miercuri, 20 aprilie 2011

Pro sau contra mediere?



1.Cum ne aflăm din ce în ce mai aproape de momentul intrării în vigoare a noilor « coduri »[1], în cele ce urmează, voi încerca să prezint una dintre instituţiile noi pe care aceste acte normative le vor reglementa, şi anume procedura medierii.
M-am oprit asupra acestei noţiuni, determinată fiind şi de faptul că ea a generat şi încă generează numeroase discuţii atât la nivelul opiniei publice mai mult sau mai puţin specializată în drept cât, mai nou, şi în timpul şedinţelor de judecată, în limita cadrului procesual, cu ocazia dezbaterilor în diferite cauze.
Încă din perioada preaderării României la Uniunea Europeană, începuse să se vorbească de apariţia unei noi profesii, aceea de mediator, profesie care avea să ofere noi modalităţi de soluţionare amiabilă a proceselor şi care, în viziunea unora, avea să « revoluţioneze » întregul sistem juridic.

2. În Europa, conceptul se născuse încă din anul 2002 când Comisia Europeană a publicat un document (numit şi carte verde) care trata posibilele căi alternative de soluţionare a litigiilor. Lucrurile au avut o evoluţie rapidă şi, astfel, în anul 2004 Comisia elaborează şi un Cod de conduită pentru mediatori iar Consiliul European realizează o propunere de directivă cadru pentru activitatea de mediere.
În prezent, la nivel european această profesie este reglementată de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN, act normativ de care voi mai aminti pe parcursul prezentei lucrări.

3. Revenind la scurta şi recenta istorie a instituţiei medierii în România, reţinem că în anul 2006, pe fundalul « febrei » determinate de armonizarea cât mai rapidă a legislaţiei naţionale cu directivele europene, intră în vigoare Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Până în acel moment, medierea nu reprezentase o profesie de sine stătătoare, ea fiind identificată ca o activitate specifică profesiei de avocat, conform Art. 3 (al.1) pct. f din Legea 51/1995.
Deşi intrarea în vigoare a Legii nr.192/2006 anunţa un debut în forţă al noii profesii, problematica instituţiei medierii a fost lăsată într-un plan secund de legiuitor, fiind readusă pe tapet odată cu elaborarea noului Cod de Procedură Cvilă şi a noului Cod de Porcedură Penală.
Din punctul de vedere al legiuitorului, adoptarea unei legi a medierii era reclamată de necesitatea transpunerii reglementărilor comunitare din domeniu în legislaţia română, creându-se în plus şi posiblitatea degrevării instanţelor de judecată de activitatea litigioasă din ce în ce mai voluminoasă, prin introducerea a noi modalităţi legale de soluţionare a conflictelor.

4. Ca formă şi structură, Legea nr. 192/2006 este comparabilă cu actele normative care reglementează celelalte profesii liberale (avocat, notar, executor judecătoresc, etc.), dispoziţiile acesteia făcând referire la definiţia profesiei de mediator, la dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator, la organele care guvernează desfăşurarea profesiei de mediator (Consiliul de mediere), drepturile, obligaţiile şi răspunderea mediatorului, procedura desfăşurării activităţii de mediere în diferite domenii juridice.
Cum lucrarea de faţă nu se doreşte a fi o analiză in extenso a actului normativ amintit mai sus, ne vom limita doar la sintetizarea câtorva aspecte juridice care ţin de caracterizarea şi desfăşurarea activităţii de mediere.

5. Prevederile Art. 1 (al.1) din Legea nr.192/2006 oferă o definiţie destul de abordabilă a ceea ce trebuie înţeles prin mediere – « o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitatea de mediator » –, identificând şi principiile generale care stau la baza desfăşurării acestei activităţi: neutralitatea, imparţialitatea, confidenţialitatea, existenţa consimţământului părţilor.
Cum aceste principii sunt considerate regulile fundamentale care trebuie să guverneze desfăşurarea medierii, ele capătă valenţele unor adevărate garanţii a legalităţii întregii proceduri, scopul final reprezentându-l obţinerea unei soluţii satisfăcătoare pentru toate părţile participante

6. Tot din conţinutul Legii nr.192/2006, aflăm şi care sunt condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a deveni mediator. În conformitate cu prevederile actului normativ amintit, poate deveni mediator persoana care :
“a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condiţiile prezentei legi.”[2].
Raportându-ne la conţinutul textului de lege citat mai sus, observăm că sfera de adresabilitate a acestuia este extrem de largă, exigenţele impuse fiind, în opinia noastră, destul de reduse. Practic orice persoană care are studii superioare în orice domeniu şi care are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani în orice domeniu poate deveni mediator autorizat, cu condiţia absolvirii cursurilor pentru formarea mediatorilor sau a unor studii masterale de profil.

