorească competentă. Însă, indiferent dacă această condiţie se împlineşte, pe toată perioada în care curge termenul de formulare a contestaţiei şi a judecăţii, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei, notificarea are drept efect şi suspendarea plăţilor rezultate din contractul de credit, ca o măsură provizorie şi conexă acesteia.

35. În acest context, Curtea constată că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată care este menită să împiedice ruina iminentă a debitorului, înlăturând efectele negative asupra patrimoniului acestuia în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Este o măsură provizorie prin natura sa, întrucât, în cazul în care este admisă contestaţia creditorului, debitorul obligaţiei va trebui să execute în continuare contractul de credit, plata sumelor de bani aferente perioadei de suspendare urmând a fi reluată.

36. Din cele de mai sus, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, constată că acestea reglementează o intervenţie etatică cu privire la executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă, intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013) în condiţiile în care drepturile relative, distinct de aplicarea art. 53 din Constituţie, cunosc limitări implicit admise rezultate atât din evoluţia şi confruntarea acestora în timp (cu privire la caracterul evolutiv al conceptelor constituţionale, a se vedea Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015), cât şi din perspectiva titularilor lor.

37. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 24), intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale iminente.

38. În continuare, Curtea urmează să analizeze dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea reţine că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat.

39. De asemenea, Curtea constată că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea observă că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea constată că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi.

40. În continuare, Curtea reţine că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unui largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, pleacă de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile.

41. De asemenea, Curtea reţine că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016.

42. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private.

43. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie data acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016.

44. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, formulate din perspectiva art. 44 din Constituţie, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.

45. Prin urmare, a apela direct la instanţa judecătorească, cu nesocotirea primei etape, cea a notificării, echivalează cu caracterul inadmisibil al unei asemenea acţiuni promovate în temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, instanţele judecătoreşti fiind în drept, în această ipoteză, să respingă ca atare acţiunea debitorului. Acesta a fost şi este sensul Deciziei nr. 639 din 27 octombrie 2016, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, în care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, pe motiv că însăşi acţiunea principală era inadmisibilă (a se vedea, de exemplu Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 101 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 26 aprilie 2017, paragraful 16). De altfel, în cauza antereferită, cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea stingerii datoriilor rezultate din contractul de credit, întemeiată pe art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, a fost formulată în mod direct de către debitor, fără a urma procedura obligatorie a notificării.

46. Prin urmare, indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, debitorul este obligat, din punct de vedere procedural, să parcurgă mai întâi etapa notificării şi de-abia după aceea să solicite concursul instanţelor judecătoreşti pentru constatarea stingerii datoriei.

47. În privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat.

48. Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 44 din Constituţie, în măsura în care acesta este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruina debitorului şi îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului, contractul de credit nemaiputând constitui temeiul îmbogăţirii acestuia, ci situaţia imprevizibilă intervenită, iar, pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeaşi situaţie de impreviziune, au reuşit să reziste acesteia pe un interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în vigoare a legii, este unul artificial şi arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează.

49. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă de stingere a datoriilor izvorâte din contractele de credit, indiferent de data la care a fost vândut bunul imobil ipotecat prin licitaţie publică sau printr-un alt mod agreat de creditor, nu încalcă dreptul de proprietate privată al creditorului, consacrat de art. 44 din Constituţie.

50. Prin urmare, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016. 

51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, şi cu unanimitate de voturi în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, a prevederilor art. 11 teza a doua, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1), a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la celelalte dispoziţii ale aceleiaşi legi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti şi Societatea ERB New Europe Funding II BV din Bucureşti în Dosarul nr. 1.466/206/2016 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc.

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1), art. 7 alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.

3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 5 alin. (3), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (5), precum şi la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe, şi constată că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017.



PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cosmin-Marian Văduva




Sursa http://www.monitoruljuridic.ro/act/decizia-nr-95-din-28-februarie-2017-referitoare-la-excep-ia-de-neconstitu-ionalitate-a-dispozi-iilor-art-3-art-4-alin-1-art-5-alin-1-nbsp-i-3-art-7-192321.html

joi, 13 iulie 2017

Contestație împotriva notificării de reechilibrare/dare în plată respinsă de Judecătoria Pitești

Venim în sprijinul dvs. cu una dintre primele sentințe pronunțate de Judecătoria Pitești de respingere a contestației formulate de către instituția de credit împotriva notificării de reechilibrare/dare în plată a convenției de credit.
Soluția pronunțată deschide calea obligării instituției bancare la adaptarea convenției de credit conform Deciziei C.C.R. nr. 623/2016.