7. Reţinând aceste cerinţe, cât şi faptul că durata cursurilor pentru formarea mediatorilor este doar de câteva luni, în mod îndreptăţit, se naşte următoarea întrebare: Este posibil ca un bun inginer sau un bun medic, de exemplu, să deprindă cunoştinţele şi abilităţile de a media conflicte de natură juridică, după doar câteva luni de formare profesională ca mediator?
Din punct de vedere teoretic, vâzând condiţiile impuse de legiuitor pentru accederea în profesia de mediator, răspunsul este, fără posibilitate de tăgadă, afirmativ. Cum însă în România, medierea este încă în primii săi ani de « viaţă », rămâne de văzut dacă practica în domeniu va confirma sau va infirma această abordare, reclamând o « revizuire » a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de acces în profesia de mediator.
De notat şi că, la acest moment există o serie de discuţii susţinând opinia că avocaţii ar trebui să aibă de drept calitatea de mediator. Reţinând dispoziţiile Legii 51/1995, această abordare este mai mult decât justificată.

8. Mergând mai departe cu analizarea instituţiei medierii, considerăm necesar să ne oprim şi asupra obiectului activităţii de mediere. Conform Art. 2 al. (1) din Legea nr. 192/2006, pot fi soluţionate prin procedura medierii « conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege ».
Aşadar, luând în considerare sfera în care se desfaşoară activitatea de mediere – diversele conflicte care s-au născut ca urmare a încălcării unor norme – dar şi finalitatea sa – aceea de a preveni naşterea unui proces sau de a soluţiona amiabil un proces deja existent –, în opinia noastră, medierea apare ca o profesie de natură juridică.
Coroborând acest aspect cu prevederile Art. 7 din Legea nr. 192/2006, identificăm o situaţie inedită, medierea apărând ca singura profesie juridică exercitată şi de persoane fără pregătire juridică, ceea ce atrage din nou atenţia asupra întrebării enunţate mai devreme, la care mai curând sau mai târziu, va trebui să se găsească un răspuns.

9. În ceea ce priveşte finalitatea procedurii medierii, apreciem că scopul acestei etape îl constituie obţinerea acordului de mediere – înţelegerea la care au ajuns părţile participante –, acord care va fi redactat de mediator, care va cuprinde toate clauzele consimţite de părţi şi care va fi prezentat instanţei de judecată sau notarului public pentru a dobândi condiţiile de formă prevăzute de lege.
În lumina prevederilor DIRECTIVEI nr. 52/2008/CE a Parlamentului European, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 192/2006, cu modificările ulterioare, înţelegem că medierea este o procedură alternativă (cu excepţia situaţiilor în care acest demers este impus de judecător), voluntară[3] şi neinferioară etapei judiciare[4]. Caracterul alternativ al medierii este susţinut de posibilitatea părţilor participante de a soluţiona conflictul şi pe cale judiciară, adresându-se instanţei de judecată competente.
Caracterul voluntar al medierii este determinat de faptul că părţile sunt ele însele responsabile de această activitate, având libertatea să o gestioneze, într-o oarecare măsură, după bunul lor plac.
Raţionamentul că procedura medierii nu trebuie considerată cu nimic inferioară procedurii judiciare este confirmat de valoarea executorie conferită acordului de mediere încheiat între părţile participante, ceea ce reclamă în mod imperativ ca medierea să fie realizată de către specialişti cât mai bine pregătiţi.

10.Oprindu-ne asupra cadrului socio-juridic în care se desfăşoară activitatea de mediere în prezent, trebuie reţinută discrepanţa dintre numărul mare de cauze cu care sunt asaltate instanţele de judecată şi incidenţa scăzută a utilizării medierii în soluţionarea acestora.
Din perspectiva legiuitorului, o soluţie de moment pentru rezolvarea situaţiei create o constituie Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[5], act normativ despre care s-a spus că are ca o dublă finalitate, aceea de a creşte celeritatea diverselor proceduri legale în materie civilă şi penală, pe de o parte şi de a realiza o translaţie mai uşoară de la vechile norme de procedură (civilă şi penală) la reglementările noilor coduri.
Printre numeroasele instituţii de drept pe care Legea nr. 202/2010 le abordează, se numără şi procedura medierii, sub acest aspect, reiterându-se de fapt dispoziţiile noilor coduri.

11. Astfel, observăm că actul normativ amintit mai sus reconfirmă caracterul alternativ şi voluntar al procedurii medierii, prin modificarea Art. 131 din Codul de Procedură Civilă – medierea nefiind obligatorie pentru părţi.
În materia soluţionării cererilor de divorţ, a cererilor în materie comercială evaluabile în bani, şi în unele cazuri şi în materie penală (în ceea ce priveşte pretenţiile părţii civile) se introduce procedura medierii ca un mijloc procedural alternativ pe care părţile îl au la îndemână în vederea soluţionării diferendului sau pe care judecătorul îl poate recomanda. De asemenea, în cauzele penale, existenţa acordului de mediere constituie o cauză de nepunere în mişcare sau de neexercitare a acţiunii penale.

12. O noutate adusă de Legea nr. 202/2010 o constituie modificarea Art .26 din Legea nr. 192/2006 în sensul că mediatorii autorizaţi nu pot pretinde onorarii pentru « activitatea de informare şi consiliere a părţilor îndeplinită anterior încheierii contractului de mediere », regulă care are drept scop asigurarea unor servicii de calitate în domeniul medierii şi care este preluată şi de Art. 614 1 şi Art. 720 7 din Codul de Procedură Civilă .

13. În contextul exitenţei unei necesităţi vădite de degrevare a instanţelor de judecată de numărul mare de cauze cu care sunt investite, au existat şi opinii în sensul transformării procedurii medierii în anumite domenii de drept, dintr-un demers alternativ sau facultativ, într-unul obligatoriu.
Necontrolată, o astfel de abordare ar putea determina apariţia unor situaţii care să exceadă reglementărilor comunitare conţinute de DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European – care consacră totuşi caracterul alternativ al activităţii de mediere.
Totodată, este acceptat de către toţi specialiştii în domeniu faptul că realizarea medierii în sine presupune efectuarea anumitor cheltuieli financiare de către participanţi şi curgerea unor termene.
În aceste condiţii, tendinţa de a condiţiona în mod excesiv sesizarea instanţelor de judecată de parcurgerea în prealabil a procedurii medierii de către justiţiabili ar presupune o îngrădire a accesului acestora la justiţie, ajungându-se chiar la încălcarea Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie care, cu siguranţă ar fi sancţionată de către instituţiile europene.

14. Conchidem că o dată ce procedura medierii este « oficializată » de Legea nr. 192/2006 şi noile reglementări civile şi penale, cea mai bună metodă de a încetăţeni acest demers ca un mijloc eficient prin care se pot soluţiona unele diferende de ordin juridic, îl reprezintă educarea publicului larg în acest sens, căruia trebuie să îi fie puse la dispoziţie cât mai multe informaţii asupra avantajelor dar şi a dezavantajelor căii amiabile. Durata relativ scurtă faţă de procedura litigioasă şi posibilitatea de a interveni în mod direct şi cert asupra rezultatului final (acordul de mediere) constituie, într-adevăr, nişte plusuri ale procedurii de mediere.
Pe de altă parte, luând în considerare prevederile Legii nr. 192/2006, nu putem trece cu vederea puterile totuşi limitate ale acordului de mediere, care până la momentul confirmării sale de către instanţa de judecată sau de notarul public, după caz, este un înscris sub semnătură privată şi a cărui valoare executorie este în mod clar circumscrisă intenţiei părtilor de a respecta sau nu înţelegerea, fără posibilitatea intervenţiei vreunui terţ.
În ultimă instanţă, apreciem că justiţiabilul – cât mai bine informat în ceea ce priveşte mijloacele legale pe care le are la îndemână – este singurul îndreptăţit să aleagă între rezolvarea litigiului utilizând metoda amiabilă sau procedura litigioasă.

Bibliografie :

[1]Noul Cod de Procedură Civilă şi noul Cod de Procedură Penală, respectiv Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 485/15.07.2010 şi Legea nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486/15.07.2010;

[2]Art.7 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial nr. 441/21.05.2006;

[3]Al. (13) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[4]Al. (19) din DIRECTIVA nr. 52/2008/CE a Parlamentului European-preambul;

[5]Actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 178/26.10.2010 şi modifică în principal vechile Coduri de Procedură Civilă şi de Procedură Penală dar şi Legea nr. 4/1953 privind Codul Familiei, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Ordonanţa de urgenţa nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi profesia de mediator, etc.;

www.just.ro;

www.mediere.ro;

www.coe.int .


publicat in Revista Note.Studii juridice www.juridice.ro

vineri, 1 aprilie 2011

ANRP.Obligarea Comisiei Centrale la emiterea titlului de despăgubire. Nerespectarea Art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

D E C I Z I A nr. 4223/2008

Dosar nr. 2052/33/2007

Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2008

Asupra recursului de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată la data de 23 noiembrie 2007 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta S.R.M. a chemat în judecată pe pârâtele C.C.S.D. şi A.N.R.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună următoarele: - obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul teren înscris în C.F. nr. 8701 Cluj, nr.top 21896/2, în suprafaţă de 2591 mp; - obligarea pârâtei la daune cominatorii în sumă de 1000 lei (RON) pe zi de întârziere până la emiterea deciziei.