sâmbătă, 27 mai 2017

Noile contracte de energie electrică

Constatăm că în ultima perioadă, consumatorii de energie electrică primesc alături de factura lunară emisă de furnizor și un  formular de contract pentru serviciile prestate de acesta, contract pe care sunt invitați să îl semneze și să îl trimită prin poștă furnizorului. 
Deși în justificarea acestui demers furnizorii de energie susțin că noile formulare de contract sunt aprobate de către A.N.R.E., acestea urmând a înlesni colaborarea consumatorilor cu societatea furnizoare, atragem atenția că în unele situații noile convenții încalcă prevederile legale în vigoare.
Cel mai important aspect îl constituie faptul că aceste noi contracte sunt impuse practic de furnizorii de energie, fără a fi negociate cu consumatorii finali, acestea comportând astfel caracter abuziv din perspectiva Legii nr.193/2000 și a Directivei nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Trecând peste aceste deficiențe, constatăm că formularele de contract emise de furnizorii de energie încalcă și dispozițiile legislației specifice în materie, respectiv Legea nr. 123/2012 a energiei și Ordinul nr. 64/2014 al A.N.R.E. privind Regulamentul de furnizare a energiei electrice la clienții finali.
Astfel, din studiul conținutului noilor contracte propuse, constatăm că furnizorii nu prezintă în mod clar și inteligibil tipul tarifelor, prețurile practicate și serviciile oferite, cerințe imperative impuse de art. 20 al Ordinului nr. 64/2014 și respectiv de art. 58 din Legea nr. 123/2012.
Precizăm că textele legale citate prevăd ca formularul de contract de furnizare energie electrică să cuprindă următoarele mențiuni:
a) identitatea părţilor contractante şi reprezentanţii legali ai acestora, cu precizarea adresei sediului/domiciliului şi a datelor de contact;
b) obiectul şi durata contractului;
c) preţul sau tipul tarifului aplicat, modalităţile şi condiţiile de plată a facturilor;
d) faptul că în cazul contractului negociat, furnizorul îşi asumă responsabilitatea respectării tuturor obligaţiilor sale pe piaţa de energie electrică, aferente furnizării energiei electrice la locul de consum respectiv, inclusiv cele privind echilibrarea consumului de energie electrică;
e) drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, inclusiv cele rezultate din contractul de reţea, în cazul în care contractul de reţea este încheiat de furnizor, astfel încât clientului final să îi fie transmise drepturile şi obligaţiile care îi revin din contractul de reţea;
f) dreptul de denunţare unilaterală a contractului de furnizare de către clientul final în condiţiile precizate de actele normative în vigoare;
g) obligaţia de plată a furnizorului pentru toate daunele provocate din culpa sa clientului final;
h) anexele contractului de reţea încheiat cu operatorul reţelei la care este racordat locul de consum.
- tipurile de servicii de mentenanţă oferite, dacă este cazul;
- mijloacele prin care se pot obţine informaţii actualizate privind toate preţurile/tarifele aplicabile, inclusiv cele pentru mentenanţă, după caz;
- durata contractului, condiţiile de reînnoire şi de întrerupere a serviciilor şi a contractului şi dacă există dreptul de reziliere fără costuri a contractului;
- eventualele compensaţii şi modalitatea de rambursare aplicabilă în cazul în care nu sunt îndeplinite nivelurile de calitate a serviciilor prevăzute în contract, inclusiv în cazul facturării inexacte şi realizate cu întârziere;
- modalităţile de iniţiere a procedurilor de soluţionare a litigiilor; 
- alte drepturi ale clienților. 
Acestea fiind zise, este recomandabil ca anterior semnării și trimiterii noului contract către furnizor, să verificați dacă prevederile acestuia respectă cerințele expuse mai sus.
În ipoteza în care constatați că formularul de contract nu îndeplinește toate condițiile enunțate puteți refuza semnarea acestuia, adresându-vă Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului.