Prin precizarea de acţiune, reclamanta a arătat, în esenţă, că Primarul Municipiului Cluj a emis dispoziţia nr. 1047 din 08 martie 2006 prin care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate in condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având in vedere despăgubirile primite la expropriere, pentru imobilul teren în litigiu, care a făcut obiectul exproprierii în baza Decretului de expropriere nr. 250 din 12 decembrie 1974 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

Reclamanta arată că, la data formulării acţiunii, dosarul pentru emiterea titlului de despăgubire se află în evidenţele A.N.R.P. în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fiindu-i transmis încă din anul 2006 de către unitatea deţinătoare. Reclamanta a formulat o cerere de urgentare pentru emiterea dispoziţiei de restituire în echivalent a imobilului înregistrată la A.N.R.P., Comisia la data de 12 septembrie 2007, cerere la care nu a primit niciun răspuns, fiind astfel în prezenţa unui refuz de soluţionare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Reclamanta susţine că prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale privind emiterea titlului de despăgubire, autoritatea administrativă i-a încălcat drepturile ocrotite prin art. 6 din C.E.D.O., precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, susţinând în esenţă că nu a fost transmis un dosar care să justifice acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul vizat de reclamantă. De asemenea, prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a A.N.R.P. şi arată că a fost parcursă etapa administrativă în sensul că dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei a fost transmis de Primăria Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de entitate notificată şi a fost înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 12721/CC, ulterior fiind remis având în vedere litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Pe fondul cauzei, se susţine că revine Comisiei competenţa de emitere a titlului de despăgubire, dar numai după parcurgerea procedurilor administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pârâta C.C.S.D. a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Cluj- Napoca, în calitate de autoritate care a soluţionat notificarea reclamantei şi căreia îi revenea obligaţia de a trimite dosarul aferent notificării la Prefectura Cluj în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 24 martie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal:

- a admis excepţia lipsei calităţi procesuale a chematei în garanţie, Primăria Municipiului Cluj-Napoca;

- a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta C.C.S.D.; a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta A.N.R.P.;

- a admis în parte acţiunea reclamantei şi în consecinţă a obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în dosarul înregistrat sub nr. 12.72l/CC privind pe reclamantă;

- a respins petitul având ca obiect cererea de obligare a pârâţilor la plata sumei de 1000 lei (RON) cu titlu de penalităţi.

Pentru a pronunţa aceste soluţii, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Primarul Municipiului Cluj-Napoca a emis Dispoziţia nr. 1047 din 8 martie 2006 prin care a stabilit măsurile reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei pentru imobilul expropriat şi a transmis dosarul pentru emiterea titlului de despăgubire pârâtei C.C.S.D., dosar înregistrat sub nr. 12.721/CC, Comisia având atribuţia principală de a emite decizia respectivă, conform art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cu o motivare amplă şi bine argumentată, Curtea de apel a respins excepţia prematurităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâta C.C.S.D., reţinând în esenţă că după declanşarea procedurii numai autorităţii competente potrivit Legii nr. 247/2005 îi revine obligaţia de a depune toate diligentele necesare în vederea soluţionării cererii de despăgubire într-un termen rezonabil.

Curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., reţinând, în esenţă, că potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din legea nr. 247/2005, instituţia este învestită cu atribuţii de organizare, control şi întocmirea de propuneri legislative în vederea atingerii scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 247/2005 căruia i se circumscrie cererea reclamantei de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În fond, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 445 din 24 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Hunedoara au fost recunoscute şi cuantificate drepturile reclamantei, astfel că parcurgerea procedurii administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 poate echivala cu o modalitate de punere în executare a drepturilor recunoscute şi cuantificate prin respectiva hotărâre judecătorească. Raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., având în vedere faptul că reclamanta a parcurs procedura administrativă în vederea obţinerii măsurilor reperatorii prin echivalent, a reţinut Curtea de apel, în esenţă, că autorităţilor administrative pârâte le revenea obligaţia de a emite într-un termen rezonabil decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea reclamantei. Or, întrucât dosarul de despăgubire a fost transmis C.C.S.D. încă din cursul anului 2006, Curtea de apel a concluzionat că pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau potrivit legii, astfel că doar din cauza culpei lor reclamanta nu se poate bucura de bunul a cărui ocrotire ar trebui să se bucure, iar nerespectarea termenelor de soluţionare a cererilor nu trebuie să producă prejudicii în patrimoniul reclamanţilor pentru care despăgubirea integrală semnifică doar acordarea unei sume reale echivalente.

Împotriva sentinţei civile nr. 330 din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs în termen legal atât reclamanta S.R.M. cât şi pârâtele C.C.S.D. şi A.N.R.P.

Reclamanta S.R.M. a solicitat, prin motivele de recurs, admiterea căii de atac şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 1000 RON cu titlu de penalităţi pe zi de întârziere a executării sentinţei de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei şi până la executarea efectivă a sentinţei, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. 12721/CC pentru imobilul teren, teren înscris în C.F. nr. 18701 Cluj nr.top 21896/2 în suprafaţă de 2591 mp. A învederat recurenta reclamantă că în mod greşit instanţa de fond a omis a face aplicarea art. 8 alin. (12) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care paratele au returnat Primăriei municipiului Cluj-Napoca dosarul nr. 12721/CC fără a se efectua o verificare a susţinerilor neîntemeiate ale Primăriei municipiului Cluj-Napoca, întrucât, la data retransmiterii dosarelor acestei instituţii, cauza care avea ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 1047 din 8 martie 2006 a Primarului municipiului Cluj-Napoca a fost finalizata prin menţinerea dispoziţiei atacate, urmare a rămânerii definitive si irevocabile a sentinţei civile nr. 526 din 14 iunie 2006 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. 3287/2006 (3235/117/2006), prin respingerea recursului declarat de reclamantă, conform Deciziei nr. 3424/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti. Chiar dacă pârâtele au fost dezinformate de către emitentul dispoziţiei atacate cu privire la menţinerea acesteia, acestea aveau obligaţia legală de a se informa cu privire la finalizarea dosarului nr. 3235/ 117/2006 încă din vara anului trecut si de a dispune Primăriei municipiului Cluj-Napoca remiterea dosarului de îndată ce a avut cunoştinţa de finalizarea cauzei care face obiectul dosarului cu nr. unic 3235/117/2006.

A mai arătat reclamanta că a formulat o cerere de urgentare a emiterii unei dispoziţii de restituire in echivalent a imobilului evidenţiat mai sus, pe care a expediat-o paraţilor prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data de 10 septembrie 2007 şi pe care acesta a primit-o la data de 12 septembrie 2007, cerere la care s-a răspuns cu mult după termenul prevăzut de dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, a precizat recurenta că prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privind titlul de despăgubire, autoritatea administrativă în cauză, C.C.S.D. i se încalcă dreptul la respectarea bunurilor sale, iar ir considerarea art. 6 din C.E.D.O., precum si a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, autoritatea administrativa abilitată să statueze şi să concretizeze dreptul său subiectiv are obligaţia legală de a găsi toate mijloacele necesare soluţionări: cererilor si de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluţionare a cererilor in cadrul legii dat de limitele drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. În virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, instanţa de judecata are prerogativa sa prevină încălcarea drepturilor de care reclamanta se prevalează si sa nu expună România la o nouă condamnare previzibila in fata jurisdicţiei internaţionale in materia Drepturilor Omului de la Strasbourg. Justificarea autorităţii prin invocarea caracterului aleatoriu al soluţionării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală şi proporţională cu scopul urmărit.

Deşi decizia autorităţii administrative de opţiune pentru caracterul aleatoriu al selectării dosarelor în vederea soluţionării acestora ar putea fi justificata de un scop legitim, metodele si mijloacele de soluţionare prin introducerea doar a acestui element aleatoriu nu sunt adecvate si necesare. Odată ce titularul notificării a fost înştiinţat cu privire la transmiterea dosarului entităţii prevăzute de lege in vederea demarării procedurilor administrative de stabilire a despăgubirilor, i se creează acestuia convingerea si speranţa legitima ca cererea sa va fi soluţionată intr-un termen rezonabil si previzibil.

A condiţiona soluţionarea dosarelor exclusiv de elementul aleatoriu introdus de comisie, care implica imposibilitatea definirii cel puţin a unui criteriu obiectiv de previzibilitate a soluţionării cererii, nu constituie o justificare pertinenta ce poate fi opusa astfel cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluţionarea cererii având ca obiect stabilirea şi concretizarea în final a dreptului la despăgubire la care reclamanta se consideră îndreptăţită potrivit legii. Datorită nerezolvării în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 a cererii de urgentare a emiterii unei dispoziţii de restituire in natura si in echivalent a imobilului, formulata in dosarul nr. 21005/CC, reclamanta-recurentă s-a văzut obligată să sesizeze instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, pe motiv că a fost vătămata intr-un drept al său, prin nesoluţionarea in termen a unei cereri si ca i-a fost încălcat un interes legitim privat, posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considerarea realizării unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat si in condiţiile art. 8 alin. (12) din Legea nr. 554/2004. Pârâta C.C.S.D. a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii introductive de instanţă formulată de reclamantă ca fiind prematur introdusă. A învederat recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, că instanţa în mod greşit a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă şi totodată, a respins excepţia prematurităţii cererii reclamantei. S-a arătat că în cazul dedus judecăţii, prin Dispoziţia nr. 1047 din 8 martie 2006 emisă de Primăria Cluj-Napoca a fost soluţionată notificarea nr. 681 din 9 iulie 2001, prin care reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca. Prin această dispoziţie au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Această dispoziţie împreună cu dosarul întocmit în baza notificării amintite, însoţite de întreaga documentaţie, au fost transmise Secretariatului Comisiei Centrale de către entitatea care a soluţionat notificarea, în speţă Primăria Municipiului Cluj-Napoca, fiind înregistrat cu nr. 12721/CC. Totodată, s-a precizat faptul ca prin adresa nr. 2483/303 din 19 martie 2007 Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a solicitat remiterea unui număr de dosare pe motivul că acestea au dispoziţiile atacate în instanţă. Printre aceste dosare care au fost remise Primăriei Municipiului Cluj-Napoca s-a aflat şi dosarul aferent Dispoziţiei nr. 1047/2006 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca. Astfel prin adresa nr. 78835 din 15 mai 2007 emisă de A.N.R.P. entitate ce asigură Secretariatul C.C.S.D. dosarele solicitate, au fost trimise entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor în speţă Primăriei Municipiului Cluj-Napoca. Dosarul a fost remis Secretariatul C.C.S.D. în data de 10 martie 2008 aşa cum reiese din numărul de înregistrare primit de adresa Primăriei municipiului Cluj-Napoca de înaintare a dosarului reclamantei.