miercuri, 1 martie 2017

Posibilitatea reechilibrării convențiilor de credit

După numeroase discuții și polemici în ceea ce privește constituționalitatea Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile, prin Decizia nr, 623/25.10.2016, Curtea Constituțională a clarificat multe aspecte în ceea ce privește raporturile dintre consumatorii titulari de credite bancare și instituțiile bancare.
Astfel, prin decizia susmenționată, s-a apreciat că dispozițiile contestate sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată verifică existența impreviziunii, în plus, fiind declarată neconstituțională sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile”, regăsită în conținutul art. 11 din lege.
Considerentele Deciziei nr. 623/25.10.2016 prezintă interes sporit în primul rând pentru beneficiarii Legii nr. 77/2016, însă acestea tratează mai multe chestiuni, cum ar fi impreviziunea convențiilor, echilibrul contractual, aspecte care vizează situația unei categorii largi de titlulari de contracte de credit și nu doar a acelora care doresc să urmeze procedura de dare în plată. 
Astfel, din conținutul deciziei susmenționate, trebuie reținut că instanța constituțională clarifică noțiunea de impreviziune contractuală și stabilește în mod neechivoc că aceasta a fost avută în vedere de legiuitor și a operat și în reglementarea prevăzută de Codul Civil de la 1864 (prin art. 970), orice opinie cu referire la existența impreviziunii exclusiv în reglementarea oferită de Legea nr. 287/2009 fiind total nesusținută.
Totodată, Curtea Constituțională statuează că principiul forței obligatorii a contractelor trebuie să fie guvernat de echitate și de bună credință, în situația intervenirii unei situații de impreviziune, părțile contractuale având obligația reechilibrării prestațiilor, de comun acord.
Conform acelorași considerente, în ipoteza in care părțile nu ajung la un astfel de acord, reechilibrarea prestațiilor pică în sarcina instanței de judecată.
Acestea fiind zise, constatăm că Decizia nr. 623/25.10.2016 păstrează posibilitatea ca persoana interesată să apeleze la procedura de dare în plată, cu condiția ca instanța de judecată să analizeze impreviziunea în fiecare caz în parte (demers care poate fi realizat în cadrul contestației formulate de către bancă sau în cadrul acțiunii de constatare a stingerii debitului).
Totodată, Curtea Constituțională pune la îndemâna titularilor convențiilor de credit un nou instrument și anume posiblitatea echilibrării prestațiilor contractuale, demers ce poate fi inițiat de către debitor printr-o NOTIFCARE DE REECHILIBRARE a convenției de credit, ce poate fi realizată chiar în cadrul notificării de dare în plată sau pe cale separată.
Ulterior, în situația în care nu se va obține o reechilibrare în cadrul procedurii prealabile, creditorul care nu dorește darea în plată și care este interesat exclusiv de reechilibrarea riscului contractual se poate adresa instanței de judecată, cu o acțiune în justiție împotriva băncii în acest sens.
Menționăm și că notificarea de reechilibrare poate viza multe aspecte: împărțirea riscului în ceea ce privește dobânda contractuală, împărțirea riscului în ceea ce privește evoluția cursului de schimb valutar (în special la creditele în franci elevețieni), etc.
În acest context, este de așteptat ca în viitorul apropiat, numărul cererilor în justiție având ca obiect reechilibrarea convențiilor de credit să cunoască o creștere semnificativă.
Mult succes!

marți, 24 ianuarie 2017

Cesiunea contractului de credit bancar reglementată anterior și ulterior intervenirii O.U.G.nr. 52/2016



Este de notorietate faptul că în ultimii ani, instituțiile de credit au încercat să soluționeze problema creditelor neperformante prin cesionarea acestora către diverse societăți comerciale al căror obiect de activitate îl constituie recuperarea de creanțe.
În plan doctrinar și mai ales la nivelul jurisprudenței în materie, această măsură a generat numeroase polemici, opinia majoritară fiind în sensul că demersul menționat s-ar situa la limita legalității, atât din perspectiva normelor generale de drept cât și prin prisma legislației specifice.
În acest context și reținând numărul mare de debitori ale căror debite au fost cedate către diverse entități, problematica adusă în discuție prezintă interes sporit.

1.Scurtă prezentare a reglementării de drept comun a cesiunii de creanță

Cum o analiză pertinentă asupra noțiunii contractului de cesiune a creditului bancar este condiționată implicit de o scurtă prezentare a instituției cesiunii în sine, cu titlu prealabil, considerăm că este oportun să realizăm o scurtă abordare a chestiunii în lumina Codului Civil 1864 și a Legii nr. 287/2009. 
Acestea fiind zise, reținem că în vechiul Codul Civil definiția, condițiile și efectele cesiunii de creanță erau reglementate de dispozițiile art. 1391 - 1398 și respectiv art. 1402 - 1404. 
Conform prevederilor menționate, cesiunea de creanță era reprezentată de convenția prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane [1].
În ceea ce privește condițiile de validitate ale cesiunii, din studiul dispozițiilor citate mai sus, reținem că cesiunea de creanță putea fi făcută prin înscris sub semnătură privată, opozabilitatea sa față de terți (și deci și față de debitor) fiind condiționată de notificarea cesiunii către debitor de către cesionar sau de către cedent ori de acceptarea acesteia de către debitorul cedat, realizată în formă autentică. În ipoteza acceptării cesiunii prin înscris sub semnătură privată, opozabilitatea erga omnes a acesteia lipsea, contractul operând exclusiv față de debitor.
Menționăm și că cesiunea de creanță era caracterizată ca fiind un contract cu titlu oneros sau uneori gratuit, consensual, al cărui obiect îl putea constitui orice creanță (nu doar cea reprezentată de o sumă de bani).
Referitor la efectele cesiunii de creanță, menționăm că între părți (cedent și cesionar), aceasta producea efecte de la data realizării acordului de voință, creanța fiind transferată către cesionar, acesta subrogându-se în drepturile și obligațiile creditorului.
Față de debitor, cesiunea de creanță producea efecte de la data acceptării acesteia de către persoana menționată prin înscris sub semnătură privată, iar față de ceilalți terți, convenția devenea opozabilă de la data notificării debitorului cedat sau din momentul în care acesta o accepta prin înscris în formă autentică.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, instituția cesiunii de creanță a fost reconfigurată, comportând o reglementare mai specifică și detaliată.
Astfel, în ceea ce privește efectele cesiunii de creanță, prevederile art. 1570 N.C.C.[2] instituie în mod expres o clauză de inalienabilitate stabilind că cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția cedentului, nu operează față de debitor, decât dacă:
"- debitorul a consimțit la cesiune;
- interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței iar cesionarul nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască existența interdicției la momentul cesiunii;
- cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani."
Ca și în vechea reglementare, conform art. 1573 N.C.C., cesiunea de creanță produce efecte între cedent și cesionar prin simpla realizare a acordului de voință în sensul transmiterii creanței.
Față de debitorul cedat, cesiunea va produce efecte juridice de la data acceptării acesteia prin înscris cu dată certă sau de la data notificării în scris a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic cu referire la identitatea cesionarului și individualizarea creanței alături de precizarea că plata se va face cesionarului.
O dată creanța cedată și formalitățile prevăzute de lege realizate, debitorul se poate apăra împotriva cesionarului prin toate mijoacele legale de care ar fi putut uza împotriva creditorului.
Sintetizând cele expuse, reținem că față de Codul Civil 1864, Legea nr.287/2009 definește mai clar limitele de incidență ale instituției cesiunii de creanță, condițiile de opozabilitate ale acesteia față de debitor și față de terți fiind nu neapărat mai severe (în noua reglementare fiind suficient ca acceptarea debitorului să dețină dată certă și nu formă autentică) dar mai detaliate (noua reglementare stabilind inclusiv conținutul notificării cesiunii).

2. Reglementarea instituției cesiunii convenției de credit bancar din perspectiva legislației specifice anterioare O.U.G. nr. 52/2016

Transpunând aspectele enunțate în sfera contractelor de cesiune a creditelor bancare, constatăm că valabilitatea acestora este condiționată per se de îndeplinirea condițiilor sus-menționate (în funcție de data încheierii convențiilor fiindu-le incidente dispozițiile Codului Civil 1864 sau ale Legii nr.
287/2009) la care se adaugă reglementările specifice.
Abordând segmentul legislației de nișă care vizează chestiunea contractelor de cesiune a unor credite bancare, opinăm că anterior intervenirii O.U.G. nr. 52/2016, conținutul acesteia era destul de superficial, lăsând loc de multe interpretări, ceea ce a creat premizele proliferării fenomenului de cesionare a debitelor către diverși așa ziși recuperatori de creanțe.
Punctual, dispozițiile normelor de drept comun se completează cu prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, cu cele ale O.U.G. nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori și eventual cu reglementarea oferită de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, respectiv Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară.
Astfel, din analiza textelor legale citate, constatăm că pe lângă condițiile generale reglementate de normele de drept comun, convențiile de cesiune a unor credite bancare trebuie să îndeplinească cerințe și formalități suplimentare.
În materia cesiunii unei creanțe ipotecare, Legea nr. 190/1999 condiționează valabilitatea convenției de calitatea specială a cesionarului, care conform art. 24 din actul normativ arătat, trebuie să fie o instituție de "același tip" cu cedentul sau o "altă entitate reglementată în acest sens prin legi speciale".
În altă ordine de idei, prin sintagma instituție de "același tip" înțelegem că legiuitorul a avut în vedere o altă instituție bancară, similară din toate punctele de vedere cu banca cedentă sau orice altă entitate care își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006, respectiv cu cele ale Legii nr. 58/1998.
Menționăm și că reglementările conținute de actele normative susmenționate impun tuturor entităților în speță (inclusiv societăților care administrează portofolii de creanțe) deținerea unei autorizății emise de către Banca Națională Română (art. 32 și 45 din O.U.G. nr.99/2006).
Acestea fiind zise, opinăm că numai în condițiile expuse mai sus, activitatea de recuperare unor creanțe îndeplinește cerințele legale, orice altă convenție de cesiune încheiată cu o entitate care nu îndeplinește cerințele reclamate de art. 24 din Legea nr. 190/1999 și respectiv de art. 32 și 45 din O.U.G. nr.99/2006 fiind cel puțin discutabilă, dacă nu chiar anulabilă, datorită lipsei îndeplinirii condițiilor de valabilitate.
Mergând mai departe cu analiza situației speciale a creanțelor ipotecare, prin raportare la art. 25 din Legea nr. 190/1999, constatăm că cesiunea unor astfel de creanțe devine opozabilă terților prin înscrierea acesteia la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, aceasta reprezentând o cerință suplimentară pe care convențiile de acest trebuie să o îndeplinească, față de cerințele din normele de drept comun.
Nu în ultimul rând, conform art. 26 din aceeași Lege nr. 190/1999, opozabilitatea cesiunii unei creanțe ipotecare față de debitor devine operabilă prin notificarea adresată acestuia de către unele dintre părțile contractului de cesiune, trimisă prin scrisoare recomandată în termen de 10 zile de la data încheierii convenției.
Aceeași cerință a notificării debitorului astfel cum aceasta este definită de Legea nr.190/1999 este preluată și de către dispozițiile art. 71 din O.U.G. nr.50/2010, cu mențiunea introducerii unei cerințe în plus față de reglementările anterioare, în sensul că cesionarul trebuie să aibă o persoană de contact în România pentru rezolvarea eventualelor litigii și pentru a răspunde în fața autorităților.
Suplimentar față de cele arătate, O.U.G. nr.50/2010 reconfirmă dreptul (deja recunoscut) al debitorului cedat de a invoca împotriva cesionarului orice apărare pe care ar fi putut-o opune creditorului decent.