Or, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în dosarul având ca obiect acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005 pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 18701 Cluj, nr.top 21896/2 teren în suprafaţă de 2591 mp este prematur introdusă. Soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, s-a subliniat, se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptăţită. Altfel spus, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din actul normativ amintit. Cât priveşte soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, s-a relevat că Comisia Centrală trebuie să respecte dispoziţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că va emite decizia conţinând titlul de despăgubire după parcurgerea tuturor etapelor din procedura administrativă prevăzută de actul normativ amintit, aspect ce include selectarea în baza ordinii stabilite în Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 de către Comisia Centrală a dosarului în vederea transmiterii spre evaluare a imobilului solicitat de către reclamantă. Cu privire la faptul că urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cererii acesteia de acordare la măsuri reparatorii s-a arătat că aceste aspecte sunt neîntemeiate. Astfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pe care le pronunţă face referiri la faptul că în termenul rezonabil sunt incluse şi procedurile administrative prealabile prevăzute de legile speciale. Or, dosarul privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului nu a fost trimis spre evaluare, întrucât nu a fost selectat în baza programului de calculator, care utilizează funcţia aleatorie, potrivit Deciziei nr.2 din 28 februarie 2006 a Comisiei Centrale, prin care s-a stabilit că atât evaluatorul care efectuează lucrarea de specialitate, cât şi dosarul ce se înaintează evaluatorului vor fi selectate în mod aleatoriu. Instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că recurenta trebuia să depună toate diligentele în vederea soluţionării cererii într-un termen rezonabil. Nu există reglementat în nici un act normativ obligaţia pârâtei de a urmări un dosar de notificare pe Legea nr. 10/2001 dosar ce nu se afla în arhiva C.C.S.D. Nu în ultimul rând nu se poate retine reaua voinţă a Comisiei întrucât pentru soluţionarea dosarului aceasta a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Cluj-Napoca, precum şi faptul că aceasta a emis o adresă către Primăria municipiului Cluj-Napoca în vederea aflării de informaţii referitoare la stadiul de soluţionare a dosarului. De asemenea faptul că dosarul se afla în evidenţele pârâtei deşi acesta nu se mai afla fizic nu atrage culpa C.C.S.D., întrucât în lipsa unui dosar de despăgubire procedura nu poate fi parcursă.

Instanţa ce a soluţionat pe fond acţiunea reclamantei în respingerea excepţiei invocate nu a analizat aspectele mai sus arătate, aspecte legate de prematuritatea formulării acţiunii. De asemenea, aceeaşi instanţă a respins în mod neîntemeiat cererea de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Cluj-Napoca.

Considerentele pentru care a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii reclamantei sunt legate de aspectele invocate de către Comisia Centrală cu privire la desfăşurarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspecte ce sunt incidente situaţiei în care la Secretariatul Comisiei Centrale ar fi fost transmis de către entitatea ce l-a soluţionat dosarul conţinând pretenţiile de despăgubire. Ori, aspectele legate de modul cum se desfăşoară această procedură au fost invocate în contextul precizării atribuţiilor si rolul C.C.S.D. în această procedură de stabilire si acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, caz ce presupune transmiterea dispoziţiei însoţită de documentaţia aferentă de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării în temeiul art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007. Scopul procedurii reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este acela de acordare a unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român, precum şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform prevederilor titlului menţionat.

O astfel de discuţie cu privire la ordinea aleatorie de soluţionare a dosarelor (de fapt în mod corect trebuie reţinut că ordinea aleatorie de selectare a dosarelor vizează numai transmiterea acestora către evaluare) presupune parcurgerea celorlalte etape anterioare, respectiv transmiterea dosarelor aferente deciziilor/dispoziţiilor de către entităţile care le-au soluţionat (aspect ce include şi finalizarea litigiilor ce au avut ca obiect aceste decizii/dispoziţii prin hotărâri definitive şi irevocabile), înregistrarea dosarelor la Secretariatul Comisiei Centrale, analizarea lor sub aspectul verificării legalităţii cererii de respingere în natură de către Secretariatul Comisiei Centrale. Soluţionarea dosarelor privind acordarea de despăgubiri se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de către persoana îndreptăţită, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa ce a soluţionat pe fond litigiul. În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.