3. Limitele forței executorii a convenției de cesiune a creditului bancar
O dată analizate atât reglementările de drept comun cât și cele din legislația specifică ce vizează instituția cesiunii contractelor de credit bancar, se impune să revenim asupra chestiunii efectelor juridice ale acestui tip de convenție, și mai precis, asupra identificării limitelor acestora față de debitorul cedat.
Este indiscutabil că orice convenție de cesiune legal încheiată produce efecte juridice depline între părțile contractuale, conform principiului forței obligatorii a contractelor, regulă definită de prevederile art. 969 C.C. 1864, respectiv art. 1270 N.C.C.
Faptul că un contract - de cesiune de creanță în cazul de față - are putere de lege între părți consfințește o serie de drepturi și obligații reciproce, care, neîndeplinite conduc la posibilitatea perceperii de daune contractuale și chiar la desființarea actului.
În ipoteza contractului de cesiune, unele dintre efectele principale ale acestuia sunt reprezentate de transferarea creanței în patrimoniul cesionarului, alături de obligația plății prețului către cedent de către cesionar.
Astfel, în contextul în care afluxul de cesiuni de credite bancare din ultima perioadă a determinat inițierea unor forme de executare silită de către cesionari împotriva diverșilor debitori cedați întemeiate pe baza contractelor de cesiune (la care se anexau și contractele de credit bancar), se naște următoarea întrebare: reținând forța obligatorie a contractelor și efectele specifice cesiunilor de creanță, convenția de cesiune a unui credit bancar are sau nu putere executorie față de debitorul cedat?
Opinia instituțiilor bancare și a celor care administrează portofolii de creanțe (îmbrățișată într-o oarecare măsură și de către unele instanțe de judecată) a fost în sensul că cesiunea convențiilor de credit bancar asimilează și transmiterea dreptului cesionarului de a proceda la executarea silită și de a percepe în continuare penalități și dobânzi conform convenției de credit, atât timp cât dispozițiile art. 1396 C.C. 1864, respectiv art. 1568 N.C. stipulează că cesiunea cuprinde și accesoriile creanței.
Apreciem însă că acest raționament comportă largi discuții prin prisma celor prevăzute de art. 632 C.P.C., text legal care limitează sfera titlurilor executorii la hotărârile judecătorești sau la "orice alte hotărâri sau înscrisuri care potrivit legii pot fi puse în executare".
În contextul în care natura executorie a unui înscris este conferită sine die de lege (precum convențiile de credit bancar sau actele notariale, cărora le-a fost atribuită forță executorie de către dispozițiile O.U.G. nr.99/2006 și respectiv de normele procedural civile) un simplu contract de cesiune nu poate constitui titlu executoriu în vederea executării silite a debitorului cedat.
În sprijinul acestui raționament, unele instanțe de judecată sesizate cu acțiuni având ca obiect contestații la executare au apreciat că "cesiunea de creanță reprezintă un contract care poate comporta transformări în planul întinderii dreptului de creanță și care trebuie să fie supus analizei judecătorului în ceea ce privește întinderea creanței pretinse, pe calea unei acțiuni de drept comun, debitorul cedat având, la rândul său, posibilitatea invocării unor apărări, precum inopozabilitatea cesiunii de creanță, aspecte care privesc fondul dreptului, abia, ulterior obținerii unui titlu executoriu, cesionarul creditor putându-se adresa executorului judecătoresc în vederea executării silite" [3]. 
Din această perspectivă, este oportun să se observe că dispozițiile art. 120 din O.U.G. nr.99/2006 conferă dreptului la executare silită în materia instituțiilor bancare caracter intuitu personae, contractul de credit având la rândul său caracter intuitu personae - în considerarea calității persoanei creditorului care trebuie să fie instituție bancară - și care nu se răsfrânge și asupra convenției de cesiune a creditului bancar. 
Referitor la întinderea efectelor contractului de cesiune a creditului bancar, care ar presupune și transmiterea accesoriilor creanței cedate, s-a considerat că acest aspect vizează "substanța, materialitatea dreptului transmis", dreptul de a executa silit ținând de "executorialitatea contractului" [4].
Reținând numărul ridicat de executări silite inițiate de către recuperatorii de creanțe pe baza convențiilor de cesiune, raționamentul expus mai sus a constituit un instrument valoros pentru debitorii cedați supuși formelor de executare, raționament care le-a permis formularea de contestații la executare și obținerea de soluții favorabile, conform considerentelor menționate.
Este de prisos să menționăm că limitarea forței executorii a convenției de cesiune a creditului bancar la posibilitatea inițierii executării silite a debitorului cedat exclusiv în ipoteza obținerii unui titlu executoriu de către creditorul cesionar (o sentință judecătorească definitivă care să consfințească debitul respectiv) a avut drept consecință reechilibrarea intereselor între profesioniștii administratori de portofolii de creanțe și "consumatorii de credite".
Or în ipoteza în care de multe ori convențiile de cesiune încheiate între instituțiile bancare și societățile recuperatoare de creanțe nu au îndeplinit minimul cerințelor de fond și formă impuse de legislația în vigoare, și așa destul de permisivă pentru profesioniști (de exemplu lipsa notificării debitorului care află despre cesiune cu ocazia executării silite), identificarea unor instrumente juridice care să contracareze demersurile creditorului a fost mai mult decât bine venită.

4. Instituția cesiunii creditului bancar în lumina O.U.G. nr.52/2016

În contextul descris mai sus, la data de 20.09.2016, a intervenit O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, act normativ care are finalitatea de a implementa în legislația internă dispozițiile Directivei nr. 2014/17/UE a Parlamentului European, reașezând obligațiile și conduita instituțiilor bancare cu referire la acordarea creditelor și suplimentând cerințele prudențiale în materie.
Fără a realiza o analiză exhaustivă a conținutului actului normativ menționat, conținut care este deosebit de vast și care vizează convențiile de credit bancar și clauzele acestora, reguli specifice privind executarea silită în domeniu, suplimentarea rolului și atribuțiilor Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, formarea profesională a angajaților, etc., vom aborda noutățile pe care O.U.G. nr. 52/2016 le introduce în materia cesiunii convențiilor de credit bancar.
Anterior oricărei discuții cu privire la reglementările instituite de actul normativ menționat, apreciem oportun să menționăm că acestea nu vizează toate tipurile de convenții de credit ci doar: convențiile de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, convențiile de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi convențiile de credit ce implică un drept legat de un bun imobil.
Tot din perspectiva întinderii efectelor O.U.G. nr. 52/2016, ne oprim și asupra limitelor aplicării în timp ale acestui act normativ. 
Astfel, este de notorietate faptul că în materia legislației bancare, numărul mare de acte normative care s-au succedat a generat o serie de discuții și interpretări cu privire la respectarea principiului neretroactivității legii civile, ceea ce a creat contextul invocării unei serii de excepții de neconstituționalitate referitoare la normele respective.
Un exemplu în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 50/2010 care în varianta sa inițială era aplicabilă tuturor convențiilor de credit și care sub presiunea băncilor a suferit modificări prin Legea nr.288/2010, nefiind incidentă contractelor în curs de derulare.
Pentru a evita repetarea acestui scenariu și eventual și încărcarea Curții Constituționale cu diverse excepții de neconstituționalitate, prin art. 135 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul a statuat expressis verbis că modificările aduse de actul normativ " nu se aplică contractelor de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia".
Sintetizând cele expuse, conchidem că regulile instituite de O.U.G. nr. 50/2010 vizează convențiile de cesiune a unor credite bancare privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, convențiile de credit ce implică un drept legat de un bun imobil și care au fost încheiate anterior datei de 30.09.2016 (momentul intrării în vigoare a actului normativ). 
Orice alte cesiuni sunt guvernate de celelalte prevederi legale despre care s-a făcut discuție pe parcursul prezentei lucrări.
Referitor la efectele cesiunii de creanță în materia creditelor bancare, ca și legislația anterioară, prevederile art. 58 al. (1) din O.U.G. nr. 52/2016 reconfirmă posibilitatea debitorului cedat de a opune cesionarului, orice mijloc de apărare pe care l-ar fi putut invoca în fața creditorului cedent.
În ceea ce privește calitatea cesionarului, dacă reglementările anterioare impuneau cerințe destul de permisive, dispozițiile art. 58 al. (2), (3) și (4) din actul normativ menționat stabilesc în mod clar care sunt categoriile de entități ce pot constitui subiectul unei astfel de operațiuni.
Astfel, în lumina textului legal citat, reținem că pot avea calitatea de cesionari ai convențiilor de credit:
- creditorii, astfel cum sunt definiţi la art. 3 pct. 2, alţii decât creditorii nonfinanciari ( adică orice persoană juridică, inclusiv sucursala instituţiei de credit şi a instituţiei financiare din străinătate, care acordă credite de tipul celor prevăzute la art. 2 alin. (1) pe teritoriul României potrivit O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare sau prezentei ordonanţe de urgenţă, în cursul exercitării activităţii comerciale sau profesionale);
- entităţile ce au drept obiect de activitate emiterea de instrumente financiare securitizate în baza unui portofoliu de creanţe, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/2006 privind securitizarea creanțelor;
- pentru creanţele rezultate din contractele de credit neperformante, care au fost declarate scadente anticipat ori cu privire la care s-a iniţiat procedura executării silite a consumatorului - entităţile care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe, astfel cum sunt definite la art. 3 pct. 29.
La toate cerințele enumerate, trebuie adăugată obligația (deja existentă în reglementările anterioare, dar evidențiată mai bine de noul act normativ) ca entitatea respectivă să aibă sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România pentru rezolvarea eventualelor litigii şi pentru a răspunde contravenţional şi/sau penal în faţa autorităţilor publice.
Acestea fiind zise reținem că cesionarea unui credit bancar dintre cele vizate de O.U.G. nr. 52/2016 către o entitate care nu se regăsește în enumerarea de mai sus, constituie o conduită abuzivă și va fi sancționată în conformitate.