Pârâta A.N.R.P. a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al Statului Român a A.N.R.P. şi a excepţiei lipse calităţii procesuale a A.N.R.P. şi a respingeri acţiunii introductive de instanţă a fiind îndreptată împotriva unei entităţi ce nu are calitate procesuală în cauză. A precizat recurenta pârâtă, prin motivele de recurs, că instanţa de fond a respins, în mod greşit, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., cu motivarea că, având în vedere atribuţiile A.N.R.P. aceasta are calitate pasivă în cauză şi obligaţia alături de Comisie în îndeplinirea atribuţiilor reglementate de Legea nr. 247/2005. Or, prin art. 2 din H.G. nr. 361/2005, modificată şi completată prin H.G. nr. 1068/2007, sunt prevăzute principalele atribuţii ale Autorităţii, şi anume în privinţa aplicării Legii nr. 10/2001, A.N.R.P. acordă sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, republicată. Din prevederile legale enunţate, rezultă, în mod clar, că A.N.R.P. nu are atribuţii în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedură prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acest act normativ reglementând cadrul de organizare şi funcţionare a altei entităţii învestite cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, şi anume C.C.S.D. Autoritatea asigură organizarea şi funcţionarea Secretariatului C.C.S.D., secretariat care asigură lucrările acestei comisii, iar atribuţiile conferite acestuia constau în centralizarea dosarelor conţinând decizii/dispoziţii în care s-au consemnat/ propus despăgubiri, precum şi în analizarea acestora din punctul de vedere al legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, atribuţii îndeplinite în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Ori, faptul că A.N.R.P. asigură organizarea şi funcţionarea secretariatului amintit nu îi conferă acesteia calitate procesuală pasivă, având în vedere că numai Comisia Centrală dispune emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire. Faţă de solicitarea reclamantei privind obligarea A.N.R.P. la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în dosarul având ca obiect acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, Titlului VII din Legea nr. 247/ 2005 pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr.18701 Cluj, nr.top 21896/2 teren în suprafaţă de 2591 mp, s-a subliniat, de asemenea, că în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, procedură reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nu A.N.R.P. a fost învestită cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, ci C.C.S.D.. Pe de altă parte, s-a arătat că A.N.R.P. nu poate reprezenta Statul Român ci C.C.S.D. are această calitate. În subsidiar, recurenta a solicitat, prin raportare la starea de fapt concretă din cauză, respingerea acţiunii reclamantei ca fiind prematur formulată, în condiţiile în care procedura administrativă prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 vizează analizarea, sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi sub aspectul cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi soluţionate, fie printr-o dispoziţie ce conţine oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv data de 25 iulie 2005, fie printr-o decizie/dispoziţie de propunere privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.

Procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoţite de întreaga documentaţie ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. După primirea dosarelor, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D., secretariat asigurat de A.N.R.P., procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele în care, în mod întemeiat, cererea de restituire în natură a fost respinsă, vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. In baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Ulterior, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată. Soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptăţită.

Altfel spus, procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu se declanşează prin simpla cerere a persoanei îndreptăţite ci numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) si (2) din actul normativ amintit. Cât priveşte soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, s-a relevat că entitatea competentă în emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, respectiv Comisia Centrală, trebuie să respecte dispoziţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că va emite această decizie numai după parcurgerea tuturor etapelor din procedura administrativă prevăzută de actul normativ amintit, aspect ce include selectarea în baza ordinii stabilite în Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 de către Comisia Centrală a dosarului în vederea transmiterii spre evaluare a imobilului solicitat de către reclamantă. Cu privire la faptul că urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare ar depăşi termenul rezonabil de soluţionare a cererii acesteia de acordare la măsuri reparatorii, s-a precizat că aceste aspecte sunt neîntemeiate.

Astfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile pe care le pronunţă face referiri la faptul că în termenul rezonabil sunt incluse şi procedurile administrative prealabile prevăzute de legile speciale. In cauza supusă judecăţii, dosarul aferent dispoziţiei nr. 1047/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Cluj- Napoca, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 12721/CC, iar ulterior a fost remis aceleiaşi entităţi, întrucât potrivit prevederile pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente nobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale, obiect al unor litigii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, vor fi predate după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârilor judecătoreşti.

Ulterior, în data de 10 martie 2008 dosarul a fost transmis Secretariatului C.C.S.D. aceasta urmând să parcurgă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 Pentru aceste considerente, s-a arătat, solicitarea reclamantei privind emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în dosarul având ca obiect acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente mobilelor preluate în mod abuziv, Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Municipiul Ciui-Napoca, înscris în C.F. nr. 18701 Cluj, nr.top 21896/2 teren în suprafaţă de 2591 mp este prematură.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursurile sunt nefondate

Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Cluj-Napoca sub nr. 40506/3/452 din 12 iulie 2001 antecesoarea reclamantei, F.I., decedată la 19 septembrie 2002, a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 2591 mp situat în municipiul Cluj-Napoca. Notificarea a fost soluţionată prin Dispoziţia Primarului Municipiului Cluj-Napoca nr. 1047 din 8 martie 2006 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, având în vedere despăgubirile primite la expropriere, pentru terenul revendicat în suprafaţă de 2591 mp, înscris în C.F. nr. 18701 nr. top 21896/2, în favoarea reclamantei S.R.M., domiciliată în municipiul Cluj-Napoca. Această dispoziţie, împreună cu dosarul întocmit în baza notificării menţionate, au fost transmise Secretariatului C.C.S.D. de către entitatea care a soluţionat notificarea, în speţă Primăria municipiului Cluj-Napoca, fiind înregistrat sub nr. 12721/C/2006.