Una dintre cele mai importante noutăți introduse de O.U.G. nr. 52/2016 o reprezintă regula prevăzută la art. 58 al.(5) care stabilește următoarele:
"Contractele de credit, contractele de ipotecă, precum şi orice alte înscrisuri care au caracter de instrumente de garantare a respectivelor credite, încheiate la solicitarea creditorilor, nu reprezintă titluri executorii în cazul în care cesionarul este o entitate ce desfăşoară activităţi de recuperare creanţe".
Iată așadar că raționamentul instanțelor de judecată în sensul lipsei de putere executorie a convenției de cesiune a unui credit bancar este practic confirmat a priori chiar de către legiuitor care introduce prevederi exprese în acest sens, cu scopul de a elimina orice interpretare sau discuție.
Protejând interesele unei serii importante de consumatori de credite bancare, această modificare este mai mult decât binevenită, însă atât timp cât ea se aplică unui număr limitat de tipuri de convenții de credit, poate da naștere la discriminări.
Astfel, rămâne un număr foarte mare de titulari de convenții de credit (cum ar fi deținătorii de credite pentru nevoi personale, etc) care nu vor putea uza de beneficiul impus de art. 58 al.(5) din O.U.G. nr. 52/2016 și care vor fi în continuare subiecți ai măsurilor de executare.
Revenind la efectele juridice ale instituției abordate, prin raportare la art. 59 al actului normativ menționat, cesiunea de creanță devine opozabilă consumatorului prin notificarea acestuia de către cedent, în același termen de 10 zile calendaristice de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind imperativ ca notificarea să cuprindă date referitoare la creditorul cedent și cesionar, data realizării cesiunii, suma datorată, etc.
În plus față de legislația anterioară, dispozițiile arătate introduc obligația cesionarului - recuperator de creanțe să notifice la rândul său debitorul cedat asupra următoarelor detalii:
"a) termenul în care consumatorul ia legătura cu entitatea care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe. Acest termen nu poate fi mai mic de 5 zile lucrătoare de la data primirii notificării de către consumator; 
b) dreptul consumatorului de a transmite entităţii de recuperare creanţe o contestaţie a existenţei debitului ori a cuantumului acestuia în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării, precum şi faptul că va primi răspuns în termen de 30 de zile calendaristice la contestaţia formulată; 
c) dreptul consumatorului de a se adresa direct instanţei de judecată în cazul în care contestă existenţa debitului ori a cuantumului acestuia; 
d) faptul că necontestarea de către consumator, în termenul de 30 de zile calendaristice, a debitului nu reprezintă o recunoaştere a sumei de către acesta şi nu îl privează pe consumator de dreptul de a se adresa instanţei."
Din lecturarea dispozițiilor enunțate constatăm că față de legislația anterioară, în beneficiul consumatorului titular de credite bancare sunt consfințite noi drepturi, acesta având posibilitatea contestării debitului atât pe cale necontencioasă sau direct în fața instanței de judecată, conform normelor de drept comun.
Tot în sensul suplimentării drepturilor debitorului și a protecției acestuia, vin și prevederile art. 60 din O.U.G. nr. 52/2016, acestea introducând o serie de restricții și interdicții în conduita cesionarului recuperator de creanțe și a instituțiilor bancare.
Astfel vor fi interzise: 
- cesionarea contractului de credit şi a accesoriilor, precum şi a creanţei către o entitate care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România;
- perceperea de comisioane, dobânzi şi dobânzi penalizatoare, cu excepţia dobânzilor penalizatoare legale, de către entităţile de recuperare creanţe; 
-perceperea de costuri aferente activităţii de recuperare de către entităţile de recuperare creanţe, cu excepţia costurilor aferente procedurilor de executare silită; 
- derularea activităţilor de recuperare creanţe în perioada celor 30 de zile calendaristice prevăzute la art. 59 alin. (5) lit. b) şi până când este transmis consumatorului răspunsul la contestaţie; 
- utilizarea de tehnici care să hărţuiască sau să abuzeze orice persoană în legătură cu recuperarea creanţelor; 
- utilizarea, în cadrul procesului de recuperare creanţe, de ameninţări sau alte tehnici agresive, cu scopul de a vătăma fizic ori psihic consumatorul ori rude ale acestuia ori de a-i afecta reputaţia; 
-contactarea consumatorului, în cadrul procesului de recuperare creanţe, la locul de muncă al acestuia; 
-contactarea, în legătură cu recuperarea creanţelor, a oricărei alte persoane diferite de consumator, succesorii legali, avocatul sau împuternicitul acestuia, creditorul, avocatul sau împuternicitul creditorului; 
-afişarea la uşa apartamentului/blocului a notificărilor/ somaţiilor/adreselor în legătură cu recuperarea creanţelor, cu excepţia actelor de procedură afişate la solicitarea executorului judecătoresc ori a instanţei de judecată; 
-comunicarea entităţii care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe cu consumatorul în intervalul orar 20.00- 09.00. 