Reclamanta a transmis pârâtelor, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire expediată la data de 10 septembrie 2007 şi primită de destinatar la data de 12 septembrie 2007, o cerere de urgentare a emiterii unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor, la care nu i s-a răspuns până la data introducerii acţiunii în contencios administrativ.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII, Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum unele măsuri adiacente, în forma în vigoare la data înaintării către pârâte a Dispoziţiei nr. 1047 din 8 martie 2006 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca precum şi a documentaţiei aferente, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin .(1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de deciziile/ dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau de regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor .

Or, în raport de aceste dispoziţii legale, C.C.S.D. avea obligaţia ca, în termen rezonabil, să procedeze, în condiţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al legii mai sus menţionate, în baza raportului de evaluare, fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Îndeplinirea acestei obligaţii legale a autorităţii pârâte a fost realizată numai în cursul anului 2008, respectiv prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008, a C.C.S.D., prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire, în favoarea reclamantei, în cuantum de 2.286.416,55 RON.

Într-adevăr, soluţionarea cererilor de acordare a despăgubirilor rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care Legea nr. 247/2005 nu prevede nici un termen, este necesar a se efectua într-un termen rezonabil.

O asemenea concluzie se impune prin raportare la practica constantă a Curţii europene a drepturilor omului privitoare la acordarea despăgubirilor în ipoteza unei privări de proprietate, aceasta trebuind a fi realizată în aşa manieră încât să nu conducă la crearea unui alt prejudiciu sau, mai precis, la mărirea celui iniţial.

Aşa fiind, dispoziţia legală naţională, luată iniţial prin decizia nr. 2/2006 a C.C.S.D., prin care s-a instituit un sistem aleatoriu de selectare a dosarelor în vederea transmiterii spre evaluare a cuantumului despăgubirilor datorate, era de natură a modifica substanţial şi subiectiv valoarea acestora, cu consecinţa creării unui nou prejudiciu provenit din neemiterea promptă a deciziei administrative prin care se recunoaşte existenţa încălcării dreptului de proprietate al reclamantei, iar această situaţie reprezintă în mod evident o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

De aceea, este legală soluţia instanţei de fond prin care s-a admis acţiunea reclamantei şi, pe temeiul reţinerii refuzului nejustificat al pârâtei de îndeplinire a obligaţiei sale legale prevăzute de art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a dispus obligarea pârâtei C.C.S.D. Bucureşti la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire pentru dosarul înregistrat sub nr. 12721/ CC/2006. Prima instanţă a respins în mod întemeiat excepţia prematurităţii acţiunii reclamantei, invocată de pârâta C.C.S.D., întrucât prin raportare la prevederile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 1047/2006 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca, obligaţia pârâtei de a emite decizie reprezentând titlul de despăgubire, în termen rezonabil, a subzistat, încă de la data luării în evidenţă a dosarului nr. 12721/CC/2006. De asemenea, instanţa de fond a dat o rezolvare legală, în sensul respingerii ca neîntemeiate, şi excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant şi lipsei de calitate procesuală pasivă, invocate de pârâta A.N.R.P., fiind incidente prevederile art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cu care A.N.R.P. coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activităţile prevăzute în acte normative speciale, precum şi activităţile necesare implementării legii, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acţiuni şi achitarea despăgubirilor în numerar. Este neîntemeiată solicitarea reclamantei, formulată prin acţiunea în contencios administrativ, respinsă de instanţa de fond şi reiterată prin recurs, de obligare a pârâtelor A.N.R.P. şi C.C.S.D. la plata sumei de 1000 RON cu titlu de penalităţi de întârziere a executării sentinţei de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei şi până la executarea efectivă a sentinţei, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr. 12721/CC/2006 pentru imobilul teren înscris în C.F nr.18701 Cluj nr. top 21896/2 în suprafaţă de 2591 mp, în condiţiile în care, în recurs, cum s-a mai arătat, prin Decizia nr. 3366 din 10 noiembrie 2008 a C.C.S.D., s-a emis titlul de despăgubire la care reclamanta era îndreptăţită potrivit legii.

În raport de cele mai sus arătate, apreciind că motivele de recurs invocate de părţi nu sunt întemeiate şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor formulate de reclamanta S.R.M. şi de pârâţii A.N.R.P. şi C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 330 din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.


PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.R.M. împotriva sentinţei civile nr. 330 din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Respinge recursurile declarate de A.N.R.P. şi de C.C.S.D. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2008.