Menționăm că reglementarea aspectelor de mai sus a rezultat sine die din transpunerea Directivei nr. 2014/17/UE însă aceasta a fost reclamată și de realitatea din plan socio juridic, faptele eludate mai sus fiind întâlnite de multe ori în viața cotidiană și reprezentând o problemă reală pentru titularii de credite bancare, aflați în imposibilitatea de a mai plăti ratele.
Rămânând în sfera consecințelor convenției de cesiune asupra debitorului cedat, reținem că scopul final al acesteia este reprezentat de posibilitatea recuperării creanței de la cel dintâi de către cesionar.
În ceea ce privește acest aspect, cel puțin în ceea ce privește recuperarea sumelor provenite din creanțe guvernate de O.U.G. nr. 52/2016, începând cu data de 01.01.2017, actul normativ susmenționat condiționează posibilitatea desfășurării unei astfel de activități de înregistrarea entității recuperatoare de creanțe la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.
Astfel, efectuarea activităților de recuperare de creanțe de către entități care nu sunt înregistrate la autoritatea menționată este prohibită și chiar sancționată contravențional cu amendă de la 30 000 la 100 000 lei.
De altfel, conform prevederilor art. 121 al.l (1) lit. c) din O.U.G. nr. 52/2016 și eludarea cerințelor cerințelor regăsite la art. 58, 59 alin. (1)-(4) și 60 lit. a) se pedepsește cu o amendă între 20 000 la 100 000 lei.
Acestea fiind zise, prin comparație cu perioada anterioară intervenirii O.U.G. nr. 52/2016, constatăm că în lumina acestui act normativ, cel puțin în ceea ce privește categoria convențiilor de credit guvernate de aceasta, instituția cesiunii de creanță a unui credit bancar este reglementată mult mai punctual, cu cerințe suplimentare și cu obligații suplimentare atât pentru creditorul cedent cât și pentru cesionar. 
Faptul că începând cu momentul intervenirii actului normativ și în unele situații începând cu data de 01.01.2017, în domeniul respectiv cerințele care vizează forma contractului de cesiune și calitatea cesionarului s-au înăsprit a fost determinat și de ponderea nemaiîntâlnită a cesiunilor diverselor convenții de credit din ultimii ani, de multe ori realizate prin mijloace și în considerarea unor entități cesionare cel puțin dubioase.
Pe de altă parte, noua reglementare a fost reclamată și de necesitatea transpunerii Directivei nr. 2014/17/UE în dreptul intern, termenul pentru acest demers fiind deja depășit.
Este de netăgăduit că actul normativ vine să echilibreze interesele dintre consumatorii titulari ai convențiilor de credit și cesionarii creditorilor principali, cei dintâi beneficiind de căi suplimentare prin care se pot apăra, cum ar fi posibilitatea contestării creanței în fața cesionarului sau a instanței de judecată, dreptul de a fi notificați atât de către creditorul cedent cât și de către cesionar, dreptul de a fi supuși procedurilor de recuperare a sumelor datorate exclusiv de către entitățile înregistrate la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor în acest scop.
Observăm însă că reglementarea instituită de O.U.G. nr. 52/2016 comportă anumite lipsuri, fiind oportun ca aceasta să fie revizuită de legiuitor.
Astfel, după cum am arătat pe parcursul prezentei lucrări, actul normativ menționat vizează o categorie limitată de contracte, respectiv convențiile de cesiune a creditelor pentru consumatori privind vânzarea - cumpărarea unor bunuri imobile, a creditelor garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile şi a creditelor ce implică un drept legat de un bun imobil.
Reținând aceste aspecte, constatăm că beneficiarii altor tipuri de credite (cum ar fi creditele pentru nevoi personale, de exemplu) nu sunt asimilați sferei reglementate de O.U.G. nr. 52/2016, situația acestora fiind guvernată de reglementările anterioare, inclusiv în ceea ce privește instituția cesiunii de creanță.
Apreciem că situația descrisă mai sus este de natură să genereze ipoteze discriminatorii între diferitele categorii de titulari de contracte de credit (cei care se încadrează în categoriile guvernate de O.U.G. nr. 52/2016 și cei ale căror convenții vor fi supuse vechilor reglementări), aspect care poate da naștere la discuții și polemici și care nu poate aduce decât deservicii consumatorilor.
Sperăm că această chestiune va fi avută în vedere de către legiuitor într-un viitor apropiat.
Cu toate acestea, chiar și în forma actuală, ordonanța menționată constituie un important pas înainte în materia legislației bancare, pentru că aceasta caracterizează poziția creditorilor, a debitorilor convențiilor de credit și a cesionarilor acestor credite mult mai bine decât reglementarea anterioară. 

[1] Teoria generală a obligațiilor, Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Ed. All, pag. 341;
[2] Noul Cod Civil - Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009;
[3] Decizia nr. 146/19.01.2016, pronunțată de Tribunalul Argeș în soluționarea unei contestații la executare - apel;
[4] Decizia civilă nr.96/2014, pronunțată de Tribunalul Cluj în soluționarea contestației la executare - apel.
https://www.juridice.ro/489867/cesiunea-contractului-de-credit-bancar-reglementata-anterior-si-ulterior-intervenirii-o-u-g-nr-522016.html